EDUCAȚIE CULTURAL-SPIRITUALĂ PENTRU O SUFERINȚĂ MAI DEMNĂ

- Rezistența duhovnicească în fața suferinței -

Motto : „Un singur lucru mă înspăimântă: să

nu mă ridic la înălțimea suferințelor mele”
(Fiodor Dostoievski)

1. CONTEXT SOCIAL-CULTURAL. Curentul cultural postmodernist a

dezvoltat o filozofie care susţine "gândirea slabă" 1 și "amurgul datoriei", dând naștere unui
mediu social care exhibă pasiunea şi izgoneşte credinţa şi bunul simţ. Astfel, trăim într-o lume în
care sentimentul rigorist al datoriei a fost substituit cu dreptul fatalist la plăcere printr-o
compromiţătoare căutare a fericirii sterile şi fugă de suferinţă. Deşi subiectele religioase au încă
mare priză la marele public, pentru a paraliza simţul datoriei, gândirea slabă – în ciuda faptului că
nu suportă rigorile constrângerii şi, în special, orice formă de suferinţă - declară paradoxal că nu
există păcat transformându-l pur şi simplu într-o obligaţie contemporană.
Din fericire, Biserica Ortodoxă a înțeles că nu este cazul să se pornească pe toboganul
concesiunilor de cea mai joasă speţă, ci să pună în practică Evanghelia Mântuitorului nostru
Hristos, Cel care nu a venit ca un „prinţ al Bisericii”2, ci „în chip de rob, nu cu năluciri
înfricoşându-ne pe noi pentru a primi lacrimile cele de umilinţă ale tuturor celor din nevoi”.
Această datorie creştină de a ne îngriji de suferința semenilor, dar mai ales de a ne ruga
pentru și împreună cu aceștia, contravine principiilor acestei „gândiri slabe“ specifică vremurilor
noastre, o teorie hedonistă şi amorală care îl face pe omul contemporan să păcătuiască prin prea
multă superficialitate.
Care este legătura dintre simţul datoriei şi „amurgul” rugăciunii? Trăim într-o lume în care,
pentru că simţul datoriei nu mai este prezent, omul pare a suferi de „sindromul impostorului”,
1
VATTIMO, Gianni, Pier Aldo Rovatti (editor), Gândirea slabă, Editura Pontica, Constanţa, 1998.
2
Vezi Virgil CÂNDEA, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1979. Sesizând la unii clerici români idealul umanist al „înnobilării prin cultură” (p. 62), cum a fost cazul
mitropolitului Ştefan al Ţării Româneşti, 1648-1653, (p.14), Virgil Cândea sintetizează în felul următor situaţia din
epoca umanismului românesc: „Nu e mai puţin adevărat că din rândurile monahilor se recrutează încă, în secolul al
XVII-lea, intelectuali de seamă: tot ceea ce putem cita drept clerici-cărturari remarcabili sau personaje care-şi încep
ucenicia în mănăstiri, şi-o desăvârşesc în şcoli mai înalte la Constantinopol, Bucureşti sau Iaşi sau în universităţi
italiene, pentru a ajunge apoi în ierarhia înaltă a Bisericilor ortodoxe. Dar, trebuie să subliniem tocmai faptul că, la
fel ca laicii pentru care învăţătura este o pregătire în vederea unor răspunderi politice, monahul învăţat nu rămâne în
mănăstire pentru a se îndeletnici cu lucrul teologic sau literar tradiţional decât când este obligat de împrejurări, când
este un refugiat sau un surghiunit. De obicei, el aspiră la demnităţi ecleziastice pentru care formaţia şi activitatea sa
intelectuală sunt o condiţie indispensabilă. În secolul al XVII-lea pot fi înregistrate cele două fenomene care domină
evoluţia monahismului şi, în general, al clerului ortodox, şi îi explică decadenţa până în secolul XX: pe de o parte
„ruralizarea” acestui monahism, pe de alta „laicizarea” lui” (p. 290).

1
simțindu-se un nechemat și un inutil în locul în care se află. În principal, vina pentru această stare
de fapt o poartă familia şi societatea care, pentru că nu-i mai învaţă pe copii ce înseamnă
greutăţile vieţii şi nu-i învaţă să lupte cu ele, dorind să-i familiarizeze cu idealul antic al
ataraxiei (din greacă Ἀταραξία - liniște, calm, seninătate)3, de fapt fac o educaţie pentru
nepăsare. Cred că acest fenomen se datorează în mare parte faptului că omul contemporan, un om
care nu se mai roagă suficient, a reuşit să fie înrobit de o gândire fatalist hedonistă care, fără a
corespunde trăirii ascetice monahale cum greșit consideră unii4, l-a fost transformat într-un molâu!
Pentru a paraliza simţul datoriei, gândirea slabă – în ciuda faptului că nu suportă
rigorile constrângerii - declară paradoxal că nu există păcat transformându-l pur şi simplu
într-o obligaţie contemporană. Sentimentul rigorist al datoriei a fost substituit printr-o
compromiţătoare căutare a fericirii sterile cu dreptul fatalist la plăcere. Cum poate rugăciunea să
reanime simţul datoriei? Făcându-ne înţelegem că pe lume avem nu doar drepturi, ci şi datorii.
Epuizat de căutarea inutilă, dar fatală a unei fericiri sterile, sufletul recuperează prin rugăciune
simţul sănătos al datoriei. Astfel, rugăciunea pune capac păcatului şi deschide uşa libertăţii
interioare din care evadează sentimentele claustrate ale unor datorii pe care conştiinţa umană
reclamă puternic că trebuie să fie împlinite. Cu alte cuvinte, rugăciunea este clopoţelul care trezeşte
conştiinţa pe care gândirea slabă încearcă să o adoarmă şi ne cheamă să rămânem credincioşi
darurilor primite oricum de la Dumnezeu care nu implică doar drepturi, ci şi datorii.
Ignorând principiul de a muri cu demnitate, ceea ce lipsește din educația copiilor și
tinerilor generației noastre este tocmai educația pentru a avea speranță la sfârșitul vietii sau,
mai precis, în situați fără speranța"! Este uluitoare râvna cu care unii oameni stăruie în rău
tocmai pentru a demonstra că nu le este frică de moarte! Ei îşi omoară astfel sufletul înainte de
moartea trupului lor. Expresia „mort de frică” este extrem de ilustrativă în acest sens. Păcatul
nesimţirii lor este moartea sufletului nemuritor! „Păcatul este moartea sufletului nemuritor”,
afirmă în acest sens Sfântul Vasile cel Mare. Starea de moarte a simţurilor duhovniceşti este
cunoscută chiar şi de Sfinţii Părinţi sub numele de „nesimţire”, aceasta reprezentând „moartea
nevăzuta a duhului omenesc în ce priveşte lucrurile duhovniceşti, el fiind totodata viu faţă de
lucrurile materiale”5. Nu este vorba de o stare de „nepătimire”, ci dimpotrivă de o învârtoşare
inimii care se lipeşte cu toată puterea de tot ceea ce-i rău. Nesimţirea este obstacolul peste
care trebuie să trecem în cea de a 18-a treaptă a Scării Raiului a Sfântului Ioan, fiind

3
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Ataraxie
4
https://historia.ro/sectiune/portret/epicur-o-filosofie-a-placerii-supreme-584453.html
5
Sfântul VASILE CEL MARE, în “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2008, p. 23.

2
“moartea sufletului înainte de moartea trupului”. Nesimţitul strigă: “Fac răul”, dar stăruie cu
râvnă în a-l face!”6.
Necazul este că tot acest rău se va deșerta mai târziu asupra celor care au stăruit în a-l face,
provocându-le mari probleme sufletești și trupești greu de gestionat.

2. CONTEXT BISERICESC. Ne aflăm în anul 2022, proclamat în Patriarhia Română

drept „Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului” și „Anul comemorativ al
Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț”. Într-un astfel de
context bisericesc, dacă aș fi întrebat cum mi-aș dori să mor, aș răspunde fără sa clipesc: ca
un sihastru!
In data de 31 octombrie 2022, la finalul Conferinţei pastoral-misionare semestrială de toamnă
a clerului din Arhiepiscopia Bucureştilor, Părintele Patriarh Daniel atrăgea atenția asupra folosului
întăririi duhovnicești în vremuri tulburi, remarcând faptul ca epocile istorice de mare revigorare sau
înnoire spirituală sunt urmate de crize și mai mari.
Dacă, pe plan universal, scopul momentelor de mare bogăție duhovnicească este de a pregati
omenirea pentru crize și mai mari, în plan personal, dezvoltarea duhovniceasca are scopul de a
conferi demnitate sfârșitului individual al vieții fiecarui om.
Astfel, în contextul combaterii durerii și suferinței personale, tot arsenalul de termeni și
expresii utilizat de "teologii experienței isihaste" - cum ar fi "risipirea minții", "practica respirației
in cadrul rugăciunii" , "simțirea în inimă a lui Dumnezeu", "prezenta în inimă a lucrării mintii" -
capătă valențe paliative, dacă nu chiar medico-terapeutice.
Poziția circulară de rugăciune, în care inima ocupa loc central, înspre aceasta împinsă fiind
întreaga lucrare a minții - ca si cea in care te închini până jos, faci o metanie sau ceri binecuvantare
- este similara celei ocupate de copil în pântecele mamei. O poziție la care, probabil nu întâmplător,
recurge orice om când este "chircit" de durere!
În cadrul aceleiași conferințe, Părintele Patriarh Daniel a explicat că, potrivit Sfintei Scripturi,
inima este centrul spiritual al vieții umane care unește simțirea/emoțiile cu rațiunea și vointa!
Sensul biblic nu trebuie însă neapărat separat de cel medical cardiologic, mai ales ca mai nou însăși
știința medicala confirma existenta unor anumiți centri de gândire în inimă.
Pornind de la două observații făcute de Părintele Patriarh Daniel, și anume ca "noi, românii,
folosim pentru inimă cuvântul latinesc anima (adică pentru suflet), iar cuvântul sihastru este de
fapt traducere veche românească a cuvântului isihast", la finalul scestei conferinţe mi s-a părut
evident de clar că, pentru un crestin ortodox, cel mai potrivit mod de a încheia această viață este de
6
Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, în “Filocalia”, vol. IX, 1980, EIBMOR, p. 256.

3
sihastru.
Să ne gândim numai câte din femeile acestui popor nu s-au gândit ca spre finalul vieții să se
călugareasca precum monahia Platonida, Doamna Despina a Tarii Romanesti, soția Domnitorului
Neagoe Basarab? „Astazi, când toți fiii pe care i-am născut au intrat în pământ înaintea mea, când
anii mi s-au împuținat și eu ca iarba m-am uscat, nu aș putea îndura lumina soarelui strălucind
deasupra de nu aș avea întiparit în suflet chipul luminos al domnului Neagoe. Din viața Măriei
Sale am învățat ca nu este sfârșit pocăinței, nici dragostei dumnezeiești, și că sufletul însetat după
domnul se vede pururea la începutul căii și nu știe că se înalță din putere în putere și că pune
suișuri în inima sa...", nota în 1551 monahia Platonida la Schitul Ostrov, ctitoria sa.
Ceea ce ar mai fi de adăugat este faptul că Părintele Patriarh Daniel este cel care în ajunul
Zilei Internaționale a Persoanelor Vârstnice corespunzătoare anului 2020 afirma următoarele: „Este
foarte necesară multiplicarea instituțiilor de îngrijiri paliative, nu numai în mediul urban, ci și în
mediul rural. Noi avem aici, în București, un centru de îngrijiri paliative foarte modern, dar e prea
puțin. Există unul la Cluj, mai există încercări pe ici pe colo, dar trebuie fiecare eparhie să aibă
cel puțin un centru de îngrijiri paliative”7.

3. CONTEXT PSIHOLOGIC
Suferința este fizică, dar procesarea durerii o face mintea, care este un produs al gândirii!
În acest sens, când cineva comite un act reprobabil, în sens popular se spune: Nu ai minte! Nu
gândești! Omul fără minte, dar și cel fără suflet, sunt niște persoane periculoase atât pentru
comunitate, cât și pentru ei înșiși, aparent manifestând indiferență față de suferință. Asta nu
înseamnă că au găsit vreo cale de a desființa suferința, ci, dimpotrivă, suferința în astfel de oameni
a devenit o notă fundamentală. O astfel de interpretare are cel puțin o explicație duhovnicească:
”Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, dar omul rău scoate lucruri rele din
vistieria rea a inimii lui” (Matei 12, 35).
Dacă din punct de vedere religios lucrurile sunt clare în această privință, întrebarea este ce
tratează de fapt medicina când vine vorba de suferință? Astfel, o primă observație ar fi aceea că
mintea, cel puțin ca obiect real, observabil și cuantificabil care să se preteze la vreun tratament
medical, pur și simplu lipsește, după cum constată medicul psihiatru Daniel J. Siegel 8. Ceea ce îl
7
https://basilica.ro/patriarhul-daniel-este-foarte-necesara-multiplicarea-institutiilor-de-ingrijiri-paliative/
8
Daniel J. Siegel, "Mintea. O călătorie spre centrul ființei umane", Pagina de psihologie, 2017, p. 13: "Uneori, auzim
despre o descriere a minții ca fiind un „procesor de informaţii" (Gazzaniga, 2004). Această accepțiune indică, în
general, modul în care noi dispunem de reprezentări ale unor idei sau lucruri, iar apoi le transformăm, ne amintim
întâmplări prin decodificarea, stocarea şi selectarea amintirilor şi trecem de la percepție la raționament pentru a
interpreta comportamentul. Fiecare dintre aceste forme de activitate a minţii reprezintă un aspect al procesării
informațiilor prin intermediul minții. Ce m-a pus pe gânduri - în calitate de om de ştiinţă, cadru didactic şi medic
care lucrează cu mintea de mai bine de 35 de ani deja - este felul comun în care se prezintă aceste descrieri ale

4
intrigă cel mai mult pe acest psihiatru american care pledează pentru reconsiderarea importanței
medicale a psihoterapiei este ușurința cu care știința medicală pare a fi renunțat la o parte
semnificativă din ceea ce este definitoriu pentru condiția umană: emoția.9 Prin urmare, în opinia
acestuia, reconsiderarea respectului acordat pacientului ar trebui să înceapă cu reevaloarea
importanței medicale acordate minții și emoțiilor sale10. Acesta este un salt uriaș, dacă ținem cont
de reeducarea din lagărele naziste sau închisorile comuniste al cărei scop era „moartea
emoțională”11.
Este destul de interesant faptul că, într-o epocă în care se pune din ce în ce mai mult accentual
pe înalta tehnologie, se încearcă o prioritizare a unuia dintre cele mai importante atribute ale

minții, deşi o definiție exactă a minţii (o viziune clară despre esenţa minții, dincolo de înşiruirea unei liste de funcții
ale sale) lipseşte dintr-un registru larg de câmpuri de studiu care operează cu mintea, de la practica clinică şi
educaţie până la cercetarea ştiinţifică şi filosofie. În calitate de specialist în sănătate mintală (psihiatru şi
psihoterapeut), m-am întrebat cum ne-ar putea limita eficiența de clinicieni această lipsă a unei definiții de lucru
pentru ce-ar putea fi mintea, de fapt. O definiție „de lucru" înseamnă că am putea să operăm cu ea şi să o schimbăm
după caz, pentru a corespunde datelor şi experienţei noastre personale".
9
Ibidem, p. 172 -173: "Cât de straniu, să avem un domeniu dedicat cercetării minții, care nu definea ce este mintea.
În vremea stagiaturii, am fost ales ca membru onorific în Asociația Americană de Psihiatrie şi, în această calitate, am
luat parte la o dezbatere organizată pe marginea următorului subiect: ar trebui ca stagiarii din psihiatrie să fie
instruiți cum să practice psihoterapia? La convenția națională anuală, contravorbitorul meu din timpul dezbaterii a
început cu expunerea următorului argument: psihiatrii sunt doctori în medicină și, în calitate de medici, îşi bazează
activitatea pe ştiinţa medicală. Psihoterapia este o activitate care le adresează pacienților întrebări despre emoțiile
lor. Nu există niciun studiu ştiinţific care să dovedească faptul că emoțiile sunt reale. Prin urmare, emoțiile nu sunt
un subiect ştiinţific. Aşadar, psihiatrii, în calitate de medici care-şi bazează munca pe știință, nu ar trebui implicați
într-o activitate non-ştiinţifică, așa cum este psihoterapia. Concluzia firească: nu este nevoie ca psihiatrii să învețe
sau să practice psihoterapia.
(…) Eram consternat şi stăteam acolo țintuit în scaun, în vreme ce antevorbitorul meu îşi încheia prelegerea şi
lua loc. Urmam eu. Ce-ar fi trebuit să spun? Voi ce-ați fi spus? Cum puteam aborda această chestiune, în care
întrebarea ridicată era dacă experiența noastră subiectivă internă, textura percepută a vieții trăite de noi, inclusiv
sentimentele și emoțiile noastre, erau sau nu reale? Dacă aceste sentimente şi senzații, gânduri şi amintiri, ca activități
mentale, nu erau măsurabile cantitativ sau chiar observabile din exterior, atunci era mintea însăşi, într-adevăr, reală?
Erau emoțiile şi mintea (aceea prin care devenim conştienţi de emoții) entități validate ştiinţific? Am ezitat, am tras aer
adânc în piept şi, după aceea, m-am ridicat în picioare şi m-am îndreptat spre microfonul de la care urma să vorbesc.
Am cuprins cu privirea roată sala plină ochi de doctoranzi şi psihiatri cu experiență. Noi eram viitorul psihiatriei, noi,
stagiarii - eram, aşa cum ni se spunea, viitorul psihiatriei academice, branşa noastră. Dezbaterea constituia un
moment de evoluție pentru această ramură a medicinei, consacrată idealului de a deveni un îngrijitor al sufletului, al
psihicului, al minții. Ce puteam să spun? Iată ce îmi amintesc că s-a întâmplat atunci. I-am privit pe cei care
compuneau audiența și pe antevorbitorul meu şi am început spunând simplu că mă simțeam trist. Și am făcut o pauză.
Am mai tras încă o dată aer adânc în piept şi am spus că nu aveam cunoştinţă să existe vreo cercetare care să
demonstreze ştiinţific că oponentul meu era real - şi că nu mai aveam nimic de spus.
(...) Abia ulterior mi-am dat seama că un vechi enunț (frecvent atribuit, se pare, în mod fals, lui Albert Einstein)
publicat de fapt în 1963 (după decesul lui Einstein) de sociologul William Bruce Cameron, ar fi fost foarte util în acel
context, deoarece era foarte relevant pentru discuția noastră de atunci: „Nu tot ce poate fi cuantificat contează şi nu
tot ce contează poate fi cuantificat." In schimb, eu am dat glas unui sentiment similar, spunând ceva de genul: Nu tot
ce e măsurabil e important şi nu tot ce e important e măsurabil."
10
Ibidem, p.140: "În școala medicală, nu am fost în stare o lungă perioadă – să îmi rezerv timp ca să reflectez la ceea
ce alții îmi spuneau să fac (cel puțin, nu până când am constatat cu durere că lucrurile nu mergeau aşa cum trebuie,
nu mă făceau să mă simt în largul meu, iar eu eram confuz). Nu ştiam atunci ceea ce înțeleg azi: faptul că acolo era
vorba despre o stare de rigiditate provocată de lipsa de respect faţă de lumea subiectivă a pacienților, a studenților,
inclusiv a mea, personal. Medicina îşi pierduse mintea, iar eu îmi rătăcisem calea".
11
Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, Editura Vellant, 2018, p. 35.

5
condiției umane: sentimentul12. Problema este că înalta tehnologie pare a câștiga teren în înțelegerea
minții umane13, în timp ce oamenii par a se înțelege din ce în ce mai puțin.
Oare merită într-adevăr tehnologia și, implicit Inteligența Artificală (IA), mai multă încredere
decât și-o acordă oamenii reciproc? Plecând de la afirmatia lui Harari că "odată ce suferi pentru o
poveste de obicei e de ajuns sa te convingi ca povestea este adevărată"14, ne întrebam care este
povestea medicinei secolului XXI? Oare omul caută un nou sens în domeniul medicinii, fiind
dispus să plătească prețul suferinței pentru aceasta? Ce suferințe reale se ascund în spatele utilizării
unui limbaj mistic de genul "sacrificiu", "eternitate", "puritate", "mântuire"?15 Oare răspunsul să
fie faptul că omul va fi considerat bolnav mai mereu, fiind nevoi să plătească cu renunțarea la
propria confindențialitate16 prețul întreținerii unor parametri de sănătate imposibil de atins, care vor
semănă tot mai mult cu o făcând sistemul medical să aducă mai degrabă cu o casă de pariuri?17
12
HEIDI SAWYER, "Hiperintuitivii. 7 trăsături ale emisferei drepte ce pot schimba viața Persoanelor Intuitiv-
Senzitive", Editura ACT şi Politon, 2016, p. 77: "A venit vremea Intuitiv-Senzitivului. Suntem aici, într-o epocă în care
înalta tehnologie nu este suficien tă. Suntem în ceea ce Daniel Pink numeşte epoca „marelui concept/marii emotii".
Marele concept este abilitatea de a crea frumusețe artistică și emoțională, în timp ce marea emoţie implică abilitatea
de a empatiza, de a înțelege subtilitățile interacţiunii omenești, de a te extinde către scop şi înţeles. Pink foloseşte
exemplul facultăților de medicină pentru a ilustra acest aspect. Mediile medicale sunt ultimul loc în care te-ai aştepta
să găsești altceva decât logică. El spune: „Mai mult de cincizeci de facultăți de medicină de pe teritoriul Statelor Unite
au inclus spiritualitatea în cursurile lor." A devenit brusc lumea medicală superstițioasă? Nu, nu a devenit, dar există
o înțelegere crescândă a faptului că empatia şi intuiția sunt domenii pe care nu le poți învăța indiferent de câtă
tehnologie şi instrumentar de diagnostic ai dispune, totuşi ele sunt atribute foarte cerute".
13
Yuval Noah Harari, 21 de lecţii pentru secolul XXI, Editura POLIROM, p. 268: "... dacă algoritmii vor înțelege cu
adevărat ceea ce e petrece în interiorul tău mai bine decât tine, autoritatea va trece de partea lor. Desigur, poate că
vei fi absolut bucuros să le cedezi algoritmilor toată autoritatea şi să ai încredere în ei să decidă pentru tine şi pentru
restul lumii. In acest caz, nu trebuie decât să te relaxezi şi să te bucuri de călătorie. Nu ai nimic de făcut în această
privinţă. Algoritmii se vor ocupa de tot. Dacă însă vrei să păstrezi un oarecare control asupra existenţei personale şi a
viitorului vieţii, trebuie să alergi mai repede decât algo ritmii, mai repede decât Amazon şi decât statul şi să ajungi să
te cunoşti pe tine însuţi înaintea lor. Dar, ca să fii mai iute, nu lua mult bagaj cu tine. Lasă-ţi toate iluziile în urmă.
Sunt foarte grele".
14
Ibidem, p. 285;
15
Ibidem, p. 306;
16
Ibidem, p. 189: ”În marea luptă dintre sănătate şi confidențialitate, e posibil ca sănătatea să câştige fără efort.
"Pe măsură ce tot mai multe date ajung, prin intermediul senzorilor biometrici, din corpul şi creierul tău la maşinăriile
inteligente, corporațiilor şi agenţiilor guvernamentale le va fi uşor să te cunoască, să te manipuleze şi să ia decizii în
numele tău. Şi mai important, ar putea descifra meca nismele profunde ale tuturor corpurilor şi creierelor, dobândind
astfel puterea de a proiecta viaţă. Dacă vrem să împiedicăm o elită restrânsă să monopolizeze astfel de puteri divine şi
dacă vrem să împiedicăm omenirea să se împartă în caste biologice, întrebarea-cheie este urmă toarea: cine deţine
datele ? Datele referitoare la ADN-ul meu, la creierul meu şi la viaţa mea îmi aparţin mie, statului, unei corporații sau
colecti vităţii umane?"
17
Ibidem, p. 60: Cu toate acestea, algoritmii informatici v-ar putea îndruma in curând mai bine decât sentimentele
umane. (...)
Căci acum ne aflăm la confluența a două revoluţii imense. Pe de o parte, biologii descifrează misterele corpului
uman şi în special ale creierului şi sentimentelor umane. În acelaşi timp, informaticienii ne oferă o putere de procesare a
datelor fără precedent. Atunci când revoluţia biotehnologică va fuziona cu revoluția tehnologiei informației, va produce
algoritmi Big Data capabili să-mi monitorizeze şi să-mi înțeleagă sentimentele mult mai bine decât mine, iar autoritatea
va trece probabil de la oameni la computere. Cel mai probabil, iluzia mea de liber-arbitru se va dezintegra, dat fiind că
zi de zi am de-a face cu instituţii, corporaţii şi agenţii guvernamentale care înţeleg şi manipulează ceea ce până acum
fusese lumea mea interioară inaccesibilă.
Acest lucru se întâmplă deja în domeniul medical. Cele mai importante decizii medicale din viaţa noastră nu au
la bază stările noastre de rău sau de bine şi nici măcar prognosticurile informate ale medicului nostru, ci calculele
computerelor care ne înţeleg corpul mult mai bine decât noi. În decurs de câteva decenii, algoritmii Big Data informaţi

6
 Analizând problema suferinței din punctul de vedere a finalitatii ei, iar nu a
cauzalității, răspunzând mai degrabă la la întrebarea "pentru ce sufăr", cum sugerează
Viktor Frankl18, decât la cea "de ce sufăr", poate aflăm noi sensuri în diverse domenii de
activitate umană, inclusiv cel medical! Martirii și mucenicii au relevat pregnant această nevoi de
reorientare vectorială a suferinței, temă dezvoltată inclusive de apărătorii Ortodoxiei în timpul
comunismului, o temă pe care, în ceea ce mă privește, am încercat să o dezvolt în romanul „Osânda
cărților”, publicat la Editura Cuvântul Vieții a Arhiepiscopiei Bucureștilor în anul 2017: „Cei care
au trecut prin suferinţa închisorii şi se simţeau eliberaţi de Dumnezeu, nu de cei care i-au aruncat
în închisoare, aveau datoria recuperării celor încătuşaţi de povara unui trecut prea greu, prea
apăsător. Cum să despovărezi firimiturile care nu au avut şansa lor de demnitate? Cu toţii trebuie
să putem sta lângă Dumnezeul Cel Demn”.
După toată această experiență dureroasă care atestă faptul că suferința este parte a condiției
noastre umane, cred că nu este atât de important modul în care suferim pe cât de important este cel
în care vom muri!
David A. Sinclair PhD, în cartea Lifespan. De ce îmbătrânim și cum să nu o mai facem,
prezintă o perspectivă interesantă a morții din acest punct de vedere:
"Următoarea întrebare va fi una destul de serioasă: „Cum muriți?", vor zice ei. Iar
răspunsul la această întrebare va fi un indicator important al nivelului nostru de progres.
În acest moment, după cum stă ca mărturie moartea mamei mele, modalitatea în care murim
majoritatea dintre noi este barbară. Parcurgem o lungă perioadă de declin şi am descoperit soluții
pentru prelungirea perioadei de durere, chin, confuzie și teamă pentru a putea experimenta și mai

de un şir constant de date biometrice ne-ar putea monitoriza non-stop starea de sănătate. Ar putea detecta gripa,
cancerul sau boala Alzheimer în fază incipientă. cu mult înainte ca noi să simțim că e ceva în neregulă. Apoi ne-ar
putea recomanda tratamentele, dietele şi regimurile zilnice adecvate, personali zate şi adaptate fizicului, ADN-ului şi
personalității noastre unice.
Oamenii se vor bucura de cele mai bune servicii medicale din istorie, dar tocmai din acest motiv probabil
că vor fi mereu bolnavi”.
Există întotdeauna ceva în neregulă undeva în corp. Există întotdeauna ceva care poate fi îmbunătăţit. În trecut,
te simțeai perfect sănătos atât timp cât nu aveai dureri sau nu sufereai de o dizabilitate evidentă - de pildă, şchiopătat.
Dar în 2050, graţie senzorilor biometrici şi algoritmilor Big Data, e posibil ca bolile să fie diagnosticate şi tratate cu
mult înainte să provoace dureri sau să ducă la dizabilități. Drept urmare, vei constata în permanenţă că suferi de o
anumită „afecţiune medicală" şi că urmezi cutare recomandare algoritmică. Dacă refuzi, e posibil să-ți pierzi
asigurarea medicală sau să fii concediat de şef de ce să plătească ei pentru îndărătnicia ta?
Una e să fumezi în continuare în ciuda statisticilor generale care aso ciază fumatul cu cancerul pulmonar. Dar e
cu totul altceva să fumezi în continuare în ciuda unui avertisment concret din partea unui senzor bio metric care tocmai
a detectat 17 celule canceroase în partea superioară a plămânului tău stâng. Iar dacă eşti dispus să sfidezi senzorul, ce
vei face atunci când acesta va transmite avertismentul agenției tale de asigurări, managerului tău şi mamei tale?
Cine va avea timp şi energie să facă faţă tuturor acestor boli? Cel mai probabil, ne-am putea instrui pur şi simplu
algoritmul responsabil de sănătate să se ocupe de majoritatea acestor probleme aşa cum crede de cuviinţă. Cel mult, va
trimite periodic update-uri pe smartphone-urile noastre, spunându-ne că „,17 celule canceroase au fost detectate şi dis
truse". Poate că ipohondrii vor citi cu grijă aceste update-uri, dar cei mai mulţi dintre noi le vor ignora, la fel cum
ignorăm notificările acelea antivirus enervante pe computere".
18
Victor Frankl, idem, p. 120: „Omul e dispus să sufere, cu condiția ca suferințele lui să aibă un sens”.

7
multă durere, chin, confuzie și teamă. Tristețea, sacrificiul şi tulburarea create familiei şi
prietenilor noştri sunt îndelungate şi traumatizante, astfel încât, când ne stingem, în cele din urmă,
acest lucru este perceput adesea ca o uşurare pentru cei dragi.
Cea mai răspândită cauză pentru sfârşit o reprezintă, desigur, bolile, care ne pot lovi încă
din floarea vieții. O afecțiune cardiacă, la 50 de ani. Cancer, la 55. Accident vascular cerebral, la
60. Alzheimer prematur, la 65. Fraza repetată mult prea des la înmormântări este că persoana
respectivă a părăsit viața,,mult prea devreme". Or, bolile nu ucid, iar lupta repetată împotriva lor
este un exercițiu de zeci de ani în suferinţă.
Acestea sunt răspunsuri îngrozitoare la întrebarea cum murim. Rås punsul pe care ar trebui
să ne străduim să-l dăm - în egală măsură cu străduința pentru prelungirea vitalității - este:,,când
suntem gata, rapid și fără durere". Din fericire, în cazul rozătoarelor, știința longevității arată că,
cu cât trăiesc mai mult, cu atât mor, de regulă, mai repede. Mor în continuare de aceleaşi boli,
dar, probabil, pentru că sunt foarte bătrâne, şi se află oricum în pragul morții, suferă doar câteva
zile, în loc de câteva luni, apoi îşi pierd cunoştinţa” 19.
Sună promițător acest lucru, dar prețul unei morți fără suferință pare, de asemenea, să fie unul
pe măsură, după cum relevă același autor:
”Vor fi dispuşi oamenii să renunţe şi mai mult la intimitatea lor pentru a preveni o pandemie
globală? Din păcate, probabil că nu. Tragedia este că oamenii nu se pricep prea bine să acționeze
personal pentru rezolvarea problemelor colective. Secretul unei schimbări revoluţionare este
descoperirea unei metode noi de aliniere a interesului personal la binele general. Pentru ca
oamenii să accepte monitorizarea biometrică, într-un mod care să ne permită s-o luăm înaintea
unor virusuri mortale cu răspândire rapidă, va trebui să li se ofere un lucru fără de care să nu
poată concepe să trăiască. Cum să ne pregătim pentru o astfel de lume este o conversaţie care
trebuie purtată. Cât mai curând.
Eu sunt deja acolo. Înainte să-mi monitorizez cu regularitate bioindi catorii, m-am temut de
informațiile pe care semnalele chimice în conti nuă schimbare din organismul meu le pot dezvălui
cuiva care are acces la ele. Toate informațiile sunt păstrate pe serverele companiei de asigurări de
sănătate, în conformitate cu Legea privind portabilitatea şi respon sabilitatea asigurărilor de
sănătate, iar datele sunt criptate. Dar există întotdeauna teama că informațiile pot fi furate. Soluții
există mereu”.20 Care este promisiunea respectivă, amintită de David A. Sinclair? Că nu vor mai
suferi!

19
David A. Sinclair PhD împreună cu Matthew D. LaPlante, Lifespan. De ce îmbătrânim și cum să nu o mai facem,
Lifestyle Publishing, 2019, p. 289-290.
20
Ibidem, p. 290.

8
 Cum este posibil să faci o asemenea promisiune, în ciuda evidenței faptului că îmbătrândind
omul își pierde mult din condiția optimă de care se bucură în tinerețe?
”Vârsta – afirmă David Sinclair - este considerată uneori drept factorul fundamental al
sfârşitului vieții cuiva, însă medicii nu o declară niciodată drept cauză a morţii. Cei care fac asta
riscă să stârnească mânia birocraților, care sunt nevoiţi să le trimită certificatul înapoi pentru
lămuriri suplimen tare. Mai grav chiar, este posibil ca medicii să ajungă să fie ridiculizați de
colegii lor. David Gems, director adjunct al Institutului Îmbătrâ nirii Sănătoase de la University
College Londra, acelaşi care a scris raportul despre şedinţa Societății Regale cu privire la „noua
știință a îmbătrânirii", a declarat în 2015 cotidianului Medical Daily că „,ideea că oamenii mor
pur şi simplu de bătrâneţe, în lipsa unei patologii, este o nebunie curată“.
Scăpăm însă astfel din vedere esențialul. Separând îmbătrânirea de boală, eclipsăm adevărul
despre cum ajungem la capătul vieților noastre: deşi este, cu siguranță, important de ştiut de ce a
căzut cineva de pe o stâncă, este în egală măsură de important să aflăm ce anume a împins pe acea
persoană spre marginea prăpastiei, de la bun început. Bătrâneţea ne împinge spre marginea
prăpastiei. După vreo sută de ani, fiecare dintre noi ajunge acolo”21.
Credem că, în afară de cheia oferită de biotehnologiei în vedere rezolvării problemei
suferinței, care este una care se exercită din afară în interior, Dumnezeu a oferit soluții care sunt la
îndemâna oricărui om, îndiferent de starea lui socială sau intelectuală.
Peter A. Levine descrie o anumită stare de analgezie, în care victima suferindă poate asista la
eveniment ca şi cum ar fi în afara corpului său, ca şi cum s-ar întâmpla altcuiva, asistând la o
disociere de suferință care face insuportabilul suportabil, făcându-mă să mă întreb dacă nu cumva
această senzație nu au încercat-o inclusiv primii martiri creștini la începutul erei creștine?
Exploratorul african David Livingstone a consemnat astfel de experiență care poate fi descrisă
ca o încremenire – practic, o a treia reacție, mai puțin cunoscută, pe lângă cele două reacţii la
amenințare: de luptă şi de fugă - în întâlnirea sa cu un leu pe câmpiile Africii. Etologii denumesc
această stare „implicită“ de paralizie imobilitate tonică (TI):
”Am auzit un strigăt. Speriat, uitându-mă în jur, am văzut leul tocmai în momentul în care se
năpustise asupra mea. Eram pe un mic dâmb; m-a prins de umăr în timp ce sărea şi am ajuns
amândoi împreună la pământ. Mârâind îngro zitor de aproape de urechea mea, m-a scuturat aşa
cum face un terrier cu un şobolan. Șocul a produs o stupoare asemă nătoare cu cea pe care se pare
că o simte un şoarece după prima scuturare a pisicii. A provocat un fel de visare în care nu aveam
nici sentimentul durerii, nici senzația de teroare, deşi eram destul de conştient de tot ceea ce se
întâmpla. A fost ca ceea ce descriu pacienții aflați parţial sub influența cloro formului, care văd
21
Ibidem, p. 86.

9
toată operaţia, dar nu simt cuțitul. Această stare singulară nu era rezultatul vreunui proces mental.
Zdrun cinarea anihila frica şi nu permitea nici un sentiment de in a privi în jur la bestie. Această
stare ciudată apare proba groază bil la toate animalele ucise de un carnivor; şi dacă este aşa, este
o dispoziție milostivă a creatorului nostru binevoitor pentru a diminua durerea morţii”22.

4. CONTEXT MEDICAL
O conferință de genul celei prezente, desfășurată în anul 2008 în România, prezenta
sprecificul îngrijirii paliative ortodoxă și a propus clerului să continue să colaboreze foarte eficient
cu medicii în această sarcină dureroasă, dar esențială, ajutând să-și pregătească enoriașii pentru a-și
înfrunta mortalitatea ca sarcină spirituală. Într-unul din studiile publicate pe această temă se arată că
„nu trebuie făcută o distincție între spiritualitatea centrată pe sens/pacea minții și religie23.

22
Peter A. Levine, Într-o voce nerostită. Deblocarea traumelor și restabilirea stării de bine, Pagina de Psihologie,
2022, p. 77.
23
Daniel B Hinshaw, Jane M Carnahan, John Breck, Nicolae Mosoiu, Daniela Mosoiu - "Spiritual issues in suffering:
creating a dialogue between clergy and palliative care providers" în Progress in Palliative Care VOL. 19 NO. 1, p. 11:
”Dintre cei peste 6 miliarde de oameni care locuiesc pe această planetă, aproximativ 85% sunt adepți ai unei forme de
credință religioasă. Acei indivizi care s-au identificat ca non-religioși sau atei reprezintă doar 15% din populația lumii.
Restul de 85 de persoane % care au o credință religioasă identificată sunt repartizați aproximativ după cum urmează, în
ordinea descrescătoare a numărului, pe baza datelor de la jumătatea anului 2002: creștini (33,1%), musulmani (20,0%),
hinduși (13,5%), budiști (5,9%), și alte grupuri religioase, inclusiv sikhs, iudaism, religii etnice și religii noi care
alcătuiesc restul (12,5%). Un interes considerabil de cercetare și efort a fost dedicat diferențierii dintre efectele
spiritualității și credinței religioase asupra rezultatelor sănătății, inclusiv impactul relativ. Dintre acești doi factori
privind adaptarea psihologică și calitatea vieții la pacienții cu cancer 8,9 Cele mai multe dintre aceste studii au fost
realizate în țări occidentale, „dezvoltate”, cu culturi foarte secularizate și programe de hospice. În aceste studii, s-au
făcut observații care sugerează că factorii „spirituali” ai sensului și a fii în pace, diferențiați de factorii religioși explicit,
au fost corelați mai strâns cu rezultate mai bune. Acest lucru ridică întrebarea cât de strâns legate sunt spiritualitatea și
credința religioasă în diferite tradiții și culturi de credință. Din nou, în societățile occidentale în care autonomia
individuală este adesea apreciată mai presus de majoritatea celorlalte valori, astfel de observații pot fi destul de
pertinente. Cu toate acestea, în multe alte societăți și tradiții de credință în care a fi integrat într-o comunitate mai mare
de credincioși este mai mult o normă, aceste observații pot să nu fie atât de aplicabile. Într-adevăr, poate fi imposibil să
se facă ceea ce poate părea o distincție artificială între spiritualitatea centrată în sens și pacea minții versus religie,
atunci când sensul poate fi centrat în primul rând pe credința religioasă reală a adepților. Impactul unor conferințe ca
aceasta este adesea dificil de măsurat sau determinat. Există limitări clare a ceea ce se poate realiza într-o conferință de
2-3 zile de acest tip. Cu toate acestea, până la sfârșitul conferinței, mai mulți participanți și-au asumat angajamente să
dezvolte programe de îngrijire paliativă/hospice direct ca urmare a prezenței lor la întâlnire. Acolo unde
anterior, foarte puțină activitate formală în domeniul hospiceului și îngrijirilor paliative a fost sponsorizată de Biserica
Ortodoxă din România, mai multe programe noi sunt în desfășurare, inclusiv, printre altele, programe de hospice care
au fost inițiate la Cluj/Napoca (Sf. Nectarie's Hospice), o echipă de ospiciu la mănăstirea Varatec din Moldova, și un
program de ospiciu sponsorizat de o parohie ortodoxă din sudul României (parohia Sfinții Mucenici Iulian și Juliana).
În continuarea acestei conferințe, a avut loc un atelier de îngrijire spirituală/pastorală la sfârșitul vieții pentru 40 de
preoți ortodocși din București. Câțiva prezenți ai clerului ortodox la conferință au recomandat, de asemenea, formarea
unui grup de lucru internațional pentru îngrijirea paliativă ortodoxă, care să servească în calitate de consultativ altor
grupuri ortodoxe din afara României care ar putea fi interesate în dezvoltarea programelor de îngrijiri paliative/hospice.
La finalul conferinței s-a recunoscut necesitatea încorporării pregătirii specifice în îngrijirea spirituală la sfârșitul vieții
pentru seminariști. De preferință, acest lucru s-ar face în colaborare, ori de câte ori este posibil, cu școlile de
profesioniști din domeniul sănătății din aceeași comunitate pentru a facilita un dialog interdisciplinar timpuriu în
formarea tuturor profesioniștilor implicați în îngrijirea muribunzilor. Ca rezultat suplimentar al conferinței, a fost
generat interesul pentru dezvoltarea formării multidisciplinare la nivel de absolvent în domeniul îngrijirilor paliative.
Acest interes a culminat cu crearea primului program românesc de master în îngrijiri paliative la Universitatea
Transilvania din Brașov....

10
 O altă problem provocatoare a acestor studii a fost aceea de a distinge între depresie și
suferința spirituală. Deși s-a recunoscut că depresia clinică va necesita medicamente pentru un
tratament eficient, s-a subliniat, de asemenea, în discuții că depresia reprezintă frecvent o formă
agravată de criză spirituală. Medicamentul pentru tratarea simptomelor depresive face posibilă
concentrarea asupra problemelor spirituale mai profunde care, în mod ideal, ar fi abordate pastoral
în colaborare cu echipa interdisciplinară. O astfel de perspectivă a îmbrățișat-o și Andrew Solomon
care crede că „Biserica este un exoschelet pentru cei al căror endoschelet a fost măcinat de boala
mintală”24.
Extrem de interesantă este observația potrivit căreia „pacienții cu cancer avansat care sunt
paşnic conştienţi au o sănătate mintală mai bună şi o calitate mai bună a rezultatelor decesului, iar
îngrijitorii lor supraviețuitori au rezultate mai bune la deces. Conştientizarea paşnică este asociată
Cu aspecte modificabile ale îngrijirii medicale (de exemplu, discuții despre preferinţele de
tratament"25.
Manifestând interes pentru sănătatea sufletească în raport cu suferința fizică și speranța la
sfârșitul vietii, un astfel de studiu a încercat să demontreze strânsa legătură dintre religie și
îngrijitea paliativă: "Ipoteza noastră a fost că pacienții care erau atât paşnici, cât și conştienţi de
prognosticul lor terminal ar reprezenta cazul optim în care se păstrează atât sănătatea mintală, cât
şi rezultatele pozitive ale îngrijirii la sfârsitul vietii."26 În plus, trebuie avută în vedere smerenia cu
care ne construim așteptările în viață. Cu cât nivelul de așteptare este mai redus, cu atât șansa de a
face față mai ușor unor surprize neplăcute de sănătate este mai mare. În acest sens, studiul
”demonstrează că majoritatea pacienţilor care sunt conştienţi că sunt bolnavi în stadiu terminal
sunt capabili să atingă o stare de linişte, chiar şi cu această înțelegere. Pacienții care sunt paşnici
şi conştienţi prezintă niveluri comparativ scăzute de suferinţă psihologică, păstrând în acelaşi timp
beneficiile conştientizării prin obţinerea unor rezultate mai bune de îngrijire în avans”27.
Este interesant de observant cu lipsa de smerenie poate fi asociată cu apariția depresiei. „Deşi
considerata mult timp un simptom al depresiei, lipsa de speranţă a apărut ca un construct
psihologic extrem de important în sine, după trei decenii de cercetări. Operaţionalizat de Beck şi
colegii săi odată cu publicarea scalei lor deznădejde (HS) în 1974, constructul lipsei de speranţă a
fost definit ca un,,sistem de aşteptări negative" sau, mai general, „o atitudine pesimistă cu privire
la viitor (Beck. Weissman. Lester şi Trexler, 1974). Construcția lipsei de speranță a fost deosebit
24
Andrew Solomon, Demonul amiezii. O anatomie a depresiei, ediția a III-a, Editura Humanitas, 2021, p. 161.
25
Alaka Ray, A.B., Susan D. Block, M.D., Robert J. Friedlander, M.D., Baohui Zhang, M.S., Paul K. Maciejewski,
Ph.D.,5 and Holly G. Priegerson, Ph.D. - "Peaceful Awareness in Patients with Advanced Cancer" în Journal of
Palliative Medicine, Volume 9, Number 6, 2006, p. 1359.
26
Ibidem, 1360.
27
Ibidem, p. 1366.

11
de importantă în identificarea persoanelor deprimate cu risc ridicat de sinucidere, numeroase
studii care demonstrează că lipsa de speranţă este cel mai puternic predictor al ideației suicidare,
al tentativelor de sinucidere şi al sinuciderilor complete în rândul persoanelor care suferă de
depresie”28.
Speranța persoanelor smerite în situatiii fără speranța este exemplară! Cred că, dacă s-a
adăuga întrebări menite să evalueze nivelul de smerenie în locul unor absurde, scala deznădejdii
(HS) ar deveni relevantă pentru elucidarea raportului dintre lipsa speranței și sinucidere. ”O serie
de elemente potențial problematice atunci când sunt aplicate populațiilor cu boli terminale.
Întrebări precum,,Nu îmi pot imagina cum va fi viața mea peste 10 ani” sau „viitorul mi se pare
vag şi nesigur", pot fi confuze pentru persoanele bolnave în stadiu terminal, limitându-le probabil
utilitatea în studiile asupra a atitudinilor de viață29”.
Printre factorii care pot diminua gradul de deznodejde se numără pocăința, sursă sigură de
smerenie, manifestată de oameni pe patul de suferință și, implicit, moarte: „De exemplu, credințele
religioase (de exemplu, credința într-o viață de apoi) pot influența exprimarea şi experiența lipsei
de speranță pentru unii pacienți. Măsurarea lipsei de speranță poate fi, de asemenea, afectată de
limbă şi de alți factori culturali”30.
Prin urmare, cei aflați pe patul de suferință solicit înțelegere a nevoii lor de spiritualitate.
Acest lucru se reflectă în dorința acestora de a împărți cu medicii lor aceleași valori spirituale:
„Într-un sondaj al pacienților internaţi în spital, 77% au spus că medicii lor ar trebui să ia în
considerare nevoile lor spirituale, 37% şi-au dorit ca medicul să discute despre credinţele religioase
cu ei, 48% au vrut ca medicii lor să se roage cu ei şi 68% au spus că medicul (sau asistentul – n.n.)
lor nu a discutat niciodată despre credinţele religioase cu ei”31.
Acest lucru l-a determinat pe Gillie Bolton să vorbească despre „arta îngrijirii paliative”32, o
îngrijire care trebuie să fie aceeași nu doar pentru cei aflați la sfârșitul vieții, ci chiar și celor care
sunt în azilele de bătrâni33, dacă nu chiar o îngrijire de toate zilele a fiecăruia dintre oameni.

28
Jennifer G. Abbey, Barry Rosenfeld, Hayley Pessin and William Breitbart - Hopelessness at the end of life: The
utility of the hopelessness scale with terminally ill cancer patients în ”British Journal of Health Psychology” (2006), 11,
p. 174.
29
Ibidem, p. 174.
30
Ibdem, p. 181.
31
KarenE.Steinhauser,PhD;CorrineI.Voils,PhD;ElizabethC.Clipp,RN,MS,PhD;HaydenB.Bosworth,PhD;NicholasA.Chri
stakis,MD,PhD,MPH;JamesA.Tulsky,MD - "Are You at Peace?” One Item to Probe Spiritual Concerns at the End
ofLife în ARCH INTERN MED/VOL166, JAN 9, 2006, p. 103.
32
Gillie Bolton, Dying, Bereavement and the Healing Arts, Jessica Kingsley Publishers London and Philadelphia, 2008,
p. 187: „Arta îngrijirii paliative Pionierii îngrijirii paliative (Mount 1995; Saunders 1978; Saunders et al. 2004) au
subliniat importanța îngrijirii totale a persoanei sau a îngrijirii holistice, abordând nu numai preocupările fizice, ci şi
sociale, psihologice şi spirituale ale pacienților (Heyse-Moore 1996; Kearney 1996). Îngrijirea paliativă este centrată pe
persoană, acordând atenţie întregii ființe a pacientului”.

12
 Referitor la îngrjirea persoanelor vârstince trebuie să menționăm următoarea observație făcută
de Andrew Solomon: „La persoanele vârstnice depresive, tratarea insuficientă e cronică,¹ în mare
parte din cauză că noi, ca societate, socotim bătrâneţea depresivă. Presupunerea că e logic ca
bătrânii să sufere ne împiedică să ne ocupam de acea suferință, lăsând mulți oameni să-şi trăiască
ultimele zile într-o durere afectivă extremă, care ar putea să nu existe. Încă din 1910, Emil
Kraepelin, părintele psihofarmacologiei moderne, s-a referit la depresia din rândurile vârstnicilor
ca la o melancolie involutivă.De atunci, pră buşirea structurilor tradiționale de îngrijire şi
privarea bătrânilor de orice idee de importanță au înrăutăţit şi mai mult lucrurile. (…) Persoanele
vârstnice se simt mai bine când li se dă mai multă atenție. Bătrânii din societatea noastră trebuie
să fie îngrozitor de singuri ca acestă reacţie mică să-i învioreze atât de mult”34.
Prin urmare, spre deosebire de teza lui Andrew Solomon care susținea contrariul 35, citându-l
pe străromânul nostru Sfântul Ioan Casian 36, apariția religiei creștine constituie un avantaj pentru
persoanele care suferă de drepresie din cauza suferinței tocmai prin indicarea posibilității ca Taina
Spovedaniei să funcționeze ca remediu al suferințelor sufletești care se răsfrâng inclusiv asupra
psihicului uman. Poate și pentru simplul fapt de a reduce Taina Spovedaniei la o simplă vorbire,
valoarea acesteia este recunoscută implicit de Andrew Solomon: „Vorbirea este pozitivă; ea
rămâne pozitivă. Vorbirea este una dintre cele mai mari plăceri ale vieții, iar dorința de a
comunica este extrem de puternică în noi toți. (…) Poate fi dureros să trăiești evenimente negative,
dar a vorbi despre ceea ce te doare aduce alinare”37.
”Depresia, în faza ei cea mai rea, e cea mai îngrozitoare solitudine, de la ea am învățat
valoarea apropierii dintre oameni. Odată, pe când se lupta cu cancerul, mama mi-a spus:,,Tot ce
33
Jeanne Samson Katz & Sheila Peace, "End of Life in Care Homes:A Palliative Approach, Editors OXFORD
UNIVERSITY PRESS, 2003, p.169: „Apare în mod repetat întrebarea: care este diferența dintre îngrijirea obişnuită
la azilul de bătrâni și îngrijirea la sfârşitul vieții? Ambele sunt preocupate de maximizarea bunăstării psihologice şi a
statusului funcțional, satisfacerea nevoilor religioase şi spirituale, controlul durerii şi simptomelor, comunicarea
directivelor anticipate, oferind rezidenţilor control maxim”.
34
Andrew Solomon, idem, p. 233-234.
35
Ibidem, p. 367.
36
Ibidem, p. 368-369: ”În plus, depresia profundă era adesea dovada posedării; un biet nebun avea în el un diavol, iar
dacă acel diavol nu putea fi exorcizat, ei bine, trebuia să dispară el însuşi. Clericii au găsit curând sprijin pentru
această idee în Biblie. Iuda s-a si nucis, așadar – suna raționamentul, trebuie să fi fost melancolic; aşa că trebuia ca
toți melancolicii să fie trupește asemenea lui Juda. Descrierea lui Nabucodonosor în Daniel 4, 33 a fost utilizată
pentru a demonstra că Dumnezeu a trimis nebunia ca să-i pedepsească pe păcătoși. În se colul al V-lea, Casian a scris
despre ,,a cincea luptă“,,împotriva întris tării, care întunecă sufletul", zicând că,,duhurile răutăţii" de care grăiește
Psalmul al Nouăzecilea³,,pricinuiesc scârbă față de toate lucrurile", ,,trândăvie, lipsă de răbdare, mânie, ură,
împotrivirea la cuvânt, lenea la rugăciune“, „nu rabdă pe om să fie blând şi smerit față de frați“, „uscă toată puterea
şi stăruința lui".* Secțiunea respectivă face trimitere la Psalmul 90, 5-6, din Vulgata: Adevărul lui te va încon jura cu
un scut: nu te vei teme de spaima nocturnă,/ de săgeata ce zboară ziua, de lucrul care umblă în întuneric, de atacul
demonului amiezii."** Casian a presupus că,,spaima nocturna" se referă la rău;,,săgeata ce zboară ziua“ la uciderea
inamicilor omeneşti;,,lucrul care umblă în în tuneric“ la vrăjmaşii care vin în somn; iar,,atacul demonului de amiază“
la melancolie, lucrul pe care-l poți vedea limpede în partea cea mai luminoasă a zilei, dar care, cu toate acestea, vine
să-ți smulgă sufletul din mâinile lui Dumnezeu”.
37
Andrew Solomon, idem, p. 531.

13
fac ceilalți pentru mine e minunat, dar tot e cumplit de greu să fiu singură în trupul ăsta care s-a
întors împotriva mea." E cel puțin la fel de greu să fii singur într-o minte care s-a întors
împotriva ta. Ce poți face când vezi pe cineva prins în capcana propriei minți? Nu poți scoate o
persoană depresivă din sufe rința ei cu ajutorul iubirii (cu toate că uneori poți distrage atenţia
cuiva care e depresiv). Poți, din când în când, să i te alături cuiva în casa în care locuieşte. Nu-i
plăcut să stai fixat în întunericul minții altei persoane, cu toate că e aproape și mai rău să-i
privești din afară declinul mintal. Poți să te frămânți de departe sau poți să vii aproape, mai
aproape, cel mai aproape. Uneori, modalitatea de a fi aproape e să taci, sau chiar să fii re zervat.
Nu de tine depinde, din afară, să decizi; depinde de tine să dis cerni. Depresia e solitară mai
presus de orice, dar poate da naştere opusului singurătății. Iubesc mai mult şi sunt iubit mai mult
din cauza depresie mele, şi pot spune acelaşi lucru despre mulți dintre cei pe care i-am întâlnit
când pregăteam această carte”38, concluzionează Andrew Solomon.
CONCLUZIE. Prin urmare, trebuie să avem mai multă încredere în Dumnezeu Care l-a creat
pe om, și nu numai, cu o capacitate uimitoare de adaptare la suferință și de revenenire din orice
trauma, după cum se exprimă Boris Cyrulnik 39 . Totul depinde de sensul pe care îl dăm noi propriei
noastre suferințe40. Vindecarea traumei propriei suferințe este o muncă în sine și cu sine, căreia
specialiștii i-au dat un nume: reziliență41. Acest proces este evident în cazul oamenilor de cultură,
în special al poeților42, dar este cu atât mai evident și mai eficient în cazul celor care au credință în
Dumnezeu și se roagă, postesc, se spovedesc și se împărtășesc.
Există o ispită de a renunța la o astfel de îngrijire, fapt care își găsește explicația în epuizare
care consumă resursele energiei minții noastre, după cum constată Loretta Graziano Breuning 43.
38
Ibidem, p. 550.
39
Boris Cyrulnik, „O minunată nefericire”, Elena Francisc Publishing, 2006, p. 237: „Reziliența înseamnă mai mult
decît a rezista, înseamnă a învăța cum să trăiești. Din nefericire, acest lucru costă scump:,,Nu devii normal
nepedepsit", spunea Cioran', mare cunoscător al dificultății de a trăi”.
40
Ibidem, p. 150: „Nu se poate spune că o agresivitate psihică provoacão alterare psihică, la fel ca în mecanică. Dar
se poate spune că o agresiune provoacă o alterare în funcție de sensul pe care ea îl capătă în trecutul și mediul nostru
înconjurător Fiecare dintre noi, avînd o istorie şi un context familial şi social diferit, în fața aceleiași agresiuni un
sentiment diferit. Or, sentimentul este o emoție provocată de o reprezentare care depinde de ceea ce s-a istorizat în me
moria noastră”.
41
Ibidem, p. 55: „Se poate afirma mai simplu că reziliența este un tricotaj care înnoadă un fir de dezvoltare cu un fir
afectiv şi social. De aceea e mai bine să descriem un itinerar al personalității reziliente şi să încercăm să înțelegem
cum se strecoară ea printre loviturile sortii pentru a se tricota totuşi cu suporturi solide. Reziliența nu este o substanță,
este o împletitură”.
42
Ibidem, p. 53: ”Poezia este desuetă pentru cei care sînt îmbuibati, dar cînd realul este insuportabil, ea capătă valoarea
unei arme de supraviețuire.(...) Într-un context unde natura e dominată de violența ploii, a căldurii, a animalelor şi
oamenii participă la un concurs de cruzime, acela care reușește să se refugieze în lumea sa interioară este cel care
rezistă cel mai bine. Deci, poeții devin supraoameni. Ei reuşesc să-şi găsească adăpost într-o lume imaterială, unde
întîlnesc artişti, filosofi, mistici şi pe toți cei ce reușesc să trăiască în transcendental. Ei savurează miracolul
supravieţuirii și sînt avizi de a primi răspunsuri multiple la întrebări care încep cu ,,pentru ce"... Astfel, se detașează şi
scapă de cruzimea locului. Li se întîmplă chiar să încerce mari senzații de frumusețe provocate de repre zentările lor.
43
Loretta Graziano Breuning, „Creierul fericit. Obiceiuri pentru a creşte nivelul de serotonină, dopamine, oxitocină și
endorfină”, Editura CURTEA VECHE, 2022, p. 299: „Energia mintală este asemănătoare energiei fizice. Aceasta este

14
Ori, speranța realizării procesului de rezilliență în cei aflați în suferință este explicabilă prin
învățarea unor noi deprinderi, precum ar fi cele de natură duhovnicească (postul, rugăciunea,
spovedania și împărtășania). Probabil nu întâmplător acest proces de reconfigurare neuronală
durează tot atât cât durează perioadele mai îndelungate de post de peste an, adică în jur de 40 de
zile44. Desigur că ideea nu este de a ne provoca deliberat un nivel de suferință care să stimuleze
eliberarea intenționată de endorfine45, morfina secretată de corpul nostru atunci când se trece de un
anumit prag de suferință inducând acea stare de imobilitate tonică (TI), de care am amintit mai sus.
Este ca și cum ai spune că primii martiri creștini alegeau moartea în arena doar pentru că ar fi dorit
să-și crească nivelul de endorfine din corp, ceea ce este derizoriu. Dar, de asemenea, nu este de
neglijat contribuția acestei substanțe pentru a ne scăpa de durere.
Cred că cea mai nimerită încheiere a dizertației noastre este trimiterea la experiența de viață
și suferință a unui sfânt asemănător Sfântului Ierarh Nectarie (al cărui film biografic vă invit să îl
urmărim împreună la biserica Sfântul Pantelimon în care slujesc), și anume Sfântul Cuvios Paisie
Aghioritul. Acesta spunea că ”nefericirea duhovnicească este mai mare”, iar rugăciunea ajută la
degradarea răului în om46. Mai mult, el ne sfătuiește să avem o perspectivă inversă asupra lumii
acesteia, plecând de la considerentul că „duhul lumesc este boală. Precum căutăm să evităm o
boală, tot astfel să evităm şi cugetarea lu mească, oriunde ar fi ea” 47. Argumentul oferit de el este
acela că suferința este inerentă lumii acesteia: „răul este că, deşi s-ar afla medicamentul penttru
cancer, va ieşi altă boală. Mai demult era tuberculoza. Au aflat medicamentul pentru tuberculoză,
iar acum a apărut aceasta. Dacă vom găsi şi pentru aceasta, va apărea altă boală. Oamenii înşişi
se vor face pricină să apară o altă boală, şi astfel nu se va mai sfârşi”48.

dependentă de glucoză şi necesită timp pentru a se reface odată ce a fost epuizată. Atunci când energia mintală este
epuizată, cedezi mai uşor tentațiilor”.
44
Ibidem, p. 35: „Suferinţa cauzată de abținerea de la o deprindere veche se atenuează odată cu formarea unei noi
deprinderi. Poți obţine acest lucru în termen de patruzeci și cinci de zile dacă repeti noul gând sau noua deprindere
zilnic. În cazul în care ratezi o zi, va trebui să o iei de la capăt. Chiar și în cea de-a patruzeci şi cincea zi, această
deprindere nouă nu va putea declanșa constant substanțe chimice generatoare de fericire, dar va genera suficientă
electricitate pentru a scăpa de cercul vicios”.
45
Ibidem, p. 57: ”Endorfina este eliberată doar atunci când îți depăşeşti limitele, până în punctul suferinţei. Aceasta
nu este tocmai o modalitate bună de a promova supraviețuirea. Endorfina nu a apărut pentru a motiva durerea
autoprovocată, ci pentru a te scăpa de durere. Poate că ai mai văzut în documentarele despre animale cum o zebră
reușește să scape din colții unui leu. Vezi că are pielea sfâşiată și totuși poate să fugă. Endorfina maschează durerea
pentru câteva clipe, ajutând zebra să scape. Dacă nu reușește și ajunge tot în leului, cel gura puțin va muri într-o stare
de amețeală dată de endorfină”.
46
Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovnicești. Cu durere și dragoste pentru omul contemporan (vol. 1), Editura
Evanghelismos, București, 2022, p. 28: „ Nefericirea duhovnicească este mai mare. Rugă ciunea va ajuta mult ca
Hristos să-i lumineze întrucât va. Hristos ia şurubelnița, o răsucire mică, o mişcare înapoi... şi e în regulă, toate se
reglează. Când Dumne zeu luminează pe unii oameni, atunci încet-încet răul se degradează singur”.
47
Ibidem, p. 82.
48
Ibidem, p. 117.

15
 Problema suferinței umane nu o va rezolva mintea, oricât de mult s-ar strădui psihologia să
acrediteze acest lucru. De aceea este nevoie lucrarea duhovnicească tainică care confer valoare
suferinței în perspectiva mântuirii sufletului nostru49, perceput în termeni de mistică ortodoxă drept
inimă: „Tu nu ai inimă împietrită, ci... inimă raționalistă. Adică toată inima ta ți s-a adunat în
minte şi îți lucrează acum numai mintea. Dar mai sunt încă speranțe, inima mai poate merge la
locul ei”50.
Nu este vorba de nicio magie! De altfel, cei care se raportează astfel la credința ortodoxă
sunt asupra mustrați de Sfântul Cuvios Paisie: „Altfel, omul va tinde să-L trăiască pe Hristos în
chip magic. Va cere chilie întunecoasă, candelă cu lumină puțină, biseri cută intimă. Fără acestea
nu se va putea ruga. Ori în tren de te afli, ori în peşteră sau pe drum, să fii acelaşi pentru lucrul
acesta. Dumnezeu l-a făcut pe fiecare om ca pe o bisericuță, pe care fiecare o poate duce oriunde
cu el. Toți caută odihna, dar aceasta vine dinlăuntrul nostru. Iar aceia, sărmanii, care merg din
mănăsti re în mănăstire, Îl caută pe Hristos, dar Hristos este lângă ei. Şi deşi Il pot afla fără de
osteneală, se oste nesc şi în cele din urmă nu-L află. Pe un om duhov nicesc nu-l odihneşte
umblarea şi vederea diferitelor lucruri vrednice de văzut. Aceasta este pentru cei ce suferă, ca să-şi
uite puțin supărarea lor. Unui om duhovnicesc, care are mângâierea duhovnicească, nu-i trebuiesc
acestea. Iar dacă nu are mângâierea duhovnicească înlăuntrul său, unul ca acesta nu se
deosebeşte de cel lumesc. Vederile şi interesele sale vor fi şi ele lumeşti, nu vor fi duhovniceşti. Va
căuta iarăşi cum să se odihnească prin ceva lumesc”51. Astfel de oameni eșuează lamentabil la cea
mai mica confruntare cu suferința, devenind pradă neliniștii insuflate de ceea ce în termeni
bisericești este denumit „demonul amiezii”.
Cu alte cuvinte, „gândirea slabă” invocată la începutul dizertației noastre este tocmai
gândirea dominată de acest duh al amiezii despre care Sfântul Paisie spunea că este o „gândire
satanică”52. Rezultatul elberării de o astfel de gândire este următorul: „Atunci când se înmulțesc
gândurile bune, omul se curăță sufleteşte, se mişcă cu evlavie, se linişteşte şi viaţa lui este Rai.
Altfel, pe toate le vede cu bănuială şi viaţa lui devine iad. Singur îşi face viața iad. Trebuie să

49
Ibidem, p. 230: „In cele din urmă se va face terci şi mintea cea multă şi mintea cea puțină. Căci acolo în Cer va fi
numai cugetare. În Cer, teologii sfinți nu vor fi într-o stare mai bună în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu
decât cei care au fost bolnavi mintali in această viață. Poate că celor de pe urmă Dumnezeu Cel drept le va da ceva
mai mult, deoarece au trăit aici lipsiți de cugetare”.
50
Ibidem, p. 239;
51
Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovnicești. Trezire duhovnicească (vol. 2), Editura Evanghelismos, București,
2022, p.109.
52
Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovnicești. Nevoință duhovnicească (vol. 3), Editura Evanghelismos,
București, 2022, p. 95: „Am observat că astăzi şi cei mici şi cei mari pe toate le justifică cu o gândire satanică,
Diavolul pe toate li le explică în modul său personal şi astfel se află în afara realității. Îndreptățirea este o tâlcuire
satanică”.

16
lucrăm pentru curățire”53. La capătul unei astfel de gândire duhovnicești, mult mai flexibilă,
omului, oricât de mult s-ar de repede ar suferi, îi tihnește existența avută în această viață,
concluzionează acest sfânt contemporan: „atunci când cineva încetează de a mai înfrunta lucrurile
lumeşte, află odihnă”54.
Din aşteptarea Învierii izvorâşte „darul lacrimilor”55, harisma fericitei întristări („doliul
după pierderea mântuirii”)56! Însă, atunci când – din cauza mândriei - această harismă este prost
întrebuinţată, puterea sufletului este grav avariată. O astfel de proastă întrebuinţare este determinată
de zgârcenia cu care creştinul alege să împărtăşească şi altora câte ceva din momentul bucuriei
întâlnirii cu Mântuitorul Hristos. „Mort de frică” ca să nu piardă cumva din trăirile care l-au condus
la această stare de împărtăşire cu Hristos, se înverşunează să nu cadă din această stare de bucurie,
acesta fiind de fapt exact momentul prăbuşirii sale prin mândrie şi zgârcenie în păcat. Astfel, aşa
cum vorbim de fericita şi nefericita Înviere, tot astfel putem vorbi de o fericita şi nefericită întristare
(frustrarea, sau „demonul amiezii”, cum o numeşte Evagrie Ponticul57). Dacă fericita întristare –
după cum afirmă Sfinţii Părinţi - apare pe fondul temerii că riscăm să pierdem Împărăţia lui
Dumnezeu, nefericita întristare apare pe fondul pierderilor celor lumeşti58.

53
Ibidem, p. 65.
54
Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovnicești. Viața de familie (vol. 4), Editura Evanghelismos, București, 2022,
p. 284.
55
Interesant este că metafora o regăsim în producţia cinematografică din 2003, Daredevil, regizată de Mark Steven
Johnson în care joacă Ben Affleck şi Jennifer Garner. Personajul principal, avocatul Matt Murdock, este orb, la fel ca şi
justiţia pe care o reprezintă, motiv pentru care se erijează în apărătorul celor nedreptăţiţi. În ciuda handicapului său, are
celălalte patru simţuri ale sale mai ascuţite decât ale oamenilor obişnuiţi. Această abilitate a sa îi permite să
întrezărească prin ploaie chipul iubitei sale, doar prin simplul contact al fiecărei picături cu corpul acesteia.
56
Horia PĂTRAŞCU, Între trup şi suflet: darul lacrimilor şi fericita întristare, în volumul „Sensuri ale corpului”,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 57: „În cele din urmă Lumina dumnezeiască nu poate fi
privită cu ochii liberi pentru că acela care vede pe Dumnezeu acela va muri. Lumina dumnezeiască nu poate fi privită
decât printr-o perdea sau printr-un văl de lacrimi. La crimile nu doar protejează bietul ochi omenesc de orbitoarea
lumină dumnezeiască , dar curgând în afară nu fac altceva decât să elibereze lumina dinlăuntru”.
57
Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, trad. Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 69: “Demonul
akediei se năpusteşte asupra călugărului pe la ceasul al patrulea şi dătârcoale sufletului acestuia până pe la ceasul al
optulea. Mai întâi, el face ca soarele să-i parăcă abia se mişcăsau chiar stă în loc, iar ziua parcă ar avea cincizeci de
ore. Apoi, îl ţintuieşte cu ochii pe ferestre, împingându-l să iasă afară din chilie, să cerceteze dacă soarele mai are
mult până la ceasul al noulea, ori să-şi poarte privirile roată-mprejur după vreun frate. Pe lângă acestea, îi stârneşte
ură faţă de locul în care-şi duce viaţa, faţă de viaţa însăşi şi faţă de lucrul cu mâinile, precum şi pentru faptul că
iubirea i-a părăsit pe fraţi şi nu mai are pe cine să cheme în ajutor. Iar dacă în zilele cu pricina, cineva l-a întristat pe
călugăr, demonul profit ca să-i sporească ura. Atunci îl face să tânjească după alte locuri, unde ar putea găsi mai uşor
cele de trebuinţă, unde ar lucra fără atâta trudă, dar dobândind mai mult. Şi adaugă îndată că a fi plăcut Domnului nu
ţine de un loc anume: căci dumnezeirii, zice el, i te poţi închina pretutindeni. La toate acestea el adaugă amintirea
casei părinteşti şi a vieţii de odinioară; îi înfăţişează cât de lungă e viaţa, aducându-i înaintea ochilor toate chinurile
ascezei. Într-un cuvânt, cum se spune, trage toate iţele pentru ca bietul călugăr, părăsindu-şi chilia, s- o ia la fugă.
Acest demon nu e urmat îndeaproape de nici un altul: o stare de linişte şi o bucurie de nespus cuprind sufletul
dupăîncheierea bătăliei”.
58
Horia PĂTRAŞCU, Idem, p. 51.

17
 Autor: pr. Dr. Teleanu Bogdan-Aurel

BIOGRAFIE

- Abbey Jennifer G., Rosenfeld Barry, Pessin Hayley and Breitbart William - Hopelessness at the end of life:
The utility of the hopelessness scale with terminally ill cancer patients în ”British Journal of Health Psychology”
(2006), 11,
- Breuning Loretta Graziano, „Creierul fericit. Obiceiuri pentru a creşte nivelul de serotonină, dopamine,
oxitocină și endorfină”, Editura CURTEA VECHE, 2022,
- Cyrulnik Boris, „O minunată nefericire”, Elena Francisc Publishing, 2006,
- Cuviosul Paisie Aghioritul, „Cuvinte duhovnicești. vol. 1 - 5, Editura Evanghelismos, București, 2022.
- Gillie Bolton, Dying, Bereavement and the Healing Arts, Jessica Kingsley Publishers London and
Philadelphia, 2008.
- Hinshaw Daniel B, Carnahan Jane M, Breck John, Moșoiu Nicolae, Moșoiu Daniela - "Spiritual issues in
suffering: creating a dialogue between clergy and palliative care providers" în Progress in Palliative Care vol 19 No. 1.
- KarenE.Steinhauser,PhD;CorrineI.Voils,PhD;ElizabethC.Clipp,RN,MS,PhD;HaydenB.Bosworth,PhD;Nichola
sA.Christakis,MD,PhD,MPH;JamesA.Tulsky,MD - "Are You at Peace?” One Item to Probe Spiritual Concerns at the
End ofLife în ARCH INTERN MED/VOL166, JAN 9, 2006,
- Katz Jeanne Samson & Peace Sheila, "End of Life in Care Homes:A Palliative Approach, Editors
OXFORD UNIVERSITY PRESS, 2003.
- Levine, Peter A., Într-o voce nerostită. Deblocarea traumelor și restabilirea stării de bine, Pagina de
Psihologie, 2022.
- Pătrașcu Horia, Între trup şi suflet: darul lacrimilor şi fericita întristare, în volumul „Sensuri ale corpului”,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012,
- Ray Alaka, A.B., Block Susan D., M.D., Friedlander Robert J., M.D., Zhang Baohui, M.S., Paul K.,
Maciejewski Ph.D.,5 and Priegerson Holly G. Ph.D. - "Peaceful Awareness in Patients with Advanced Cancer" în
Journal of Palliative Medicine, Volume 9, Number 6, 2006.
- Sfântul Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, trad. Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003,
- Sawyer, Heidi, "Hiperintuitivii. 7 trăsături ale emisferei drepte ce pot schimba viața Persoanelor Intuitiv-
Senzitive", Editura ACT şi Politon, 2016.
- Sinclair, David A. PhD împreună cu LaPlante, Matthew D., Lifespan. De ce îmbătrânim și cum să nu o mai
facem, Lifestyle Publishing, 2019, p. 289-290.
- Siegel, Daniel J., "Mintea. O călătorie spre centrul ființei umane", Pagina de psihologie, 2017.
- Sfântul Vasile cel Mare, în “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2008.
- Sfântul Ioan Scărarul, Scara Raiului, în “Filocalia”, vol. IX, 1980, EIBMOR, p. 256.
- Vattimo, Gianni, Pier Aldo Rovatti (editor), Gândirea slabă, Editura Pontica, Constanţa, 1998.

18