Solilocvii

*Teama de singurătate, se zice, ar fi astăzi mai puternică decât teama de moarte. Eu cred
că i s-a substituit cu totul, că e chiar consecința obnubilării morții practicată de societate prin
diverse mijloace, inclusiv exibând-o, adică banalizând-o în mass-media. Privită în față, moartea
ne apropie de ceilalți – a se vedea comportamentul solidar al oamenilor în ceasul dezastrelor
individuale sau colective – iar de singurătate ne temem tocmai fiindcă deja i-am îndepărtat pe
semeni, interpunând între ei și noi un zid protector construit din avuțiile noastre materiale și
“spirituale”, un soi de garanții de nemurire, cum sunt percepute în inconștientul nostru unde,
precum știm din psihanaliză, nu există timp, deci nici moarte.

Rostul ascezei, al dăruirii, al faptelor bune, al întâlnirii cu marile creații unde moartea
este o temă constantă, fie și de fundal, toate implicând o retragere în singurătate, este, paradoxal,
chiar acela al regăsirii comuniunii cu semenii. Că ea nu poate dura decât întărită de credința în
Dumnezeu cred că știm cu toții din experiență. Doar încrederea în Dumnezeu și în oameni
(aproapele) ne poate scoate din închisoarea pe care ne-am zidit-o singuri; doar ea depășește
dialectic, deci conservând-o, și teama de moarte. Îmi amintesc vorba Părintelui Cleopa: “Cine are
frica de moarte în stânga și frica de Dumnezeu (adică credința) în dreapta, merge drept înaintea
Domnului”. Așadar și frica de moarte susține încrederea (credința) în Celălalt, Dumnezeu și
semenii, ce alungă sterila, nevrotica teamă de singurătate.

*Teama de ratare: n-am avea-o dacă nu ne-am compara mereu cu ceilalți. Față de
Dumnezeu nu ne este teamă de ratare, deși tocmai ratarea – păcatul acceptat și mărturisit, ar fi
calea reală a apropierii de El. Dar noi vrem să merităm mântuirea, aducându-i succesele noastre,
adică nu pe noi, ci imaginea noastră, pe când El ne vrea așa cum suntem, cum ne-a creat.

*“Fericirea înseamnă să continui să îți dorești ceea ce ai deja”. Spusa Sfântului Augustin
pare pare o contradicție, un nonsens, căci dorința urmărește mereu altceva decât ai și orice
posesie cheamă, cum se știe, altele; iar goana după avuții n-a fost niciodată o sursă de fericire.
Nu este vorba nici de o împăcare resemnat-înțeleaptă cu ceea ce ai acumulat deoarece dorința nu
este anihilată, dimpotrivă. Ar fi atunci vorba de o conversie paradoxală a dorinței, care nu mai
vizează altceva “ci ceea ce ai deja”. Dar iarăși, cum să dorești ceea ce ai? Această aparentă
imposibilitate logică și psihologică traduce de fapt experiența iubirii, care e totuna cu esența
vieții: a continua să dorești mereu și mereu ceea ce ai – viața întrupată în persoana iubită. “Să-i
spui cuiva te iubesc, spune Gabriel Marcel, înseamnă să-i spui, tu nu vei muri niciodată”. Suntem
nefericiți pentru că prin dorințele noastre de putere, posesie, glorie etc ne îndepărtăm de viață,
adică nu trăim. Dorința pură, ca dorință de viață, vrea eternitatea, ceea ce spune de altfel și
“ateul” Nietzsche.

*“Frumosul e ceea ce vine din interiorul tău”(Kandinsky). Problema este să-l lași să iasă
la iveală, să nu-i blochezi țâșnirea sau curgerea prin: prejudecăți, frustrări, conformisme,
sentimentalisme, invidii, lașități, resentimente … O mulțime de condiționări de ordin etic sunt,
precum se vede, necesare pentru ca esteticul să se manifeste atât în creator, cât și în receptor.

*“Nu poți iubi o altă făptură până nu-L iubești pe Dumnezeu”. Și nu-L iubești cu
adevărat pe Dumnezeu, putem completa în spiritul Evangheliei afirmația lui C.S. Lewis, decât
iubind ca pe tine însuți o altă făptură (aproapele). Un cerc perfect, nevicios fiindcă se întemeiază
în iubirea mai dinainte a lui Dumnezeu pentru amândoi.

*“Rugăciunile noastre sunt Dumnezeu vorbind cu El însuși”. (Evrei 8, 26-27). Nu doar că

astfel nu suntem desființați cum îi poate părea unei cunoașteri de sine superficiale, ci înființați la
maximum, cum intuiește orice îndrăgostit.

*“Dumnezeu a murit – și atunci de ce mai există somnifere?”, se întreabă retoric – ironic

Ernst Jünger. Fără credință (încredere) nu se poate nici măcar dormi.

Leonid Dragomir