Universitatea București

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul”

Eseu
-Lupta cu demonii la Sfântul Antonie cel
Mare-

Student: Buric Adrian Vlad

Profesor: Pr. Asist.Dr. Jean Nedelea

București

2019
 Lupta cu demonii

Într-un episod din viața Sfântului Antonie cel Mare, scris de cel întru Sfinți Părintele
nostru Atanasie cel Mare, se relatează cum Sfântul, stăpânindu-se pe sine tot mai mult, a plecat
la mormintele ce se aflau departe de sat, rugând pe un cunoscut să-i aducă la mai multe zile
pâinea trebuitoare și intrând într-unul din morminte și închizând ușa lui, a rămas singur înăuntru.
Diavolul, nerăbdând această îndrăzneală, ba și temându-se ca nu cumva Antonie, prin nevoința
lui, să ia încetul cu încetul în stăpânire pustiul, a venit într-o noapte cu o mulțime de draci, și atât
l-a umplut de răni prin lovituri, încât l-a lăsat zăcând jos din pricina chinurilor. Dar purtarea de
grijă a lui Dumnezeu a făcut ca a doua zi să vină cunoscutul să-i aducă pâinile. Vâzându-l pe
Cuvios zăcând jos, l-a luat pe spate și l-a dus la biserica din sat și l-a pus pe pământ. Și multe
rude și săteni ședeau lângă Antonie ca lângă un mort. Dar pe la miezul nopții venindu-și în sine
și ridicându-se puțin, când i-a văzut pe toți dormind și numai pe acel cunoscut priveghind, i-a
făcut semn să vină la el, rugându-l să-l ia iarăși în spate și să-l ducă în morminte, fără să
trezească din somn pe nimeni. Ajungând acolo și neputând sta în picioare din pricina rănilor, se
ruga zăcând întins. Și după rugăciune zicea, strigând: ,,Sunt aci, eu, Antonie! Nu fug de rănile
voastre. Căci chiar de-mi veți pricinui mai multe, nimic nu mă va despărți de dragostea lui
Hristos! (Rom. 8, 35)”. Diavolul, mirându-se de îndrăzneala lui, și-a chemat câinii, și au început
deci să facă prin lovituri un asemenea zgomot, încât părea că tot locul se cutremură. S-au
prefăcut în năluci de fiare și șerpi, iar locul întreg era acum plin de năluciri de lei, urși, leoparzi,
tauri, șerpi, aspide, scorpioni și lupi. Iar Antonie, fiind lovit și înțepat de ei, simțea un și mai
mare chin în trup. Dar rămânea fără să tremure, priveghind și mai mult cu sufletul. Și își bătea
joc de ei, zicând: ,,Dacă ați avea vreo putere în voi, ar fi fost destul să vină numai unul din voi.
Dar fiindcă v-a slăbit Domnul, încercați să mă speriați prin mulțime. E un semn al neputinței
voastre că luați chipurile animalelor”. Domnul nu a uitat de nevoința lui Antonie, ci a venit în
ajutorul lui. Iar privind el în sus, a văzut acoperișul ca deschizându-se și o rază de lumină
coborând spre el. Și dracii s-au făcut dintr-o dată nevăzuți, iar durerea trupului său a încetat.
Antonie, simțind ajutorul, se ruga zicând: ,,Unde erai? Pentru ce nu te-ai arătat de la început, ca
să-mi oprești durerile?” Și s-a făcut glas către el: ,,Anotnie, eram aici, dar am așteptat să văd
lupta ta. Deci fiindcă ai răbdat și nu te-ai lăsat biruit, îți voi fi pururea ajutor și voi face numele
tău cunoscut pretutindeni”. Auzind aceasta, s-a întărit atât de mult, că a simțit că are mai multă
putere în trup, decât a avut înainte. Și era atunci aproape de treizeci și cinci de ani.

Vedem clar din această relatare, precum și din învățătura Sfântului, atât neputința
demonilor de a ne face rău, dar mai ales răbdarea și bărbăția de care trebuie să dea dovadă
fiecare creștin în lupta cu ei. Deci a petrecut aproape douăzeci de ani nevoindu-se astfel, fără să
iasă și fără să fie văzut de vreunii. Dar după aceea, dorind mulți să-i urmeze în nevoință și venind
și alți cunoscuți și forțând ușa și împingându-o, Antonie a ieșit ca dintr-un altar în care se afla
cufundat în taine și era purtat de Dumnezeu. Atunci s-au minunat toți văzându-l la fel cum îl
știau și mai înainte, nici închis în sine, din înfrânare, nici revărsându-se din plăcere, nici stăpânit
de râs, nici copleșit de tristețe. Și pe mulți din cei de față care pătimeau cu trupul i-a vindecat
Domnul prin el, iar pe alții i-a scăpat de demoni. Pe toți îi îndemna să nu pună nimic din lume
înaintea dragostei față de Hristos. Le spunea și le cerea să se gândească la bunătățile viitoare și la
iubirea de oameni arătată nouă de Dumnezeu.

Revenind la învățătura Sfântului Antonie privitoare la lupta cu demonii, el afirmă, pentru

început, că aceștia, vâzând pe oricare creștin, dar mai ales pe monahi, că se ostenesc pe calea
virtuții, încearcă întâi să-l ispitească, prin gânduri rele. Dar acestea pot fi biruite ușor prin
rugăciuni și postiri și prin credința în Domnul. Fiind biruiți, ei totuși nu încetează, ci se năpustesc
apoi în alt chip să sperie, pricinuind năluciri, prefăcându-se și imitând femei, fiare, reptile,
trupuri de uriași și mulțime de ostași. Iar de vor afla sufletul neclătinat în credință și în nădejde,
aduc pe căpetenia lor. Acesta încearcă să se fălească spunând lucruri mari, vrând să-i amăgească
pe cinstitorii de Dumnezeu, dar noi credincioșii nu trebuie să ne speriem nici de nălucirile lui,
nici de cuvintele lui, căci sunt mincinoase.

Alte vicleșuguri ale lor sunt arătate mai departe de Cuviosul Antonie, zicând că noi,
dormind, ne scoală la rugăciuni, neîngăduindu-ne nici să dormim. Alteori iau chipuri de călugări,
prefăcându-se că vorbesc ca niște oameni evlavioși, ca să amăgească prin asemenea înfățișări și
să atragă pe cei amăgiți unde voiesc. Dacă vin noaptea la noi și voiesc să grăiască cele viitoare și
spun: ,,Noi suntem îngeri”, nu trebuie să le dăm atenție căci mint. Și chiar de laudă nevoința
noastră și ne fericesc, să nu-i ascultăm și să nu-i credem. Ci pecetluindu-ne cu semnul crucii și
rugându-ne, îndată se vor face nevăzuți căci sunt lași și se tem foarte mult de semnul crucii
Domnului. Căci prezența celor buni și celor răi poate fi cunoscută ușor cu ajutorul lui Dumnezeu.
Vederea sfinților e așa de liniștită și de blândă, că îndată aduce în suflet bucuria și puterea lui
Dumnezeu Tatăl, și luminându-se, e cuprins de dorul de cele dumnezeiești și de cele viitoare și
de voința de a se uni cu ei. Și chiar dacă unii, ca oameni, se tem de vederea celor bune, cei se
arată depărtează de la ei temerea prin însăși iubirea lor, precum Îngerul Gavriil cu Zaharia și
Îngerul ce s-a arătat femeilor la mormânt. De aceea temerea lor nu e din frica sufletului, ci din
recunoașterea prezenței celor înalte.

Iar năvala și nălucirea pricinuită de cei răi e cu bătăi, cu sunete și cu strigăte. Din acestea
îndată se naște frica sufletului, tulburarea și neorânduiala gândurilor, tristețea, ura față de cei ce
se nevoiesc, plictiseala, supărarea, amintirea rudeniilor, frica de moarte; și apoi pofta de cele
rele, lipsa de îndemn pentru virtute, nestatornicia moravurilor. Marele Antonie subliniază că un
semn al prezenței vrăjmașului este atunci când sufletul stăruie în frică. Căci dracii nu
desființează frica aceasta, ci când îi văd pe unii înfricați, le măresc și mai mult nălucirile, ca să-i
îngrozească și mai mult, și năvălind, își bat joc de ei, zicând: ,,Căzând, închinați-vă”. Dar pe noi
nu ne-a lăsat Domnul să fim amăgiți de diavolul, căci i-a zis: ,,Mergi înapoia Mea, Satano! Căci
s-a scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-i slujești” (Matei 4,10). Ceea
ce a făcut Domnul a făcut pentru noi, ca auzind și de la noi dracii aceste cuvinte, să fie biruiți
pentru Domnul care i-a certat prin acestea.

Acestea le gândea marele Antonie și toți se bucurau. Și iubirea de virtute a unora creștea
și lipsa de curaj a altora era alungată, iar judecata greșită de mai înainte a altora înceta. Și toți se
convingeau să disprețuiască uneltirea diavolească, minunându-se de harul deosebirii dat lui
Antonie de Domnul. Și erau mănăstirile în munți pline de cete dumnezeiești care cântau psalmi,
purtau convorbiri, posteau, se rugau, se veseleau de nădejdea celor viitoare și lucrau să facă
milostenii, având dragoste și bună înțelegere întreolaltă. Nu se afla acolo vreunul care
nedreptățește și altul nedreptățit, ci o mulțime de nevoitori. Și unul era gândul tuturor: cel al
virtuții.