Predică la Sfânta și marea zi Luni

Pr. Dr. Piț George Cosmin

Postul de 40 de zile s-a încheiat, dar ceea ce urmează este deznodământul și anume crucea, cum
spune Sfântul Ioan Damaschin: „crucea e trofeul lui Hristos, o singură dată ridicată, dar
pururea punându-i pe fugă pe demoni, iară pentru noi câștigul e acela că văzând pe Hristos
răstignit, ne vom sătura pururea de har”. Nu e suficient să fie preamărit bunul Dumnezeu doar
pentru minunile pe care le-a făcut și le face, dar mai ales să ne închinăm Lui în aceste zile ale
Pătimirilor, pentru toate cele câte a răbdat: pentru cruce, pentru biciuire, pentru pălmuire,
scuipare, pentru rănile de pe obraz de la cei cărora le-a făcut bine, dar mai ales dintre toate ieșind
deasupra tăcerea Lui cea îndelungată în fața arhiereilor și a bătrânilor, dar și în fața lui Pilat.

Despre Iosif și fuga cea bună de păcat. Glas de Sinaxar: „Iosif este preînchipuirea lui Hristos.
Şi Hristos a fost invidiat de iudeii cei de acelaşi neam cu El, a fost vândut de ucenicul Lui cu
treizeci de arginţi, a fost închis într-o groapă întunecoasă, în mormânt. Sculându-se de acolo
prin El Însuşi împărăţeşte peste Egipt, adică peste tot păcatul, îl învinge cu putere, conduce
toată lumea şi ca un iubitor de oameni ne răscumpără prin darea hranei celei de Taină, dându-
se pe El Însuşi pentru noi şi ne hrăneşte cu pâinea cerească, cu Trupul Lui cel purtător de
viaţă”. De la Iosif cel prea frumos, pus ca icoană în această sfântă zi de luni, cerem în rugăciune
să îl urmăm în fuga de îmbrățișarea păcatelor și să fim mai doritori de liniștirea cea după
Dumnezeu. Lui Iosif cel aruncat în groapă și vândut de frați, să îi facem această plecăciune în
cuvinte rugătoare:

„O, sfinte și drepte Iosif, scoate-ne și pe noi din toate căderile în care, ca într-o adâncă groapă
suntem aruncați, ba de oameni, ba de demoni sau și de noi înșine. Dă-ne să vedem iarăși
izbăvirea lui Dumnezeu și lumina Lui, care risipește întunericul atâtor căderi din viața noastră.
Nu lăsa să pierdem nădejdea atunci când suntem trădați în neprielnicele prietenii în care prea
mult ne-am încrezut și fă ca în trădările prin care trecem să îl avem pe Dumnezeu de-a pururea
lucrător în umilința salvatoare, pe care dăruiește-o nouă. Fă-ne și pe noi părtași, Doamne, de
puterea dată lui Iosif ca să ne ferim și noi de păcat. Așa cum el a fost înțelept și tare precum
diamantul, lăsâdu-și haina în mâinile păcătoase, însă inima nu și-a lăsat-o spre deșarte plăceri,
precum nici trupul nu l-a dat unei mincinoase îmbrățișări, scăpând prin fugă, tot așa dă-ne și
nouă fuga cea bună, prin care Iosif s-a ținut departe de plăcerile egiptencei, dar a găsit bun
liman la Dumnezeu, Care vede inimile oamenilor și dă cununi celor ce luptă lupta cea bună.
Amin”.

Despre smochinul ocărât de grele vorbe. S-a mai zis și altceva de smochin în Scripturi, cam în
același stil de avertizare: „Şi a zis către vier: Iată trei ani sunt de când vin şi caut rod în
smochinul acesta şi nu găsesc. Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar? ” (Luca 13, 7). Însă acum
făcându-se în ziua de luni pomenirea smochinului care s-a uscat din blestemul Domnului putem
sublinia că ceea ce spun Scripturile despre Hristos arată mai ales faptul că el era Dumnezeu, ca
noi să cunoaștem că există Dumnezeu, dar nu putem cunoaște din acestea și ceea ce este
Dumnezeu, fiind necuprins de noi, de aceea, cu această rezervă se cade să citim pasajul despre
smochinul blestemat de cuvintele Domnului nostru. Nu ușor de înțeles de mulți. Așa ne dă de
veste și o cântare de la pavecernița zilei: „Hristos a blestemat nerodirea legii care a zămislit
doar frunze, adică înțelegerea umbroasă a Scripturii, care n-a avut roade de fapte bune”. Sau:
„Strămoșul Adam gustând din pom, dacă a cunoscut că este gol și rușinat, cu frunze de smochin
s-a încins, că dinainte a însemnat adunarea cea care s-a dezgolit de Hristos”. Nu este o mai
bună concluzionare a pasajului biblic din Evanghelia lui Matei despre blestemarea smochinului
și probabil că este cea mai elocventă cheie de interpretare și cel mai bun răspuns la întrebarea:
cum poate Hristos să blesteme? Adam s-a dezbrăcat de harul dumnezeiesc și s-a acoperit cu
frunze de smochin, acum Hristos blestemă acest copac și frunzele lui ca să ne putem noi îmbrăca
iarăși în harul dumnezeiesc. Cu o precizare demnă de subliniat vine și sinaxarul zilei: „iudeii
care îl vedeau pe Hristos că făcea tuturor totdeauna bine și că n-a făcut nimănui nici un rău,
socoteau că are numai puterea de a face bine și nicidecum puterea de a face rău. Dar Stăpânul
fiind iubitor de oameni n-a vrut să arate asupra oamenilor că poate face rău, ca să convingă
deci poporul cel nerecunoscător că are putere îndestulătoare și spre a pedepsi, Ca un bun nu
vrea să arate puterea Sa de a pedepsi cu omul, ci cu ceva care are o fire neînsuflețită și
nesimțitoare și de asemenea în încheiere istoria smochinului a fost așezată aici pentru a ne
îndemna la umilință. Fiecare suflet lipsit de orice roadă duhovnicească este un smochin. Dacă
Domnul nu găsește în el odihnă, a doua zi, adică după viața aceasta de acum îl usucă prin
blestem și îl trimite în focul veșnic”. A doua zi dimineața la Marcu 11,20 Dimineaţa, trecând pe
acolo, au văzut smochinul uscat din rădăcini.) Însă la Matei se insistă pe împlinirea anti-
miracolului uscării smochinului de îndată. De aceea și ucenicii se miră de uscarea lui instantanee,
aproape simultană cu pronunțarea cuvintelor lui Iisus: „De acum înainte să nu mai fie rod din
tine în veac!”(Matei 21,19). Așa cum precizează C. Bădiliță în comentariul său la Matei,
„accentul cade pe eficacitatea cuvintelor lui Iisus. A sta pe gânduri, a socoti, a tot cugeta nu este
al celui care crede. Credința este decizie pe loc, fără șovăire. Credinței îi este opusă șederea pe
gânduri, întoarcerea lucrurilor pe o față și pe alta”.

Așadar, să gândim că frunzele smochinului sunt doar prezența noastră la biserică, închinarea la
icoanele de acasă, aprinderea unei lumânări, postirea sau cum se spune într-o zicere consacrată
tipic tipic și la inimă nimic, acestea sunt frunzele, foarte necesare, căci fără ele nu se poate
ajunge la rod, dar nu e suficient. Cine citește ori aude această evanghelie trebuie să cugete la
roade, adică dragostea, păzirea poruncilor din inimă, blândețea, lepădarea de rele. Cu astfel de
jertfe tainice, poate nevăzute de oameni, dar bine știute de Dumnezeu, se hrănește Hristos, care
vine flămând, care vine obosit, iar nouă ni se cade să îi potolim foamea și să îi dăm și umbră
pentru a-Și ostoi oboseala. În concluzie, să ne punem pe noi în fața lui Hristos și să băgăm de
seamă să nu cumva să ne ajungă și pe noi vina smochinului. Sau cel puțin să ne vindecăm de
rana indiferenței cu o turtă de smochine, precum Iezechia s-a vindecat de boala lui: Și a zis Isaia:
Luaţi o turtă de smochine! Şi au luat o turtă de smochine şi au pus-o pe rană şi s-a însănătoşit
Iezechia. (IV Regi 20,7).

..

.....