Cap.

I: Evoluția formelor de asistență socială

Asistența socială reprezintă totalitatea măsurilor întreprinse de către Stat, Biserică și alte
organisme neguvernamentale spre a sprijini persoanele aflate în situații speciale- care nu au
posibilități umane din cauza unor stări psihice sau fizice deficitare, ca urmare a unor factori cu
influențe negative, ca: apariția unor boli cronice, accidente, inadaptarea la mediul social,
deteriorarea stării materiale, calamități naturale, vârstă și alte multiple cauze. Asistența socială,
prin măsurile întreprinse, are rolul de a cunoaște și preîntâmpina procesele negative care conduc
la asemenea situații speciale și a ajuta persoanele respective să-și găsească locul în societate.1

Asistența socială reprezintă ansamblul de instituții, programe, măsuri,activități

profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităților cu
probleme speciale aflate temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică,
socială, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii
un mod normal, decent de viață.2

Asistența socială este o activitate profesională de ajutorarea a persoanelor aparte sau a

unor grupuri și comunitați, pentru a-și restabili sau mări capacitatea de funcționare socială și de
creare a condițiilor care să favorizeze acest scop. Asistența socială reprezintă un ansamblu de
măsuri întreprinse de către stat, de către Biserică, de către organisme non-guvernamentale spre a
asprijini ersoanele aflate în situații deosebite, deficitare, a căror stare fizică sau psihică a fost
afectată de diverși factori nocivi: apariția unor boli cronice, deteriorarea stării materiale,
calamități naturale, vârsta înaintată etc. 3

Alți autori definesc asistența socială (sau serviciul social) ca „o instituție care, inserată în
ansamblul organizării sociale, are ca funcție de a asigura, prin canalul organismelor publice sau
private, un ajutor social membrilor comunității, și de a da astfel satisfacție multiplelor trebuințe
ale omului(...). Serviciul social caută să-l insereze pe individ, familia, grupurile și colectivitățile

1
Mănoiu, F., Epureanu V., Asistența socială în România, Editura ALL, 1994, p.2
2
Zamfir, Elena, Dicționar de politici sociale, coord. Luana Miruna Pop, Editura Expert,
București, 2002, p. ?
3
Ion Petrică, Religiozitatea și instituțiile sociale în România, Editura Institutul European, Iași,
2013, p. 67
în mediul social de ansamblu. Printr-o acțiune terapeutică sau preventivă, el răspunde nevoilor pe
care se bazează inserția socială, servindu-se de „social” ca de un punct de sprijin. Astfel spus, el
pune în joc și dezvoltă energiile personale ale asistaților și ale asistenților sociali, relațiile
interprofesionale și resursele societății.4

Asistența socială este o artă, o știință și, cu siguranță, o profesie. Este o artă, deoarece
presupune din partea celui care o practică o serie de calități personale, aptitudini deosebite, care
prin educație dezvoltă deprinderi și abilități, formează talentul necesar pentru a acționa într-o
mare diversitate de situații, pentru a-i putea înțelege pe oameni și a-i ajuta pe ei să se ajute
singuri. Este o știință, pentru că a dezvoltat în timp idei, principii și concepte operaționale
proprii. Este o profesie, pentru că presupune și ține seama de toate atributele unei profesii: deține
un corpus sistematic, organizat teoretic, de cunoștințe de specialitate; operează cu valori și
simboluri comune; are instituții academice; se bazează pe un sistem legislativ și pe o dimensiune
etică proprii; deține un profil profesional specific pentru a servi persoana în nevoie, în particular,
și totodată pentru bunul mers al societății, în sens mai larg.5

Asistența socială caută să crească funcționarea socială a indivizilor singuri sau în grup prin
activități centrate pe relațiile lor sociale care constituie interacțiuni între indivizi și mediul lor,
precum: restaurarea unor capacități diminuate, asigurarea de resurse individuale/ sociale și
prevenirea disfuncțiilor sociale.6

Componentă de tip redistributiv noncontributiv a sistemului de protecție socială,

reprezentând ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, autoritățile publice ale
administrației publice locale și societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea unor
situații care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane.7

Asistența socială, privită în sens restrâns, reprezintă o activitate de ajutorare a oamenilor pentru a
înțelege și învinge greutățile, prin susținere și protecție, corecție și reabilitare. În sens larg, ea
poate fi definită ca o activitate orientată spre rezolvarea problemelor sociale, specifice unei
4
Blum, R., Dimensions sociologiques du travail social, Editions du Centurion, Paris, 1970, p.21
5
Ion Petrică, Religiozitatea și instituțiile sociale în România, Editura Institutul European, Iași,
2013, pp. 67-68
6
Alexiu, Mircea, Curs de metode utilizate în asistența socială, Universitatea de Vest, Timișoara,
1997, p. ?
7
Legea nr. 705/3 decembrie 2001 privind sistemul național de asistență socială, MO nr. 814/18
decembrie 2001
categorii aparte de persoane, în primul rând celor care nu mai dispun de resurse materiale,
sociale și morale, care nu mai sunt în stare să-și obțină, prin eforturi proprii, mijloacele necesare
unui trai decent. În această categorie, includem copiii, orfanii, familiile dezorganizate,
pensionarii, șomerii, invalizii, devianții, refugiații etc.8

Ca domeniu distinct de activitate, asistența socială este definită drept „un ansamblu de
instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a
persoanelor , grupurilor și comunitaților cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care
(...) nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de
viață.”

Ca „sistem subsidiar al protecției sociale”, asistența socială funcionează după un alt

principiu decât asigurările: bazându-se doar pe fonduri provenite din bugetul statului sau din
donații ale voluntarilor și ale instituțiilor internaționale, asistența nu presupune nici o contribuție
financiară anterioară a persoanei asistate. Ajutorarea persoanelor aflate în situații problematice
are la bază principiul solidarității și presupune evaluarea trebuințelor asistatului.

Scopul fundamental al asistenței sociale este acela de restaurare a capacității de

funcționare socială normală a indivizilor, grupurilor și comunităților; în acest sens, va fi necesară
crearea condițiilor societale necesare funcționării „normale” (adică îm acord cu standardele unei
societăți date).9

Asistența socială în spațiul românesc

Primele începuturi ale asistenței sociale în România au fost semnalate, la fel ca în alte țări ale
lumii, sub forma unor acțiuni caritabile, filantropice, având la bază o motivație profund
religioasă și dezvoltându-se secole de-a rândul în jurul mănăstirilor și bisericilor.

Începând cu secolul al XIII-lea, pe lângă diferite mănăstiri, au fost organizate așa-zisele

„bolnițe”, care erau în fapt azile pentru bolnavii săraci, pentru invalizi și pentru bătrânii fără
aparținător. Referirea la persoanele asistate de către aceste instituții se făcea prin utilizarea
termenului de „nemernici” (pentru elementele sociale: cerșetori și vagabonzi). În fapt, se pare că
8
Florin Emil Verza, Introducere în psihopedagogia specială și în asistența socială, Editura
Fundației Humanitas, București, 2002, p. 211
9
Neamțu, G., Bocancea, C., Asistența socială. Elemente de teorie și strategii de mediere, Editura
A92, Iași, 1996, pp. 67-68
această tradiție a înființării unor astfel de așezăminte pe lângă unitățile de cult ar fi avut la
început mai degrabă o motivație practică decât una religioasă: la vârsta senectuții, călugării care
serveau mănăstirile, se regăseau lipsiți de orice potențial sprijin familial, având în vedere rigorile
vieții până la momentul respectiv, în special în ceea ce privește obligativitatea celibatului. Astefl,
reprezentanții mănăstirilor s-au văzut nevoiți să găsească o soluție la această problemă, care,
până la urmă îi privea inclusiv pe ei, peste un anumit orizont de timp. Soluția găsită a fost
construirea/amenajarea unor anexe pe lângă mănăstiri, în cadrul cărora călugării „pensionați” să
se retragă la vremea bătrâneții, fiindu-le acordate îngrijiri de către personalul mănăstirii. Aparent,
această practică a câștigat foarte mare popularitate, extinzându-se atât în ceea ce privește
numărul de așezăminte înființate, cât și în ceea ce privește acoperirea tipurilor de beneficiari, așa
cum aminteam mai sus.10

Se poate spune despre asistența socială că are un trecut lung și o istorie scurtă. Așa cum putem
delimita o îndelungată perioadă a psihologiei înglobată în filosofie, artă etc., de cea propriu zis
științifică, cu o vechime de aproximativ 120 de ani, tot așa poate mai îndelungata perioadă de
asistență socială implicită, impusă de situațiile în care oamenii trebuiau ajutați, se delimitează de
asistența socială ca demers profesionist, adică de când putem vorbi de profesiunea de asistent
social, de asemenea cu o existență scurtă, dar de mai bine de un secol. Asistența socială capătă
astfel un statut recunoscut și având un corp de cunoștințe științifice. Ea se înscrie în rândul
profesiilor care ajuta satisfăcând anumite trebuințe umane.11

Apărută ca profesie la sfârșitul secolului al XIX-lea, asistența socială a cunoscut o

dezvoltare rapidă, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, devenind un element
indispensabil al oricărei societăți contemporane.

În România, după o ascensiune spectaculoasă între cele două războaie mondiale,

ascensiune datorată în special eforturilor lui Dimitrie Gusti și Școlii Sociologice de la București,
asistența socială a fost eliminată aproape în întregime în perioada regimului comunist, conform
pe baza considerentului că societatea socialistă este o societate perfectă în care nu există
persoane care nu se pot integra în sistem și probleme care nu pot fi soluționate. Astfel că în 1969
școlile de asistență socială se desființează.
10
Tomiță, M., Baciu, L., Lazăr, T. A., Organizarea și funcționarea sistemului de asistență
socială în România, Editura PRO Universitaria, București, pp. 14-15
11
Viorel Prelici, Asistența socială: idee; demers; profesie, Editura Mirton, Timișoara, 2001, p.8
 Astfel, în 1969 este desființat învățământul de asistență socială, iar instituționalizarea
rămâne singura modalitate de asistare a copiilor orfani sau abandonați, a bătrânilor și persoanelor
cu handicap. Imaginea unora dintre aceste instituții a fost una dintre cele mai șocante pentru
publicul din întreaga lume după revoluția din 1989: mizerie, nepăsare, oameni ai nimănui,
suferință închisă între ziduri.

A urmat apoi un regres semnificativ în timpul perioadei comuniste, când s-au desființat
învățământul și rețeaua de asistență socială, pe considerentul că în societatea socialistă nu există
probleme sociale, că numai elementele ostile nu se pot integra din punct de vedere social și că
orice problemă poate fi rezolvată prin mecanisme administrative. Singura formă de asistare a
copiilor orfani și abandonați, a persoanelor cu handicap și a bătrânilor era internarea într-o
instituție, în timp ce, încă din anii 1960, în țările occidentale încep să se caute alternative la
măsura instituționalizării, multe dintre stiudiile în domeniu arătând efectele negative ale acesteia
asupra persoanelor internate.

Tot edificiul construit prin eforturile Școlii Sociologice de la București și ale lui Dimitrie
Gusti a fost dărâmat, astfel că în 1990 a fost necesar să se înceapă de la zero, iar primul pas în
construirea sistemului național de asistență socială a fost reînființarea învățământului superior de
asistență socială, ilustrând premisa că pentru orice activitate eficientă este nevoie de
profesioniști.12

Sărăcia, dizabilitățile, existența orfanilor și a copiilor abandonați, a bătrânilor bolnavi și

fără sprijin familial sunt probleme vechi de când lumea. Apariția unei profesii centrate pe
„tratarea maladiilor sociale” în mod științific și sistematic este un fapt relativ recent: primele
decenii ale secolului XX sunt martorele creării sistemelor naționale de asistență socială și
implicit ale construirii identității profesiei de asistent social. Timp de aproape două milenii,
ocrotirea persoanelor, a grupurilor și comunităților aflate în situații problematice a fost
preocuparea exclusivă a Bisericii. Din zorii creștinismului și până prin secolul al XIX-lea ,
asistența socială practicată de instituțiile și ordinele religioase a fost principalul punct de sprijin
pentru săraci și pentru celelalte categorii defavorizate. 13

12
Maria Emilia Sorescu, Berilă Ioan, Asistența socială- sistem și profesie, Editura Universitaria,
Craiova, 2005, p. 25
13
Neamțu, G., Bocancea, C., Asistența socială. Elemente de teorie și strategii de mediere,
Editura A92, Iași, 1996, pp. 53-54
 Odată cu începuturile creștinismului, asistența socială ia forma unor acțiuni cu caracter
religios. Până în secolul al XVI-lea, majoritatea acțiunilor de ajutorare a diferitelor categorii de
deficienți se făcea în cadrul mănăstirilor și a congregațiilor religioase. În spațiul românesc, în
secolul al XIII-lea, au fost organizate, pe lângă diferitele mănăstiri, așa-zise „bolnițe”, care nu
erau altceva decât azile pentru bolnavii săraci, pentru invalizi și, în general, pentru bătrânii
săraci.14

Este de înțeles faptul că biserica a dat o turnură divină practicilor asistenței sociale, ocupându-se
atât de credincioșii săi, cât și de ceilalți (pe ambele planuri- material și spiritual), în vederea
atragerii acestora din urmă la credință. Motivul ce a stat la baza ajutorării a fost acela că binele
făcut semenilor noștri ne ajută la purificarea propriilor suflete și, astfel, vom putea fi mântuiți și
ne vom înălța pe treptele Dumnezeiești.15

Activitatea asistențială are două dimensiuni principale, și anume dimensiunea economică

și dimensiunea propriu-zis socială și psiho-socială. Primul tip de dimensiune, cea economică,
vizează alocarea unor resurse materiale și financiare persoanelor care, pentru o perioadă limitată
de timp, nu pot duce o viață auto-suficientă; respectivele persoane nu au, în acest caz, venituri
suficiente rezultate din activitățile propriisau din prestațiile sistemului de asigurări sociale (spre
exemplu săracii, copiii orfani sau abandonați, deficienții, bătrânii fără susținere familială și fără
pensii, persoanele afectate de calamități naturale și care nu sunt protejate prin contracte private
de asigurări). Cel de-al doilea tip de dimensiune, dimensiunea propriu-zis socială și psiho-socială
vizează procesele de integrare și reintegrare socială în sens larg (în plan familial, profesional,
cultural, normativ, în asistența dependenților de droguri și alcool, în resocializarea delicvenților,
rezolvarea problemelor de cuplu, protecția persoanelor victime ale abuzului fizic, sexual și
psihic, rezolvarea conflictelor intra- și intergrupale).16

De o dezvoltare a asistenței sociale, ca profesie, putem vorbi abia la începutul secolului trecut, în
contextul dilatării spațiului serviciilor publice și sociale. Profesia de asistent social a evoluat
rapid, de la asistența individului cu mijloace sociale și psihologice clasice la terapia specializată

14
Mănoiu, F., Epureanu V., Asistența socială în România, Editura ALL, 1994, p.4
15
Florin Emil Verza, Introducere în psihopedagogia specială și în asistența socială, Editura
Fundației Humanitas, București, 2002, p. 215
16
Neamțu, G., Bocancea, C., Asistența socială. Elemente de teorie și strategii de mediere,
Editura A92, Iași, 1996, pp. 68-69
a grupurilor defavorizate sau a comunităților în dificultate, astfel încât putem vorbi, acum, de un
domeniu cu profil profesional distinct și de o arie problematică autonomă. Abordarea
problemelor, în asistența socială, se face gradual, începând cu ajutorul individual și continuând
cu rezolvarea problemelor interpersonale și la nivelul activității profesionale, pentru, ca în final,
să se ocupe de rezolvarea problemelor la nivelul comunității. Toate acestea devin posibile
datorită unor metode și tehnici specifice de asistență socială, a mobilizării energiilor individuale
și colective, pentru rezolvarea problemelor comune.17

Florin Emil Verza, Introducere în psihopedagogia specială și în asistența socială, Editura

17

Fundației Humanitas, București, 2002, p. 221