La dolce vita sau Despre goana după plăceri a omului modern

La dolce vita reprezintă titlul unei capodopere cinematografice a anilor ‘60, sub egida lui
Federico Fellini. Filmul surprinde decadența și degradarea ființei umane, sub influența societății
desacralizate a faimoasei Rome din acea perioadă.
Protagonistul, jurnalistul Marcello Rubini, asemenea omului contemporan, se află în
căutarea adevăratei fericiri, ce l-ar salva din plasa iluziilor și a nesfârșitei ciclicități: amăgire-
dezamăgire, umplându-și golul sufletesc cu acea iubire ce străpunge sfera materialității, dar pe
care îi e imposibil să o găsească acolo unde el însuși o caută. Căci, desigur, o societate lipsită de
reperele moralității și ale credinței, este condamnată declinului și prăbușirii iar membrii acesteia
se afundă într-o stare letargică, devenind pustii sufletește, ca unii ce caută doar împlinirea
materială și trupească.
Debutul filmului surprinde imaginea Christului, purtat deasupra privirii omenești, care se
mulțumește să Îl recunoască, dar nu și să Îl cunoască ; care îi atestă existența, dar trăiește ca și
cum El nu ar exista. De îndată ce Chipul Christului s-a pierdut în înaltul cerului, omenirea s-a
întors în brațele desfătării lumești. Distracții peste distracții, decadență și pustiire a sufletului
printr-o permanentă risipire a trupului, nimic nu pare să aducă împlinirea după care omul
tânjește. Nici măcar sunetul clopotului ce numără clipele agnoisite în desfătări lumești, amintind
că viața omului pe pământ nu e veșnică, deși o trăiește ca și cum ar fi, nu mai rezonează cu
sufletul adormit în trupul dedat plăcerilor de moment.
Întreaga acțiune are loc noaptea, ce devine o mantie, sub care se ascund frivolitățile
ființei omenești : „Deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, cu cât mai mult va
fi întunericul ?" (Matei 6, 23) Șapte zile, șapte femei diferite, trec prin filtrul sufletesc fragil al
unui intelectual, ce nu găsește, în niciuna dintre acestea, scânteia de la care și-ar putea aprinde
inima de o iubire veșnică, pentru că întunericul stăpânește, iar duhul vremii suflă amenințător
asupra luminii ce abia mai pâlpâie.
Sunetul divin din Biserica în care Marcello este întâmpinat de bunul său prieten, intră în
contrast cu zgomotul asurzitor al muzicalității petrecerilor la care acesta asistă. Deși
conștientizează efemeritatea existenței și zădărnicia acesteia, Marcello nu reușește să se
desprindă din mrejele sale, pentru că și-a pierdut sinele. El nu se mai cunoaște, negându-și până
și pasiunea scrisului, ce ar fi putut deveni o formă înălțătoare de eliberare din noroiul ce îi
pângărește conștiința, rezumându-se doar la a fi un jurnalist ahtiat după bârfe mondene și trupuri
femeiești, pe care le găsește mai goale decât propria inimă.
Societatea de cosum se impune în fața omului ce mai are un sâmbure de conștiință și
demnitate, asaltându-l cu invitații la „fericire”, confiscându-i, în schimb, sinele său autentic. Și
totuși, omul nu încetează a rămâne chipul lui Dumnezeu, dar se pierde, neizbutind să ajungă la
asemănarea cu El, dezertând în acest fel, de la scopul unic al existenței sale pământești. Omul
devine dependent de o fericire de moment pentru că nu mai are răbdarea de a căuta și pătrunde
sensul fericirii veșnice, a cărei umbră nici nu o zărește.
Steiner, sinucigașul, deși se situa pe o treaptă superioară față de prietenul său Marcello,
care râvnea în taină la liniștea din căminul său familial, a abdicat tocmai de la acest scop, nefiind
pregătit să-l agonisească și pierzându-se pe cale. Fericirea și pacea sufletească nu sunt un dat al
omului, ci reprezintă un dar pentru care trebuie să lupte permanent cu trupul, cu lumea și cu sine.
Singurul dar al omului este viața, pe care este liber să o trăiască după cum dorește. Din nefericire
însă, omul, înconjurat de efemeritatea materiei, o confundă cu adevărata fericire. Însă, după ce se
luptă din greu să își agonisească bogății, constată că zbuciumul său a fost în van și se trezește pe
culmile disperării, de unde își strigă neputința de a nu fi înțeles că bucuria stă în lucrurile
mărunte și viața capătă sens doar prin recunoștința permanentă, de a o fi primit din mâinile
Creatorului, al Cărui nume e Iubirea. O iubire fără limite, o Iubire în duhul libertății depline.
Acesta este și motivul pentru care Marcello nu a fost împlinit nici măcar de iubirea posesivă a
Emmei și cu atât mai puțin, de iubirile pasagere ale celorlalte femei, prin care și-a erodat sufletul,
golindu-l de tot simțământul divin.
Cu siguranță nu există om, a cărui inimă să nu fi fost învăluită sau zdrobită de dragoste.
Dar ce semnifică iubirea și cum o definim, ține de taina fiecăruia. Există totuși ceva mai presus
de orice gând, de orice străduință a noastră de a dărui și dorință de a primi și anume, ceea ce are
Dumnezeu să îi ofere omului și măsura răspunsului nostru la acest dar, pe care, de cele mai multe
ori, îl risipim. Există totuși o evidentă diferență între dragostea trupească sau erosul și iubirea
desăvârșită și jertfelnică, sau agape. Cea dintâi se consumă prin sexualitate și dorința carnală, în
timp ce, agape naște o legătură profundă ce nu cade niciodată. Având un caracter atât de
cuprinzător și de adânc, iubirea cere o unire veșnică. Ea dă impresia că persoanele s-au căutat și
și-au aparținut din veșnicie. Cel care iubește cu adevărat nu poate cugeta la o unire temporală,
anticipând astfel momentul în care nu va mai iubi. Marcello o părăsește pe Emma pentru că
aceasta nu corespunde concepției sale despre iubire și nu îl odihnește sufletește, neprimind prin
ea, răspunsul la întrebarea sfâșietoare a motivului existenței sale într-o lume a materialității în
care nu se regăsește.
Finalul aduce în atenția spectatorului figura unei creaturi marine moartă de trei zile, dar
care încă are ochii deschiși. Aceasta este o imagine emblematică a omului ce a murit Vieții, deși
încă se zbate să o trăiască, a omului care nu se cunoaște încă prin ochii lui Dumnezeu, fără de
Care, existența nu are un sens precis, ci doar o finalitate dramatică. Privirea luminoasă a
adolescentei, îl cheamă pe Marcello de la moarte sufletească la o viață autentică, trăită în duh și
adevăr, la acea iubirea pe care să nu o mai poate confunda cu surogate. Alegerea însă îi aparține,
oferindu-i-se, în cele din urmă, șansa de a discerne între ambele fețe ale lumii pe care a
experimentat-o în cele 7 zile din existența sa, surpinse în film. Finalul este deschis, supus
interpretărilor, deschizând orizontul imaginației.
Realitatea arată că omul este într-adevăr parte integrantă și definitorie a unei societăți,
devenită astăzi nocivă. Vina este comună..nu aparține numai sistemului și categoric, nu e numai
a omului, ci a lumii, în ansamblu, care a degradat până la epuizare toate resursele primite în dar.
Dacă e să căutăm o vină, vom arăta mai mereu cu degetul în oricare altă parte, mai puțin spre
propria persoană. Însă a căuta vina cuiva anume nu rezolvă problema, ci ne afundă într-un ocean
de gânduri inutile, care ne epuizează până și resursele de a căuta soluții, din punctul în care ne
aflăm. „Salvarea” constă în formarea propriei personalități, în creșterea duhovnicească și
psihologică și mai ales, în capacitatea de a ne asuma responsabilitatea vieții noastre, rezistând în
fața poverii libertății și a posibilei singurătăți. Golul sufletesc îl însoțește permanent pe omul care
se complace în a-și căuta împlinirea prin „consumul” material sau chiar „consuml” de oameni,
întrucât viața nu este îmbogățită de numărul de persoane, ci de calitatea acestora. Iar calitatea
unei relații interumane înseamnă că ea e indestructibilă, că nici măcar timpul nu îi poate diminua
intensitatea, ci dimpotrivă; iubirea ori veşnică, avându-și izvorul în Dumnezeu din inima noastră,
ori nu e deloc.
Desigur, viața și sfârșitul acesteia, sunt realități concrete ale existenței umane, iar omul
rămâne doar o variabilă, pe drumul bine definit, ce începe cu nașterea și culminează cu moartea.