Sintetizând întreaga Tradiţie patristică de până la el, Sfântul Ioan Damaschinul învaţă

că: „toate sunt distanţate de Dumnezeu, nu însă prin loc ci prin natură” 1. Distanţa fiinţială
între natura creată şi cea necreată este absolută şi infinită. Dar, fără să desfiinţeze distanţa
fiinţială, însăşi bunătatea infinită a lui Dumnezeu a binevoit să arunce dintru început o punte
peste ea prin energiile necreate. Tema teologica şi cosmologică a energiilor necreate ale lui
Dumnezeu şi tema antropologică a „chipului lui Dumnezeu" în om se întâlnesc exact în acest
punct.
Omul este după chipul lui Dumnezeu prin însăşi actul creaţiei. El este adus la existenţă
printr-un act special al lui Dumnezeu, altul decât cel de la crearea celorlalte fiinţe, căci la
crearea omului Sfânta Treime acţionează astfel: „sfat a premers despre el şi a fost plăsmuit de
mâna lui Dumnezeu şi după chipul lui Dumnezeu şi n-a primit totul din materia aceasta, din
lumea supusă simţurilor, ca celelalte vieţuitoare, ci numai trupul iar sufletul din cele mai
presus de lume, mai bine zis de la Dumnezeu Însuşi, prin suflare negrăită”2.
Se vede clar faptul că omul este alcătuit din două componente, trup şi suflet. Trupul
este alcătuit din materie generală iar sufletul este suflarea lui Dumnezeu, prin care omul se
înrudeşte cu El sau după învăţătura Sfinţilor Părinţi este „părticică din Dumnezeu”.
Aşadar omul este după chipul lui Dumnezeu pentru că având un suflet înrudit cu El,
tinde spre Dumnezeu, se află într-o relaţie vie cu Creatorul său şi se împlineşte doar în relaţie
de comuniune cu Acesta. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: Dacă mintea cuiva
caută pururea spre Dumnezeu, pofta lui creşte covârşitor după dragostea dumnezeiască iar
iuţimea i se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască, căci prin însoţirea îndelungată cu
strălucirea dumnezeiască, omul a ajuns întreg chip de lumină”3.
Fiind chip al lui Dumnezeu, omul este persoană care stă într-o relaţie dialogică cu un
Dumnezeu Personal, fiind în relaţie personală cu Arhetipul după care a fost zidit. Astfel el
tinde în mod natural spre absolut, fiind făcut pentru o viaţă de comuniune cu Dumnezeu dar şi
cu semenul său. Omul este o fiinţă cuvântătoare dar trebuie să aibă cu cine vorbi ca să-şi pună
în valoare această capacitate. Cel mai înalt dialog îl poate avea cu Dumnezeu, Cel Care-l
cheamă spre o comuniune dialogică iar în această comuniune dialogică, chipul se dezvoltă
treptat în asemănare.

1
Sf. Ioan Damaschin, Expunere exactă a dreptei credinţe, I, 14, PG94
2
Sfântul Grigorie Palama, op. cit., p. 433.
3
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, (II, 48), în „Filocalia”, vol. II, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999, p. 77.
 Chipul este „principiu constitutiv al fiinţei noastre” 4, fiind o realitate dinamică,
purtând în sine posibilitatea „asemănării” cu Dumnezeu. „După asemănare”, se face fiinţa
omenească „pentru raţiunea virtuţii şi a faptelor noastre, care imită pe Dumnezeu şi poartă
nume dumnezeiesc, adică pentru dispoziţia filantropică faţă de cei din neamul omenesc,
pentru îndurarea, mila şi dragostea aproapelui şi pentru compătimirea arătată altora” 5.
Observăm că „asemănarea” constă în asemănarea în virtutea cea mai înaltă care-L defineşte
pe Dumnezeu- iubirea.
Chipul lui Dumnezeu în om este „dat ontologic” dar şi „misiune” de realizat. „Chipul
implică un „dar”şi o ţintă aşezată înaintea lui, o posesie dar şi un destin, întrucât el, realmente,
constitue fiinţa omului dar numai în potenţialitate” 6. De aceea şi Sfântul Ioan Damaschin zice:
„După „chipul” îl are orice om, căci Dumnezeu nu se căieşte de darurile Sale. Dar „după
asemănare” o au foarte puţini şi numai cei virtuoşi, sfinţii şi cei ce imită pe Dumnezeu în
bunătate, pe cât e cu putinţă oamenilor” 7. Observăm că „asemănarea” se câştigă prin efortul
personal pe care trebuie să-l depună omul în imitarea lui Dumnezeu, pentru a însuşi în viaţa sa
personală virtuţile care-l caracterizează pe Dumnezeu, pentru a se desăvârşi şi pentru a se
sfinţi.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „toată firea raţională este chipul lui
Dumnezeu”8, chipul fiind o realitate indistructibilă a fiinţei raţionale, însă asemănarea se
câştigă prin voinţă şi libertate, adică prin îndreptarea celor trei facultăţi ale fiinţei- raţiune,
sentiment, voinţă- spre slujirea lui Dumnezeu. Astfel, „cel ce şi-a luminat mintea cu
înţelesurile dumnezeieşti şi şi-a obişnuit raţiunea să-L laude pe Făcător neîncetat prin cântări
dumnezeieşti iar simţirea şi-a sfinţit-o prin imagini curate, acela adaugă la bunătatea naturală
a „chipului” bunătatea voită a „asemănării” cu Dumnezeu”9.
„Asemănarea” se câştigă prin dăruirea noastră totală lui Dumnezeu, prin supunerea
voinţei noastre libere (a libertăţii) voinţei lui Dumnezeu căci zice Diadoh al Foticeii: „toţi
oamenii suntem „după chipul” lui Dumnezeu dar „după asemănare” nu sunt decât aceia care
prin multă dragoste şi-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Când nu suntem ai noştri, atunci
suntem asemenea Celui Care prin dragoste ne-a împăcat cu Sine” 10. Voinţa lui Dumnezeu este

4
Ibidem, p. 85.
5
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 191.
6
Vârşeslavţev zice: „Chipul e un „dar” şi o „misiune””. Vezi la Episcop Irineu Pop-Bistriţeanul, Chipul lui
Hristos în viaţa morală a creştinului, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 34.
7
Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 192.
8
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste…, (II, 25), p. 91.
9
Idem, Capete gnostice (sau Teologice), (I, 13), p. 131.
10
Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţă şi despre dreapta socoteală
duhovnicească, împărţită în 100 de capete, (4), în „Filocalia”, vol. I, p. 340.
ca noi să ne unim cu El în iubire şi cunoaştere prin harul Duhului Sfânt, căci El „iubeşte în
chipul cel mai înalt şi mai presus de minte pre om şi-l cinsteşte cu cinstirile cele mai înalte şi
cu bunătăţile cele mai presus de minte ale Sale şi aceasta pentru veşnicie”11.
Aşadar „chipul îl predestinează pe om la îndumnezeire” 12. „Chipul” este în om ca un
cod ontologic în care este înscrisă destinaţia sa finală- „asemănarea” cu Dumnezeu (Ομιόσις)
sau „îndumnezeirea” prin har (θέόις). Aceasta se arată ca fiind ţinta finală a omului. În
asemănare sau îndumnezeire nu trebuie să vedem ceva static ci este vorba despre un proces
dinamic care ţine la veşnicie, căci Dumnezeu este veşnic şi infinit iar sufletul creat după
chipul Său este şi el veşnic, nemuritor din momentul creării lui şi este însetat de infinit. Şi
după cum caută să-şi satisfacă această sete de infinit, el va ajunge la „asemănare” sau
„îndumnezeire”dacă se va îndrepta spre Dumnezeu, căci El „împărtăşeşte celor ce cred în El
din dumnezirea Sa…şi aceştia se fac dumnezei, adică ceea ce nu erau prin lucrare şi har” 13 sau
se va pierde în neamul poftelor sale egoiste şi atunci va fi „neasemănător”.

11
Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, în „Filocalia”, vol. VIII, traducere,
introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 374.
12
Paul Evdokimov, op. cit., p. 87. Aceeaşi idee o găsim şi la Vladimir Losky, op. cit., p. 110, unde citează
cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care zice despre om că „Este o făptură care a primit poruncă să ajungă
Dumnezeu”.
13
Sfîntul Simeon Noul Teolog, Întâia cuvântare morală…, (3), în „Filocalia”, vol. VI, p. 127.