Certitudinea credintei Matei 7:21-29 cărturarilor ȘI a fariseilor, cu nici un chip nu veți intra în Împărăţia
Dumnezeu nu declară un om mîntuit fără a-l şi face neprihănit. cerurilor“.
Mîntuirea include toată lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, datorită
faptului că ne-a cunoscut dinainte de a fi creat lumea şi pînă la starea
noastră de glorificare finală în eternitatea viitorulului (Romani 8:29 30).
Nu se poate să alegi ceea ce-ţi place, adică, să accepți viaţa
veșnică, respingînd totodată sfințenia și ascultarea, Cînd Dumnezeu
îndreptățește un om, El îi si sfințește.
Scriptura îi pune în discuţie pe cei care definesc mîntuirea ca pe un
act purjuridic, fără nici o consecinţă practică. Romani 10:10 prezintă
credinţa şi neprihănirea ca fiind inseparabile: „Căci prin credința din
inimă se capătă neprihănirea“. Evrei 12:14 vorbeşte despre „sfinţirea fără
care nimeni nu va vedea pe Domnul“.
Evrei 12:14 nu face din sfinţenie o condiţie preliminară pentru
miîntuire, însă o recunoaşte ca pe un rezultat sigur. Cu alte cuvinte,
sfințirea este o caracteristică a tuturor celor care sînt răscumpăraţi, nu o
condiție pentru ca ei să primească mântuirea.
Cei care cred cu adevărat, vor deveni sfinţi în mod sigur, iar cei
care nu cred, nu pot fi niciodată sfinți. Ei nu au speranța să-L vadă pe
Dumnezeu, decît atunci cînd vor sta înaintea Lui la judecată.
Mulţi dintre cei ce cred că sînt mîntuiţi, dar care trăiesc o viaţă
dupa legile acestei lumi vor fi șocați să descopere la judecată că cerul nu
este destinul lor.
Este greu să-ţi imaginezi o scenă mai groaznică decît cea descrisă
de Isus în Matei 7:21-23: „Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!“ va
intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în
ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am
prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-
am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat:
„Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care
lucraţi fărădelege.“
Cei care concep mîntuirea doar ca o tranzacţie legală, separată de
neprihănirea practică, nu pot să explice această avertizare a lui Isus.
Ea situează mîntuirea pe o poziţie foarte practică. Avertizarea lui
Isus reafirmă o idee esenţială din Predica de pe munte: Matei 5:20 „Căci
vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea
În Matei 7, Domnul ne lasă să ne facem o imagine pentru judecata
viitoare şi tragedia celor care vor sta înaintea tronului cu mari speranţe,
dar avand doar o cunoaştere intelectuală. Ei vor protesta că au lucrat
pentru Domnul, însă cuvintele şi inimile lor sînt goale. În mod tragic,
Cristos fi va alunga din cer.
Observaţii fraza-cheie din Matei 7:21, care-l identifică pe cel ce va
locui în cer. Este acesta „cel ce face voia Tatălui Meu“. Nu este cel ce
spune că Îl cunoaşte pe Isus, sau cel care crede anumite adevăruri în
legătură cu El. Ci este cel care face voia Tatălui.
Cel care practică fărădelegea va fi exclus (v. 23). Acestă lecţie ne
învaţă că dacă cineva trăieşte o viață nelegiuită de neascultare, nu are
importanţă ce spune sau ce lucruri bune a făcut. Acesta este un
necredincios, în pericol de a ajunge la osînda veşnică.
Acesta este un avertisment foarte puternic, dar el reprezintă o parte
esentiala a Evangheliei după Isus.
Aceste scurte versete şi cele următoare, condamnă două genuri de
oameni care Îi răspund în mod greșit lui Cristos
– primul gen, cei care mărturisesc credința, dar care refuză să
facă ceea ce i se cere unui credincios (Matei 7:22-23),
– iar al doilea, cei care aud însă nu ascultă (v. 24-27).
A spune fără a face: Păcatul cuvintelor goale
Observaţi că cei „mulţi“ din cei care vor fi respinși la judecată, nu
sînt păgîni. Sînt oameni religioşi care au ales calea realizării umane.
Sînt cei care aleg poarta largă și calea lată. Ei vor invoca faptele
lor religioase. Pavel a spus că oamenii de felul acesta au o „formă de
evlavie“, (2 Timotei 3:5), dar îi tăgăduiesc puterea“.
Ei se aseamănă mult cu fariseii, fiind obsedaţi de activitatea
religioasă, nu sînt neapărat împotriva lui Dumnezeu - ci doar oameni care
încearcă să cîştige favoarea lui Dumnezeu mai curînd prin fapte
exterioare decit printr-o trăire a unei neprihăniri bazate pe credinţă
(compară Ro mani 10:5-10).
Faptele pe care le fac ei sînt doar în exterior. Ei sunt oameni care
spun lucrurile care trebuie, însă nu le fac dia inimă.
 De fapt, în ciuda tuturor lucrurilor bune pe care susțin că le-au
făcut, cauza pentru care vor fi respinşi este aceea că nu fac voia Tatălui
din ceruri (Matei 7:21).
Ei duc o viaţă de fărădelege (v. 23). Este posibil să cunoască
cuvintele potrivite, să pară buni pe dinafară, însă caracterul lor nu se
potrivește cu aparențele.
Ei sînt ca mulţi din biserica de astăzi care afirmă o doctrină
corectă, însă care nu sînt mîntuiţi.
Ei știu despre atributul de Domn al lui Isus, şi chiar sînt de acord,
teoretic, cu aceasta, dar nu I se supun ca Domn. Ei se aseamnă cu aceia
cărora Isus le-a vorbit: „De ce-Mi ziceţi: „Doamne, Doamne!“ şi nu
faceţi ce spun Eu?“
Ei sînt plini de rivnă şi respectuoşi. De trei ori folosesc expresia:
„În numele Tău“. Au fost preocupaţi să facă lucruri în numele Domnului,
chiar minuni, crezînd tot timpul că Îi slujesc cu zel.
Isus a rostit cuvintele din Matei 7:21-23 ca un avertisment pentru
oamenii care cred că sînt mîntuiţi, dar care nu trăiesc în ascultare de
Dumnezeu.
Adesea El i-a provocat deseori pe aceștia. N-a încurajat niciodată
pe cineva care nu era sigur de mîntuire să-și ignore îndoielile.
Nu este greșit să ai îndoieli în legătură cu mintuirea ta, atîta timp
cît acestea nu se cuibăresc în sufletul tău şi nu devin o obsesie.
Comunitatea evanghelică de azi este inundată de învățătură care
afirmă că credincioşii nu trebuie să respecte nici o lege morală. Si se
spune că nu avem nici un motiv să ne examinăm propria viaţă.
Dacă Dumnezeu este plin de har și milă, şi dacă mîntuirea le este
dată celor care pur şi simplu cred ceea ce relatează Evanghelia, de ce ar
trebui să ne mai intereseze neascultarea și păcatul?
Totuşi, Scriptura ne încurajează să ne examinăm cel puţin de
fiecare dată cînd sărbătorim Cina Domnului (1 Corinteni 11:28).
Autoexaminarea este la fel de importantă azi, ca şi oricînd. Chiar
şi cei care fac parte din adevărata Biseică pot fi înșelaţi şi privați de
neprihănirea lui Dumnezeu prin Cristos.
Observaţi cu atenţie că predicarea, prorocirea, scoaterea demonilor
și realizarea unor minuni - nu sînt dovezi ale adevăratei mîntuiri.
Dumnezeu poate să lucreze - și adesea lucrează - şi prin oameni
nemîntuiți.
Caiafa, marele preot, a prorocit că moartea lui Cristos avea să fie
pentru toți oamenii (Ioan 11:51-52). Lucruri mari pot fi făcute chiar prin
puterea Satanei, sau pot fi falsificate.
Satan poate să facă lucruri uluitoare, și va face orice pentru a
înșela un om făcîndu-l să creadă că este mîntuit.
Miracolele, prorociile și minunile extraordinare nu pot tine locul
unei vieţi sfinte, și fără sfinţenie nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu
(Evrei 12:14).
Dumnezeu doreşte să reflectăm caracterul Lui: „Ci după cum Cel
ce v-a chemat este sfint, fiţi și voi sfinţi în toată purtarea voastră. Căci
este scris; „Fiţi sfinți căci Eu sînt sfînt“ (1 Petru 1:15-16).
Fiindcă Dumnezeu este sfant, cei în care lucrează El vor progresa
tot mai mult spre sfințenie. Intrucat Dumnezeu este perfect, cei în care
locuieşte EI vor avansa înspre standardul Lui perfect.
Dacă urmărim standardul perfecțiunii, nu Înseamnă că nu mai
putem greşi. Aceasta înseamnă că atunci cînd greșim, trebuie să rezolvăm
greşeala.
Cei care au o credință adevărată pot să greşească - şi, uneori, chiar
destul de frecvent. Insă un credincios autentic își va mărturisi de regulă
păcatul şi va veni la Tatăl pentru a fi iertat (1 loan 1:9).
Perfecțiunea este standardul. Dacă viaţa cuiva nu indică o creştere
în har, în neprihănire și în sfinţenie, esta bine să-și examineze
autenticitatea credinţei lui, chiar dacă persoana respectivă crede că a
făcut lucruri mari în numele lui Cristos.
A auzi fără a asculta: Păcatul inimilor goale
Domnul nostru explică pe larg pericolul judecății viitoare cu o
scurtă ilustrație. Aceasta este concluzia Predicii de pe munte. Ilustraţia
recapitulează tot ce a avut de spus cu privire la credinţă, neprihănire, şi la
necesitatea de a trăi după un standard divin.
Ea reprezintă un apel final adresat oamenilor în pericol de a fi
judecaţi: (Matei 7:24-27).
Ceea ce pare la prima vedere o simplă povestire este, de fapt, un
comentariu puternic cu privire la oamenii care au capete pline de
cunoștințe, însă inimi fără credință.
 Ea realizează un contrast între cei care se supun şi cei care nu se
supun. Unii oameni aud și acţionează conform mesajului, în timp ce alţii
aud însă nu acționează.
Lecţia evidentă a Domnului nostru este că deosebirea dintre unii şi
alţii este o problemă cu consecinţe eterne.
Cuvintele le sunt aderesate acelora care mărturisesc că-L cunosc
pe Dumnezeu, care cred că fac parte din Împărăţie, însă ale căror vieți nu
dezvăluie un caracter de adevărat copil al Impăratului.
În Matei 7:24-27 sînt descriși doi oameni care reprezintă două
categorii de ascultători. Amîndoi au construit case. Se pare că le-au
construit în aceeași zonă, deoarece au fost lovite de aceeaşi furtună și de
aceeași inundație. Este posibil chiar ca acele două case să fi fost foarte
asemănătoare.
Singura deosebire pe care o menţionează Isus constă în cele două
temelii pe care au fost zidite casele. Una era pe stîncă; cealaltă era pe
nisip.
Această ilustrație este o altă mustrare puternică adusă religiei
fariseilor. Ei erau preocupaţi numai de aparențe, nu de a I se supune lui
Dumnezeu.
Întreaga lor religie era ca o construcţie clădită pe nisip. La prima
vedere arăta bine, însă în final, nu era decît o risipă de energie, sortită
unei distrugeri sigure.
Fariseii se rugau, posteau, îi ajutau pe săraci, însă toate acestea
doar pentru a-și mări reputația.
O mare parte a mesajului lui Isus din Predica de pe Munte era
pentru ei şi pentru cei care erau otrăviţi de învăţătura lor.
S-au propus mai multe interpretări cu privire la ceea ce înseamnă a
clădi pe stîncă. Unii au indicat că în Vechiul Testament Dumnezeu este
numit stîncă (Psalmul 18:2). Alţii au făcut observaţia că Cristos este
singura temelie (1 Corinteni 3:11). Dar să lăsăm pasajul să se explice
singur: „De aceea, pe orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, va
voi asemăna cu un om cu judecată, care și-a zidit casa pe stanca” v. 24.
Implinirea Cuviatelor lui Cristos este echivalentă cu zidirea unei
case pe o stîncă.
O mare parte a evanghelizării din zilele noastre se aseamănă cu
construirea pe nisip. Aceasta nu-ţi îngăduie timp să-ţi vezi păcatul, nu-ţi
dă ocazia să te pocăiești, nu-ţi dă posibilitatea să înţelegi de ce trebuie să
realizezi că eşti pierdut şi nu-I îngăduie Duhului Sfînt ocazia să lucreze.
Isus a spus că un om înţelept nu zidește un turn fără a lua în
considerare preţul (Luca 14:28). El este gata să sape adînc, se gîndește la
responsabilitate, înţelege la ce se angajează, şi vrea să procedeze corect.
Acesta este omul care aude și ascultă (Matei 7:24).
Vine ziua judecății. La aceasta se referă vîntul, ploaia și şuvoaiele
menţionate în Matei 7:25 și 27. Dumnezeu trimite furtuna judecății. Unii
vor rămîne în picioare iar unii vor cădea. Cei care rămîn în picioare sînt
adevăraţi credincioși; cei care cad sînt cei care niciodată n-au crezut cu
adevărat.
Deosebirea se va constata dacă după auzirea Evangheliei a urmat
ascultarea și dacă după mărturisirea credinţei a urmat o viaţă de
neprihănire.
Astfel, Predica lui Isus de pe munte se încheie cu o copleşitoare
avertizare referitoare la judecată: „Și prăbușirea i-a fost mare“. Era o
avertizare cu privire la judecată, caracteristică felului lui Isus de a
predica, care însă a fost, cît se poate de deosebit de curentul modern de
evanghelizare.
Evanghelia după Isus reclamă luarea unei decizii, nu numai
îmbrățișarea unei noi opinii, ci a unui răspuns activ care să aibă ca
rezultat ascultarea.
Care a fost rezultatul predicii? O mare trezire? Mii de convertiți?
Nu. Nu ni se spune dacă s-a pocăit sau nu cineva. Versetele 28-29 din
Matei 7 ne spun: „După ce a sfirșit Isus cuvîntările acestea, noroadele au
rămas uimite de învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere,
nu cum îi învățau cărturarii lor“.
Însă răspunsul lor nu a fost un răspuns pozitiv care să-i ducă la
mîntuire; ei au început deja să clădească pe nisip. N-a existat pocăință,
nici exprimare a ascultării - doar analiză. Ei doar au analizat ceea ce a
spus Isus in loc sa puna in practica.
Un om cu o credinţă autentică nu poate să audă cuvintele
Domnului şi să plece fără să acţioneze în conformitate cu ele. Cei
credincioşi vor fi mai mult decît şocaţi, mai mult decît uimiţi, mai mult
decît impresionați - vor fi ascultători. Ei zidesc o construcţie pe stîncă
tare. Dumnezeu sa ne ajute sa fim crediciosi adevarati. Amin !!!