Introducere

Ultima dintre făpturile lui Dumnezeu şi, totodată, cea mai de seamă dintre ele, este omul,
cu care Dumnezeu încheie şi încoronează întreaga reaţie. Prin natura şi demnitatea sa, omul se
deosebeşte de toate făpturile pământeşti, fiind însă legat de ele după cum este legat şi de lumea
curat spirituală. Omul a fost creat ultimul pentru a fi introdus în lume ca un rege în palatul său,
spuneau Părinţii greci. Deşi creat ultimul, omul ocupă locul de mijloc între lumea curat spirituală
şi cea curat materială; celei dintâi îi aparţine cu sufletul său, iar celuilalt din urmă, cu trupul său. 1
Starea primordială a omului rezultă din originea lui, modalitatea creaţiei şi menirea lui.
Fiind creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Sa, printr-un act special, omul a corespuns
scopului pentru care a fost făcut.2

Condiţiile de viaţă ale omului primordial

„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden,
ca s-o lucreze şi s-o păzească.” Sfinţii Părinţi sunt de acord că e vorba de raiul lăuntric; el trebuia
lucrat şi păzit prin ascultarea poruncilor dumnezeşti, laude şi rugăciune contemplativă. Cerându-i
omului să păzească grădina raiului (cea lăuntrică), Dumnezeu îl avertizează că are un vrăjmaş,
care se va dovedi a fi nu diavolul, în primul rând, ci propria-i neascultare.3
După aceste cuvinte, scopul creării omului era de a se îngriji de natură pe care o făcuse
Dumnezeu şi i-o pusese la dispoziţie, ca s-o folosească absolut liber: „Dumnezeu i-a binecuvântat
şi le-a zis: Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l pe el. Stăpâniţi peste peştii
mării, peste pasările cerului şi peste orice vieţuitoare ce se mişcă pe pământ" (Gen. 1, 23). După
aceste cuvinte, reiese că omul este coroana creaţiei lui Dumnezeu. El trebuie să populeze
pământul şi să-şi supună toată natura vie.4
Omul e creat ultimul, când toate cele peste care urma să stăpânească erau făcute. „Era deci
necesar să se plăsmuiască o fiinţă cuvântătoare (raţională), arătându-se înaintea ei cele ce îi
servesc spre întreţinere şi care să se arate ca făcute pentru un bine. De aceea, arătând mai înainte
în podoaba cuvenită cerul şi pământul şi cele din ele, a purces la alcătuirea omului, având înainte
de facerea lui gândul despre el, precum şi toată cealaltă zidire a cugetat-o şi întemeiat-o prin
Cuvântul Său ca Dumnezeu. Clement Alexandrinul atenţionează că: „nu ni s-a poruncit atât doar
să stăpânim numai fiarele din afară, ci şi patimile sălbatice care sunt în noi”. E o anticipare,
patimile fiind doar virtuale pentru primul om, zidit nepătimitor. Oricum, când Dumnezeu cere

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări Misionare, EIBM al BOR, Bucureşti, 1986, pp. 177 – 178;
2
Pr. Lect. Univ. Dr. Borca Vasile, Omul încununare a operei de creaţie natura şi destinul său în lumina Revelaţiei
biblice a Vechiului Testament, Ed. Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007, p. 177;
3
Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 27;
4
Pr. Prof. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p.146;
1
omului să stăpânească tot pământul, arată că spiritul trebuie să domine materia, pentru ca
elementele acesteia să nu redevină stihii pustiitoare.
„Apoi a zis Dumnezeu: Iată, vă dau toată iat ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi
tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului
şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de
viaţă, dau toată iarba verde spre hrană! În starea primordială, omul şi animalele se hrăneau plante.
Ferocitatea şi, implicit, suferinţa, urmează căderii.5
Dumnezeu a încredinţat primului om grădina Edenului, “ca s-o lucreze şi s-o păzească”
(Gn. 2, 15). “Uită-te câtă grijă are Dumnezeu de omul pe care l-a creat!” exclamă Sf. Ioan Gură
de Aur. Omul are îndatorirea să lucreze şi să păzească grădina Edenului, pentru ca nu cumva din
lipsă de activitate şi din comoditate să alunece în nepăsare, lenevire şi păcat. Munca, activitatea,
în general, este necesară şi benefică omului, pentru că ea este izvor de împliniri, de satisfacţii şi
contribuie la înnobilarea fiinţei umane, după cum remarcă şi cartea Iov, care spune că omul este
făcut spre muncă precum pasărea pentru zbor.
Lucrarea Edenului se referă şi la activitatea spirituală “la ţinerea cuvintelor duhovniceşti”,
zice Sf. Ioan Gură de Aur. În general, Sfinţii Părinţi leagă "lucrarea" şi "păzirea" Edenului de grija
şi lucrarea duhovnicească a rugăciunii. în acest sens, Sf. Nil Sinaitul numeşte rugăciunea "lucrarea
Raiului", iar paza ferirea de cugetele rele. Omul trăia împreună cu soţia sa în grădina Edenului,
având toate din abundenţă, iar animalele trăiau într-o perfectă armonie cu primii oameni.6
Starea de fericire din împărăţia mesianică, de care vorbeşte profetul Isaia, se pare că este în
analogie cu starea omului din paradisul primar. "Atunci lupul va locui împreuna cu mielul...
Pruncul de ţâţă se va juca lângă culcuşul viperei...'' (Is. 11, 6-8; 65, 25). Aşa trăia omul înainte de
cădere. în starea edenică între om şi animal nu exista nici o tensiune. De aceea profetul Osea zice:
“În ziua aceea voi încheia pentru ei un legământ cu fiarele câmpului” (Os. 2, 20). Viaţa lungă şi
fără de primejdii a omului primordial se reflectă şi în profeţia lui Isaia, unde se spune că “nu vor
mai fi acolo nici copii care mor în floarea vârstei, nici bătrâni care nu ajung la capătul vieţii lor”
(Is. 65,20).7

Perfecţiunea relativă a omului

Teofil al Antiohiei, vorbind despre starea de la început a omului, scrie: “Prin fire, omul n-a
fost nici muritor, nici nemuritor. Dacă l-ar fi făcut dintru început nemuritor, l-ar fi făcut
Dumnezeu; şi iarăşi, dacă l-ar fi făcut muritor, s-ar fi crezut că Dumnezeu este pricina morţii lui.
Aşadar, nu l-a făcut nici nemuritor, nici muritor, ci după cum am spus mai înainte, capabil şi de
una şi de alta. Dacă omul înclina spre nemurire, păzind porunca lui Dumnezeu, avea să primească

5
Pr. Ioan Sorin Usca, op. cit. pp. 19 – 20;
6
Pr. Lect. Univ. Dr. Borca Vasile, op. cit. p.179;
7
Ibidem, p. 180;
2
de la Dumnezeu ca plată nemurirea şi avea să ajungă Dumnezeu şi iarăşi dacă se îndrepta spre
faptele morţii, neascultând de Dumnezeu, el înuşi avea să fie pricina morţii sale, că Dumnezeu l-a
făcut pe om liber, cu voinţă liberă.” Starea privilegiată şi fericită a protopărinţilor nu era
desăvârşită, în sensul că era exclus orice progres sau că n-ar mai fi avut nimic de dobândit.8
Omul era perfect cu privire la puterea lui de cunoaştere, raţiunea lui era luminată şi clară,
sănătoasă şi fără prejudecăţi, netulburată şi liberă de rătăciri. Acest lucru rezultă din locurile
scripturistice în care se arată că Adam, îndată după crearea lui, a fost făcut stăpân al pământului
(Fc 1,28), că a dat animalelor nume potrivite cu natura lor, Dumnezeu necorectând nimic (Fc 2.
19-20), că a dat nume potrivit femeii sale şi că a cunoscut modul creaţiei ei (Fc 2, 23) „Oare nu
era plin de înţelepciune şi de ştiinţă acela care a putut da nume cuvenite animalelor, păsărilor şi
fiarelor sălbatice, potrivit firii şi obişnuinţelor fiecăreia?”, se întreabă Sf. Ioan Gură de Aur.
Omul era perfect şi cu privire la puterea morală. Voinţa lui era curată şi dreaptă, ea era
întru totul supusă raţiunii şi prin aceasta, lui Dumnezeu. Neexistând nici o dezarmonie între suflet
şi trup şi iubind numai ceea ce este bun, omul putea să săvârşească binele tară luptă lăuntrică şi
fără piedici. Această stare este exprimată în cuvintele Scripturii: „Adam şi femeia lui erau
amândoi goi şi nu se ruşinau” (Fc 2, 25), „Dumnezeu a făcut pe om drept” (Ecc. 7, 29).
Comentând aceste cuvinte, Fer. Augustin zice: „Erau amândoi goi şi nu se ruşinau; nu ca şi
cum nu şi-ar fi cunoscut goliciunea, ci nu se ruşinau pentru că nici o poftă nu mişcase încă
sensibilitatea lor împotriva voinţei lor. Acesta este punctul culminant al nevinovăţiei", zice Sf.
Ioan Damaschin. Nici trupul omului nu era străin de perfecţiunea originară. Trupul era perfect
sănătos, fără neajunsuri, lipsit de dureri, suferinţe şi boli, care sunt consecinţe ale păcatului (Fc 3,
16).9
Stare omului înainte de păcat era o stare de curăţie, de fericire, de cunoaştere, de putinţă de
a nu muri, dar nu era o stare de desăvârşire deplină. Desăvârşirea se câştigă prin încercare şi
deprindere. Omul putea înainta spre această desăvârşire, după cum se şi putea abate de la ea,
folosindu-se de acelaşi dar pe care Ziditorul 1-a pus în el: libertatea.10

Starea de nevinovăţie a sufletului

Starea primordială a omului este denumită de părinţii bisericeşti ca "dreptate originară",
adică lipsa oricărei răutăţi sau o stare de nevinovăţie. Adam nu cunoştea păcatul. Raţiunea sau
puterea de cunoaştere a omului era luminată, clară, sănătoasă, netulburată de prejudecăţi dar
liberă, totuşi, de a rătăci. Omul este capabil de a asimila cunoştinţe, de a înjgheba judecăţi şi de a
discerne. Acestea rezultă din locurile scripturistice în care se arată că Adam a fost făcut stăpân al

8
Ibidem, p. 181;
9
Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Ed. Renaşterea,
Cluj – Napoca, 2004, p. 393;
10
Pr. Lect. Univ. Dr. Borca Vasile, op. cit., p. 182;
3
pământului (Gn. 1, 28), că a dat tuturor vieţuitoarelor nume potrivite cu natura lor (Gn. 2, 19-20)
şi că a cunoscut modul şi scopul creării femeii şi, prin urmare, i-a dat nume potrivit (Gn. 2, 23-
24). În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur se întreabă, fără îndoială: “Oare nu era plin de
înţelepciune şi de ştiinţă acela care a putut da nume potrivite animalelor, păsărilor şi fiarelor
sălbatice după firea şi obişnuinţele fiecăruia?”
Voinţa omului era curată şi dreaptă, fiind întru totul supusă raţiunii şi prin aceasta lui
Dumnezeu. Omul paradisiac a fost curat de pornirile rele, între trup şi suflet neexistând nici o
dezarmonie. Sfânta Scriptură exprimă această stare prin cuvintele: “Adam şi femeia lui erau
amândoi goi şi nu se ruşinau” (Gn. 2, 25) sau “Dumnezeu a făcut pe om drept” (Ecc. 7, 29).11
De aceea, Adam trebuia să treacă prin punerea la încercare a libertăţii sale, pentru a creşte
către o iubire conştientă. Chipul funcţiona în starea primordială nestingherit, dar nu era desăvârşit
până la asemănarea cu Dumnezeu. Omul primordial era asemenea unui tânăr care porneşte în
viaţă curat în intenţii, însufleţit pentru bine, capabil să trăiască pentru el, dar rămâne ca aceste
intenţii şi capacităţi să şi le consolideze prin încercările vieţii sau să părăsească în scurtă vreme
hotărârile lui cele bune.12
Sufletul omului primordial avea o puritate capabilă să reflecte în el pe Dumnezeu ca într-o
oglindă. Starea paradisiacă a lui Adam dinainte de cădere se resimte în preajma Sfinţilor. În jurul
lor întreaga creaţie se pacifică, chiar şi animalele sălbatice. Când profetul Isaia prevesteşte starea
de fericire din împărăţia mesianică, el o descrie în analogie cu starea omului din Eden (Is. 11, 6-
8). 13
Sănătatea trupului
Sf. Simeon Noul Teolog afirmă că “Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios, dar material
şi încă nedeplin desăvârşit” şi că prin căderea în păcat şi-a pierdut veşmântul nestricăcios,
îmbrăcându-se în cel stricăcios. Sf. Atanasie, de asemenea, afirmase că Dumnezeu “i-a creat pe
oameni diferiţi de celelalte animale, adică după chipul Său, ceea ce înseană că le-a împărtăşit şi
din puterea Cuvântului Sau”. Astfel că legea descompunerii, firească tuturor celor create, nu era
actualizată, fiind doar potenţială, ea actualizându-se numai după cădere.14
În starea primordială, trupul omului era sănătos, ferit de neajunsuri sau de dureri, pentru că
toate acestea sunt consecinţe ale păcatului (Facere 3, 16). Şi după trup, omul a fost înzestrat de
Dumnezeu cu nemurirea. Aceasta nu însemna că după firea lui trupul omului ar fi fost nemuritor,
neputând muri, ci că avea posibilitatea de a nu muri dacă n-ar fi căzut în păcat. Statornicia în
comuniunea cu Dumnezeu ar fi adus nemurirea reală ca efect al harului dumnezeiesc, al cărui
instrument era pomul vieţii, de la care omul a fost îndepărtat în urma păcatului (Facere 3, 22).

11
Ibidem, p. 183;
12
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Starea primordială a omului în cele trei confesiuni, în ,,Ortodoxia” 3 / 1956, pp. 334 –
335;
13
Pr. Lect. Univ. Dr. Borca Vasile, op. cit., p. 186;
14
Ibidem, p. 189;
4
Până la păcat, trupul omului putea într-o privinţă să se numească muritor, iar în altă privinţă
nemuritor: muritor, pentru că putea muri; nemuritor, pentru că putea să nu moară dacă n-ar fi
păcătuit... Astfel, a fost muritor după însuşirea firii trupului, dar nemuritor după harul Creatorului
său.
Moartea este urmarea păcatului (Facere 2, 17). "Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se
bucură de pieirea celor vii" (Înţ. Sol.1, 13). Sau: "Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a
făcut după chipul fiinţei Sale. Iar prin pizma diavolului, moartea a intrat în lume şi cei ce sunt de
partea lui vor ajunge s-o cunoască" (înţ. Sol. II, 23-24). Dacă starea de nevinovăţie a omului s-ar
fi consolidat, potenţa nemuririi pe care omul o avea în sine prin sufletul creat după chipul lui
Dumnezeu, ar fi devenit o realitate.15
Trupul a fost făcut ca, alături de suflet, să progreseze spre îndumnezeire, spre eternizare.
Acest proces era posibil prin continua spiritualizare a trupului. Acest fapt este evident încă şi după
cădere în cazul sfinţilor. Trupurile neputrezite ale sfinţilor sau părţi din ele, adică sfintele moaşte,
reliefează legătura specială între sufletul unui sfânt şi trupul lui pe care moartea nu-l poate
distruge şi astfel se menţine puterea dumnezeiască ce acţionează prin sfintele moaşte. Acest fapt
denotă că izvorul întregii vieţi se află în Dumnezeu (Iov. 12, 10), că şi în trupul omului este
imprimat chipul lui Dumnezeu.
Menţinerea osemintelor sfinţilor în stare de incoruptibilitate este o arvună a nestricăciunii
viitoare de care se vor bucura trupurile credincioşilor după înviere. De aceea trupul nici prin
moarte şi descompunere nu trece în nefiinţă, ci el, prin înviere, se va spiritualiza şi va rămâne
nealterat în eternitate.16
Harul dumnezeiesc
Sf. Maxim Mărturisitorul spune că omul, când este numit prin cuvinte «dumnezeu» (Ps.
81, 6; In. 10, 34), se referă la omul care s-a făcut întru toate ascultător lui Dumnezeu, pentru că
omul nu are nici după fiinţă, nici după relaţie puterea de a fi sau a se numi dumnezeu, ci s-a făcut
sau se numeşte aşa după lucrarea lui Dumnezeu sau se numeşte aşa după har. Tot Sf. Maxim
spune că omul are două aripi: harul şi libertatea. Aşadar harul se află implicat în actul creator.
Omul primeşte deodată viaţa şi harul. ,,Iluminarea sau harul divin şi îndumnezeitor nu este esenţa
ci energia lui Dumnezeu”, zice Sf. Grigorie Palama.17
Accesul la har şi primirea acestuia s-a făcut prin întruparea Fiului lui Dumnezeu (In. 1,17)
care redeschide pentru întreaga omenire calea spre realizarea asemănării cu Dumnezeu sau idealul
îndumnezeirii.18
Prin Hristos avem posibilitatea nu numai să redobândim starea paradisiacă, adică dinainte
de cădere, ci să atingem o stare mult mai înaltă, aceea la care Adam era menit să ajungă dacă n-ar
15
Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică, EIBM al BOR, Bucureşti, 2003, p. 249;
16
Pr. Lect. Univ. Dr. Borca Vasile, op. cit., p. 190;
17
Ibidem, pp. 191 – 192;
18
Ibidem, p. 193;
5
fi căzut. Nostalgia nemuririi şi a paradisului pierdut este năzuinţa sau normativul firii umane de
după cădere, care nu se poate satisface şi nu-şi are explicaţie decât prin căutarea şi integrarea în
împărăţia inaugurată de Fiul lui Dumnezeu pe pământ.19
Demnitatea omului se întemeiază pe faptul că el este chip şi slavă a lui Dumnezeu (I Cor.,
11, 7), dar prerogativele stării primordiale a omului se întemeiază atât pe chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu în el, cât şi pe comuniunea harică a omului cu Dumnezeu în paradis. De altfel, chipul
nu se poate realiza ca asemănare decât în comuniunea de viaţă tot mai strînsă cu Modelul său.20
Concluzie
Starea iniţială a omului, după crearea lui de către Dumnezeu, a fost o stare de fericire, în
grădina Edenului, având toate condiţiile optime pentru a-şi îdeplini menirea pentru care a fost
creat. Între Dumnezeu şi primii oameni era o relaţie strânsă. Dumnezeu vorbeşte cu primii
oameni, îşi face simţită prezenţa, bunătatea şi paternitatea în felul în care ei o pot percepe. În
starea primordială, omul se găsea într-o deplină armonie cu sine, cu Dumnezeu şi cu natura sau
lumea externă. Sufletul omului primordial era curat, liber şi conştient, dar încă nu realizase un
progress al conştiinţei în bine şi adevăr, nici-o libertate care să-I asigure imposibilitatea de a fir
obit de pasiuni.21
Omul deţine, în ansamblul creaţiei, o poziţie şi un statut unic şi inconfundabil; el este
coroana creaţiei şi inelul de legătură între lumea materială şi cea spirituală sau cea veşnică a lui
Dumnezeu.22

Bibliografie

19
Ibidem, p.194;
20
Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, op. Cit. p. 204;
21
Pr. Lect. Univ. Dr. Borca Vasile, op. cit., pp. 316 – 317;
22
Ibidem, p. 315.
6
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURǍ, tipãritã sub îndrumarea şi purtarea de

grijǎ a Prea Fericitului Pǎrinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. IBM al BOR, Bucureşti 2006;

2. BORCA Vasile, Pr. Lect. Univ. Dr., Omul încununare a operei de creaţie

natura şi destinul său în lumina Revelaţiei biblice a Vechiului Testament, Ed.

Universităţii de Nord, Baia Mare, 2007;

3. CHIŢESCU N., Prof., TODORAN Isidor, Pr. Prof., PETREUŢĂ I.,Pr.

Prof., Teologia Dogmatică şi Simbolică, Ed. Renaşterea, Cluj – Napoca,

2004;

4. NEGOIŢĂ Athanase, Pr. Prof., Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed.

Sofia, Bucureşti, 2004;

5. RADU Dumitru, Pr. Prof. Dr., Îndrumări Misionare, EIBM al BOR,

Bucureşti, 1986;

6. STĂNILOAE Dumitru, Pr. Prof., Starea primordială a omului în cele trei

confesiuni, în ,,Ortodoxia” 3 / 1956;

7. TACHE Sterea, Pr. Dr., Teologie Dogmatică şi Simbolică, EIBM al BOR,

Bucureşti, 2003;

8. USCA Ioan Sorin, Pr., Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Pãrinţi,

Editura Christina, Bucureşti, 2002.