Convenţia ONU cu privire la

DrepturiCopilului şi fenomenul de
abandon

La 20 noiembrie 1989, a fost adoptată de

către Adunarea Generală a ONU "Convenţia
ONU cu privire la Drepturile Copilului". După
ratificarea si de către 20 de state, Convenţia a
intrat în vigoare în 1990, devenind o Lege
internaţională a drepturilor copilului.
România a ratificat această Convenţie la 25
septembrie 1990. Textul convenţiei cuprinde
principii generale. Ea intenţionează să impună
o nouă atitudine faţă de problemele copiilor.
Abandonul contravine Convenţiei ONU cu
privire la Drepturile Copilului, n cadrul acestei foarte
importante legi internaţionale există câteva
articole :are fac referire la abandon.
Astfel, articolul 7 precizează: "Copilul este
înregistrat imediat după aaştere şi are, de la
această dată, dreptul la un nume, dreptul de a
dobândi ) cetăţenie şi, în măsura posibilului,
dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi le a fi
crescut de aceştia." în situaţia unui copil
abandonat în maternitate, le multe ori nu este
respectat acest drept, deoarece copilul nu este declarat, si
fiind astfel împiedicat să dobândească un
nume şi o cetăţenie. De isemenea, copilul
abandonat este lipsit de dreptul de a fi crescut
de părinţii săi.

în articolul 18 se precizează că: "ambii părinţi

au o răspundere comună pentru creşterea şi
dezvoltarea copilului". Această prevedere nu
este respectată de părinţii care îşi
abandonează copiii.
Articolele 19 şi 20 se referă la protecţia
acordată de către stat copiilo: abandonaţi:
"Statele părţi vor lua toate măsurile
legislative, administra tive, sociale şi
educative corespunzătoare pentru
protejarea copilulu împotriva oricăror forme de
violenţă(...), de abandon sau de neglijenţă, (art.
19, alineat 1) "Orice copil care este lipsit temporar sau definitiv
de mediu său familial(...) are dreptul la protecţie
şi ajutor special din partea statului, (art. 20)
Periodic, Guvernul României prezintă un raport
cu privire la respectare* Convenţiei în ţara
noastră. La întocmirea raportului contribuie,
alături de( guvern, şi organizaţii
neguvernamentale (ONG) a căror activitate este
legate de protecţia copiilor din România.
Aceste organizaţii desfăşoară o intensă
activitate având ca obiectiv aducerea la
cunoştinţa tuturor a prevederile Convenţiei şi
traducerea în practică a acesteia. Prin grija
acestora "Convenţia ONU cu privire la
Drepturile Copilului" a fost tradusă şi răspân
dită în instituţiile care au drept activitate
instruirea şi îngrijirea copilului fiind dezbătută
cu şi de către membrii acestor instituţii
(instituţii de învăţământ, spitale de copii,
maternităţi, direcţii de protecţie a copilului
ONG care lucrează cu copii).
Mass-media trebuie să aibă un rol foarte
important în popularizareE drepturilor copiilor
şi în influenţarea opiniei publice cu privire la
respectarea acestor drepturi. De multe ori,
mijloacele de informare prezintă mai ales
cazurile şocante, în scopul păstrării
popularităţii postului de televiziune sau a
ziarului, neglijând informarea asupra
Convenţiei.

Amploarea fenomenului de abandon în România

Din cele mai vechi timpuri au existat copii

abandonaţi. Cei mai mult dintre ei, fiind
rezultaţi din legături nelegitime, nu erau
integraţi în familie, din cauza cutumelor şi
prejudecăţilor. O cale pentru mamele
necăsătorite de a nu-şi atrage oprobiul public
era de a scăpa de copiii nedoriţi pentru ca
apoi să-şi câştige existenţa în mod respectabil
ca doici.
Altă categorie era reprezentată de copiii din
familii cu probleme economice sau de copiii cu
probleme medicale (malformati, prematuri,
bolnavi). Până de curând în istorie, copiii
născuţi bolnavi, deformaţi sau prematuri aveau
puţine şanse de supravieţuire.
Din punct de vedere educaţional, rata
crescută a abandonului ar putea fi cauzată de
o adresabilitate scăzută la mijloacele
contraceptive, nu atât din cauze economice,
cât datorită lipsei de informare.
Un alt fenomen constatat în ultima
perioadă este acela că a apărut tendinţa ca
nu numai mamele foarte tinere sau de etnie
rromă să-şi abandoneze copiii, ci şi mamele
mai în vîrstă, la al doilea sau al treilea copil.
Explicaţia ar putea fi, şi în acest caz,
fenomenul de sărăcire a populaţiei.
In anul 1998, din totalul copiilor din România, marea
majoritate locuiesc cu familiile lor naturale
(98,5%), iar restul, reprezentînd 1,5%, trăiesc
în instituţii de ocrotire, în familii de plasament
sau în familii adoptive.
în cazul copiilor cu handicap, numărul celor
care trăiesc în familiile lor naturale este de 10
ori mai mare decât al acelora din instituţii de
ocrotire.
O statistică publicată în 1996 arată că în
acel moment existau 98.872 copii
instituţionalizaţi, dar mulţi dintre aceştia aveau
părinţi, iar unii chiar legături cu familia.
Numărul copiilor aflaţi în instituţii de ocrotire,
având familie, dar care nu au legături cu familia
de mai mult de 6 luni, era în iulie 1997 de
28.938, reprezentând 29 % din totalul copiilor
aflaţi în aceste instituţii. Numărul de copii
declaraţi abandonaţi la aceeaşi dată era de
3.478 (3,5% din total), iar numărul de copil
pentru care declararea abandonului era în curs
era de l. 333 (l, 3% din total). Dintre cauzele
majore ale plasării copilului în instituţie,
considerată ca o formă de abandon, 45%
erau reprezentate de deficienţe mintale, iar
40% de cauze de ordin economico-social.
Pentru analiza abandonului nou-născuţilor
în maternitate s-a realizat în 1997 un studiu
multicentric cuprinzând maternităţile din
Braşov, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Oradea, Sibiu şi
Bucureşti (PonaitSârbu, Filantropia, Sf.
Pantelimon). în cadrul acestei cercetări a
fost urmărită amploarea fenomenului de
părăsire a nou-născutilor, structura grupului
de nou-născuti cu risc de abandon, structura
grupului de mame care îşi abandonează copiii,
explorarea cauzelor de abandon.
Studiul a arătat că, din totalul de 23.900
copil Incluşi în cercetare, au fost abandonaţi
387, ceea ce reprezintă o rată de abandon de
1,61%. Aceasta variază între 6,75% la Iaşi şi
2,69 % la Maternitatea Panait Sârbu din
Bucureşti.
 Profilul mamei cu risc de abandon

Studiul multicentric mal sus menţionat a

determinat profilul mamei :u risc de a
abandona copilul în maternitate, determinând
următorii factori le risc materni:
1.Starea civilă a mamei. S-a remarcat că din
387 de cazuri de copii abandonati , 312
provin din afara căsătoriei, faţă de 75 care
provin din familii legal constituite Vârsta mică a
mamei este un alt factor de risc pentru
abandonul
copilului. Se observă că un număr mare de
nou-născuţi abandonaţi provin din mame tinere
(15-19 ani).
2.La această grupă de vîrstă, rata abandonului
»mai crescută (2.45% fată de rata generală de
l ,61%)
2.Nivelul scăzut de instruire ai mamei Se
remarcă faptul că femeile cu instrucţie medie şi
cu studii superioare abandonează mai rar
decât cele cu studii elementare sau fără
studii.

Faptul că mama are o ocupaţie nu reprezintă

un factor de risc pentru abandon; mal mult,
copiii ale căror mame sunt angajate într-o
activitate sunt protejaţi de abandon aşa cum
arată o cercetare restrânsă efectuată pe 143
de cazuri de abandon la Spitalul Clinic de
Obstretică şi Ginecologie "Prof. Dr. Panait Sârbu".
S-au observat două tipuri de comportament
în cazul mamelor care au intenţia de a
abandona copilul în maternitate. Femeile dintr-
o primă categorie au o atitudine care poate fi
numită defensivă, de autoprotecţle, încercând
să nege existenţa copilului. Ele nu vor să
vadă copilul şi nici să-1 alăpteze, încercând
astfel să nu se lege afectiv de el. Se cred
neînţelese de societate, pradă unor conjuncturi
nefericite şi privesc abandonul ca unica soluţie
de a ieşi din această situaţie, în discuţiile cu
asistenţii sociali sau cu personalul medical,
argumentele invocate pot fi rezumate de sintagma "nu vă
daţi seama în ce situaţie specială mă aflu".
O a doua categorie de mame care
abandonează copilul în maternitate este
reprezentată de femeile a căror motivaţie o
reprezintă, în optica lor, soarta copilului. Ele
consideră că în situaţia lor economică dificilă
nu îi pot oferi copilului un viitor, acţionând din
punctul lor de vedere în interesul superior al
copilului. Sintagma folosită de ele ar putea fi:
"lasă, să aibă el o situaţie mal bună, eu nu îi
pot oferi condiţii de viaţă" sau "să fie măcar el
fericit".
Mamele cu tendinţa de a abandona ascund de
obicei această intenţie faţă de personalul
medical din secţiile unde este abandonat
copilul, deoarece le este teamă că ar putea fi
împiedicate să-şi ducă la îndeplinire intenţia şi
pentru că ar fi privite cu ostilitate de ceilalţi.

Copilul cu risc de abandon

Pornind de la acelaşi studiu multicentric realizat

în 1997 pot fi evidenţiate grupele de copii la care
riscul de abandon în maternitate este mal mare:
l. Greutatea la naştere. Se remarcă faptul că
fenomenul abandonului în maternitate are o
amploare mal mare în rândul copiilor cu greutate mici şi
foarte mică la naştere. Rata abandonului
copiilor cu greutate la naşten mai mică de
l.5Oog este de 10,03%, în timp ce la copiii cu
greutatea cuprinsa între l .501-2.500 g este de 4,06%, iar
la cei cu greutate de peste 2.500 § este de 1,24%
(p< 0,001, diferenţă semnificativă statistic).
3.Rangul copilului abandonat diferă în funcţie
de etnie. Astfel, în căzii rromilor se
abandonează preferenţial copiii cu rang
înalt (III şi IV), în timp ce în cazul familiilor
neaparţinând acestei etnii sunt abandonaţi
de obicei copiii de rang I şi II.
Copiii care sunt abandonaţi de părinţi în
spitale şi ajung în leagăne sau alte instituţii
de ocrotire au un prognostic social pe termen
lung destul de sumbru. Ei vor fi
instituţionalizaţi până la vîrsta de 18 ani,
după care se produce un al doilea abandon,
ei fiind de această dată "abandonaţi" de către
stat. Deşi în instituţiile de ocrotire tinerii dobândesc
o calificare, de multe ori meseria pe care aceştia
o învaţă nu are căutare, iar ei sunt puşi în
imposibilitatea de a-şi câştiga existenţa de pe
urma acesteia, în plus, ei dezvoltă un tip de
personalitate dependentă, fiind incapabili să-
şi trăiască viaţa pe cont propriu. Mulţi dintre
abandonaţi sunt nedeclaraţi, ei neavând
posibilitatea de a-şi procura acte de
identitate după împlinirea vârstei de 18 ani.

Se spune despre copiii abandonaţi că nu au

un model familial adecvat şi că, adulţi fiind,
ei îşi vor abandona la rândul lor copiii. Se
constată însă un paradox: femeia
abandonată de societate ("copil al străzii"),
cu situaţie economică sub limita subzistenţei,
refuză să-şi abandoneze copilul, pe care îl ia
să trăiască alături de ea, în timp ce mame care ar
avea posibilitai de întreţinere a copilului preferă
să îl lase în grija societăţii.
Nu exista insa o cercetare la nivel national asupra acestui
fenomen ceea ce ingreuneaza mult munca de prevenire si
combatere a sa.