Universitatea Alexandru Ioan Cuza

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi

LUCRARE DE SEMINAR LA
PATROLOGIE

Apocatastaza la Sfântul Grigore de Nyssa

Coordonator :
Pr. Dr. Dragoş Bahrin

Student :
Serediuc Vlăduţ – Alexandru
Anul II Pastorală, Grupa V

2013

1
 Apocatastaza la Sfântul Grigore de Nyssa

Apocatastaza a fost condamnată, alături de celelalte învăţături origeniste greşite, la

Sinodul V Ecumenic.
Textul major aflat la baza Apocatastazei origeniene este I Corinteni XV, 23-28 : „
Dar fiecare în rândul cetei sale : Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui.
După aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va
desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere. Căci El trebuie să împărăţească
până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi
nimicit, este moartea. « Căci toate le-a supus sub picioarele Lui ». Dar când zice : « Că toate
I-au fost supuse Lui » – învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate. Iar când
toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul Însuşi se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca
Dumnezeu să fie toate în toţi ”.
Dar cuvântul apokatastasiς apare doar o singură dată în Sfânta Scriptură, în Faptele
Apostolilor, la capitolul III, 21 : „ (Pe Iisus Hristos)… Pe care trebuie să-L primească Cerul
până la vremile stabilirii din nou a tuturor celor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura
sfinţilor Săi prooroci din veac.” ( în gr. : „ ( Χριστον Ίησουν)…Όν δει ουρανον μεν δεξασθαι
αρχι χρονων αποκαταστασεως παντων ων ελαλησεν ο θεος δια στοματος των αγιων
απ´αιωνος αυτου προφητων. )1
Sunt invocate patru texte din Περὶ αρχων (peri afton / de principis) de către teologii
care susţin Apocatastaza la Origen : I, 6, 4; II, 1-3; III, 6; IV, 4, 8.
Lucrurile sunt discutabile. Se pune problema cât de mult mai corespundea învăţătura
lui Origen despre Apocatastază cu cea origenistă condamnată de Sinodul V Ecumenic. Sunt,
de asemenea, numeroase texte ce se contrazic la Origen.
În cartea I a Comentariului la Ioan este vorba despre „ ceea ce se numeşte
Apocatastază”, definită prin situaţi descrisă de Sfântul Apostol Pavel la I Corinteni XV, 25.
Expresia „ ceea ce se numeşte Apocatastază ” arată că Origen nu este inventatorul acestui
termen.
Termenul de „ Apocatastază ” vine din spaţiu necreştin. Noţiunea de restaurare este
legată de ideea existenţei ciclice a universului din filosofia stoică şi neopitagoreică. Acolo
Apocatastaza desemna revenirea astrelor la o anumită îmbinare, întoarcerea omenirii la vârsta

1
Pr. Gabriel Militaru, “Problematica actuala a Apocatastazei“,în S.T. nr. 1/ 2005, p. 178.

2
de aur, după care, universul cuprins de flăcări, va începe un nou ciclu. Ideea devenirii cilcice
a universului este, de altfel, o constantă a lumii vechi. Eternitatea însăşi a fost concepută ca o
devenire ciclică a lumii prin ensomatoză, metempsihoză, anul cel mare al pitagoreilor,
înălţarea pe astre la gnostici şi chiar la Cicero. Toate acestea sunt forme în care omul şi-a
exprimat simţământul că este mai mult decât o fiinţă a cărei existenţă este limitată doar le
câteva zeci de ani. De fapt, existenţa ciclică nu postulează existenţa eternă a omului, ci o
ordine eternă în care sufletele au o existenţă supusă unor eterne începuturi. Acestei eternităţi
ciclice în care omul nu avea altă valoare decât aceea de piesă în angrenajul devenirii
impersonale a lumii, creştinismul i-a opus Revelaţia lui Dumnezeu şi Întruparea Logosului.
Valoarea omului va fi cu totul alta dacă el va fi conceput ca o fiinţă care poate vorbi cu
Dumnezeu şi căreia Dumnezeu îi vorbeşte, o fiinţă pentru care Dumnezeu se face El însuşi
Om. În Hristos, în care pentru totdeauna firea umană s-a unit cu firea divină, firea umană a
fost restaurată, restabilită în normalitatea ei şi tot în El vor fi restabilite toate.2
După Origen, osânda celor din iad nu este veşnică : „ Sfârşitul lumii şi săvârşirea
tuturor vor veni când cei păcătoşi vor fi ispăşit până la capăt osânda proporţionată cu
fărădelegile lor. Vremea aceasta Dumnezeu singur o cunoaşte. Dar noi socotim că bunătatea
lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Hristos, va readuce toate creaturile la un sfârşit obştesc,
după ce va învinge şi supune pe toţi duşmanii”.
Atunci spiritele vor fi purificate şi ordinea primordială, aceea când păcatul nu exista,
va fi din nou restabilită. Toate se vor întoarce la starea cea dintâi ( apocatastaza ), chiar şi
Satana se va pocăi. Origen scrie : „ Sfinţenia este o proprietate a oricărei creaturi, care se
adaugă la esenţa sa. Ca orice accident, ea poate să dispară. Puterile răului au fost, la început,
fără păcat, şi unele dintre ele au perseverat în această stare ”. După restabilirea tuturor (
apokatastasiς πάντων – De Princ. II, 10,8 ), nu va mai exista nici o discordanţă şi „
Dumnezeu va fi totul în toate ”.3
Origen afirmă că voinţa tuturor creaturilor raţionale se va fixa în bine, datorită iubirii
lui Dumnezeu, care atrage totul, deci şi voinţa omului, fără să-i anuleze libertatea. Aşadar, cei
osândiţi în iad se vor izbăvi şi vor deveni prieteni ai lui Dumnezeu, diavolul însuşi va fi
mântuit, iar moartea, ultimul duşman va fi învins.
Comentând I Corinteni XV, 28 , Origen spune : „ Această supunere se va îndeplini
după modalităţi precise şi în nişte momente hotărâte. Lumea întreagă va fi supusă lui

2
Teodor M. Popescu, Denaturarea istoriei lui Origen , în « Biserica Ortodoxă Română » , an 44 ( 1926 ) , nr.
10 , p. 586.
3
Isidor Todoran, Poate fi considerat Origen eretic?, în MA, an. IV, 1959, nr. 7-8, p. 540-547;

3
Dumnezeu, nu printr-o necesitate care ar constrânge-o să i se supună, nici prin forţă, ci prin
cuvânt, prin raţiune, prin învăţătură, prin emulaţie, prin cele mai bune reguli de educaţie şi de
asemenea prin ameninţări potrivite, care vor fi, cu dreptate, suspendate asupra celor ce
dispreţuiesc grija mântuirii lor şi a sănătăţii lor morale ”.4
Procesul acesta de revenire şi statornicire a fiinţelor raţionale în starea de spirite pure (
λογικοι ) este ceea ce Origen numeşte Apocatastază.
Învăţătura despre Apocatastază a lui Origen are la bază un fond ortodox care însă este
deformat de filosofia platonică. Apocatastaza lui Origen nu este opusă în totalitatea ei
învăţăturii Bisericii.
În gândirea lui Origen, Apocatastaza însemna încetarea ordinii materiale, distrugerea
a tot ce este corporal, chiar a trupurilor transfigurate care, nu sunt decât o treaptă intermediară
între trupul pământesc şi starea de spirit pur. Lumea şi istoria deveneau astfel un adaos
zadarnic la singura şi adevărata creaţie, aceea a spiritelor.
Altă latură criticabilă a Apocatastazei este ideea universalităţii iertării finale pe care o
conţine. Muncile iadului nu vor fi veşnice, vor înceta după ce vor atinge scopul îndreptării
celor osândiţi. Origen gândea că supunerea universală către Dumnezeu implică împăcarea
tuturor creaturilor raţionale şi aducerea lor la culmea perfecţiunii. Dar suveranitatea lui
Dumnezeu va străluci atât în pedeapsa celor osândiţi, cât şi în răsplata celor aleşi : unii vor fi
o mărturie permanentă a dreptăţii Lui, ceilalţi, o dovadă a milei Lui. Hristos va stăpâni peste
toţi, fie că laudă de bunăvoie dumnezeirea Sa, fie că suferă forţat stăpânirea Lui.
Dumnezeu nu salvează pe om împotriva voinţei sale şi nu-l sileşte să intre în paradis.
El nu violează libertatea omului, care este liber să aleagă chinurile în afara lui Dumnezeu,
mai degrabă decât fericirea în Dumnezeu. Omul are, într-un fel dreptul la infern.
Mântuirea demonilor era posibilă, după Origen, prin faptul că el nu este o abstracţie, o
expresie generală a păcatului, ci o fiinţă reală, ca toate celelalte spirite şi îşi păstrează
libertatea oricât de adânc s-ar fi prăbuţit, şi poate să se ridice.
În orice caz, se observă uşor că nădejdea înşelătoare a unor nesfârşite întoarceri la
bine şi fericire şi ideea că păcătoşii vor ajunge în mod necesar la mântuire, ruinează viaţa
morală, adică tot ceea ce-i era mai scump lui Origen.5
Henri Crouzel a constatat că Origen a atacat problema restaurării finale între două
ipoteze : cea a unui sfârşit trupesc al creaturilor raţionale, sprijinită pe raţiuni scripturistice, şi
cea a unui sfârşit netrupesc, susţinută pe raţiuni filosofice, fără să tragă vreo concluzie.

4
Ibidem, p. 541.
5
Ibidem, p. 546.

4
 La Origen, Apocatastaza nu este nici panteistă ca la stoici, ci libertatea omului este un
element esenţial al căii care duce la restaurare, respectiv Apocatastază. Ea nu presupune
faptul că unirea finală a făpturilor spirituale cu Dumnezeu şi între ele se va face prin disoluţia
ipostasurilor lor, adică a substanţelor şi personalităţilor lor.
Faţă de panteismul materialist al stoicilor, care resoarbe toate creaturile în Dumnezeu
şi, prin urmare, nu crede în nemurirea sufletului, ci doar într-o supravieţuire – pe care Origen
o desemnează prin termenii diamone sau epidiamone – care nu durează decât până la
conflagraţia următoare, el afirmă clar că unirea cu Dumnezeu nu anulează persoanele umane
şi angelice.
Origen opune conflagraţia stoică fericirii eshatologice creştine, arătând că aceasta din
urmă e desigur opera Logosului dumnezeiesc, dar trebuie să fie primită şi acceptată şi de
libertatea umană.
Crouzel mai arată că la Origen nu poate fi vorba nici de o Apocatastază necorporală şi
nici de una universală, deşi sunt texte care sprijină afirmaţiile sale, dar şi texte care le
contrazic.
În Scrisoare către prietenii din Alexandria , Origen se întreabă dacă demonii vor
putea fi convertiţi cândva la bunătate în virtutea liberului lor arbitru sau dacă nu cumva
răutatea lor inveterată şi permanentă va deveni a doua lor natură. El acceptă, deci,
posibilitatea că, dacă demonii nu sunt răi prin natura lor primordială, sau, altfel spus, pentru
că nu au fost creaţi răi de către Dumnezeu, ci au devenit astfel prin libera lor decizie,
obişnuinţa răutăţii ar putea bloca liberul arbitru, devenind astfel o a doua natură şi făcând
imposibilă orice întoarcere spre bine.
Prin urmare, poate că ar fi greşit să vedem în textele lui Origen care exprimă non-
eternitatea gheenei, expresia unei convingeri ferme. Origen ezită, nereuşind să concilieze
toate învăţăturile Scripturii. Uneori el nu se pronunţă în nici un fel, alteori se aventurează
pronunţându-se într-o direcţie sau alta. Oricum, dacă afirmaţiile cu privire la universalitatea
Apocatastazei, despre care se afirmă că pot fi găsite în opera sa, ele stau în contradicţie cu un
capitol important din Tratatul despre Principii : liberul arbitru6.
Există numeroase texte în care Origen afirmă clar libertatea omului de
autodeterminare. Pentru el, omul este liber să se supună Tatălui în Apocatastază.
Aşadar, se observă cât de nuanţat trebuie să fie răspunsul în problema privitoare la
universalitatea Apocatastazei după Origen. Nu se poate spune cu siguranţă şi fermitate că el

6
Ibidem, p. 549.

5
ar fi susţinut-o deoarece, dacă există texte care merg în acest sens, în schimb la fel de multe i
se opun, relevând alte aspecte care trebuie luate în considerare într-un asemenea răspuns. Se
poate spune, însă, că el a sperat cu siguranţă în mântuirea tuturor, într-o perioadă în care
regula de credinţă nu era încă fixată, aşa cum va fi mai târziu.
Totuşi, considerentul milostivirii divine îl determină să lase problema deschisă. La
baza acestei nădejdi stă credinţa netulburată a lui Origen în bunătatea lui Dumnezeu.
În tratatul său împotriva lui Origen şi a învăţăturilor sale, împăratul Iustinian
anatematiza astfel pe adepţii Apocatastazei : „ Cine zice sau susţine că Stăpânul Hristos Se va
răstigni în veacul viitor pentru demoni, aşa precum s-a răstignit şi pentru oameni, să fie
anatema……..Cine zice sau susţine că pedeapsa demonilor şi a oamenilor nepioşi este
trecătoare şi că va avea sfârşit după un timp, adică va fi o restabilire a demonilor sau a
oamenilor nepioşi, să fie anatema.”7
Sfânta Scriptură conţine numeroase texte care afirmă veşnicia iadului şi a pedepselor
lui, precum Mt. XXV, 46; Mc. IX, 44; Apoc. IV, 11; Apoc. XX, 10.
Despre felul în care se conciliază existenţa iadului veşnic cu bunătatea şi iubirea şi
mila lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi răspund că libertatea noastră, pe care Dumnezeu ne-o
respectă, este cea care ne deschide uşile raiului sau ale iadului şi nu Dumnezeu.
Decalajul socotit a fi între greşelile care sunt temporare şi pedepsele care sunt veşnice,
se explică prin alegerea pentru eternitate a răului de către însăşi voinţa personală.
Cel care se depărtează de Dumnezeu şi refuză comuniunea cu El, alegând răul, face,
de fapt, o opţiune pentru veşnicie.
Şi în ziua judecăţii Dumnezeu rămâne tot iubire, iar dacă există totuşi suferinţă,
nefericirea nu este decât rodul voinţei omului.
Dumnezeul Bibliei, chiar în mânia Lui, se revelează ca fiind cel care şi-a asumat
riscul de a crea un univers a cărui desăvârşire este mereu determinată de libertatea celor în
care ea trebuie să atingă gradul cel mai înalt. Acest risc divin, inerent deciziei de a crea fiinţe
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este culmea atotputerniciei sau, mai exact,
depăşirea ei într-o neputinţă asumată voit.
„ Împărăţia lui Dumnezeu se află înăuntrul nostru ”, aceasta înseamnă că şi iadul se
află înăuntrul oamenilor. Adâncul iadului se deschide în libertatea persoanelor create.
Sfântul Ioan Damaschin spune : „ Dar dacă Dumnezeu ar fi oprit să existe aceia care
aveau să existe în virtutea bunătăţii lui Dumnezeu şi care aveau să fie răi din pricina propriei

7
Teodor M. Popescu, Tratatul împăratului Iustinian contra lui Origen , în Studii Teologice, an IV ( 1933 ) , p.
63.

6
lor voinţe, atunci răul ar fi biruit bunătatea lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu face bune
pe toate câte le face; dar fiecare ajunge bun sau rău prin propria lui alegere……Căci
lenevirea propriei voinţe a făcut pentru el nefolositoare facerea de bine a lui Dumnezeu ”.8
Această categorie a riscului divin, proprie unui Dumnezeu personal, creând liber fiinţe
personale dăruite cu libertate, este străină oricărei concepţii abstracte a stăpânirii lui
Dumnezeu, oricărei teologii raţionaliste care crede că înalţă atotputernicia lui Dumnezeu cel
viu atribuindu-i perfecţiunile unui Dumnezeu mort, care nu-şi poate asuma un risc. Dar cine
nu riscă, nu iubeşte.
Stăpânirea trebuie înţeleasă ca o iubire personală a lui Dumnezeu care cere de la
creaturile Lui o convertire totală către El, o unire realizată liber. Dar o exigenţă absolută,
adresată celor uniţi, nu ar fi exigenţa unei iubiri desăvârşite, dacă ea nu ar fi dorinţa unei
plinătăţi absolut realizate în cel iubit, voită de el, împlinită cu ajutorul propriei sale voinţe.
Întrucât împlinirea stăpânirii lui Dumnezeu coincide cu îndumnezeirea finală a
fiinţelor create, iar această ultimă vocaţie a creaturii nu poate să se realizeze automat, fără
concursul liber al persoanelor îngereşti sau omeneşti, trebuie ca fiecare etapă a drumului care
duce către acest sfârşit să comporte un acord al celor două voinţe : cea a lui Dumnezeu şi cea
a fiinţelor create.
Împlinirea finală a stăpânirii lui Dumnezeu va însemna deci…suprimarea oricărei
stăpâniri în unirea Celui care domneşte cu cei asupra cărora domneşte. „ Dumnezeu va fi totul
în toate ”sau, invers, „ fiinţele create vor deveni prin har ceea ce Dumnezeu este prin natura
Sa ”, după cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul.
„ Răul nu este nimic altceva decât lipsa binelui, după cum şi întunericul este lipsa
luminii. Căci binele este lumina spirituală; în chip asemănător şi răul este întuneric
spiritual…. Trebuie să se ştie că aceea ce este moartea pentru oameni aceea este căderea
pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici
oamenii după moarte ”.9
Evdokimov vorbeşte de coşmarul Binelui silit care întotdeauna se transformă în Rău.
Pentru că omul poate să spună NU, DA-ul său se aşază în acelaşi registru cu DA-ul lui
Dumnezeu.
Exigenţa iadului vine din libertatea omului de a-L iubi pe Dumnezeu. Tot ea
zămisleşte iadul, căci se poate spune : « Să nu se facă voia Ta » şi Dumnezeu Însuşi nu are ce
face în faţa unei asemenea dorinţe.

8
Sfantul Ioan, Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 191-192.
9
Ibidem, p. 50.

7
 Dumnezeu vrea ca libertatea de a-L refuza să nu aibă limite. Destinul libertăţii umane
este condiţionat prin această opţiune suspensivă. Aceasta este, ca să spunem aşa, „ infernul
iubirii divine, dimensiunea celestă a iadului, viziunea divină a omului scufundat în bezna
singurătăţilor sale”10.
Raţiunea inimii ne face să simţim că viziunea noastră despre Dumnezeu ar fi
neliniştitoare dacă El ar vrea să-l mântuiască pe om, atingându-i sau distrugându-i libertatea.
Niciodată cel ce nu este în comuniune cu Dumnezeu nu va putea fi scos de Dumnezeu
din această negare a Lui, pe care o socoteşte adevărata libertate, precum niciodată cel ce se
află în comuniune cu Dumnezeu nu va ieşi din ea, simţindu-se şi el de asemenea cu mult mai
multă îndreptăţire în adevărata libertate, căci în ea are plenitudinea nesfârşită şi veşnic nouă a
vieţii. Deci Dumnezeu nici pe cei ce se află în îngustarea lor egoistă nu-i împiedică să rămână
în ea veşnic.
Judecata lui Dumnezeu, prin care unii vor avea parte de fericirea veşnică, iar alţii, de
nefericirea veşnică, înseamnă numai că Dumnezeu, deschis oricărei persoane create pentru
comuniune, constată cu regret că unele persoane nu acceptă sau au devenit incapabile să
accepte această comuniune şi că prin aceasta rămân în nefericire prin însăşi libertatea lor11.
Iadul este refuzul veşnic al iubirii lui Dumnezeu, pentru că , în forma lui finală,
refuzul devine neputinţa de a iubi. Credinţa este, de fapt, reciprocitatea care consimte şi
afirmă : întâlnirea iubirii pogorâtoare a lui Dumnezeu cu iubirea ascendentă a omului12.
Faptul că cei ce vor fi lăsaţi în iad prin judecata universală vor rămâne veşnic în el,
deşi Dumnezeu nu încetează niciodată de a fi un Dumnezeu iubitor iar aceia vor păstra în veci
o anumită libertate , se bazează pe preştiinţa lui Dumnezeu, în baza căreia Dumnezeu ştie
sigur că aceia nu vor răspunde în veci ofertei de iubire, fie pentru că nu vor vrea, fie pentru că
şi-au creat prin refuzul total al comuniunii din viaţa pământească şi din răstimpul dintre
judecata particulară şi cea universală o asemenea stare, că numai sunt capabili să accepte o
comuniune cu Dumnezeu.
S-ar putea pune întrebarea : De ce nu li se arată Dumnezeu celor ce nu acceptă
comuniunea cu El în toată lumina Sa, ca ei să o vadă şi să iasă din atitudinea de refuz a
comuniunii cu El ? De ce îi lasă Dumnezeu în întuneric ?
Prezenţa lui Dumnezeu nu este o realitate exterioară, ca să se impună ca atare, ci se
oferă ca un tu iubitor; iar ca atare, nu poate fi sesizat decât prin deschiderea smerită şi plină

10
Ibidem, p. 52.
11
Nicolae Cabasila, Despre viata in Hristos, trad. de Pr. Dr. Teodor Bodogae, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1989,
p. 90.
12
Ibidem, p. 91.

8
de dor la iubire. Dar se întâmplă fenomenul curios că cel ce-şi apără autonomia se îndârjeşte
mai ales în refuzul de a accepta pe cineva care, prin iubirea cu care se oferă, îl face să-şi dea
seama că de aferta aceasta depinde adevărata lui existenţă. Nu poate admite cel învârtoşat în
mândrie aşa ceva, căci nu poate admite că cineva îl poate iubi când el nu poate. Ar putea
admite realitatea unuia care depinde de el, dar nu pe cineva care i se descoperă ca cel de care
depinde prin nesfârşita lui iubire.
Astfel, Dumnezeu nu i se poate face evident ca persoană iubitoare celui ce nu vrea să-
L primească în această calitate. Numai celui ce-L doreşte pentru iubirea Lui, i se arată ca
iubire.
Iubirea este acţiunea lui Dumnezeu în mine şi a mea în Dumnezeu; această colaborare
este începutul părtăşiei mele la viaţa şi existenţa divină, adică a iubirii esenţiale.13
Judecata lui Dumnezeu cu efecte eterne ascunde un mare mister. Un mister la
înălţimea realităţii om şi Dumnezeu . Misterul cel mare de partea omului este că poate sta
veşnic în faţa atâtor semne ale existenţei lui Dumnezeu şi în mijlocul celor mai grele
suferinţe, în monotonia insuportabilă, şi totuşi să-L conteste, să nu încerce soluţia ieşirii din
ele prin acceptarea comuniunii cu El. Poate accepta mai degrabă lipsa de sens, absurdul în
toate, decât să accepte sensul prin Dumnezeu.
Eternitatea iadului indică misteriosul paradox al libertăţii celui care nu poate găsi
adevărata viaţă în libertatea comuniunii şi de aceea nici nu vrea să o caute. Iar misterul cel
mare de partea lui Dumnezeu este că Dumnezeu nu-l distruge pe cel ce păcătuieşte, chiar
dacă preştie necăinţa lui veşnică, ci îl respectă chiar aşa. Este o veşnică păstrare a omului în
relaţie cu Dumnezeu. Nici omul nu poate uita cu totul pe Dumnezeu, nici Dumnezeu nu vrea
să uite pe om, oricum ar fi el.
Dacă toţi ar ajunge la mântuire fie prin voia lui Dumnezeu, fie printr-o lege a evoluţiei
intrinsece, unde mai este libertatea ? Ori ştim că libertatea tuturor este un dar definitiv al lui
Dumnezeu, şi, deci, desfiinţarea iadului ar însemna desfiinţarea acestei libertăţi.
Prin osândirea răului, Dumnezeu nu încetează a fi iubire, iubire chiar faţă de păcătos,
chiar în iad. „ Nu se cuvine să creadă cineva – spune Sfântul Isaac Sirul – că păcătoşii cei din
gheenă sunt lipsiţi de dragostea lui Dumnezeu…; prin puterea ei însă, iubirea lucrează în chip
îndoit : făcând să sufere pe de o parte pe cei păcătoşi, precum face şi aici un prieten
prietenului său; veselind pe de altă parte prin iubire pe cei ce au păzit buna cuviinţă…Cât de

13
Pr. Magistr. , Const. N. Galeriu, Iubirea dumnezeiască şi Judecata din urmă , în Ortodoxia, nr. 2 / 1959, p.
186.

9
amară şi cumplită e chinuirea iubirii! Acei ce simt că în iubire au greşit, suferă, mai mult
decât orice chinuri îngrozitoare. Şi aceasta este, zic eu, chinul din gheenă ”14.
Dacă judecăm lucrurile pornind de la Dumnezeu, vedem că de la sânul lui se revarsă
întotdeauna numai iubire. El doreşte „ ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină ” ( I Tim. II, 4 ). Dar dacă eu nu vreau ? Dacă eu refuz iubirea ? El mă
cheamă – „ unde eşti ? ” ( Fac. III, 9 ), „ bate la uşă ” ( Apoc. III, 20 ), „ fiule, dă-mi inima ta
” ( Pilde XXIII, 26 ). Eu însă nu răspund. Nu cumva fericirea sau nefericirea mea depinde şi
de mine ?
Poate oare iubirea lui Dumnezeu să violeze libertatea noastră, s-o sfinţească cu forţa şi
s-o silească să intre în comuniune cu El ? Dar noi suntem liberi în măsura în care ne unim cu
ceea ce iubim. Şi dacă Dumnezeu, din iubire, nu ne violează libertatea care ne-a unit cu
păcatul, poate El iubi păcatul nostru ? Sau poate „ să pună premiu răului ” şi să pună la un loc
pe Pavel cu diavolul ? Oare nu cumva tocmai prin iad Dumnezeu nu permite ca cel rău să fie
glorificat şi prin aceasta El nu se face părtaş la dezordinea lui, pe care o provoacă în armonia
zidirii ? Oare nu tocmai aşa işi arată Dumnezeu iubirea, grija faţă de făptura Lui, scoţând
răul, stricăciunea din trupul lui, printr-o operaţie ce-i drept dureroasă dar mântuitoare,
legându-l pe veci ?15
Afirmaţia că suferinţa celor din iad ar produce suferinţă şi celor din rai nu este
justificată. Fără îndoială că orice creştin caută să-şi ajute semenul căzut în necaz, dar dacă cel
strâmtorat refuză cu răutate şi încăpăţânare ajutorul ce i se oferă, deşi ştie că fără acest ajutor
nu poate scăpa din necaz, atunci cel ce a dorit să-l ajute are sufletul împăcat şi nu are vreo
mustrare de conştiinţă, orice se va întâmpla semenului său mândru şi încăpăţânat.
Dumnezeu oferă ajutor oamenilor, ca să se mântuiască. Cei ce resping cu ură, mândrie
şi încăpăţânare acest ajutor, deşi ştiu că fără el nu se pot mântui, sunt ei înşişi vinovaţi de
starea lor de nefericire. De aceea cei din rai nu mai au nici un motiv de a nu se simţi fericiţi,
ştiind că şi cei din iad au avut posibilitatea mântuirii, dar n-au vrut.16
Existenţa şi eternitatea iadului rezultă şi din sfinţenia lui Dumnezeu. Dumnezeu nu
poate preţui la fel virtutea cu păcatul. Nu poate rămâne indiferent faţă de virtute şi de viciu.
El a întocmit lucrurile în aşa fel ca virtutea să conţină sau să atragă după sine răsplată, iar
păcatul pedeapsă.17

14
Ibidem, p. 189.
15
Ibidem, p. 190.
16
N. Chitescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică , vol. II , Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă ,
Bucureşti , 1958, p. 1003.
17
Ibidem , p. 957.

10
 Dacă credinciosul are în vedere faptul că cei din iad s-au făcut pe ei înşişi inaccesibili
fericirii şi că nimeni nu poate sfinţi cu forţa libertatea omenească şi să o silească să intre în
comuniune cu Dumnezeu, atunci înţelege suficient posibilitatea depărtării lor eterne de
Dumnezeu prin propria voinţă şi, prin urmare, posibilitatea chinurilor veşnice.
Dumnezeu nu-i urăşte pe cei din iad, deşi El nu poate iubi în acelaşi timp păcatul lor.
El este veşnică iubire şi lumină. Lumina şi iubirea Lui se revarsă şi peste cei din iad. Dar ei,
care nu iubesc, pot oare suferi iubirea Lui ? Sau precum soarele ce loveşte orbitor peste cel ce
stă în întuneric, aşa această lumină îi loveşte şi le devine orbitoare, dureroasă, arzătoare ca
focul ? Dumnezeu devine pentru ei un foc mistuitor, foc ce arde şi păcatul şi pe cei ce s-au
unit cu ei.
În concluzie, putem spune că „ Dumnezeu este Iubire ” ( I In. IV, 8 ), pretutindeni şi
totdeauna. Chiar şi judecata, opera dreptăţii dumnezeieşti, nu este decât o operă a iubirii.
Iadul este suferinţa celor ce nu mai pot iubi. Nu Dumnezeu ne doreşte suferinţa; El
este veşnică iubire. Dar din iubire pentru libertatrea noastră, El nu ne cere cu sila să-L iubim.
Din voia lui egoistă sau pătimaşă, omul se desparte şi de aproapele şi de Dumnezeu şi
despărţirea îi aduce durere. Păcatul devine pedeapsă a păcatului, iar cei ce suferă sunt „
mucenici ai voii lor ”. Dumnezeu osândeşte pe veci păcatul, pentru a nu mai strica armonia
zidirii Lui.18

4. Concluzii

Terminologia folosită de Origen va fi valorificată de părinţii „origenişti”, tacit, în

gândire, şi pusă în slujba Bisericii. Astfel, Origen este printre primii autori care foloseşte
termenul homoousios, termen care va fi mai apoi folosit în simbolul de credinţă niceo-
constantinopolitan. Pe lângă acestea, avem de la el diferite mărturii despre rugăciune şi
despre timpurile acesteia. Origen în expunerea sa foloseşte mai multe ipoteze, pe care însă nu
le impune şi celorlalţi. Chiar dacă el a împrumutat majoritatea erorilor sale doctrinare din
neoplatonism „n-a fost niciodată formal sau voluntar eretic, căci el se arăta întotdeauna
dispus să se supună învăţămintelor Bisericii”.
A fost unul dintre cei mai înflăcăraţi adversari ai ereticilor timpului, după cum se
poate lesne observa din mărturiile lui Eusebiu, fiind puţin probabil să fi fost condamnat de
erezie pe când era în viaţă, după cum remarcă T. M. Popescu: „Dacă însă Origen nu era eretic

18
Pr. Magistr. , Const. N. Galeriu, op. cit. , p. 195.

11
în viaţă, el devine eretic după moarte, şi de aceea aşa cum nu putuse fi condamnat în viaţă ca
eretic, pentru că nu era, aşa a putut fi condamnat după moarte, pentru că devenise”. Origen nu
fusese găsit „eretic” în viaţă pentru că lipsea unitatea de măsură şi apreciere teologică, care se
conturează abia în perioada sinoadelor ecumenice, şi care, pe măsură ce decretează diferit de
ipotezele lui Origen, antiorigeniştii găsesc în ele învăţături „eretice”. Astfel, Origen devine
eretic după moarte, prin procesul de formare şi lămurire a ortodoxiei.
Istoria lui Origen a fost denaturată, după cum ne demonstrează T. M. Popescu, iar
meritele lui rămân incontestabile, în ciuda „părerilor eronate” ale sale. Părintele Isidor
Todoran, în studiul său despre Origen, afirmă că: „Origen este în general un mare gânditor şi
cel mai mare gânditor creştin din prima perioadă patristică. El este, în Răsărit, adevărat
părinte al teologiei sistematice” şi de aceea „noi credem că Origen nu poate fi considerat
eretic. Sau, dacă facem deosebirea, obişnuită în teologie, între eretic material şi eretic formal
– eretic material fiind cel ce se găseşte în greşeală în învăţătura de credinţă, dar nu intenţionat
şi nu în opoziţie conştientă şi voită faţă de Biserică; iar eretic formal cel ce susţine persistent
o învăţătură de credinţă contrară învăţăturii Bisericii, cunoscută lui ca atare –, Origen poate fi
socotit doar ca eretic material. Dar ereticul material nu este propriu zis un eretic”, pe lângă
acestea putem susţine şi noi că „Nu există în Biserică nici un gânditor care să fi rămas atât de
nevăzut-omniprezent în ea ca Origen”.
„Omul de oţel” – aşa cum a fost supranumit Origen, este numele care i se potriveşte,
el rămâne în istorie ca primul sistematizator al învăţăturii de credinţă, ca un exeget de primă
clasă. Întreaga viaţă şi-a pus-o în slujba Bisericii, a învăţării catehumenilor şi în lupta contra
ereticilor timpului, veşnic treaz, trăind după rânduielile Bisericii şi voind să rămână în
această19.
El a rămas deschizător de drumuri în exegeză prin metoda alegorică, care va deveni
de altfel metoda şcolii din Alexandria, precum şi prin multele sale „păreri” sau „ipoteze”,
dintre care doar unele se vor dovedi în deplină conformitate cu învăţătura Bisericii fixată în
dogme în perioada sinoadelor ecumenice.
Origen a fost izvor de inspiraţie pentru succesorii săi, răsăriteni şi apuseni, între care îi
amintim pe: Vasile cel Mare, Evagrie Ponticul, Didim cel Orb, Grigorie de Nazianz, Grigorie
de Nyssa, Ioan Gură de Aur, Ieronim, Rufin şi Augustin, astfel încât putem afirma alături de

19
N. Chitescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică , vol. II, ed. cit., p. 1007.

12
diac. Ioan Ică jr: că „nu există în Biserică nici un gânditor care să fi rămas atât de nevăzut-
omniprezent în ea ca Origen”20.
El are însă în imensa lui operă şi erori doctrinare care se datorează în parte muncii
sale de pionierat, precum şi contextului istoric în care activează la cele două şcoli catehetice,
perioada dinainte de sinoadele ecumenice, în care învăţătura de credinţă era stabilită în
dogme în puţine puncte, perioadă în care filosofia prin adepţii ei atacă şi combătea
creştinismul.
Origen a fost obiectul multor dispute care s-au sfârşit prin condamnarea lui de către
un sinod endemic în 553, precedată de condamnarea unui sinod local din Constantinopol de
la 543 şi de edictul împăratului Iustinian. El nu a fost socotit eretic în timpul vieţii datorită
stimei de care s-a bucurat şi după moarte în celelalte Biserici, afară de Alexandria şi Roma,
autorităţii din lumea creştină şi intenţiilor sale bune. El a fost un oponent hotărât al ereziilor
şi ereticilor, întreaga sa operă fiind plină de spiritul de polemică împotriva lor. Polemica l-a
dus însă pe Origen adesea la abuzuri de expresiuni, în care antiorigeniştii au descoperit mai
apoi erori condamnabile.
Ultimii protagonişti care au încercat reabilitarea persoanei lui Origen sunt Pierre
Nautin, Jean Daniélou şi Henri Crouzel. Disputele despre Origen şi despre ortodoxia lui vor
reveni pe masa teologilor începând cu secolul XVI, rămânând încă neîncheiate, iar mai târziu
o serie de filologi vor intra şi ei în una din cele două tabere, pro sau contra Origen.

20
Mircea Vulcănescu, Condamnarea lui Origen , în, Viaţa românească, nr. 11-12 / 1994 , p. 113.

13
Bibliografie:

1. Origen, Scrieri alese, partea a III-a, Despre principii, Convorbiri cu Heraclide, Exortaţie
la martiriu, col. PSB 8, studii introductive, trad. şi note de Pr. Teodor Bodogae, Pr.
Constantin Galeriu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1982.
2. Origen, Scrieri alese, partea I, Din lucrările exegetice la Vechiul Testament, col. PSB 6,
trad. Pr. Teodor Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Laţcu, studiu introductiv şi note Pr.
Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1981.
3. Origen, Scrieri alese, partea a II-a, Exegeze la Noul Testament, Despre rugăciune,
Filocalia, col. PSB 7, trad. Pr. Teodor Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Laţcu, studiu
introductiv şi note Pr. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982.
4. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, EIBMBOR, București
2004.
5. Henri Crouzel, Origen, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, art. Origen în România ( 1926-1998 ) –
postfaţă de Cristian Bădiliţă.
6. Pr. Gabriel Militaru, “Problematica actuala a Apocatastazei“,în S.T. nr. 1/ 2005
7. Teodor M. Popescu, Denaturarea istoriei lui Origen , în Biserica Ortodoxă Română, an
44 (1926) , nr. 10.
8. Teodor M. Popescu, Tratatul împăratului Iustinian contra lui Origen , în Studii
Teologice, an IV ( 1933 ).
9. Isidor Todoran, Poate fi considerat Origen eretic?, în MA, an. IV, 1959, nr. 7-8.
10. Sfantul Ioan, Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993.
11. Pr. Magistr., Const. N. Galeriu, Iubirea dumnezeiască şi Judecata din urmă, în
Ortodoxia, nr. 2 / 1959.
12. N. Chitescu, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. II , Ed. Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă , Bucureşti , 1958.
13. Mircea Vulcănescu, Condamnarea lui Origen, în, Viaţa românească, nr. 11-12 / 1994.
14. Mircea Vulcanescu, Răspuns la un răspuns , în Viaţa românească , nr. 11-12 / 1995.
15. Pr. Dumitru Stăniloae, introducere la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul,
EIBMBOR, 1983.
16. Paul Evdochimov, Rugul aprins, Editura Mitropoliei Banatului, Timisoara, 1994.
17. Nicolae Cabasila, Despre viata in Hristos, trad. de Pr. Dr. Teodor Bodogae,
E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1989.

14