Cap. II.

Instituțiile sociale în România

Copiii instutuționalizați sunt numiți frecvent în documentele UNICEF ca o categorie de

copii „în circumstanțe deosebit de dificile”, prin acesta înțelegându-se că majoritatea dintre ei au
de făcut față unui triplu dezavantaj. În primul rând, experiența care a făcut să se afle în
imposibilitatea de a crește în propria familie, experiență traumatizantă în toate variantele sale:
pierderea/ decesul părinților, separarea în contextul unui conflict armat, abandon, rspingere, abuz
asupra copilului, decăderea din drepturile părintești, destrămarea relației dintre părinți etc. În al
doilea rând, în marea majoritate a cazurilor, se adaugă dezavantajul de a fi îngrijiți într-un mediu
instituționalizat, care, adesea, nu numai că eșuează în a răspunde nevoilor și cerințelor fizice,
sociale și psihologice de bază, dar îl poate pune și în fața unor experiențe în care i se încalcă
drepturile și devine subiectul neglijării, tratamentelor fizice și sexuale abuzive. În al treilea rând,
copiii instituționalizați se confruntă cu nesiguranța viitorului lor. Lipsa oportunităților de învățare
a rolurilor și deprinderilor necesare vieții de adult, deprinderea de experiențe emoționale
indispensabile adaptării socio-afective adecvate, absența suportului acordat de familie, întunecă
prognosticul evoluției lor. Lipsiți de părinți, lipsiți de origine și nepregătiți pentru a deveni adulți,
au puține șanse de a se adapta cu succes în comunitate, încât pe mulți îi vom regăsi cântând sau
primind refugiul în alte medii instituționalizate, cum ar fi, de pildă, penitenciarele sau instituțiile
medico-sociale.1

Ocrotirea copiilor aflați în situații limită sau a copiilor cu nevoi speciale în rezidențe a
reprezentat mult timp o caracteristică a sistemului de protecție oferit copilului atât în statele
democratice dezvoltate, cât și în cele mai puțin dezvoltate economic. Slaba pregătire profesională
a personalului din cadrul acestor instituții de îngrijire a copiilor, mamagementul carențat al
resurselor instituției, absența stimulării concrete, efective pentru personalul de îngrijire și
predominarea modelului hlistic medical pot fi recunoscute ca și particularități ale instituțiilor de
îngrijire a copiilor din România.2

1
Ionel Brătianu, Cristinel Roșca, Copilul instituționalizat-între protecție și abuz, Editura Lumen,
Iași, 2005, p. 77
2
Maria Spânu, Inroducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică,
Chișinău, 1998, p. 142
 Noile programe românești sprijinite de UNICEF, PHARE, realizate în colaborare cu
universități din Anglia, Franța, SUA, pun tot mai mult accentul pe plasamente familiale, pe
identificarea și pregătirea părinților substitut și mai puțin pe instituționalizarea copilului. Este, de
asemenea, evident faptul căîn România aceste instituții reprezintă o realitate incontestabilă care
nu poate fi ignorată; este impropriu să vorbim, cel puțin în actualele condiții,despre
dezinstituționalizare, atât timp cât fondurile destinate programelor pentru plasamente familiale
sunt încă limitate și insuficiente și, mai ales, atât timp cât instituțiile existente sunt în continuare
finanțate de la bugetul de stat. Un număr foarte mare de copii abandonați încă de la naștere în
maternități, sau ulterior, sunt încredințați autorităților locale din fiecare oraș și internați în
leagăne de copii. Nu se poate afirma că pentru un procent ridicat al acestor copii s-auidentificat
în prezent familii care să preia rolul de părinți-alternativă sau de părinți-adoptivi. Rezultă, deci,
că instituționalizarea, ocrotirea rezidențială a acestor copii (nu numai a celor cu nevoi speciale)
reprezintă încă o dimensiune a sistemului de protecție a copilului din România.3

În perioada instalării și existenței „Cortinei de fier”, în Europa de Vest, procesul de

reformă în domeniul asistenței sociale a copiilor instituționalizați a continuat și a luat un avânt
spectaculos, reușindu-se elaborarea și implementarea unui cadru legislativ și normativ care a
permis apariția și dezvoltarea mai multor alternative familiale la cele de tip instituțional. Aceste
alternative familiale au creat și garantat până în prezent premise și finalități favorabile de
dezvoltare și integrare optimă a copiilor aflați în dificultate în viața socială.4

Instituțiile de asistență socială se înfiripă încă din anul 300, de pe timpul lui Constantin cel
Mare, și care și-au desfășurat acțiunile lor în cadrul religios și cu scop religios și social. În
funcție de dovezile păstrate, principalele instituții de asistență socială în Biserica veche au fost:
Brefotrofiile (leagăne de copii mici părăsiți sau găsiți), Partenocomiile (case de adăpost pentru
fecioare), Ghirocomiile (azile pentru văduve) și Orfanotrofiile (orfelinate).5

În timpul domniei împăratului roman Constantin cel Mare, cu sprijinul Bisericii, s-a mai
construit un spital pentru săraci, un azil pentru bătrâni, un așezământ de asistență pentru văduve.

3
Maria Spânu, Inroducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică,
Chișinău, 1998, pp. 142-143
4
Ionel Brătianu, Cristinel Roșca, Copilul instituționalizat-între protecție și abuz, Editura Lumen,
Iași, 2005, p. 14
5
Mănoiu, F., Epureanu V., Asistența socială în România, Editura ALL, 1994, p.4
Aceste instituții erau îndrumate de episcopi care conduceau toate treburile bisericești din eparhii.
În afară de episcopi, dreptul de a numi administratorii la orfelinate sau la alte instituții de
asistență socială, îl mai aveau ctitorii acestora. Administratorii se ocupau de întreținerea și
funcționarea instituțiilor, de aprovizionare, de îngrijirea asistaților, de gestionarea donațiilor și
aveau obligația de a raporta periodic Bisericii asupra modului de desfășurare a activității în
instituțiile de asistență socială. În secolul al XVI-lea, se înființează instituții de asistență socială
denumite „calicii”. Astfel de așezăminte înființează domnitorul Negru-Vodă la București, sub
Dealul Mitropoliei. Asistații primeau ajutoare de la domnitor, din încasările vamale, din taxele de
divorț și din „cutia milei”.6

De asemenea, „Fundația Pantelimon” înființată de Grigore Ghica va construi spitalul cu

același nume, pe lângă care din anul 1880 funcționează un orfelinat pentru copiii săraci, prima
instituție din țară cu acest profil.

După Regulamentul Organic (1831), pe lângă „Fundația Colțea” întemeiată de spătarul

Mihai Cantacuzino și clucerul Colțea, au fost construite o mănăstire și primul spital cu o
capacitate de 24 de paturi. Mănăstirea avea chilii unde erau adăpostiți săracii și bătrânii bolnavi.
De fapt, Regulamentul Organic este primul document oficial care stabilește o reglementare a
instituțiilor de asistență socială existente, respectiv Institutul copiilor sărmani și Casa de
ajutorare a săracilor, care erau sprijinite de Biserică prin logofătul bisericesc.7

Între cele două războaie mondiale, în urma distrugerilor înregistrate, problemele de

asistență socială s-au amplificat ca o consecință a stării de pauperizare a populației, bolnavii s-au
înmulțit, mulți copii au pus probleme de îngrijire specială, numărul cerșetorilor a crescut. Primul
recensământ în domeniul asistenței sociale în România s-a efectuat în anul 1936. Acțiunea a
identificat 521 de instituții, dintre care 50 de stat și 471 particulare. Aceste instituții aveau un
număr redus de asistați, cele mai multe având capacitatea sub zece persoane asistate.8

6
Florin Pașa, Luminița Mihaela Pașa, Asistența socială în România, Editura Polirom, Iași, 2004,
pp. 11-12
7
Ion Petrică, Religiozitatea și instituțiile sociale în România, Editura Institutul European, Iași,
2013, p. 12
8
Florin Pașa, Luminița Mihaela Pașa, Asistența socială în România, Editura Polirom, Iași, 2004,
p.12
 După decembrie 1989 se înregistrează o adevărată explozie a rapoartelor cuprinzând date
statistice despre copiii instituționalizați din România. Astfel, Comitetul Național pentru Protecția
Copilului găsește în urma unui studiu de câțiva ani, următoarea situație:- în 1990 în leagăne se
găseau 12 000 de copii între 0 și 3 ani, iar casele de copii preșcolari și școlari 32 000 de copii
între 3 și 18 ani; în 1991 se aflau 6 500 de copii în leagăne și 30 000 în casele de copii; în 1992
leagănele adăposteau 8 500 de copii iar casele 29 000 de copii. Studiul Comunității Europene,
efectuat prin intermediul organizației nonguvernamentale Ocrotiți Copiii dă pentru anul 1990
următoarele cifre: 14 800 copii între 0 și 3 ani aflați în leagăne și 38,915 copii între 3 și 18 ani, în
casele de copii. Pentru anul 1992, datele arată o descreștere a numărului de copii din leagăn (8
111 de copii la 1 mai 1992), ceea ce este, de fapt, o situație temporară, întrucât, în realitate, rata
abandonului crește constant (15).9

În anul 1997 nu existau copii instituționalizați plasați în centre de plasament private și nici
la asistenți maternali profesioniști, iar la finele lui 2004, înainte de a intra în vigoare (începând cu
data de 1 ianuarie 2005) pachetul legislativ emis în 2004 cu privire la protecția și promovarea
drepturilor copilului și cu privire la regimul juridic de adopție a copilului, un procent de 7% din
copiiii instituționalizați erau în centre de plasament private, iar în procent de 19% se aflau la
asistenții maternali profesioniști. 10

Peste 200 de instituții de tip vechi de protecție a copilului au fost închise, acordându-se
prioritate închiderii instituțiilor mari cu peste 100 de locuri, a fostelor „leagăne” petru copii cu
vârsta sub 3 ani și a căminelor-spital pentru copiii cu handicap. Soluțiile identificate și dezvoltate
pentru închiderea instituțiilor de tip vechi au constat în: reintegrarea copilului în familia naturală,
protecția copilului prin alternative de tip familial (rude, alte familii/persoane, asistenți maternali
profesioniști), precum și protecția copilului în case sau apartamente de tip familial.11

În prezent, activitatea de asistență socială din România se realizează, la nivelul instituțiilor

guvernamentale, pe plan național și local, după cum urmează:

1. Prestații pentru familie și copii:

9
Magdalena Dumitrana, Copilul instituționalizat, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.-
București, 1998, p.9
10
Ion Petrică, Religiozitatea și instituțiile sociale în România, Editura Institutul European, Iași,
2013, p.81
11
Rolul preoților în protecția și promovarea drepturilor copilului, p.7
 a. Alocații de stat pentru copii
b. Ajutoare pentru mamele cu mulți copii
c. Ajutoare pentru soțiile de militari în termen
d. Indemnizații de naștere
e. Ajutoare ocazionale
f. Alocații de întreținere pentru plasament familial
2. Prestații pentru persoanele cu dizabilități:
a. Ajutoare trimestriale
b. Ajutor social lunar pentru persoanele cu handicap
c. Pensii sociale pentru persoanele cu handicap
d. Salarii pentru îngrijirea persoanelor cu handicap
e. Școli speciale pentru persoanele cu handicap
f. Cămine-atelier
3. Instituții pentru minori:
a. Centre de primire minori
b. Leagăne
c. Școli de reeducare
d. Cămine-școală
4. Prestații pentru persoanele de vârsta a treia:
a. Cămine de pensionari
b. Cămine-spital pentru bolnavi cronici
5. Prestații pentru persoanele cu dificultăți materiale:
a. Alocații de sprijin pentru șomeri
b. Prestații pentru cantinele de ajutor social12

Alături de instituțiile al căror domeniu de activitate îl reprezintă asistența socială (precum

sunt DGASPC, SPAS etc.), celelalte instituții au și ele un rol secundar în ceea ce privește
asistența socială din România. Spre exemplu, DGASPC este instituția care are ca domeniu de
activitate problematicile copilului dintr-un județ, mai ales în privința copilului instituționalizat.
Toate celelalte instituții care în activitatea lor interacționează cu copilul reprezintă un potențial

Neamțu, G., Bocancea, C., Asistența socială. Elemente de teorie și strategii de mediere,
12

Editura A92, Iași, 1996, pp. 69-70

sprijin în rezolvarea cazului/cazurilor în funcșie de problema identificată la copilul respectiv.
Așadar, nu întâmpător destul de multe instituții sunt implicate indirect în procesul de asistență
socială. Dacă privim cu multă atenție, observăm că, datorită numărului de instituții implicate și
datorită varietății problemelor pentru care acestea sunt abilitate să acționeze, putem spune că
asistența socială din România actuală formează un sistem. În România s-a insistat pe dezvoltarea
nivelului instituțional central și cel județean, însă mai puțin pe cel local, acolo unde se află în
realitate beneficiarii sistemului de asistență socială.13

Formele diversificate de organizare a instituțiilor de ocrotire pentru copii în România ne

determină să abordăm scopurile acestor rezidențe:

1. Să ofere un cămin pentru copiii care:

 Au fost maltratați sever în contextul familial
 Fac parte dintr-un grup de frați și surori care nu mai pot să stea împreună
 Au experiențe care i-au afectat
 Nu doresc să intre într-un plasament familial datorită particularităților personale
2. Să asigure ajutor specializat multi-disciplinar pentru problemele sociale și inter-personale
3. Să asigure controlul și ajutorul în condiții de securitate.14

Este cunoscut faptul că foarte mulți copii sunt abandonați încă de la naștere în
maternități, sau ulterior devenind rezidenți ai instituțiilor gen leagăn; mulți copii ajung în
casele de copii preșcolari și școlari datorită decăderii părinților din drepturile parentale de
îngrijire și educare sau datorită altor situații extreme care îi determină pe părinți să
renunțe la responsabilitatea de a-i crește și îngriji. Creșterea numărului copiilor rezidenți
îngrijorează, fără îndoială, nu numai specialiștii care se ocupă de ameliorarea modului de
viață al acestora, și comunitățile românești, societatea în ansamblu. Considerăm că una
din prioritățile muncii asistentului social o reprezintă identificarea celor mai potrivite
strategii, reducerea intensității fenomenului instituționalizării și, îndeosebi, plasarea

13
Ion Petrică, Religiozitatea și instituțiile sociale în România, Editura Institutul European, Iași,
2013, pp. 74-75
14
Maria Spânu, Inroducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică,
Chișinău, 1998, p. 144
 copiilor în medii care să le ofere șansa evidențierii dezvoltării personalității. Este mai
mult decât dezirabil să discutăm acum și în viitor despre instituționalizare ca o ultimă
alternativă; fiecărui copil indiferent de rasă, de etnie, de situația materială a familiei
naturale, de starea sa de sănătate fizică și mentală, indiferent de caracteristicile sale
trebuie, corespunzător drepturilor copilului, să i se asigure condiții optime de dezvoltare
fizică, intelectuală, emoțională pentru o bună îngrijire și educație. Este de preferat ca
aceste obiective să nu aparțină exclusiv specialiștilor, celor care își investesc energia,
cunoștințele, talentul, afecțiunea în lucrul cu copiii, dar și fiecăruia dintre membrii
societății românești, întrucât protecția copilului reprezintă o problemă de conștiință, un
aspect al viitorului și o parte semnificațivă din viața noastră.15

În cadrul instituțiilor de ocrotire, relațiile copiilor, deși firave, stabilite cu

personalul de îngrijire se pierdeau odată cu plasarea lor la o altă instituție
corespunzătoare unei alte categorii de vârstă sau ca urmare a modificărilor de încadrare a
problemei pentru care au fost instituționalizați. Aceste schimbări frecvente agravau
insecuritatea copilului și abilitățile acestuia de a forma și dezvolta relații de durată. În
condițiile în care dosarul personal al copilului nu cuprindea- la repartizarea acestuia într-o
altă instituție-, informații complete despre șituația și nevoile lui particulare, transferurile
într-o altă instituție însemnau și riscul de a nu primi (cel puțin o perioadă de timp)
asistența și suortul necesar.16

Cauze ale instituționalizării:

a. Situații de urgență:
 Mamă decedată; mamă în spital; mamă în detenție; mamă care a dezertat, părăsindu-
și copilul; imoralitate în căminul familial; cruzime; neglijare totală; familie care nu
are locuință, nici vreun adăpost; copii găsiți rătăcind, ori abandonați în diferite locuri.
b. Condiția grupului familial natural:
1. Prezența și capacitatea tatălui prezent, dar inapt prin: boală fizică; boală psihică;
instabilitatea caracterului; deficiență mintală;

15
Maria Spânu, Inroducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică,
Chișinău, 1998, p. 146
16
Ionel Brătianu, Cristinel Roșca, Copilul instituționalizat-între protecție și abuz, Editura Lumen,
Iași, 2005, p. 14
  Absent din motivele necăsătorit; cu mama decedată; spitalizat (datorită unei boli
fizice); spitalizat ( datorită unei boli mintale); în detenție; dezertare, separare, divorț;
loc de muncă într-o localitate îndepărtată.
2. Prezența și capacitatea mamei subscrie acelorași condiții, în plus, poate interveni
itemul „lucrează toată ziua” (în loc de „are loc de muncă îndepărtat”).
c. Ajutorul acordat de rude:
 Inexistent, din cauzele: rude decedate, în vârstă ori bolnave; rude locuind foarte
departe; rude în imposibilitatea de a ajuta, din motive economice; rude care nu doresc
să ajute; părinții nu au nici o rudă.17

În ceea ce privește cauzele instituționalizării, un studiu publicat în 1991 constată exisența

a patru mari grupuri de motive ale plasării copiilor în leagăn:

 Cauze centrate pe copil: abandon (19,6%); abuz (0,5%); copil nedorit (7,9%); copil
cu SIDA/hanicap (11,7%);
 Cauze centrate pe situația mamei: mamă sub 18 ani (8,4%); mamă necăsătorită
(40,2%); nivel educațional scăzut al memei (38,5%);
 Cauze referitoare la ambii părinți: părinți divorțați (1,2%); părinte decedat (4,3%);
părinte în detenție (4,1%); părinte handicapat (2,1%); părinte alcoolic (13,4%);
părinte bolnav mintal (18,7%);
 Cauze de ordin econimic: venit insuficient (64,8%); locunță săracă/ lipsa locunței
(38,5%); părinte șomer (73,7%).18

Rolul asistentului social în cadrul centrului de plasament

Asistentul social este unul din principalii specialiști și vectori care contribuie la
dinamizarea și coerența activităților de protecție din centrul de plasament și acționează în
favoarea interesului major al copiilor instituționalizați și, care, alături de educator, psiholog și
ceilalți adulți angajați, contribuie la soluționarea și satisfacerea tuturor trebuințelor, nevoilor,
așteptărilor și cerințelor acestora, prin îmbunătățirea mediului în care conviețuiește și a calității

17
Magdalena Dumitrana, Copilul instituționalizat, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.-
București, 1998, p.7
18
Magdalena Dumitrana, Copilul instituționalizat, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.-
București, 1998, p.9
vieții personalizate a fiecăruia sub toate aspectele: biologice, psihosociale, medicale,
educaționale, școlare, profesionale etc.19

19
Ionel Brătianu, Cristinel Roșca, Copilul instituționalizat-între protecție și abuz, Editura Lumen,
Iași, 2005, p. 113