Stadiul religios

Kierkegaard consideră că numai prin intermediul stadiului religios se poate

institui un raport cu absolutul. Omul care refuză să fie el însuși, omul care se complace
în starea de melancolie, cel care ignoră ce este etern refuză devenirea. Condiția vitală
a oricărei personalități este interioritatea, care se identifică la Kierkegaard cu
sentimentul religios. Fiind pecetea stadiului religios, interioritatea are drept criteriu
suferința. Absența suferinței înseamnă absența sentimentului religios, adică a
raportului cu sine și a reflexiei de sine înaintea lui Dumnezeu. În lucrarea „Școala
creștinismului”, credința este văzută ca fiind alegerea absolutului, având ca obiect
scandalul, iar ca paradox pe Christos, omul Dumnezeu. Instituindu-se un raport între
individ și creștinism, problema nu trebuie privită ca o alternativă între a te îndoi și a
crede ci ca o alternativă între a fi scandalizat și a crede.
Distingând îndoiala religioasă de cea demonică (care implică diverse forme ale
necredinței), Kierkegaard folosește în locul termenului de îndoială, conceptul scandal.
Viața ca religiozitate desemnează instalarea individului în paradoxul absolut, în
mijlocul absurdului, al melancoliei, al scandalului. Chemarea spre Absolut, spre
salvare, spre mântuire, este adresată tuturor. Recunoscându-ne păcatele trebuie să
ne deschidem inima către El, trebuie să-L lăsăm să ne stea în preajmă, trebuie să-L
primim în viețile noastre.
Sinceritatea în fața ta și în fața lui Dumnezeu are o mare rezonanță în
profunzimea credinței, ea este cea care atrage după sine liniștea, împăcarea. Omul
trebuie să aleagă între melancolie și credință, între îndoială și credință. Această
alegere este numită de Kierkegaard poticnire.
Poticnirea are loc pe un fundal al confruntării dintre Dumnezeu și om avand
doua forme: o formă ascendentă în care scandalul pornește de la Omul Dumnezeu
care se identifică cu imaginea de Absolut și o formă descendentă în care scandalul
pornește de la imaginea Omului Dumnezeu care se identifică cu cel care pătimește și
suferă. Posibilitatea scandalului îndreptată spre înălțimi nu poate fi evitată și de ea
poți trece numai prin credință. Pentru a ajunge la credință trebuie să trecem prin
încercările poticnirii, lucru care implică recunoașterea de sine, conștientizarea
păcatului. Există două alternative: alegi scandalul sau alegi credința, vrei să te
scandalizezi sau vrei să crezi. Daca alegi prima variantă atunci trebuie să treci prin
mâinile posibilității de a te poticni, asumându-ți creștinismul: atunci nu te mai
interesează rațiunea, atunci spui vreau să aparțin lui Hristos, vreau să fiu creștin.
Comunicarea dintre Dumnezeu și noi este una indirectă, ne face atenți, ne
trezește conștiința, iar noi lovindu-ne de contradicții, de întrebări, descoperim
posibilitatea alegerii, de a crede sau nu. Pentru ca omul să creadă, el trebuie să devina
el însuși, să fie conștient că are un sine, să se delimiteze ca sine. Omul cu ajutorul
imaginației își prezintă alternativele: ori crede ori se scandalizează. Pentru a ajunge
la adevărata credință trebuie să trecem prin chinurile poticnirii, prin pasiunile
scandalului. Kierkegaard spune că pentru a intra în împărăția cerurilor trebuie să
redevenim copii, să fim altruiști, liniștiți, să nu învinovățim, să fim entuziaști iar
curiozitățile, scandalul să le suprimăm reducându-le la spaimă și cutremurare. Spaima
și cutremurarea înseamnă că ești în devenire, că există un Dumnezeu în fața căruia
trebuie să dăm socoteală.
Dumnezeu Omul este paradoxul absolut, este obiectul specific al credinței.
Credința se relevă atunci când categoriile rațiunii sunt eliminate întrucât rațiunea
singură este insuficientă pentru a ne convinge de veridicitatea ei. Și oricine este
îndemnat de credință este conștient de miracolul continuu din propria sa persoană
care contravine tuturor principiilor înțelegerii sale. Credința apare ca un miracol
tămăduitor al sufletului. Credința presupune interioritatea ca o condiție fundamentală.
Individul care se dedică cu tot sufletul imperativelor sale paradoxale duce la maximă
intensitate propria lui interioritate. Astfel adevărul asociat credinței constă pur și simplu
în profunzimea interiorității pe care o provoacă. Adevărul creștinismului există numai
în subiectivitate, în atitudinea personală a fiecăruia în fața Absolutului, în intensitățile
interioare a propriilor trăiri și revelații.
Important, arată Kierkegaard, nu este constanța cu care crezi în Dumnezeu ci
drumul pe care il străbați până la adevărata credință, liniște și împăcare.
În stadiul religios melancolia ocupă un loc central. Suntem melancolici din
cauza căderii în păcat, din cauza spaimei, din cauza alegerii pe care urmează să o
facem. De fapt alegerea credinței nu ne aparține în totalitate. După ce ne-am ales pe
noi înșine, ne-am apropiat de Absolut și atunci am fost aleși să rămânem sau nu în
preajma credinței. La fel ca evreul rătăcitor, omul caută în permanență calea spre
adevăr, spre mântuire. Deși izgonit în permanență, rătăcitul nu încetează să-și ducă
povara, nu încetează să vrea, să creadă. Mitul lui Ahasverus este un mit al voinței.
Mitul lui Adam a anticipat prin analogiile sale mitul lui Ahasverus. În urma încălcării
cerinței lui Dumnezeu, omul cade în păcat iar viața devine ca un fel de loc de exil
pentru ispășirea pedepsei. Această condamnare a omului la viață este o provocare și
o povară în același timp. Pe acest fundal se poate instala melancolia în stadiul religios.
Putem determina trei componente principale ale damnării. Prima poate fi amintită
componența adamică. Daca Adam a fost izgonit din Rai pe pământ ca muritor, obligat
să trăiască cu povara păcatului pe umăr, Ahasverus a fost silit să îndure nemurirea
străbătând pământul. O a doua componentă este cea sisifică. Ahasverus damnat la
nemurire rezistă cu ajutorul voinței. Cea de-a treia componentă se referă la refugiul
damnatului în brațele credinței.
Imaginea Evreului rătăcitor reprezintă pentru Kierkegaard o surprindere a
conflictului, a veșnicei alegeri și căutări. Fiind un stadiu al maturizării, stadiul religios
implică punerea față în față cu alegerea. Urmările alegerii vor fi definitorii pentru
formarea sinelui. Călătorul prin viață se află pe cărările celui de-al treilea stadiu, stadiul
posibilității lui de a încununa toate adevărurile pe care le-a trait, de a dobândi mult
râvnita împăcare cu sine, mult râvnita liniște a preajmei sale. Credința vine ca un
adăpost al sufletului, ca o încredere în propriul sine, ca un echilibru între viață și
aspirație. Însă până a ajunge la credință trebuie să ne împăcăm cu melancolia, cu
anxietatea, trebuie să ne urmăm devenirea.
Kierkegaard amintește de două tipuri de anxietate: o anxietate față de spirit și
o anxietate a devenirii sinelui. Anxietatea este interiorizarea unor preocupări, a unor
frământări și căutări, este o condiție psihologică prealabilă. Refuzând să-și asume
păcatul (anxietate de rău) sau să recunoască că există o cale de a ieși din păcat
(anxietate de bine), omul refuză să accepte că are un sine, renunță să devină el însuși.
A nu vrea să fii tu însuți, spune Kierkegaard, este însuși păcatul. Având o dimensiune
dogmatică, creștină, anxietatea este raportată la spirit, la păcat, fiind o expresie a
libertății de a alege între bine și rău. Kierkegaard vorbește despre conceptul de
anxietate din punct de vedere psihologic în strâns raport cu dogma păcatului
strămoșesc. Ca o condiție prealabilă a păcatului strămoșesc, anxietatea va fi implicată
sub diverse aspecte în toate etapele evoluției sinelui.
Dacă păcătoșenia este o consecință a păcatului, în cazul primului păcat al
fiecărui om, este presupusă păcătoșenia drept condiție. Fiind determinantul calității,
primul păcat este Păcatul – prin intermediul primului păcat venind pe lume păcatul. La
fel stau lucrurile și cu primul păcat al fiecărui om - păcatul venind pe lume prin el.
Păcatul lui Adam este primul păcat, este păcatul strămoșesc. Fiecare neam trebuie să
o ia de la capăt prin intermediul fiecărui individ, spune Kierkegaard. În privința
nevinovăției, fiecare om o pierde prin propria lui vină. Nevinovăția este de fapt
neștiință. În starea de nevinovăție omul nu este determinat ca spirit, el trăiește cu un
sentiment al liniștii, al nimicului. Acest nimic este de fapt declanșatorul anxietății și al
melancoliei. Melancolia se instalează astfel pe fundalul unei neliniști provocate de
Nimic. Prezența și consecința păcatului strămoșesc duc la melancolie. Kierkegaard
face distincția între melancolie subiectivă și obiectivă. Astfel prin melancolie subiectivă
vom înțelege melancolia instituită datorită păcatului în individ, iar prin melancolie
obiectivă reflexul păcătoșeniei generației asupra întregii lumi. Melancolia trebuie
privită în libertatea ei. În raport cu vina, cel care se lasă pradă melancoliei nu-și va
găsi liniștea decât în împăcare, în credință. Melancolia este o determinare existențială,
o realitate a sinelui nostru și a căutării noastre.
Kierkegaard susține că păcatul lui Adam s-a petrecut la origini pe când păcatul
strămoșesc este păcătoșenia. Păcatul omului de rând presupune păcătoșenia drept
condiție, pe când păcatul lui Adam o presupune drept consecință. Păcatul lui Adam,
întrucât este primul păcat este privit ca păcat strămoșesc. Pentru ca starea de păcat
strămoșesc să nu capete o istorie ar trebui să o luăm de la început cu fiecare individ,
să ne asumăm păcatul și să mergem mai departe. Așa cum Adam și-a pierdut
nevinovăția prin vină așa și-o pierde fiecare om. Starea de nevinovăție dinainte de
păcat este indispensabilă pentru că fără să o admitem nu am putea vorbi de vinovăție.
Nevinovăția este neștiință. În starea de nevinovăție nu există situații problematice,
căutări ale adevărului. Nevinovăția se pierde prin saltul calitativ al individului, prin
trecerea de la această stare de dezinteres, de inocență la păcat și preocuparea față
de acest păcat.
Păcatul este o ruptură interioară. Ca act al voinței, păcatul este un intermediar
între starea de păcătoșenie și speranța mântuirii prin transcendență. Păcatul nu poate
fi dobândit decât plecând de la căință, care căință este susținută de voință. Cu cât
sentimentul căinței este mai puternic cu atât pericolul de a cădea în păcat este mai
mic. Așa cum păcatul vine in lume prin fiecare dintre noi, tot la fel mântuirea este o
sarcină individuală. Cel care rămâne în păcat înseamnă că păcătuiește. Deci nu
trebuie să te ascunzi în spatele melancoliei pentru a rămâne în păcat, pentru a te
resemna și a da vina pe păcatul strămoșesc pentru că poți pierde șansa la mântuire.
Prin credință putem să ne salvăm de păcat și să transformăm timpul în eternitate, viața
în mântuire.
 A păcătui înseamnă cu disperare a vrea să fii tu însuți în fața lui Dumnezeu sau
cu disperare a nu vrea să fii tu însuți. În primul caz avem conștiința de a avea un sine
etern, în cel de-al doilea caz ignoranța de a avea un sine etern. În ambele situații se
poate instala melancolia. Daca îți dorești ceva cu adevărat nu excluzi posibilitatea de
a nu obține ceea ce râvnești și atunci devii melancolic. Dacă ignori ceea ce ești nu
înseamnă că nu ești ceea ce ai fost creat să fii și atunci te vei confrunta cu stări
paradoxale însoțite de melancolie. Să nu vrei să fii tu, să ai o viață lipsită de spirit,
departe de credință, nu face decât să te adâncească și mai mult în disperare, în
melancolie. Dacă păcatul reprezintă ruptura cu binele, disperarea prin păcat reprezintă
ruptura cu căința. Păcatul devine o luptă a disperării cu sinele în urma căreia omul se
închide în sine. Neliniștea păcatului împinge omul spre un alt păcat și anume starea
de melancolie. Trebuie să ai conștiința propriilor păcate dacă îți dorești iertarea lor.
Prin intermediul căinței, al disperării de a avea un sine și de a fi tu însuți în fața lui
Dumnezeu putem depăși acest blocaj al spiritului care este melancolia și ajunge la
mântuire, la adevăr.