Universitatea „Al. I.

Cuza” Iași

Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice

Specializarea: Asistență Socială

Lucrare de licență
Scurtă povestire

Prof. Coord.:

Prof. Univ. Dr. Tiberiu Conțiu Șoitu

Studentă:

Ciupercă Andreea-Roxana

An III, Grupa 2

Iași

2019
 În lucrarea de licență mi-am propus să scriu despre copiii instituționalizați, dar în același
timp să fac legătura cu religia. Titlul licenței este „Asistența socială și religioasă a copiilor
instituționalizați”. În primul rând am vrut să aflu dacă există vreo legătură între asistența socială
și religie, adică mai exact vorbim despre Biserică.

Autoarea Mănoiu Florica, spune că „Asistența socială reprezintă totalitatea măsurilor

întreprinse de către Stat, Biserică și alte organisme neguvernamentale spre a sprijini persoanele
aflate în situații speciale”. Această definiție ne arată o legătură între asistența socială și Biserică.

Primele începuturi ale asistenței sociale în România au fost semnalate, la fel ca în alte țări
ale lumii, sub forma unor acțiuni caritabile, filantropice, având la bază o motivație profund
religioasă și dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor și bisericilor.

Odată cu începuturile creștinismului, asistența socială ia forma unor acțiuni cu caracter

religios. Până în secolul al XVI-lea, majoritatea acțiunilor de ajutorare a diferitelor categorii de
deficienți se făcea în cadrul mănăstirilor și a congregațiilor religioase. În spațiul românesc, în
secolul al XIII-lea, au fost organizate, pe lângă diferitele mănăstiri, așa-zise „bolnițe”, care nu
erau altceva decât azile pentru bolnavii săraci, pentru invalizi și, în general, pentru bătrânii
săraci.

Este de înțeles faptul că biserica a dat o turnură divină practicilor asistenței sociale,
ocupându-se atât de credincioșii săi, cât și de ceilalți (pe ambele planuri- material și spiritual), în
vederea atragerii acestora din urmă la credință. Motivul ce a stat la baza ajutorării a fost acela că
binele făcut semenilor noștri ne ajută la purificarea propriilor suflete și, astfel, vom putea fi
mântuiți și ne vom înălța pe treptele Dumnezeiești.

În legătură cu copiii instituționalizați, Ionel Brătianu și Cristinel Roșca precizează că

există mai multe motive ale instituționalizării, precum: experiența care a făcut să se afle în
imposibilitatea de a crește în propria familie, experiență traumatizantă în toate variantele sale:
pierderea/ decesul părinților, separarea în contextul unui conflict armat, abandon, rspingere, abuz
asupra copilului, decăderea din drepturile părintești, destrămarea relației dintre părinți etc.

Este cunoscut faptul că foarte mulți copii sunt abandonați încă de la naștere în maternități,
sau ulterior devenind rezidenți ai instituțiilor gen leagăn; mulți copii ajung în casele de copii
preșcolari și școlari datorită decăderii părinților din drepturile parentale de îngrijire și educare
sau datorită altor situații extreme care îi determină pe părinți să renunțe la responsabilitatea de a-i
crește și îngriji. Creșterea numărului copiilor rezidenți îngrijorează, fără îndoială, nu numai
specialiștii care se ocupă de ameliorarea modului de viață al acestora, și comunitățile românești,
societatea în ansamblu. Considerăm că una din prioritățile muncii asistentului social o reprezintă
identificarea celor mai potrivite strategii, reducerea intensității fenomenului instituționalizării și,
îndeosebi, plasarea copiilor în medii care să le ofere șansa evidențierii dezvoltării personalității.
Este mai mult decât dezirabil să discutăm acum și în viitor despre instituționalizare ca o ultimă
alternativă; fiecărui copil indiferent de rasă, de etnie, de situația materială a familiei naturale, de
starea sa de sănătate fizică și mentală, indiferent de caracteristicile sale trebuie, corespunzător
drepturilor copilului, să i se asigure condiții optime de dezvoltare fizică, intelectuală, emoțională
pentru o bună îngrijire și educație. Este de preferat ca aceste obiective să nu aparțină exclusiv
specialiștilor, celor care își investesc energia, cunoștințele, talentul, afecțiunea în lucrul cu copiii,
dar și fiecăruia dintre membrii societății românești, întrucât protecția copilului reprezintă o
problemă de conștiință, un aspect al viitorului și o parte semnificațivă din viața noastră.

În ceea ce privește partea practică a lucrării de licență, am făcut practica semestrială la

Centrul „Ion Holban” din Iași, centru care cuprinde copii de diferite vârste, copii care au ajuns
acolo din diferite motive.

Pentru partea practică m-am gândit să aplic un număr de chestionare în cadrul acestui
centru, pentru a afla motivele instituționalizării, dacă acei tineri sunt atrași de tot ce ține de
religie, dacă se roagă, dacă merg la Biserică, dacă se spovedesc sau împărtășesc, dacă au discuții
cu preoți și cât de des sau rar sunt acestea. Având în vedere că este un centru cu copii care pot
spune că „au o problemă” în familie, pentru ca acel copil să nu aibă un comportament
necorespunzător, cred că aceste întâlniri cu un preot l-ar face să se simtă mai bine și mai ușurat
sufletește, ca după o spovedanie în care scapi de păcate.

Din păcate nu am un rezultat pentru partea practică, pentru că încă nu am aplicat

chestionarele, dar în mare cam acestea sunt ideile principale din lucrarea mea de licență.