Universitatea din București

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Master Grupuri de Risc și Servicii Sociale de Suport

COPIII DE ETNIE ROMĂ: șansă reală de a fi

adoptați sau nu?

Student: Fogoroșiu Emanuela

Anul I

București

2015

1
 Deși suntem în secolul XXI, procesul adopției – complex și delicat – este doar o opțiune
de „mâna a doua” în formarea unei familii, accentul fiind pus pe dezvoltarea tehnologiilor de
reproducere artificială și nu asupra dezvoltării unor politici și practici mai eficiente care să sprijine
adopția și actorii implicați în acest proces.
Ceea ce m-a determinat să scriu despre acest subiect este construcția socială a adopției în
România, având în vedere atât studiile în mare parte inexistente în aceste domeniu al percepțiilor
față de adopție și asupra copiilor de etnie romă adoptați, cât și importanța scăzută atribuită
influenței stigmei asupra părinților adoptivi și a copiilor adoptați la nivelul țării noastre. De
asemenea, am avut ocazia de a fi în contact direct cu o adopție „nereușită” în acord cu părerea
majorității.
În legătură cu această adopție, am remarcat modul în care numeroase persoane își exprimau
fără rețineri anumite opinii, generalizate apoi asupra tuturor copiilor adoptați, fapt ce m-a
determinat să iau o poziție defensivă și de apărare a adopției și a copiilor adoptați. Așa numita
„luptă” pentru justificarea poziției luate s-a transformat în final în acest eseu în care încerc să
analizez (atât din perspectiva personală, cât și din perspectiva altora), dacă părerea acestor
„câtorva” indivizi din societate și dacă imaginea creată în mintalul colectiv, este una de discreditare
a copiilor de etnie romă adoptați și/ sau în curs de adopție, sau dacă au de fapt vreo șansă reală de
a fi adoptați în România postmodernă.
În mod nejustificat, rezultatele adopțiilor cu probleme, care au stârnit mai mult sau mai
puțin interesul mass-mediei, sunt extrapolate asupra tuturor copiilor adoptați și asupra părinților
adoptivi, oamenii folosindu-se în special de logică. Astfel s-a creat o imagine generalizată la nivel
social despre faptul că adopțiile din centrele de plasament vor întâmpina dificultăți majore, iar
copiii adoptați vor prezenta în mod cert probleme în dezvoltare, și să nu uitam că adopția unui
copil de etnie romă este în mare parte ultimul lucru dorit de către viitori părinți adoptivi. Este ca
și cum am spune că, dacă am cumpărat o mașină, un Audi A4 spre exemplu, și acesta s-a defectat,
atunci toate Audi-urile vor avea aceeași soartă, fără însă a fi interesați de cauzele obiective și
subiective care au condus la daunele respective.
Prin urmare, doresc ca prin acest eseu să evidențiez șansele copiilor romi de a fi adoptați
și care este în general atitudinea față de copiii de etnie când se are în vedere adopția și atitudinea
față de cei care deja au fost adoptați.

2
 În primul rând trebuie să delimitez câteva coordonate teoretice pentru a putea să îmi susțin
punctul de vedere și afirmațiile. Trebuie să precizez definiția utilizată de către Oficiul Român
pentru Adopții (2009: 4), care prezintă adopția ca „o operațiune juridică prin care se creează
legătura de filiație între adoptat și adoptator, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele
adoptatorului.” Este important să facem distincția între adopție și plasament familial. După
momentul adopției, părinții dețin aceleași drepturi legale și responsabilități precum părinții
biologici. Asistenții maternali pe de altă parte, nu au aceste drepturi legale, acestea aparținând fie
părinților biologici, în perioada în care copilul este în îngrijire temporară, fie sunt transferate de
către instanța judecătorească unei agenții, asociații, fundații sau instituțiilor de protecție ale
statului. De ce am menționat acest lucru? Întrucât la sfârșitul anului 2013, se aflau 19.020 de copii
în plasament la asistent maternal, iar în centre de plasament, 22.189 de copii.1
În ciuda faptului că nu se cunoaște numărul copiilor romi încadrați în sistemul de protecție,
aceștia sunt suprareprezentați deși, așa cum specifică Centrul European pentru Drepturile Romilor
(2011: 5) „situația particulară a copiilor romi instituționalizați nu a fost precis documentată până
în prezent.”
Potrivit studiului menționat anterior, o multitudine de factori complecși, sociali și
economici, sunt agravați de discriminarea etnică și excluziunea socială a romilor, lucru cu care
sunt de acord și car l-am putut observa în practică. Motivele romilor de a-și abandona copiii și/ sau
a-i plasa în grija statului, fac în primul rând referire la sărăcie, lucru pe care fiecare individ din
societate îl poate observa cu ochiul liber în cazul situației romilor (nu luăm în considerare puținele
cazuri ale romilor tradiționali cu puternice resurse materiale și financiare). Un alt motiv important
este lipsa locurilor de muncă și a disponibilității angajatorilor de a angaja persoane de etnie romă,
tocmai datorită prejudecăților existente cu privire la această etnie. Nu trebuie însă negate și
neglijate nici condițiile de locuire improprii și condițiile sanitare inadecvate ale multor persoane
de etnie romă. Precizez așadar, că fiecare individ trebuie să privească în mod obiectiv toate aceste
motive și chiar să încerce să se pună în situația acelei familii, fără a afirma cu tărie de la început
că „așa ceva nu se face”, sau „cum să-ți lași copilul?”
Curioasă fiind despre copiii abandonați în maternitate și despre situația acestora, am
întrebat o asistentă socială care se ocupa de cazurile copiilor abandonați, care este ponderea
copiilor români și de etnie romă lăsați în grija statului încă din primele zile de viață. Deși în sinea

1
Datele au fost preluate pe de http://statistici.insse.ro/shop/ (accesat la data de 28 ianuarie 2015)

3
mea aveam răspunsul, sau anticipam să spună că cei de etnie romă sunt mai des abandonați, am
fost surprinsă să constat că răspunsul ei nu a fost cel așteptat. A confirmat faptul că există
numeroase cazuri a femeilor de etnie romă care își abandonează copiii, dar aceste cazuri sunt la fel
de frecvente și în cazul femeilor românce. Deși aceste rezultate nu pot fi generalizate, recunoaștem
faptul că în ceea ce privește românii, aceștia tind să aibă contact cu servicii specializate în acest
domeniu. De partea cealaltă însă, se poate observa o lipsă de servicii de prevenire la nivelul
comunităților rome, mai ales în contextul în care motivele și cauzele plasării în instituții și a
abandonului copiilor de etnie romă sunt bine cunoscute.
Un alt lucru care nu trebuie omis este lipsa de neutralitate și lipsa de asistență juridică atât
pe perioada sarcinii, cât și la naștere acordată femeii de etnie romă. Sunt prea bine cunoscute
cazurile în care medicii discriminează pe fondul etniei, arătând dezinteres și lipsă de respect față
de mamele romă. Bine înțeles, nu trebuie supra-generalizat nici acest aspect, deoarece există și
medici cu adevărat interesați de mamă, sarcină și făt și nu de „puterea financiară” și de etnia
acestora. Nu în ultimul rând copiii romi sunt victime ale discriminării în accesul la serviciile
publice, precum educația și sănătatea, discriminarea multiplă fiind resimțită atât pe baza etniei, cât
și pe baza statutului de copii instituționalizați, dacă aceștia sunt încadrați într-o formă de protecție
specială.
Care este însă legătura cu adopția copiilor de etnie romă? În serviciile locale de protecție a
copilului există o lipsă de profesioniști romi care să activeze și să susțină adopția copiilor de etnie
romă. Mulți potențiali părinți adoptivi nu doresc să adopte copii romi tocmai datorită etniei, aceștia
fiind etichetați de obicei ca suferind de anumite boli, de dizabilități mentale sau bagajul genetic
este considerat a fi unul nefavorabil.
Adopția a cunoscut o evoluție interesantă dea lungul anilor în țara noastră. În 1865 Codul
Civil Român adoptat, stipula că persoanele care doreau să adopte să fie cu 18 ani mai mari față de
vârsta celui adoptat. Un pas important în legislație a fost Decretul nr.131 din 2 aprilie 1949, care
aducea câteva modificări, cea mai importantă fiind adopția făcută doar în interesul superior al
copilului (al celui adoptat). Acest lucru este valabil și azi și este un principiu de bază în sistemul
de protecție al copiilor, care este totuși prea puțin aplicat și luat în calcul. La un eveniment din
Iași, moderatorul Prof. univ. dr. Cristina Stoica , care este și decan al Facultății de Asistență Socială
și Sociologie, a afirmat „În România practica legislativă îngreunează adoptarea unui copil, cu atât

4
mai mult cu cât acesta este de etnie romă.” 2 Aceasta nu este singura mențiune de acest gen, chiar
și unii părinți adoptivi confirmând faptul că au fost întrebați foarte „ […] clar in privința etniei. A
trebuit să spunem dacă vrem sau nu. Si ca exemplu de "realitate" în care trăim, din aproape 30 de
familii de pe lista de așteptare doar noi și încă o familie am zis că nu e o problemă etnia. Restul au
refuzat.” 3 Sursele acestea par a fi mai degrabă unele informale, însă o cercetare realizată de
Buzducea și Lazăr (2011) confirmă faptul că atunci când se au în vedere caracteristicile copiilor,
cele mai multe dintre familii care au fost incluse în cercetare au menționat că la momentul deciziei
privind adopția, și-au dorit copii mici, cu vârstă sub un an „sănătos şi nu de etnie romă.”
Putem extrapola în urma cunoașterii parțiale a societății în care trăim, că România este o
țară care privește diferit pe cei de etnie romă. Lucrurile sunt reale și totodată triste, însă nu e nevoie
să ocolim o realitate pe care o îmbrățișăm și o cunoaștem cu toții. Afirmațiile de genul „dacă nu
stai cuminte, vine țiganul și te ia”, sau binele cunoscute zicale „vă certați ca țiganii la ușa cortului”
etc., sunt doar câteva din exemplele impregnate încă de mic copil în mentalitatea românească.
Așadar nu ar trebui să avem așteptări foarte mari sau să ne mirăm foarte mult, cu privire la faptul
că adopția unui copil de etnie romă nu este dorită.
Potrivit lui Bejenaru (2011), copiii greu adoptabili nu sunt doar cei care aparțin din punct
de vedere etnic sau rasial categoriilor minoritare, ci și cei cu vârstă mai mare de 3 ani, cu probleme
emoţionale, cu boli cronice, cu dizabilităţi fizice şi/ sau mintale, copii supuși la diferite forme de
abuz şi/ sau neglijare severă, copilul care are mai mulţi fraţi şi, potrivit principiilor protecţiei
copilului, ar trebui plasaţi împreună. Aceste criterii par să influențeze intr-o măsură foarte mare
decizia părinților privind adopția unui anumit copil, fapt confirmat chiar și de secretarul de stat de
la Oficiul Român pentru Adopții: „Din păcate, familii de români care nu ţin cont de criteriul etnic,
atunci când vor să adopte un copil, sunt extrem de puţine. Toată lumea din sistem cunoaşte această
problemă. Românii nu vor să adopte copiii romi, au foarte multe prejudecăţi.” În 2013 directorul
Direcției Generale de Asistență Socială a Sectorului 1, Dănuț Fleacă a completat: „În septembrie
anul trecut, din 900 de familii care primiseră atestatul de familie adoptivă, 777 precizaseră în scris

2
http://iasifun.ziaruldeiasi.ro/adoptia-unui-copil-incantare-sau-dezamagire/76211/ (accesat la data de 27 ianuarie
2015)
3
http://comunitate.desprecopii.com/forums/topic/61950-adoptia-unui-copil-de-etnie/page-9#entry2374407
(accesat la data de 27 ianuarie 2015)

5
că nu vor să adopte un copil rom.” 4 Putem așadar concluziona că, conform statisticilor românii
preferă să aștepte mai mulți ani până când direcțiile generale de protecție a copilului găsește un
copil compatibil cu cerințele lor, decât să adopte un minor de etnie romă. Așadar șansele reale a
unui copil din sistemul de protecție și care aparține etniei rome de a fi adoptat sunt aproape nule.
O altă fațetă a prejudecăților față de copiii de etnie romă și a stigmatizării acestora, care
conduce prin urmare la respingerea lor în procesul adopției, face referire la perspectiva biologică.
Fiecare persoană se naște cu caracteristici individuale pe care nici o altă persoană nu le posedă. Se
poate observa cu ochiul liber inexistența a doi indivizi cu o înfățișare identică, fiecare ființă umană
având atribute vizibile sau ascunse care o diferențiază de cei din jur. În același timp însă, se poate
observa asemănarea cu părinții, atât la nivel fizic cât și la nivel psihic și comportamental.
Prezentăm anumite caracteristici genetice la naștere care interacționează cu mediul în care creștem,
fapt ce conduce la formarea personalității și la o manifestare unică a acesteia.
Cercetările care studiază domeniul eredității și influența acesteia, arată că la momentul
concepției un număr mare de caracteristici personale sunt determinate de structura genetică a
ovulului fertilizat. În proporție de peste 50%, genele programează celulele noastre astfel încât să
ne dezvoltăm într-o persoană cu o anumită culoare a pielii și a părului, cu o formă și mărime
generală a corpului, de un anumit sex și cu o parte din abilitățile intelectuale și temperamental-
emoționale (Atkinson et al. 1990). Totuși, cercetările în acest domeniu au demonstrat însă că
perspectiva aceasta este incompletă, întrucât dezvoltarea umană este condiționată de o continuă
interacțiune dintre ereditate și mediu, existând un echilibru între cele două.
Intervievând un subiect care a adoptat patru copii de etnie romă, D-l A.I., 36 de ani,
precizează că inițial a întâmpinat dificultăți în a adopta din pricina orientării religioase a familiei,
însă după ce și-a exprimat interesul să adopte 4 copii de etnie rromă de vârste mai mari, a
experimentat o schimbare a percepției celor din jur față de aceștia. Nu mai erau priviți ca adoptând
din motive egoiste, dorind doar să rezolve în acest fel problema infertilității, ci din motive altruiste.
Subiectul intervievat specifică faptul că, copii lui au prieteni în grupurile apropiate însă la școală
și alte medii sociale întâmpină dificultăți în a lega relații. A.I., 36 de ani, pune lipsa prietenilor
copiilor lui, pe seama etniei și a faptului că sunt mai închiși la culoare „din păcate societatea are

4
Reportaj realizat de România Liberă cu privire la prejudecătiile fașă de adopție
http://www.romanialibera.ro/special/reportaje/dincolo-de-prejudecati--%E2%80%9Eam-infiat-un-copil-
rom%E2%80%9D-301499 (accesat la data de 27 ianuarie 2015)

6
o problemă serioasă, nu neapărat cu adopția unde e mai mult curioasă, are probleme și cu asta,
cât cu etnia romă”, afirmând că, ceilalți doi copii adoptați care nu au un ten mai închis, au prieteni
la școală. Etnocentrismul, credința că propria cultură este superioară altei culturi (LeVine și
Campbell 1972), cu tendințe de a-i exclude pe alții pe criteriul apartenenței etnice, poate explica
într-o mare măsură relațiile tensionate dintre romi și români și astfel și dificultățile întâmpinate de
copiii adoptați de etnie romă de a se integra în mediile pe care le frecventează. A.I., 36 de ani,
precizează de asemenea despre interacțiunea copiilor lui cu cei din jur. Doreau să se joace cu
ceilalți copii, dar de multe ori au întâmpinat respingere: „constant veneau și îmi spuneau plângând
‹‹de ce copiii nu vor să se joace cu noi, ști la locul de joacă? De ce ne spun așa (țigani)››?” Tatăl
spune că s-a implicat activ la școală pentru a fi cunoscut de către colegii copiilor lui și de asemenea,
are discuții deschise despre toate probleme pe care le întâmpină, oferindu-le sprijin și dragoste
pentru a putea trece peste jignirile și injuriile produse de copiii din jur. Ceea ce e important de
menționat este faptul că acești copii au prieteni buni, dar în general se lovesc de medii ostile fie
datorită etniei din care fac parte, fie pentru că sunt adoptați, fie datorită comportamentului diferit.
Știm că nu doar copiii au tendința să discrimineze pe baza comportamentului învățat
(potrivit exemplului dat), ci și adulții, de la care preluăm aceste șabloane și tipare de
comportament. Astfel că A.I., 36 de ani, relatează diferite povești în care copiii lui au fost tratați
în moduri înjositoare, povestind de întâmplări când unii adulți au vrut chiar să-i lovească pentru
faptul că erau „mai bruneți” și astfel și-au imaginat că vroiau să fure sau să facă rău anumitor
animale. Legat de școală acesta spune că „Alina muncea, îi place să muncească. La franceză a
luat note mari și s-au strâns toată clasa, au acuzat-o că a copiat, au pus-o la tablă să dea test, și
ea a știut” și altă întâmplare: „și-a schimbat tunsoarea […] Atât de mult au jignit-o fetele, una din
ele a zis ‹‹uite am acasă o perucă să ți-o aduc să o porți›› și crede-mă, nu-i stă urât.” Despre
băiatul adoptat, A.I., precizează: „l-au luat și i-au aruncat toate la gunoi […] l-au băgat și pe el
cu capul.” Un alt exemplu în acest sens, este dat tot de către acest subiect, care precizează reacția
unei persoane, de data aceasta adulte, față de etnia copiilor adoptați: „‹‹ce fain că ați adoptat›› și
după ce ia văzut pe Cristi și pe Alina, m-a întrebat dupa aia: ‹‹Da, tu ai văzut ce culoare au?››”
După cum a precizat și tatăl copiilor mai sus în unul din exemplele date, copii nu înțelegeau
de ce erau discriminați și numi țigani. Consider așadar, că în special copiii de vârste mai mici, care
au crescut în instituții sau la asistenți maternali și care mai apoi ajung să fi adoptați, întâmpină
anumite dificultăți în ceea ce privește recunoașterea etniei (așa cum specifică și A.I.), neînțelegând

7
care este diferența dintre ei și ceilalți din jur și care este motivulpentru care sunt respinși. De aceea,
cred că este benefic pentru copii să fie pregătiți nu doar înainte de adopție, ci și pe parcursul
perioadei cât se află la asistentul maternal și în centrele de plasament, să-și recunoască etnia, poate
chiar să fie familiarizați cu anumite elemente culturale specifice pentru a putea fi rezilienți în
momentul când vor întâmpina dificultățile și ironiile celor din jur, care de obicei încep odată cu
integrarea în învățământul de masă (școală, liceu etc.). Nu putem exprima mai bine decât Centrul
European pentru Drepturile Romilor (2011: 9): „Căminele de copii din România duc o lipsă
copleşitoare de programe de dezvoltare şi promovare a identităţii etnice într-o manieră pozitivă în
rândul copiilor romi. Aceasta se manifestă în negarea identităţii etnice în rândul multor copii romi
aflaţi în grija statului, respingerea familiilor lor şi în sentimente negative faţă de romi, în general.”
Concluzionez prin a preciza că adopția copiilor de etnie romă nu este un lucru dezirabil în
societatea românească, iar șansele acestora de a fi vreodată adoptați sunt minime. Ceea ce mă face
însă să sper la o schimbare, este tocmai exemplul familiei prezentate mai sus, care a trecut dincolo
de toate atitudinile negative ale celor din jur și a considerat copiii romi, în primul rând copii cu
nevoie reale ca oricare alt copil. E nevoie să se lucreze la percepția și prejudecățile românilor și la
schimbarea atitudinii noastre față de persoanele de etnie romă dacă dorim o societate sănătoasă,
care cu adevărat consideră fiecare cetățean ca fiindu-i egal. În final, e nevoie ca părinții adoptivi
să înțeleagă că ei pot avea o mare influență asupra schimbării acestei percepții, tocmai prin adopția
și creșterea unui copil de etnie romă, care la fel ca alt copil se va avea astfel șansa dea se integra
și de a crește armonios din toate punctele de vedere.

Bibliografie

1. Centrul European pentru Drepturile Romilor. 2011. Condamnați pe Viață. Copiii Romi din
România Aflați în Grija Statului. Iunie.

8
2. Bejnaru, Anca. 2011. Adopția copiilor în România. Iași: Institutul European.
3. Buzducea, Doru și Florin Lazăr. 2011. Profilul Părinților Adoptivi din România și
Motivația Adopției Copiilor Greu Adoptabili. Revista Calitatea Vieții 22 (3): 313-334.
4. Atkinson, L. Rita, Richard C. Atkinson, Edward C. Smith și Daryl J. Bem. 1990.
Psychological Development. În Introduction to Psychology Tenth Edition, ed. Rita L.
Atkinson, Richard C. Atkinson, Edward C. Smith și Daryl J. Bem, 68-92. London:
Harcourt Brace Jovanovich Publishers.
5. LeVine, A. Robert și Donald T. Campbell. 1972. Ethnocentrism: Theories of Conflict,
Ethnic Attitudes and Group Behavior. New York: John Wiley & Sons.