FACULTATEA DE TEOLOGIE JUSTINIAN PATRIARHUL

BUCUREȘTI

RASKOLNIKOV ȘI TÂLHARUL CEL BUN

– EFECTELE PĂCATULUI ȘI POCĂINȚA ADEVĂRATĂ -

STUDENT – CURCĂ CRISTIAN-VLĂDUȚ, ANUL 3, GRUPA 3, TEOLOGIE PASTORALĂ

COORDONATOR - PR. PROF. DR. GEORGIAN PĂUNOIU

BUCUREȘTI 2022
 Introducere

Păcatul în viața omului muritor este inevitabil. De altfel, omul s-a născut păcatos datorită
stării originale ale acestuia. Prin păcatul strămoșesc, orice om născut moștenește consecințele
căderii capitale în păcat a umanității și a naturii. În creștinism, acest păcat este iertat precum și
celelalte păcate săvârșite până în acel moment prin Sfânta Taină a Botezului. Botezul, Sfântă
Taină instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, este pentru omenire, din punct de vedere funcțional,
un mijloc de depășire a stării primordiale și o posibilitate de sfințire, ori, asemănare cu
Dumnezeu după har, nu după ființă.

Cu toate acestea, chiar și fără păcatul strămoșesc, omului îi este inevitabil să păcătuiască.
Orice om botezat sau nu, a păcătuit, păcătuiește și va păcătui. Iertarea păcatelor de după Botez se
realizează prin Sfânta Taină a Mărturisirii. „Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora
le veţi ţine, vor fi ţinute.” 1 Deși acest pasaj biblic reprezintă un temei fundamental al teologiei
ortodoxe pentru Taina Spovedaniei, pe de altă parte reprezintă pentru credincioși și posibilitatea
de mărturisire și, cel mai important, iertare a păcatelor. Referitor la acest aspect, în Biserica
Ortodoxă, și prezent pretutindeni în Biserica Catolică, pentru iertarea păcatelor, preotul sau
episcopul poate aranja pentru păcătos o misiune de îndeplinit. Această sarcină este numită
tradițional în Biserica Ortodoxă drept „canon”. Canonul este, în funcționalitatea sa, un exercițiu
de pocăință și reflectare asupra păctatului comis. Păcătosul este adesea îndemnat să facă mătănii
și, cel mai important, să se roage, adică să ceară iertare lui Dumnezeu.

Motivul pentru care această penitență este importantă pentru păcătos este datorită
fenomenologiei și filosofiei păcatului în relație cu ființa umană. În cele ce urmează, se vor
expune elementele definitorii ale păcatului și ale iertării personale, factor deosebit de important
în reabilitare.

1
Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 20, versetul 23
 Rodion Raskolnikov și nevoia de pedeapsă

Raskolnikov sau Rodia este personajul principal și antagonistul romanului „Crimă și

Pedeapsă” scris de autorul rus Feodor Dostoievski. În carte, Raskolnikov, student la drept aflat
într-o stare perpetuă de sărăcie, comite o dublă crimă în scopul de a jefui o cămătăreasă pe nume
Aliona Ivanovna. De-a lungul romanului, Raskolikov încearcă să-și justifice actul prin diferite
filosofii personale până în momentul când acesta este convins să se predea autorităților.

Primele efecte ale unui păcat atât de grav apar prezente în roman încă de la început.
Raskolnikov, considerându-se pe sine un om superior, trece prin aceleași efecte ale unei traume
ca orice alt om. În urma crimei, romanul descrie următoarele: „Treptat însă îl cuprinse un fel de
toropeala, o stare de visare puse stăpînire pe sufletul lui; avea clipe de amnezie, sau, mai bine
zis, uita ce era mai important şi se gândea la fleacuri.”2 Acest fenomen este cunoscut din punct
de vedere psihologic ca „disociere”. Rodia este incapabil să reculeagă sau să se concentreze
asupra faptei comise, ci se gândește la cu totul altceva banal. Acest fenomen este întâlnit în
victimele unei traume. Pe moment, la scurt timp după o tragedie, creierul uman încercă să se
protejeze de informațiile oribile care tocmai s-au petrecut și se forțează să se concentreze pe
banalități. Cu toate acestea, este greu de spus faptul că Raskolnikov este cel ce a suferit trauma,
el fiind autorul crimei. Aici intervine conștiința omului sau, mai precis, chipul lui Dumnezeu în
om. Trauma descrisă în roman nu este aplicată lui ci este o traumă a păcatului comis. Păcatul
presează pe sufletul antagonistului provăcându-i o traumă pe care psihicul acestuia încearcă să o
proceseze.

Trebuie menționat faptul că din punct de vedere psihologic, trauma, sau în acest caz,
păcatul care a adus la această traumă, începe să se vindece prin această disociere. Vindecarea în
cazul lui Raskolnikov este mărturisirea și plata păcatului comis sub forma închisorii în minele de
sare.

Duhonicește, această disociere este doar o justificare involuntară a păcatului. Omul, în

înclinația sa față de păcat, încearcă automat să-și găsească distracții față de păcatul comis, ori

2
Feodor M. DOSTOIEVSKI, Crimă și pedeapsă, Ed. Național, 2014, Buvurești, p. 48
justificări. Cu toate acestea, faptul că introspecția personajului de a recunoaște că se gândește la
orice alt ceva în afară de fapta comisă este sămânța pocăinței.

În termeni simplificați, omul nu poate a se pocăi de păcatul comis fără a realiza faptul că
a comis acel păcat. Chiar și această mică realizare a lui Rodia o să se transforme într-o
introspecție totală în cele ce urmează.

Tot ca și consecință ale păcatului, observăm efecte fizice ale crimei. „Mai întâi crezu că
înnebuneşte. Simţi că îngheaţă; dar nu era numai frisonul accesului de friguri care-l apucase
încă din somn, de data aceasta îl scuturau nişte fiori de-i clanţăneau dinţii şi se zgâlţâiau toate
în el”3. Se poate observa cum Raskolnikov s-a îmbolnăvit datorită păcatului comis. Deși a fost
sănătos înainte de crima comisă, acesta suferă febră și frisoane. Această manifestare a corpului
semnalează o autodistrugere. Mintea lui Rodia nu poate cuprinde păcatul comis motiv ce aduce
haos în întreg corpul. Febra și frisoanele sunt efecte naturale ale corpului care încearcă să lupte
cu o infecție din organism. Acest lucru este transpus și completat atât din punct de vedere
medical cât și duhovnicește. Singura infecție prezentă în corpul și sufletul lui este păcatul crimei
comise. Corpul și sufletul sunt atent interconectate iar o afecțiune sufletească afectează puternic
și negativ și corpul în care sălășluiește sufletul.

În cele din urmă, efectele păcatului, deși nerecunoscute conștient de Raskolnikov până la
sfârșitul romanului îl îndeamnă, alături de Sonia (stâlpul moral al cărții pentru Rodia), să
ispășească pedepsa pe care și el o dorea. „Pentru Dostoievski, surprinderea păcatului și a
înrâuririlor pe care le generează în lume este cheia de înțelegere a incompatibilității structurale
a omului cu răul și a destinației de a ajunge la comuniunea cu Hristos .”4 Sfârșitul romanului nu
oferă o reconectare clară a antagonistului la Evanghelia lui Hristos, la ispășirea pedepsei ca
mijloc de pocăință în fața oribilului păcat omis, însă, „...ca un fulger: „Oare poate, acum,
credinţa ei (a Soniei) să nu fie şi credinţa mea? Sentimentele, năzuinţele ei, cel puţin...”5.

Raskolnikov acceptă introspecția propriei religiozități latente în sine. Deși poate nu o

condamnare personală completă, exemplul credinței Soniei a trezit sentimentul de comunitate
creștină în acesta. Se poate spune că Rodion, după cum precizează și romanul, conștientizând
dovezile chipului lui Dumnezeu în el, a pornit pe calea către mântuire, prin oameni, prin
3
Feodor M. DOSTOIEVSKI, Crimă și pedeapsă, ... , p.52
4
Cristian I. DUMITRU, O fenomenologie a păcatului la Dostoievski, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2020, p. 14
5
Feodor M. DOSTOIEVSKI, Crimă și pedeapsă, ... , p. 321
exemplul acestora către Mântuitorul Iisus Hristos. Cu toate acestea, pocăința și iertarea de sine
nu poate exista fără pedeapsa suferită.

Este necesară o analiză a raportului dintre păcat și pocăință. Când este necesară pedeapsa
în vederea pocăinței? Legea Iubirii transformă Legea Talionului. Hristos predică într-un prezent
continuu iertarea datornicilor noștri, nu pentru o răsplată cerească ci în numele iubirii de oameni
și mai ales, iubirii de Dumnezeu. Acestea fiind spuse, de ce este necesară o pedeapsă pentru
evidențierea pocăinței? De ce omul păcătos cere de la Dumnezeu sau de la preot pedeapsă pentru
păcatele comise? Pedeapsa pe care ființele umane o caută pentru mântuirea păcatelor nu trebuie
văzută ca o plată a datoriilor față de cel rănit sau față de Dumnezeu. În cazul lui Raskolnikov, nu
se mai poate îndrepta păcatul comis. Cele două surori au fost ucise ireversibil. Un astfel de păcat
nu este cu putință a fi iertat doar cu părere de rău în lumea materială. Pedepsa în pocăință, trebuie
văzută în mod moral religios și filosofic ca o concretizare materială a stării sufletești. Precum
păcatul se manifestă foarte real și în lumea fizică, și pocăința sufletească trebuie reflectată și în
acțiunile celui păcătos. Discrepanța apare atunci când ne raportăm păcatele la Dumnezeu.
Dumnezeu nu are nevoie de această „datorie” pe care păcătosul o aduce în fața Lui. De multe ori,
o pocăință fizică nu este posibilă în rândul păcătoșilor muribunzi. Dacă Dumnezeu ar cere de la
păcătos și o manifestare fizică, mai ales când aceasta nu e posibilă, atunci întreaga moralitate
creștină s-ar întoarce la Legea Talionului. De aceea, Dumnezeu poate mântui și păcătosul pocăit
sufletește. Ceea ce contează la finele vieții umane este efortul constant și dedicat pentru slăvirea
lui Dumnezeu și îndreptarea păcatelor cu lacrimi, fie aceasta fizică sau doar sufletească.

Cu toate acestea, omul continuă să caute și mijloace de pocăință materiale ca o consecință

a ființei sale duale: trup și suflet. Pentru Rodion Raskolnikov, această dorință de pocăință fizică
s-a manifestat prin pedeapsa oferită de legea statului: închisoarea.

Concluzionând, nevoia de manifestare fizică a pocăinței prin penitențe este un atribut

natural al ființei umane înzestrată cu trup și suflet. Bolile sufletești precum păcatele comise se
manifestă și trupește datorită acestei legături puternice dintre material și spiritual. Datorită
acestui lucru, omul păcătos, în căutarea pocăinței sale, caută să-și potolească, mai întâi boala
sufletească prin introspecție și cerere de iertare cu lacrimi în fața lui Dumnezeu, dar mai apoi și
cea trupească afectată de păcat. Dacă această căutare a pocăinței fizice nu este disponibilă,
Dumnezeu, în nemăsurata Sa iubire de oameni, aleargă înaintea fiului risipitor care și-a plâns
păcatele cu lacrimi de sânge.

Tâlharul cel bun și pocăința adevărată

Tâlharul de pe cruce, de-a dreapta Mântuitorului Iisus Hristos, reprezintă pentru credința
ortodoxă modelul pocăinței deșăvârșite. Deși acesta nu este cunoscut cu numele, ori
evenimentele istorice din viața acestuia, se pot trace anumite concluzii contextuale. Tâlhăria este
considerată un act foarte violent de jefuire. Un hoț încercă să fure fără a fi depistat iar un tâlhar
ucide pentru a fura. Deși acest lucru nu poate fi spus cu exactitate, date fiind informațiile
limitate. Ce se cunoaște exact este faptul că tâlharul de pe cruce a fost judecat pentru faptele sale
și condamnat la cea mai dureroasă și rușinoasă formă de execuție a Imperiului Roman, la fel cum
a fost și Iisus Hristos pe nedrept. De menționat este faptul că tâlharul nu încercă să nege în fața
Mântuitorului actele comise ci doar să fie pomenit în Împărăția lui Dumnezeu.

„Iar unul dintre făcătorii de rele răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Hristosul?
Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. / Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de
Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? / Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după
faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. / Şi zicea lui Iisus: Pomeneşte-mă, Doamne,
când vei veni în împărăţia Ta. / Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în
rai.”6. Avem aici evenimentele din spatele pocăinței tâlharului celui bun. Este lesne de menționat
antiteza dintre tâlharul pocăit și cel care îl hulea pe Mântuitorul Iisus Hristos. Astfel că, cel
nepocăit, nefiind conștient de păcatele făcute, a ridiculizat pe Iisus alături de el însuși și de
celălalt. Acest act de răzvrătire împotriva situației actuale trebuie explorat în amănunt.

În primul rând, tâlharul cel rău nu-și neagă păcatele. Acesta le conștientizează; cunoaște
motivul pentru care se află pe cruce. A comis crime în numele banilor iar acum, în succesiunea
logică a evenimentelor dictate de Imperiul Roman, urmează să fie executat. Această
conștientizare este prezentă și la tâlharul cel bun, cu toate acestea există o mare diferență.
Tâlharul cel rău nu se pocăiește. Acest act de hulire poate fi interpretat sub mai multe înțelesuri,
6
Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 23, versetele 39-43
dar cel mai proeminent este cel al deznădejdii în Atotbunătatea lui Dumnezeu. Se poate face o
analogie cu un animal sălbatic rănit. Dacă un animal sălbatic este în dureri din cauza unei răni,
va ataca pe oricine încercă să-l ajute deoarece nu se poate încrede în bunătate. Astfel că,
deznădejdea acestui tâlhar se traduce în hulire; în aducerea Numelui Domnului în deșert ca o
răscoală a sufletului în fața morții inevitabile. Sufletul tâlharului este atât de îngropat de păcatele
comise încât nu poate recunoște pe cel din fața sa ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Nu poate
recunoaște acest lucru deoarece, în propria lui deznădejde nu poate percepe nemăsurata iubire a
lui Dumnezeu față de oameni. „De ce ar trimite Dumnezeu pe unicul Fiu spre înjunghiere dacă
nu ne poate iubi suficient cât să ne ierte păcatele?” Astfel că, picat în deznădejde, tâlharul își
accepta cu mândrie pedeapsa trupească, nu pentru ispășirea păcatelor, ci ca o consecință legală a
faptelor comise

În cealaltă extremă, există tâlharul cel bun. Trebuie menționat că în materie de păcate
comise înainte de răstihnire, aceștia doi pot fi considerați egali. „ Şi noi pe drept, căci noi primim
cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău.” 7 . În primă instanță se
poate întrevede o dreptate morală prezentă în dialogul tâlharului celui bun. Acesta recunoaște ca
și celălalt păcatele comise dar poate vedea și nevinovăția Mântuitorului Iisus Hristos. Acest lucru
se datorează strict nădejdii în pronia lui Dumnezeu. În situația de față, tâlharul cel bun este
versiunea complet pocăită a lui Raskolnikov. Acesta își conștientizează păcatele și acceptă
pedeapsa cu moartea deoarece este o pedeapsă justă. Nu încearcă să scape de aceasta deoarece
cunoaște faptul că i se cuvine. Dar, cu toate acestea, nu își pierde încrederea în Dumnezeu. Nu
cere de la Iisus să îl coboare de pe cruce, să-l salveze de la pedeapsa cuvenită, ci să îl
pomenească, să-și aducă aminte de el în Ceruri. Se roagă lui Dumnezeu ca după ce plătește
această penitență fizică, să fie pomenit, iar prin acest act de încredere și smerenie în fața lui
Dumnezeu, pocăința sufletească a acestuia este atinsă: „Şi Iisus i-a zis: Adevărat grăiesc ţie,
astăzi vei fi cu Mine în rai.”8. Cererea tâlharului celui bun nu a fost o înviere în Împărăția lui
Dumnezeu, ci doar o aducere aminte. I-a cerut Mântuitorului ca acesta să trăiască sub formă de
amintire. Însă Iisus Hristos a venit alergând din nou în fața fiului risipitor și în loc să-l facă ca
unul dintre slugile Lui, l-a așezat la loc de cinste.

7
Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 23, versetele 41
8
Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 23, versetele 43
 În spiritul sistemului judecătoresc al oamenilor, tâlharul cel bun nu merita mântuirea
deoarece a comis numeroase crime și păcate. Dumnezeu însă nu judecă după judecată omenească
și nu este părtinitor. Pentru tâlharul cel bun, pedeapsa fizică a fost moarte pe cruce, pe care a
acceptat-o ca fiind forma sa de pocăință lumească, iar prin rugămintea sa în fața Mântuitorului,
alături de mărturisirea lui că Iisus este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, acesta s-a
pocâit și sufletește. Într-adevăr, tâlharul a suferit moarte pe cruce, dar în aceeași zi a fost alături
de Mântuitorul în Rai.

Concluzii

Păcatul se manifestă în ființa umană atât în suflet cât și în trup datorită naturii omului și a
chipului lui Dumnezeu în acesta. Păcatul este inevitabil, de altfel încă de la naștere purtăm
păcatul strămoșesc alături de consecințele acestuia asupra omului și asupra naturii. Pocăința
păcatului se manifestă în omul care are nădejde în Dumnezeu mai întâi prin conștientizarea
naturii păcătaose apoi prin efort continuu atât spirtual cât și fizic pentru îndreptarea acestor
păcate. Pocăința fizică este o stare pe care omul o dorește datorită naturii sale materiale. Cu toate
acestea, Dumnezeu mântuiește omul prin plângerea păcatului și slăvirea Lui.

Cele două exemple oferite, Rodion Raskolnikov și tâlharul cel bun, reprezintă două
arhetipuri în antiteză cu privire la filosofia față de păcat și starea de păcătoșenie, dar se și
asemănă prin multe aspecte precum nevoia unei pedepse pentru îndreptarea păcatului. Dacă
Raskolnikov abordează o filosofie nihilistă în legătură cu acțiunile care aduc suferință atât sinelui
cât și aproapelui, ori „Abaterea morală nu este abstracțiune discursivă, ci o tragedie spirituală care se
derulează într-un timp și spațiu bine definite”9 tâlharul cel bun recunoaște Atotbunătatea lui
Dumnezeu cu smerenie.

Bibliografie
9
Cristian I. DUMITRU, O fenomenologie a păcatului... p. 20
 Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte
Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de
Misiune Ortodoxă București, 2015

 DOSTOIEVSKI M. Feodor, Crimă și pedeapsă, Ed. Național, 2014, Buvurești

 DUMITRU I. Cristian, O fenomenologie a păcatului la Dostoievski, Ed. Reîntregirea, Alba

Iulia, 2020