Curaj - frica

Texte din Filocalii

 2

Curaj-frică

ˇ Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica
este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a
unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele
nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure.
(Scara - Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme şi fuge la cel mai mic
zgomot sau umbre. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Cei ce plâng şi nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuşi la frică, chiar şi
dintr-un lucru mic se înspăimântă şi de multe ori îşi ies şi din minţi. (Sunt cei ce nu-şi mai cruţă trupul şi
aşteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferinţa.)
ˇ Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup. (Scara - Sfântul Ioan
Scărarul)
ˇ Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât şi îndrăzneţ, căci sufletul său este
slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaşte pe sine şi cade astfel în extreme. (Scara
- Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinţă ca cel
ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica
de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ. Omul care crede ştie că
Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta
plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se
teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor
şi nenorocirilor. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ Precum apa strâmtorată ţâşneşte spre înălţime, aşa de multe ori şi sufletul strâmtorat de primejdii
urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se mântuieşte. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)
ˇ De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: ''Doamne, om nu am'' căci toţi îl avem pe Hristos,
dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

ˇ Ce să fac părinte că mi-e frică? - Locuitorii cetăţii se tem de barbari până ce nu au ajutorul
împăratului, dar când află că a sosit în cetate generalul, nu se mai tem ştiind că acum are cine să-i
apere. Chiar de vor auzi că se apropie barbarii, nu se îngrijorează având pe cel ce se luptă pentru ei.
Deci şi noi, dacă credem în Dumnezeu, nu ne vom mai teme de draci căci ne va trimite ajutorul Lui.
(Sfinţii Varsanufie şi Ioan)
ˇ Un frate se înfricoşa tare de tâlhari şi a destăinuit Bătrânului frica sa. - Dumnezeu nu părăseşte pe
nimeni căci a zis: ''Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi'' (Evrei 13,15), dar ne predă necredinţei noastre.
Sunt oare mai mulţi tâlhari care năvălesc decât carele şi puterile lui Faraon? Şi ştim cu toţii că printr-un
cuvânt şi la un semn al Domnului au fost deodată înecate toate. Nu-ţi aduci aminte cum i-a orbit pe cei
ce veneau asupra lui Elisei? (IV Împăraţi 6,18) Cel ce ştie să izbăvească de ispite pe credincioşi, Acela
le-a făcut şi le face şi acum pe toate. Cum vom uita oare Scriptura care zice: ''Domnul te va păzi pe tine
de tot răul, păzi-va Domnul sufletul tău''. Şi cum vom da uitării cuvântul: ''Vouă şi perii capului vă sunt
număraţi'', ori: ''Nici o vrabie nu va cădea în plasă fără ştirea Tatălui vostru, nu e cu mult mai de preţ
omul decât o vrabie?'' O, frică - fiică a necredinţei, până unde m-ai coborât! Aceasta-i
înspăimântătoare: orbeşte mintea, moleşeşte inima, împuţinează sufletul şi-i desparte pe oameni de
Dumnezeu. Este sora lipsei de nădejde şi-i mână pe oameni de la frica de Dumnezeu în ţara pierzaniei.
 3

Frate, să fugim de ea şi să-l deşteptăm pe Hristos din somn zicând: ''Stăpâne, mântuieşte-ne că
pierim!'' şi El sculându-se, va certa năvala vântului şi o va potoli, iar nouă ne va spune: ''Eu sunt, nu vă
temeţi!'' Să părăsim deci toiagul de trestie şi să luăm toiagul crucii în care se sprijinesc cei ce
şchiopătează, prin care se scoală morţii, întru care se laudă Apostolul, cu care am fost izbăviţi de
prădarea diavolului, noi înşine aşezându-ne lângă Cel ce S-a răstignit pentru noi, căci El ne păstoreşte
pe noi oile Sale şi prin El sunt alungaţi lupii poftitori de sânge. (Crucea este puterea noastră de a ne
depăşi, este puterea pregătită nouă de Hristos. El a răbdat-o pentru a întări firea omenească din El
împotriva cruţării egoiste şi pentru a ne comunica această putere şi nouă. Pomenirea ei legată de
semnul ei îl aduce pe Hristos Însuşi în noi, pe Hristos care a întărit firea Sa omenească răbdând crucea
şi care, în urma acestei întăriri a biruit moartea. Nu putea învia Dumnezeu o fire omenească moleşită
îmbrăcând-o în viaţa largă netrecătoare care reprezintă o supremă tărie ca pe un obiect. Ea însăşi
trebuie să vină în întâmpinarea învierii sale, ca actul acestei tării spirituale prin răbdarea durerilor opuse
egoismului. Crucea este dovada milei lui Hristos pentru noi, dar şi mijlocul pe care ni l-a dăruit pentru a
ne întări şi a creşte spre tăria vieţii generoase nesupusă morţii, îngustării egoiste. În cruce îl avem pe
Hristos cu puterea Lui atotiubitoare dar ca să ne însuşim şi noi această putere. Prin ea alungăm diavolii
care ne supun când suntem fricoşi din egoism, prin ea suntem păziţi în păşunea întinsă a hranei
nemuritoare adusă nouă de Hristos. Diavolul vrea să ne facă fricoşi ca să ne predăm şi să devenim
astfel robii lui. Hristos ne vrea puternici, liberi, fraţi ai Lui şi ai tuturor, părtaşi la puterea generozităţii şi
la slava Lui. Dracii ne robesc pentru că de fapt nici ei nu sunt liberi fiind robi slabi ai patimii mândriei lor,
lucrând sub stăpânirea ei. (Sfinţii Varsanufie şi Ioan)