Alcătuiţi un referat de 1000-1500 cuvinte (4-6 pagini A4) în care să prezentaţi şi să discutaţi

o organizaţie sau o persoană care consideraţi că oferă un model pozitiv de integrare a

spiritualității cu asistența socială. Pe lângă informațiile preluate din materiale tipărite sau de
pe internet, se presupune contactarea cuiva care este în măsură să ofere informațiii
suplimentare/relevante despre organizația sau persoana respectivă. Referatul va cuprinde în
mod obligatoriu următoarele secţiuni (la care se pot adăuga şi alte aspecte relevante):
1. aspecte generale despre identitatea organizaţiei sau persoanei respective
2. categorii de beneficiari și tipuri de servicii oferite
3. metode specifice de intervenţie
4. rolul religiei sau spiritualităţii în motivaţia sau activitatea organizaţiei/persoanei
respective (inclusiv dileme sau provocări deosebite care rezultă)
5. rolul componentei spirituale în serviciile oferite şi impactul acesteia asupra
beneficiarilor

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Activitatea de asistenţă socială nu este o preocupare nouă în orizontul grijii faţă de

aproapele nostru, întrucât Biserica şi-a făcut din aceasta, vocaţia sa în istorie, ea organizând şi
primele instituţii de asistenţă socială încă din perioada apostolică. Astfel, biserica devine
spaţiul în care orice persoană aflată la nevoi, primeşte alinare şi vindecare, atât trupească cât
şi sufletească.

Cel mai elocvent exemplu, îl reprezintă Sfântul Vasile cel Mare care, este
pionierul asistenţei sociale, înfiinţând azile de bătrâni, orfelinate de copii, de săraci, şi mai ales
spitale pentru bolnavi, numite „Vasiliade”, chiar dacă el este departe de a fi singurul. Odată cu
primele structuri bisericeşti creştine pe actualul teritoriu al României, apare şi activitatea în
domeniul carităţii, efectuată în numele credinţei creştine. De la început, în ţara noastră, asistenţa
socială a avut un caracter religios, desfăşurându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor şi al
bisericilor. Cu timpul însă, această formă de ajutorare a aproapelui a trecut în grija statului.

Serviciul de asistenţă socială apare ca un serviciu public ce funcţionează pe baza

utilizării resurselor financiare ale statului în scopul ajutorării categoriilor defavorizate ale
populaţiei, promovând un sistem efectiv care să asigure resurse şi servicii menite să întărească
oamenilor capacitatea de a rezolva şi a face faţă împrejurărilor vieţii.

Având în vedere că Biserica este cea care a pus bazele asistenţei sociale, această
temă a mai fost dezbătută în diverse lucrări de specialitate.Momentan societatea românească
trece printr-o perioadă de secularizare, perioadă în care nu se mai ţine cont de valorile
creştine sau de aspectul spiritual al vieţii. Însă, acest fenomen îşi pune amprenta mai greu în
mediul rural. Mediu în care membrii unei familii, fac parte din comunităţi mult mai unite,
decât comunităţile urbane, aici respectându-se mult mai mult relaţii, precum cele de rudenie,
vecinătate sau relaţii care se leagă în cadrul bisericii. În aceste comunităţi rurale, încă mai
sunt păstrate principii şi valori precum nondiscriminarea, egalitatea sau respectul faţă de cei
din jur ce îşi au originea în primele comunităţi creştine

Biserica şi comunitatea

Conform Dicţionarului enciclopedic de cunoştinţe religioase cuvântul Biserică,

provine din latinescul ,,ecclesia” ce înseamnă adunare, şi din grecescul ,,ecclisia” care
desemna numele dat primelor adunări creştine, care aveau loc la început în anumite case
pentru săvârşirea cultului. În timp aceste case au primit denumirea de Biserici, un loc de
adunare pentru rugăciune.

Deşi Biserica, prin excelenţă este o instituţie spirituală, ea nu poate să fie ruptă de
realitatea vieţii pământeşti. De aceea bisericile ridicate de către Sfinţii Apostoli au început să
îşi desfăşoare activitatea în lume, construind în jurul lor comunităţi de creştini din ce în ce
mai mari, învăţaţi să răspundă la nevoile celorlalţi.

În primele comunităţi creştine, aşa cum ne spun Scrierile Sfinţilor Apostoli, porunca
de a iubi pe aproape este pusă în fapte. Biserica a luat în grija sa problemele unor categorii
sociale dezavantajate de societatea păgână. Toţi cei goi, flămânzi, întemniţaţi, îşi găseau
ajutor în casele creştine.

Valori precum confidenţialitatea, nondiscriminarea, egalitatea, respectul faţă de cei

din jur, care astăzi reprezintă principiile de bază ale asistenţei sociale, îşi au originea în
primele comunităţi creştine.

Filantropia, esenţa comunităţilor creştine care înglobează toate valorile pe care Sfinţii
Apostoli încearcă să le însuşească tuturor celor prezenţi în cadrul acestor grupuri, s-a
manifestat în diferite forme precum, ,,slujirea socială, comunitatea bunurilor, agapele creştine
sau sub forma tuturor ajutoarelor oferite celor săraci, bătrâni sau orfani .
Conform Dicţionarului de sociologie „solidarismul este concepţia după care omul
încă din prima zi este debitor societăţii din care face parte, deoarece fără ajutorul acesteia ar
muri imediat după naştere. El primeşte totul de la societate, ocrotire, îngrijire, întreţinere sau
educaţie. Nu există un contact propriu-zis între acesta şi colectivitate dar fiecare om îşi asumă
o serie de obligaţii sociale, de care, odată ajuns în deplinătatea facultăţilor sale, trebuie să se
achite.

Deschiderea Bisericii faţă de lume şi solidaritatea ei cu lumea, cu societatea fiecărei

epoci, s-a concretizat în anumite principii şi forme de angajare socială. Ortodoxia a luat o
atitudine realistă, naturală cea a apostolatului social. Prin asta se înţelege preocuparea
Bisericii de viaţa socială a membrilor ei şi slujirea aspiraţiilor de progres general.

Filantropia, forma principală de manifestare a solidarităţii, a cunoscut o dezvoltare

rapidă în cadrul comunităţilor creştine. Ajutorarea săracilor, a bolnavilor considerându-se
datoria fiecărui creştin.

Valorile promovate de biserică sunt egalitatea între oameni, nondiscriminarea,

solidaritatea şi altruismul ca principiu al relaţiilor cu cei din jur.

Aceste valori au fost puse în practică de Biserică în foarte multe instituţii ridicate de
aceasta, cu rol de asistare a persoanelor nevoiaşe. Printre acestea se numără şi vasiliadele.
Instituţie socială, înfiinţată de Sf. Ierarh Vasile cel Mare, în secolul al IV-lea. Acestea au
constituit primele aşezăminte de ocrotire a categoriilor de populaţie dezavantajate. Erau
prevăzute să asigure minimum de existenţă a bătrânilor, a copiilor, a fetelor fără adăpost,
bolnavilor sau persoanelor cu handicap.
 În vremea noastră Biserica nu mai poate fi identificată cu societatea, fiindcă prin
procesul de secularizare, centrul de greutate s-a deplasat din zona autorităţii Bisericii, în zona
autorităţii societăţii umane luată ca realitate autonomă.

Privind problemele ce se întâlnesc în societatea actuală Biserica Ortodoxă Română,

dezvoltă prin intermediul Biroului de Asistenţă socială şi filantropie programe sociale menite
să sară în ajutorul copiilor orfani, familiilor sărace, bătrânilor sau altor categorii de persoane
aflate în nevoi.

Periodic, bisericile fac pachete cu bunuri materiale şi alimentare pe care le donează

familiilor care momentan nu se pot descurca singure, în urma pierderii locului de muncă, în
urma unor boli, sau calamităţi.

Sprijină spitalele, în special maternităţile în care gradul de abandon al copiilor este

ridicat, vorbind cu mamele despre întemeierea unei familii sau despre creşterea unui copil.
Prin predicile oferite în cadrul slujbelor preoţii, oferă sfaturi şi îndrumări atât pentru părinţi
cât şi pentru copii, privind educaţia, sănătatea şi comunicarea în cadrul unei familii.

Prin grija socială manifestată de slujitorii bisericii, se încearcă nu numai comuniunea

şi crearea unei unităţi în cadrul comunităţilor locale, ci şi intercomunitatea, astfel încât
societatea pentru biserică să devină expresia organizării spirituale şi esenţiale a vieţii
membrilor ei.

După ce mai bine de patru decenii şi jumătate Biserica din România a fost obligată, de
regimul comunist instaurat în ţară, să-şi desfăşoare activitatea ei mai mult în locaşurile de
cult, astăzi, de la revoluţie încoace, aceasta se realizează prin procesul de reintegrare în viaţa
societăţii româneşti. Efectele acestui proces se văd prin, reintroducerea religiei în şcoală,
reintegrarea facultăţilor de teologie, a seminariilor în învăţământul de stat, reintroducerea
preoţilor în azile, orfelinate sau spitale, în penitenciare sau armată.

Misiunea Bisericii nu se opreşte doar aici. Pentru a avea un final plin de succes în
urma derulării acestui proces de reintegrare, aceasta se poate implica în mai multe probleme
cu care se confruntă populaţia.

În decursul vremii, Biserica s-a îngrijit în permanenţă de problemele de asistenţă

socială, contribuind la alinarea suferinţelor morale şi fizice. Tradiţional vorbind , Biserica
este considerată instituţia principală de asistare a familiilor sărace şi a persoanelor aflate în
criză sau rătăcire de la drumul credinţei şi a normelor sociale.
 Funcţia principală a acesteia este de a îndruma şi proteja pe credincioşi de diferitele
capcane ale vieţii.

În mod practic Biserica a organizat încă de la începuturi instituţii care se ocupau cu

îngrijirea săracilor, a văduvelor, a orfanilor, bolnavilor oferind deseori ospitalitate şi îngrijire.
Deasemnea primele şcoli au fost organizate de către Biserici, iar primii învăţători de carte ai
copiilor au fost preoţii.

De aceea asistenţa socială în ţara noastră a avut la început un caracter puternic

religios, dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor sau a parohiilor. Astăzi
datorită dezvoltării sociale şi adoptării unor norme şi politici sociale au apărut foarte multe
instituţii desemnate să lupte împotriva factorilor ce duc la apariţia persoanelor cu nevoie.
Aceste instituţii sunt întâlnite însă cel mai mult la nivelul mediului urban, cu filiale dezvoltate
în cadrul primăriilor, din mediul rural.

Caracteristicile esenţiale ale asistenţei sociale din mediul rural, sau mediul tradiţional,
se bazează însă pe natura concretă specifică, a intervenţiilor oferite, şi mai ales pe caracterul
local, de proximitate. Deoarce nu instituţiile statului decid ce trebuie să facă o comunitate, ci
comunitatea însăşi prin factori precum: administraţia locală, biserica, şcoala, dispensarul, sau
alte grupări locale cum ar fii vecinătatea sau asociaţiile locale. O cumunitate a cărei membrii
aparţin unei parohii, şi împărtăşesc aceleaşi convingeri religioase, sau care sunt crescuţi în
cadrul unor familii care se bazează pe valori sau principii tradiţionale, are ca şi caracteristică
esenţială solidaritatea umană, şi prin aceasta, spirit de protecţie şi ajutor.

Activitatea de excepţie a Bisericii Ortodoxe Române a fost conturată, mai ales, în

momentele de criza, când la îndemnul autorităţii superioare au fost canalizate toate eforturile
pentru diminuarea suferinţei, cu rezultate notabile. Biserica s-a implicat foarte mult în viaţa
socială, iar după 1990 şi-a reluat activitatea sa de care a fost privată în regimul ateist.

La nivel central şi eparhial Biserica Ortodoxă Română, prin intermediul acestora,

doreşte să-şi facă simţită prezenţa în societatea românească, oferind asistenţă spirituală şi
socială tuturor categoriilor de oameni, mai ales celor aflaţi în dificultate.

În conformitate cu atribuţiile sale, sectorul „Biserica şi Societatea” al Administraţiei

Patriarhale, a continuat dialogul cu instituţii şi organisme de stat şi private cu responsabilităţi
în domeniul social şi s-a implicat în soluţionarea problemelor sociale ce afectează diversele
categorii de persoane defavorizate; a intensificat contractele şi intervenţiile pe lângă
organismele abilitate pentru extinderea prezenţei preoţimii în câtmai multe segmente ale
vieţii sociale - armată, poliţie, spitale, penitenciare, aşezăminte de ocrotire socială - împlinind
o latură fundamentala a misiunii Bisericii în societatea contemporană.

1. În domeniul sănătăţii, în vederea reglementării acţiunilor de cooperare, dintre

Patriarhia Română şi Ministerul Sănătăţii, Părintele Patriarh Daniel a semnat în iulie, 2008
protocolul de colaborare privind parteneriatul „Asistenţa medicală şi spiritualitate”.

Scopul central al acestui protocol este acela de a reglementa acţiunile de cooperare

între cele două instituţii în domeniul asistenţei medicale şi spirituale. Se doreşte a se crea o
comunitate sănătoasă din punct de vedere fizic, psihic, social şi spiritual, prin creşterea
gradului de conştientizare şi implicare în acţiunile de prevenire şi combatere a practicilor care
dăunează sănătăţii.

În obiectul acestui protocol se au în vedere următoarele direcţii de acţiune:

a. creşterea calităţii vieţii prin dezvoltarea unui stil de viaţă şi a unui mediu de viaţă
sănătos;

b. facilitarea accesului la asistenţă medicală, socială şi spirituală, în sistem integrat, în

România;

c. identificarea priorităţilor care vor sta la baza elaborării de programe şi proiecte

comune, în vederea găsirii de răspunsuri la nevoile specifice de asistenţă medicală ale
categoriilor vulnerabile din punct de vedere social şi a persoanelor aflate în dificultate;

d. stabilirea premiselor de colaborare, de schimb de informaţii şi asistenţă, în

domeniul asistenţei medicale integrate cu domeniul asistenţei sociale şi spirituale.

Serviciile sociale acordate copiilor defavorizaţi au fost în cadrul instituţiilor de

protecţie socială înfiinţate şi administrate în cadrul unor parohii, s-a acordat întreţinere şi
îngrijire zilnică unui număr foarte mare de copii. În cuprinsul Patriarhiei funcţionează centre
sociale copiii străzii şi centre de tranzit, ce acordă întreţinere şi îngrijire temporară pentru un
număr de copii, nelimitat. Asigurându-se mese zilnice, la cantina socială.

Prin cabinetele medicale şi punctele farmaceutice înfiinţate şi administrate de

Biserică, au fost acordate consultaţii medicale gratuite şi medicamente.
 Un număr nelimitat de copii au beneficiat de meditaţii gratuite, la principalele obiecte
de studiu, oferite de profesori voluntari proveniţi dintre credincioşii diferitelor parohii. S-au
organizat tabere sociale, excursii, pelerinaj, ateliere de pictură.

Consiliere spirituală, precum şi consiliere în vederea reintegrării şcolare sociale,

acordate unui număr de copii cu dificultăţi de adaptare şi tulburări de comportament.

Biserica a mai acordat asistenţă socială şi persoanelor vârstnice lipsite de venituri,

prin susţinători legali, pentru bolnavi care nu se pot autoîntreţine. S-au acordat servicii
sociale atât vârstnicilor aflaţi în îngrijirea instituţiilor de protecţie ale statului sau în
aşezâmintele sociale bisericeşti, cât mai ales celor aflaţi în propriul domiciliu care locuiesc
singuri sau sunt abandonaţi de familie.

De asemenea, programele sociale s-au adresat şi familiilor sărace unde un număr mare
de familii au beneficiat de ajutoare materiale, multe familii au fost consiliate, s-au acordat
consultaţii medicale gratuite. Iar pentru aproximativ 94% din familiile ajutat, Biserica le-a
asigurat gratuit şi medicamentele necesare unui tratament adecvat suferinţei fiecăruia dintre
membrii bolnavi din familie; altora li s-a distribuit hrana la domiciliu, iar alte familii au avut
zilnic o masă asigurată la cantina socială.

Biserica cât şi comunităţile de credincioşi din jurul ei, se implică în activităţile de

asistenţă socială, ori de câte ori este nevoia. Acest model de asistare, este preluat încă din
perioada apostolică, din acele comunităţi de bunuri, unde fiecare creştin oferea din averea lui,
oricât de mare sau mică era, şi persoanei de lângă. Fapt ce îl considera ca fiind o obligaţie ca
şi creştin, obligaţie desprinsă din viaţa Apostolilor şi a lui Iisus.

Bibliografie

1. Agabrian, Mircea, Cercetarea calitativă a socialului, Editura Institutul European,

Iaşi, 2004
 2. Aghioritul, Nicodim, Hristoitia, Bunul moral al creştinilor, Editura Bunavestire,
Bacău, 2001
3. Branişte, Ene (coord), Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura
Diecezana, Caransebeş, 2001

4. Cadeschi, Ligia, Livadă, De la milă la filantropie. Instituţii de asistare a săracilor din

Ţara Românească şi Moldova în secolulal XVIII-lea, Editura Nemira, 2001

5. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice, Metode cantitative şi

calitative, Editura Economică, Bucureşti, 2001

6. Plămădeală,A., Preotul în Biserică, în lume, acasă, Tipografia eparhială Sibiu, 1996

7. Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, “Iubirea
Părintească –temelia vieţii umane ”, Pastorala de Crăciun, 2008
8. http://www.patriarhia.ro/ro/structura_bor/istoric_bor_1.html

9. http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/
10. http://www.patriarhia.ro/ro/documente/catehism22.html
11. http://www.patriarhia.ro/ro/documente/catehism37.html