Satul nu e în concurență cu orașul

… Ce fel de om e acela care nu vrea ca imaginea

strămoşului nostru, ţăranul, să aibă un loc de
«odihnă» şi de «acţiune» binefăcătoare asupra
lumii noastre bolnave?!Ce fel de om, ce fel de
intelectual este acela care nu ştie că nu se poate
trăi fără memorie? (Horia Bernea).

Elogierea satului și afurisirea orașului nu sunt atitudini care să dea soluții pentru viitoarea sută de
ani a României centenare deja(!). Probabil că oricine ar putea descrie, eventual cu stupoare,
comportamentul celor ce trăiesc în lumea civilizată și evoluată a orașului, comportament care
lasă mult de dorit în comparație cu cel al țăranilor trăitori la sat și care au ca un dat bunul simț,
omenia, hărnicia și credința. Numai că la fel de bine se pot aduce argumente că la țară se
întâmplă orori(vorba lui Topârceanu: am văzut aci-ntr-o noapte/ niște fapte/ care m-au
scandalizat). În egală măsură există mărturii de sfințenie copleșitoare în orașele noastre
aglomerate. Astfel că apelative precum domnul meu! și băi țărane! nu mai țin cont de buletinul
de oraș sau de sat pe care îl are cineva în buzunar, adresa de rezidență nu mai reprezintă în mod
absolut pe oameni, dar cu toate astea o linie de demarcare a fost și va mai fi între bune și rele,
între grâu și neghină.

1919-2019. Satul românesc de acum nu poate semăna cu satul din 1919. În primul rând pentru că
satul, deși poate fi transformat într-un muzeu, oamenii care trăiesc în el nu pot fi obiecte de
muzeu, căci sunt persoane vii care poartă în viața lor influența vremurilor. Or, chiar această
furtună a vremurilor este cea care poate aduce transformări în căderea, ridicarea și menținerea
unui duh autentic în satul românesc. Ce soluție s-ar putea găsi să împăcăm nivelul de viață
modern al anului 2019 și dorința de a păstra tradiția autentică, născătoare de comuniune. Cu
siguranță sunt sate în care standardele actuale nu sunt vizibile și ultima sută de ani nu și-a pus
amprenta nici asupra nivelului de trai, nici asupra mijloacelor de producție, nici asupra educației
într-un mod covârșitor și asta nu trebuie să ne bucure. Dacă este ceva îmbucurător într-un sat din
România acestui an, acel ceva e prezent în omenia, cuviința, respectul față de timpul sfânt ce

1
creează comuniune în jurul lui Dumnezeu și întreolaltă: „eu nu pot să mă pierd, din cauza
icoanei. Ce fac cei ce nu au icoane? Cad mai uşor”1.

Frumusețea va salva lumea. Fiecare alege cum să trăiască și unde să trăiască. Pentru a trăi
frumos e de-ajuns să vrei, oriunde ai fi, în urban sau rural. Totuși, în satul românesc străvechi
țăranul practica rugăciunea ca dialog cu bunul Dumnezeu pentru a alunga urâtul. În acest fel el
sporește creația în mijlocul căreia trăiește și se împacă atât cu Dumnezeu de sus cât și cu natura
și oamenii de jos. Acum sunt gadget-uri ca să țină urâtul la distanță. Apoi, în satul de odinioară
biserica articulează viața religioasă. De la ritmul pe care îl impune prin clopote, la poziția pe care
o are în geografia satului astfel încât să poată fi văzută din orice parte, căci locașul sfânt este
centrul Universului. Acum centrul de interes e mall-ul, iar reclama e clopotul. Sărutarea
pământului era gestul aproape religios, care dădea consistență traiului în mediul rural. Acum nu
mai sunt astfel de oameni. Sau poate sunt, dar nu-i cunoaștem și nici nu-i căutăm. Horia Bernea,
refondatorul Muzeului Ţăranului Român, spunea că civilizaţia ţărănească „nu cunoaşte lupta
pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista”.

Lăcomia strică omenia sau al doilea păcat al lui Adam. Legenda celui de-al doilea păcat al lui
Adam2 spune: după ce i-a gonit din rai, lui Dumnezeu i s-a facut milă de Adam și Eva; văzându-i
cât se chinuie. Le-a dat meșteșugul de a face pământul roditor, dar le-a poruncit să nu are mai
mult de o brazdă. Roadele culese de pe acea brazdă le ajungeau. Dar, într-o zi, pe când Eva era
însărcinată cu Cain, vine diavolul la ei și-i întreabă: "- Voi mai aveți grâu ? - Doar pentru
câteva săptămâni. - De ce nu arați mai mult, căci o să aveți copii ?..." Iar Eva găsește sfatul
chibzuit, rațional, convinge pe Adam să facă cum e mai bine, iar, în clipa când lanul e mare și
făgăduitor, se arată Dumnezeu, pustiește lanul și spune lui Adam : "Tu, omule nesățios... De azi
înainte poți ara cât îți place, și eu îți voi da iarăși cât îmi va plăcea Mie. Rostul veșniciei și-l
plămădește omul, astăzi dar și totdeauna, chiar dacă trăiește în mediul rural sau urban, dintr-o
împletire tainică între sudoare, lacrimi și sânge, ca izvoare pământești, pe de o parte, dar având
corespondent în Aghiazmă, Mir și Cuminecare, ca izvoare cerești. Astfel, odinioară, acum, dar
probabil, și pururea, munca asiduă, asumarea Crucii și mai ales duhul de jertfă au făcut și fac din

1
Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluţă: Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare,
Editura Liternet, 2003. p. 10.
2
Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult după credintele poporului român, Bucuresti, 1913, p. 95

2
omul modern un adorator al Celui care ne-a arătat și nouă calea prin sudoarea, lacrimile și
Sângele Lui.

Migrarea „domnilor” la sat și a „țăranilor” la oraș. Metamorfoze ale spiritului de

comuniune. Până nu demult încă exista o diferențiere clară între categoria domnii și categoria
țăranii. E nedrept că acest cuvânt, țăran, aproape sacru, e în limbajul multora pe lista
înjurăturilor. Cei care nu înțeleg profunzimea înțelepciunii cel puțin a unei părți a țăranilor care
mai locuiesc la sat îi socotesc îi privesc cu aere mult superioare și injuste.

Suntem martorii unui exod intern cu dublu sens: țăranii de la sat merg la orașe aducând cu ei
multe calități, cum ar fi o robustețe fizică și psihică pe lângă care amintim și o lipsă de pretenții
care convine multora dintre angajatori. Alții au fost aduși forțat în anii comunismului, fie au
preferat ei înșiși să părăsească sapa și coasa și să muncească în fabricile marilor din orașe
apropiate. Și invers, mulți domni au părăsit așezările urbane preferând un trai liniștit la țară
declanșând sensul celălalt al exodului care are în vedere un aflux al oamenilor care s-au realizat
într-un domeniu oarecare, iar funcția pe care o dețin nu îi mai reține atât de mult timp în mediul
urban. Astfel că a apărut această opțiune: un loc mai sănătos din punct de vedere al mediului dar
și din punct de vedere al moralității. Ei preferă o curte spațioasă unde copiii pot alerga, preferă să
planteze pomi și legume din roada cărora să se hrănească. Tocmai faptul că migrează orășenii
spre satele mai apropiate de centrele urbane poate altera, ca fenomen, acest spirit al comunității.
În multe cazuri s-a văzut că domnii care se mută la țară vor doar aerul curat, liniștea ce domnește
în mediul rural, dar nu toți vor să își complice viața în prietenii cu vecinii casei în care s-au
mutat. O mărturie3 ne confirmă că ritmul mai puțin stresant e decisiv în această opțiune.

Casa mea sau… chiria mea. Ernest Bernea spunea că ţăranul român „nu stătea cu chirie”, el
nu se muta din locul de care era profund legat prin trecut şi rădăcini. Este o situaţie cu totul
diferită de cea din viaţa modernă urbană, în care omul este forţat să-şi schimbe continuu locuinţa
sau, dacă are o casă, nu poate avea parte de tihnă din cauza înrobirii faţă de bănci şi a
dependenței de împrumuturi. În plus, spre deosebire de casa omului modern, casa ţăranului era

3
Cifrele oficiale: cheltuiala medie lunară a unui român se ridica la nivelul trimestrului al treilea al anului trecut (cel
mai recent pentru care există informații publice) la aproape 1.150 de lei în zona urbană, în timp ce „la țară“
indicatorul se situa la circa 750 de lei. În contrabalanță, însă, venitul mediu lunar al unui „orășean“ ajunge la
aproape 1.350 de lei, față de 870 de lei în zona rurală, potrivit INS.Informații pe: http://www.tarancutaurbana.ro/
de-ce-se-muta-orasenii-la-tara/.

3
ieftină – fiind construită din materiale ecologice 4. În mentalitatea vechiului sat, părăsirea
moştenirii părinteşti era considerată o greşeală, o rupere de trecut, de un „tezaur familial” care,
prin părăsire, era sortit dispariţiei, iar adaptarea la o viaţă lipsită de rădăcini era extrem de
dureroasă5. Satul românesc e prezent astăzi în tot ce are autentic în acei oameni care s-au născut
sau nu la țară, dar care, indiferent de spațiul pentru care au optat să-și trăiască vremelnicia,
poartă în sufletele lor pecetea omeniei, a ospitalității, a cuviinței, ce își au rădăcinile în satul
autentic românesc de odinioară. Acest odinioară nu s-a născut brusc, ci este un amestec de
spiritualitate creștină, de Evanghelie predicată și pusă în faptă, intrată în sufletul comunităților
care au avut o șansă mai mare de a deveni o familie, o comuniune. Atenția celor care au în fișa
postului(preot, primar, profesori) atribuții în menținerea unui echilibru în satul românesc de secol
21, ar trebui să fie îndreptată tocmai înspre menținerea sentimentului de comuniune.

Pr. Dr. Pit George

4
Ernest Bernea, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, Humanitas, Bucuresti 1997, p. 35.
5
„Lumea azi nu s-astâmpără, umblă de colo-colo. Mie nu-mi place-n străini; nu am haznă departe, în alt loc. Binele-
i aici, în casa mea şi-n curtea mea; toate au rost şi toate le ştiu. Aici au trăit părinții mei, aici şi eu. De ce să rup?”
(Elisabeta Bratu, 74 de ani, Tohanu Vechi, Braşov, 1965