O SCRISOARE DIN EXIL A PATRIARHULUI FOTIE

TEODOR BODOGAE
Istoria Bizanţului este o împletire de momente luminoase şi în-
tunecate care s-au succedat într-o ordine impusă de împrejurările
vremii şi nu mai puţin de oamenii care le-au putut influenţa prin
concepţia sau caracterul lor. în paginile de faţă ne vom opri asupra a
două personalităţi cu nume rămase înscrise în cronici şi documente:
unul este întemeietorul celei mai mari dinastii bizantine, celălalt o
figură ilustră pe plan bisericesc şi cultural. Temeiul îl va constitui
scrisoarea patriarhului Fotie către împăratul Vasile Macedoneanul1).
Se ştie că în toamna lui 867 împăratul Vasile I a scos din scaun
pe patriarhul Fotie (857-867) pentru motivul că acesta refuzase să-l
împărtăşească din pricina că ucisese pe fostul său binefăcător, îm-
păratul Mihail al III-lea, care-l asociase la tron cu un an înainte (la
26 mai 866 2). E de presupus că în rapida ascensiune spre tron a lui
Vasile I, Fotie va fi fost pus şi el în situaţia să-şi aducă o contribuţie
oarecare, aşa cum afirmă începutul scrisorii la care ne referim.
Trecând peste toate obligaţiile, în faţa complicatei situaţii care
s-a creat atât din motivul amintit, cât şi pentru că prin politica bise-
ricească prea energică a lui Fotie s-a ajuns la o prea mare înstrăinare
de Roma, împăratul a exilat pe marele patriarh la mănăstirea Skepi
din apropierea Constantinopolului. De aici a fost adus de câteva ori
sub pază în timpul sinodului din 869, la care a fost condamnat.
Supravegherea patriarhului era foarte strictă. Nemulţumit pînă
la urmă de hotărîrile sinodului (mai ales că evenimentele din Bise-
rica Bulgară au confirmat vederile lui Fotie), împăratul a cerut în-
dată3) atât papii Adrian al II-lea (867-872) cât şi lui Ioan al VIII-lea
(872-882), împăcarea lucrurilor şi reabilitarea lui Fotie. Astfel în
873 exilul lui va lua sfîrşit fiind chemat din acest an ca preceptor al
1
Textul în Migne P. G., OII, 765-772.
2
Pseudo-Gheoarghe Amartolos, Migne, P.G., CIX,, 825 *p.
3
Fr. Dalger, Regesten der Kaiserurkundcn des oslromischcn Reichcs, I, (Miin-
chen- Berlin, 1924), nr. 488 şi 496.
fiilor săi, Leon al Vl-lea şi Ştefan. Majoritatea cercetătorilor apreci-
ază că anul redactării scrisorii noastre va fi fost 871 sau poate 870.
Scrisoarea aruncă lumină asupra multor aspecte din viaţa bi-
sericească şi politică a veacului al IX-lea plin de atâtea frământări.
în orice caz caracterul ferm al lui Fotie, care face apel la ultimele
temeiuri umanitare, mai ales atunci cînd e vorba de relaţiile între
împărat şi patriarh, vin încă o dată să confirme calităţi sufleteşti
excepţionale care grăiesc de la sine4.
Stilul clasic al cărturarului se împleteşte în chip fericit cu no-
bleţea sentimentelor marelui ierarh. Iată însă chiar textul scrisorii în
traducere :

Ascultă-mă, prea bunule împărate. Nu fac aluzii nici la vechea

noastră prietenie, nici la straşnicele jurăminte şi legăminte ce ni le-
am luat unul faţă de altul, după cum nu amintesc nici de ungerea
întru împărat şi nici de punerea mîinilor mele pe creştetul Măririi
Tale5. Nu pomenesc nici de faptul că te-ai încredinţat mîinilor noas-
tre împărtăşindu-te prin mijlocirea lor cu preacinstitele şi preacura-
tele Taine6, nici nu mă gîndesc la legătura ce ne-a unit pe unul cu
altul ca într-o înfiere de către Pruncul cel Bun (pe care amîndoi ll
slujim)7. Nimic din toate acestea nu-ţi amintesc, ci fac doar apel la
dreptatea umană. Căci oricărui condamnat la moarte, fie el păgîn,
fie creştin, ori i se răpeşte viaţa, ori dacă i se cruţă, atunci numai
căi mi; e lăsat să crape de foame sau să piară în alte mii de chinuri
ucigătoare. Eu în schimb sunt nevoit să trăiesc acum o viaţă mai
dureroasă decât moartea. Duc o viaţă de prizonier, n-am voie să văd

4
E. Amann, art. Photius, în Dictionnaire de theologie catholique, XII, 2 (Paris,
1935), col. 1586.
5
Mărturie clasică în le’gătură cu ceremonia consacrării împăratului’, L. Bruhier,
Les Institutions de l’empire byzant, Paris, 1970, pp. 19-20 şi 468.
6
Despre împărtăşirea împăratului, vezi Constantin VII Porfirogenetul, Cartea ce-
remoniilor, ed. A. Vogt, voi. II, Paris, 1935, p. 152.
7
Despre acordul şi armonia ce uneau pe împărat şi patriarh, vezi A. Grabar, L’em-
pcrcur dans l’art byzantin, Paris, 1936.
pe nimeni, nici rude, nici slujitori, nici prieteni, cu un cuvânt mi se
refuză orice îngrijire omenească.
Cu toate că era legat în lanţuri şi dus în captivitate, dumneze-
iescul Pavel nu numai că n-a fost privat de mângâierea de a putea
fi cercetat de cunoscuţi şi prieteni, ci deşi se ştia că va fi dat morţii,
Sfântului i-a fost dat să simtă tratament omenesc8) până şi din par-
tea păgânilor care (ştim că) urau şi numele de creştin. Şi poate că în
decursul multelor veacuri se vor mai fi bucurat de atunci de aceeaşi
solicitudine şi alţi răufăcători chiar dacă ei n-au fost mari arhierei.
Felul în care sunt eu lipsit şi de cărţi constituie ceva cu totul nou şi
paradoxal, o pedeapsă caro se vede că a fost inventată anume pentru
mine. Cu ce scop? Poate că numai ca să nu mai am acces la cuvântul
Domnului. Să dea Dumnezeu să nu se împlinească tocmai în tim-
pul domniei tale blestemul proorocului9 care zicea că „voi trimite
în zilele acelea o foamete mare pe pământ, foamete nu după pîine,
şi sete nu după apă, ci după ascultarea cuvintelor Domnului!“. Or
atunci din ce alt motiv mi s-au ridicat cărţile? Dacă am nedreptăţit
pe cineva cu ceva, ar trebui să se dea lucrurile pe faţă aducându-se
şi martori, pentru ca făcându-se cunoscute aceste pâri să se aducă
un câştig de cauză statului, iar după ce se vor fi produs probele, să
fiu sancţionat. Dacă însă nu sunt vinovat, atunci de ce mi se face
nedreptate?
Nici un creştin n-a pătimit vreodată aşa ceva de la vreun ete-
rodox. Pe Sf. Atanasie10, câştigătorul atâtor biruinţe ortodoxe, l-au
izgonit din scaun atât ereticii, cât şi păgânii, dar nimeni nu l-a sanc-
ţionat vreodată cu confiscarea cărţilor. Vestitul Eustatie de Antiohia
11
, încă a suferit multe silnicii din partea arienilor, dar nici lui nu i

8
Faptele Apostolilor 28, 16—31.
9
Amos 8, 11.
10
Aproape 17 .ani şi jumătate în decursul a cinci exiluri i-ia petrecut Sf. Atanasie
în surghiun (335—337, 339—346, 356—362, 363 şi 365—366).
11
Antiohia fusese leagănul arianismului. La sinodul din 330 ţinut în acest oraş,
Eustatie a fost acuzat de sabelianiism şi de „imoralitate” (ca şi Sfântul Atanasie) ori de o
discutabilă „Ies majestate”. A fost exilat în Tracia, unde probabil a murit prin 337. A se
vedea L. Duchesne, Histoire ancienne de l’Eglisse, II Paris, 1910, pp. 162—163.
s-au luat cărţile, cum s-a procedat cu mine. Pavel Mărturisitorul12,
Ioan Gură de Aur 13, venerabilul Meletie din Antiohia14 şi mulţi alţii
au păţit la fel.
Dar ce rost are să-i enumerăm doar pe cei pe care cartea sfântă
i-a scris în cer? De ce să vorbim de arhierei sfinţi şi dreptmăritori?
Pe Eusebiu15), Teogoniu16), i-a exilat pentru nelegiuire şi pentru în-
văţături viclene însuşi împăratul Constantin cel Mare, împreună cu
alţi eretici, dar nici unul n-a fost lipsit nici de strictul necesar şi cu
atât rnai puţin n-a fost privat de cărţi.
Se ruşinau să ia lumina învăţăturii unor surghiuniţi, care ţoc-
mai de aceea fuseseră pedepsiţi astfel pentru că se arătaseră lipsiţi
de minte. Au mai fost surghiuniţi Nestorie nelegiuitul17) şi Dioscur,
Petru nenorocitul, Sever şi mulţi alţii18), dar nici unul n-a avut să
îndure confiscarea cărţilor.
Dar de ce să mergem cu gândul la fapte atât de îndepărtate?
Mulţi din generaţia noastră au mai prins încă în viaţă pe acel nele-
giuit împărat Leon (V Armeanul), care a arătat o fire mai curând de

12
Ales în scaunul noii capitale din Constantinopol fără voia împăratului, tînărul
Pavel „care avea însă tactul şi prudenţa bătrînilor’’ (Socrate II, 6), a fost exilat Ia Roma
cu Sfântul Atanasie, după aceea (350) în Macedonia şi mai apoi în Armenia, unde a fost
ştrangulat eu omoforul din ordinul prefectului.
13
Sf. Ioam Gură de Aur fu exilat de 2 ori (403, 404—407).
14
Meletie a suferit trei exiluri în Armenia. Necunoscînd limba lor le explica taina
Sfintei Treimi prin semne. Moare în timpul sinodului II ecumenic..
15
Mai mult politician decît episcop, Eusebiu de Beirut şi apoi de Nicomidia a
dominat, după cei trei ani de exil (325—328) viaţa religioasă vreme de cîteva decenii. A
se vedea: Duchesne, II, p. 163 sq.
16
Teogoniu, episcopul Nikeii, exilat împreună cu Eusebiu (325-328), a fost unul
din cei mai înverşunaţi arieni.
17
A se vedea I. Mihălc.escu, Sinodul III ecumenic, Bucureşti, 1930.
18
Despre Diioscur I, patriarhul Alexandriei (444—451) exilat şi mort la 4 sep-
tembrie 454, apoi despre Petru Gnafeus (Fullo), patriarh de Antiohia (470, 485—489)
ca şi despre Sever patriarh monofizit de Antiohia (542—518, mort la 538) vezi Eusebiu
Popovici, Istoria..., II, p. 140 sq ; J. Meyendorff, Les Chalcedoniens et Ies monophysites
apres Chalcedoine, Paris, 1964; I. Rămureanu, Evenimentele istorice înainte şi după
sinodul din Calcedon, în „Studii Teologice”, 1970, p. 179 sq.
fiară decât de om19), dar care atunci cînd a fost să scoată din scaun
pe marele şi cu adevărat purtătorul de biruinţă patriarh Nichifor şi
să-l trimită în surghiun, nu i-a împreunat exilul cu confiscarea cărţi-
lor şi nici nu l-a chinuit- cu foamea ea pe mine. Şi cu toate că împă-
ratul n-avea altă dorinţă mai mare decât ca sfântul atlet să piară iar
domnia sa să dureze timp cit mai îndelungat, totuşi nici nelegiuirea
acestui tiran nu s-a coborât până la uciderea completă a omului şi
nici n-a tăiat trupuri de slujbaşi, de pungaşi ori de trădători. Deşi
spumega după cât mai multă fărădelege şi după vărsarea de sânge,
totuşi nimănui nu i-a luat dreptul de a fi vizitat de prieteni nici n-a
pedepsit, deodată cu patriarhul, şi pe cei din jurul lui. Căci îi plăcea
să afişeze un anumit creştinism cu toate că era mai crud decât păgâ-
nii. Do aceea şi câînd se nimiceau martirii, el nu oprea pe cei apro-
piaţi ai lor să le arate fie şi cea mai elementară îngrijire, nici nu le
confisca avutul. Do oprirea cîntărilor nici nu mai vorbim. Căci avea
obicei (Leon împăratul) ca chiar şi în timpul şedinţelor de consiliu
să îmbie participanţilor spre desfătare bogate coruri călugăreşti. Nu
se atingea de biserici, nici do credincioşi lui Dumnezeu, căci se
temea în felul acesta, pe cât se pare, că molestând pe oameni, ar
necinsti cele sfinte înseşi.
În schimb, împotriva mea s-a înscenat acum mai mult decât se
poate închipui: zac într-un adevărat prizonierat, parcă aş fi într-un
pustiu în care n-au acces prietenii, nici rudele, nici slujitorii. Sâni
privat de orice contact cu monahii, n-am voie s-aud nici o cântare de
psalmi. în loc de aşa ceva, în loc de călugări şi cântăreţi, sânt lăsat
doar în seama străjilor militare şi a grupurilor înarmate. Au fost ră-
văşite lăcaşuri divine, trupuri nevinovate au fost cumplit schingiu-
ite, avuturile lor vândute la mezat parcă ar fi provenit din prada de
război. De ce toate acestea? Numai pentru ca să mă tortureze! Şi-i
adevărat că sunt torturat fără milă.

19
Viaţa SI. Nichifor scrisă de Ignatie Diaconul (viitorul patriarh) numeşte pe
Leon, „cameleon’’ din pricina duplicităţii caracterului său (Migne, P.G. 100,76).
 „Numai că pentru păcatele mele am făcut să sufere şi lăcaşurile
dumnezeieşti şi foştii mei slujitori pentru simplul fapt că se dedi-
caseră slujirii lui Dumnezeu. N-ar fi trebuit oare să se gândească
cineva că făcîndu-mi mie rău, în felul acesta necinstirea se aduce
în primul rând lui Dumnezeu, căci El este la urma urmelor Cel ce
poartă grijă de cel sărmani? Legile date de împăraţii creştini prevăd
pentru răufăcători pedepse fizice în scopul firesc de îndreptare mo-
rală. Dar de astfel do uneltiri şi cazne de ordin moral, cum am ajuns
să cunosc acum, încă nu mi-a fost dat s-aud până acum nici de la oa-
menii cei mai abili. Doar că e limpede ce se intenţionează atât prin
interdicţia cărţilor, cât şi prin negarea, respectiv anularea răscumpă-
rării de păcat. Cel dintâi slăbeşte şi macină lumina ochilor, cealaltă
sfâşie şi anulează frumuseţea faptelor bune. Cine a mai auzit din
veac despre un război dus de oameni contra sufletelor altor oameni?
Nu-i oare destul dacă ţi-ai dat cu totul drumul mâniei pentru pedep-
sirea trupurilor, atunci cînd aplici surghiun, robie, înfometare, strajă
strictă şi primejdia morţii şi moartea totuşi să nu vie, iată suferinţă
mai amară decât moartea şi o tortură care nu mai ştim cum ar putea
fi suportată, când doar bine ştim că singura mângâiere care ar putea
elibera de astfel de chinuri, e tocmai încetarea din viaţă.
Cugetă numai în sine-ţi, împărate, asupra acestor lucruri şi dacă
conştiinţa proprie te va scuza, atunci mai adaugă şi altele împotri-
vă-mi, dacă ar mai fi ceva de adaus. Dar dacă ea te va condamna,
atunci să nu mai aştepţi altă condamnare, pentru că atunci orice
părere de rău ar fi inutilă. De aceea te rog iarăşi parcă printr-un nou
apel, dar pe potriva celor mai recente stări de lucruri : pune capăt
relelor, împărate, în chipul în care vei găsi de bine.
Dacă nu, atunci ori ia-mă din această viaţă mai repede, fără
amânare şi fără rost. Iar dacă nu, atunci frânge lanţul peste măsură
al suferinţelor! Adu-ţi aminte că dacă eşti împărat, tot muritor eşti!
Adu-ţi aminte că atât voi, împăraţii, cât şi noi supuşii, trăim toţi în
trup, că avem aceeaşi fire comună, dar mai presus de toate nu uita
că toţi avem un Domn, un Creator şi un Judecător comun. Cu ce
justifică milostivirea ta torturile cu care mă tratezi? Ce atitudine
ia bunătatea ta faţă de acuzele ce mi se aduc? Ce oare ţi-a putut
schimba mila în ipocrizie şi aspectul de blândeţe în ură şi furie? Nu
cer tron, nici mărire, nici viaţă fericită ori plină de succese, ci do-
resc doar să ajung la ceea ce se dă atât celor întemniţaţi, cât şi celor
slobozi, un lucru pe care şi barbarii îl dădeau celor din legături : să
fiu tratat ca oamenii, căci la acest lucru mă îndreptăţeşte şi situaţia
mea, de aceea-l cer atât de la împărat, cât şi de la preamilostivul
neam al romeilor. Căci ce cer în fond? Ori să nu mai trăiesc o viaţă
mai apăsătoare decât moartea, ori dacă nu, atunci să mă despart de
trup! Te rog să nu întreci şi legile firii! Cinsteşte legile comune ale
umanităţii! Cinsteşte drepturile de care trebuie să se bucure toţi ce-
tăţenii romani, ca să nu dai ocazie să se spună c-ai introdus în viaţă
ceva străin de tradiţiile ei, adică ceea ce făgăduiseră altădată milos-
tenia şi clemenţa imperială, când aveai ca prieten şi fiu comun şi pe
patriarhul care-ţi scrie, de ale cărui mâini ai şi fost uns împreună
cu împărăteasa atunci când ai primit vrednicia puterii, o persoană,
care te-a iubit totdeauna cu mare dragoste şi faţă de care te-ai legat
cu credinţă şi cu jurământ înfricoşător, fapt pe care el l-a manifestat
înaintea tuturora în toată bunăvremea cu cea mai mare afecţiune
şi devotament, dar care, în schimb, a fost osândit şi rânduit la sur-
ghiun, la înfometare şi la nenumărate vexaţiuni, dându-l parcă spre
moarte cu toate că el şi acum se roagă pentru tine“.

MB 4-6/1977, p. 342-346