Sistemul de asistență socială norvegian

VS
Sistemul de asistență socială românesc.
În perspectiva dezvoltării comunitare
Asistența socială în România- Scurt istoric

În România asistența socială a avut un puternic caracter religios. Aceasta s-a dezvoltat în jurul
mănăstirilor. Primele inceputuri sunt acțiuni caritabile, filantropice cu un pronunțat caracter
religios, care aveau drept scop ajutorarea ocazională a celor care se plasau la marginea societații:
bătrânii și bolnavii săraci și lipsiți de ajutorul familiei, copii orfani, handicapații ajunși cerșetori,
săracii aflați in situație de mizerie severă.

- În perioada 1735-1750 apar diferite fundații cu scop umanitar: “Fundatia Pantelimon”-

infiintata de Grigore al II-lea Ghica care construiește primul orfelinat pentru copii săraci,

- in anul 1751, se infiinteaza azilul de femei “Domnița Balasa”, destinat fetelor sărace si orfane.

- In anul 1775 Alexandru Ipsilante infiinteaza instituția cu carater umanitar “Cutia milelor” care
strângea venituri din dări și unele cote benevole de participare a populației către biserici si
serveau pentru ajutorarea copiilor săraci,

- in anul 1793 se creeaza postul de medic șef al orașului, care avea ca principală preocupare
ingrijirea gratuită a bolnavilor săraci.

- actul de naștere al asistentei sociale moderne poate fi plasat inca din 1775, odata cu apariția
primei legi de protectie pentru copil și infiintării unor instituții specializate de ocrotire pentru
persoane in dificultate :fete-mame, săraci, bolnavi, pers. vârstnice fără sprijin, persoane
handicapate fizic și psihic.

Legislativ, au fost inregistrate in anul 1881, prin Regulamentul Organic al Valahiei, se

infiinteaza, un serviciu de asistenta sociala care se preocupoa de copii gasiti, acestia urmând a fi
dati la doici si mame crescătoare.

- in anul 1894 se legifereaza asistenta sociala in domeniul copilului, extinzindu-se la nivel de

comună, care avea sarcina de a se ocupa de copii gasiti orfani.

Din aceasta perioada statul incepe sa creeze institutii de protectie pentru copii si adulții cu
carente fizice, psihice si sociale.
- Incepand cu anul 1901 se infiinteaza: azilul de copii sugari, orfelinatul pentru fete orfane si
copii gasiti, iar pe lânga primarie se infiinteaza un “serviciu al crescătoarelor”,

Caracteristica asistentei sociale romanesti moderne: reprezinta un produs direct al preocuparilor

Scolii sociologice a lui Dimitrie Gusti.

România a fost una dintre primele țări europene care a elaborat un sistem de securiatate socială
atât in domeniul asigurarilor sociale (prima lege a pensiilor dateaza din 1912), cât si in cel al
asistenței sociale prin acordarea de ajutoare orfanilor, vaduvelor de razboi.

Sistemul comunist nu a tolerat dezvoltarea asistentei sociale, in anul 1952 este interzisă
pregatirea asistentilor sociali prin invatamantul universitar, fiind acceptata sub forma de școală
post-liceală, forma care va fi si ea desființată in anul 1969.

Reteua de asistenta sociala comunitara a fost si ea desfiintata, iar profesia de asistent social a fost
radiata din nomenclatorul profesiilor.

Serviciile comunitare de asistenta sociala, au fost complet eliminate, iar asistentii sociali
profesionisti, erau tinuti in posturi administrative marginale.

Dupa Revolutia din 1989 statul nu isi mai asuma asistenta sociala a persoanelor care se aflau in
nevoie, aceasta revenind in mod dramatic familiilor, care se confrunta si asa cu probleme cauzate
de lipsa unor venituri minime pentru subzistenta.

In primii ani ai tranzitiei nu exista un sistem de asistenta sociala, altul decit cel asigurat in
institutiile specializate, in timp ce problemele sociale erau din ce in ce mai multe si mai
diversificate.

Din 1990 a venit problema reînființării profesiei de asistent social cu studii superioare din partea
sociologilor, astfel au fost înființate secții de asistență socială la câteva universități din țară, cum
ar fi: Universitatea București, Universitatea din Cluj și Universitatea din Iași, adăugându-se mai
târziu și Universitatea de Vest din Timișoara.

Asistența socială din România, mai mult decât în țările dezvoltate din vest, a fost gândită nu
numai ca mijloc de suport și recuperare individuală a persoanelor în dificultate, ci totodată ca un
instrument de soluționare a problemelor sociale ale individului, grupurilor, comunităților, ca
terapie și dezvoltare socială în același timp.

Astăzi asistenta sociala poate fi definita ca un asamblu de institutii, programe, masuri, activitati
profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunitatilor, cu
probleme speciale, aflate temporar in dificultate, care din cauza unor motive de natura
economica, socio-culturala, biologica sau psihologica nu au posibilitatea de a realiza prin
mijloace si eforturi proprii un mod normal, decent de viata.

Asistenţa socială de astăzi

Asistenţa socială este astăzi, alături de asigurările sociale, una din comportamentele
fundamentale ale sistemului de protecţie socială. Buzducea (2009, pp. 45-46) vorbeşte despre trei
posibile ipoteze ale asistenţei sociale:

1. Asistenţa socială ca ştiinţă: deţinătoare a unui test de teorii psihosociale fundamentale,

principii, şi obiect de studiu;
2. Asistenţa socială ca profesie: ce este adânc ancorată în principii umaniste şi dedicată
identificării de soluţii la problemele cu care se confruntă oamenii;
3. Asistentul social ca sistem: ce implică o anumită structură arhitecturală ce are în
competenţa sa o relaţie instituţională, o serie de servicii sociale adresate beneficiarilor
eligibili, un cadru normativ care îi conferă funcţionarea.
Definiţia generală după NASW (1970) a asistenţei sociale face referire la următoarele
elemente:

Este o activitate profesională, de ajutorare a unor indivizi, grupuri sau comunităţi pentru întărirea
sau instalarea capacităţilor funcţionale din punc de vedere social şi crearea condiţiilor sociale
favorabile atingerii acest scop.

Organizarea actualului sistem de asistenta sociala

Sistemul de asistenţă socială cuprinde ministere,directii sau alte structuri guvernamentale.

 Cel mai important minister este Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale si Familiei care
coordonează întreg sistemul naţional de asistenţă socială, având atribuţii majore precum :

- elaborarea politicilor de asistenţă socială ;

-stabilirea strategiilor de dezvoltare a asistenţei sociale ;

-promovarea drepturilor persoanelor aflate în nevoie ;

-colaborarea cu principalii reprezentanţi a societăţii civile ;

-finanţează programele naţionale de asistenţă socială ;

-elaborează programe de formare şi perfecţionare a personalului din domeniul asistenţei

sociale ;

-administrează şi gestionează fondurile alocate asistenţei sociale ;

Activitatea de asistenţă socială mai este sustinuţă şi de alte ministere fără a avea vreo
responsabilitate prevazută de lege ,Ministerul Sănatatii,Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
Ministerul Justiţiei.

Funcţiie şi principiile serviciilor sociale

Obiectivul serviciilor sociale este de ai ajuta pe cei care se cofruntă cu diferite nevoi.
Aceste servicii sunt efectuate doar de persoane calificate în domeniul asistenţei sociale.

Funcţiile serviciului social sunt:

- suport profesional prin cosiliere şi terapie ;

- focalizarea şi eficientizarea suportului social;
- facilitarea absorbţiei suportului social;
 - apărarea intereslor şi drepturilor persoanelor aflate în dificultate;
- diagnoza problemelor socioumane;
- prevenţie;

Principiile serviciului social sunt:

- dreptul de aprimii asistenţă socială în situatii de necesitate este un drept universal al

tuturor memebrilor colectivităţi;

-opţiune fundamental umanistă;

-baza organizării serviciilor de asistenţă socială este comunitatea;

LEGISLAŢIA ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ:

Legea privind Statutul Asistentului Social

Normele privind accesul in Profesia de Asistent Social

Legea privind Statutul Asistentului Social

Normele privind accesul in Profesia de Asistent Social

Sistemul de asistență socială în Norvegia

Drepturile copiilor sunt mai presus de drepturile părinţilor.În regimurile social-democrate, cum
este şi cel din Norvegia, domină prezumţia responsabilităţii universale a statului pentru
bunăstarea cetăţeanului. O asemenea abordare a responsabilităţii implică existenţa unui larg
spectru de servicii sociale bine dezvoltate, cu susţinere predominant publică. În virtutea
modelului scandinav social-democrat, există și în Norvegia un număr foarte mare de asociaţii și
organizaţii de reprezentare a intereselor cetăţenilor. Norvegia are și o tradiţie de peste un secol a
organizaţiilor non-profit furnizoare de servicii sociale. Astfel, predominant în mediul urban,
întâlnim, pe lângă serviciile comunale, o serie de servicii sociale furnizate de ONG-uri, iar mai
nou și de societăţi economice cu scop lucrativ, care furnizează servicii sociale și medicale.
Principalele argumente pentru această evoluţie sunt flexibilitatea, adaptabilitatea crescută,
birocraţia redusă și economicitatea. . Pe lângă serviciile și beneficiile oferite de autoritatea
locală, cetăţenii norvegieni au dreptul la o serie de beneficii prin sistemul naţional de asigurare
socială, cum ar fi ajutorul de bază sau ajutorul pentru persoanele care necesită îngrijire, în funcţie
de gradul de severitate al afecţiunii.

Ce spune legea norvegiană pentru Protecţia Copilului.

Barnevernet sau Serviciul de Protecție a Copilului este instituția națională de protecție a copilului
în Norvegia, instituită prin Legea privind protecția copilului în anul 1992.

Drepturile copiilor sunt protejate în Norvegia de două tipuri de instituţii care au atribuţii
ierarhizate, fiecare dintre ele funcţionând atât după nişte principii generale, cât şi după reguli
proprii. Este vorba despre Ministerului Copiilor, Tineretului şi Familiei – organismul decizional
la nivel de ţară - şi Consiliile Districtuale cu atribuţii directe în teritoriu. Legea Privind Protecţia
Copilului arată că „municipalitatea va monitoriza îndeaproape condiţiile în care trăiesc copiii şi
este responsabilă pentru identificarea măsurilor de prevenire a problemelor de comportament şi
neglijare. Serviciul de protecţie a copilului are responsabilitatea deosebită de a aduce la lumină
cazurile de neglijare, probleme de comportament, sociale şi emoţionale destul de devreme pentru
a evita problemele de durată şi a trece la acţiune în legătură cu acest lucru”. În ceea ce priveşte
atribuţiile Ministerului Copiilor, acesta poate emite dispoziţii suplimentare care, de la caz la caz,
să vină în spijinul autorităţilor zonale.„

Scopul central al serviciilor pentru protecţia copilului este acela de a asigura că minorii şi tinerii
care trăiesc în condiţii care le-ar putea pune în pericol sănătatea şi dezvoltarea primesc asistenţa
necesară la timpul potrivit şi acela de a se asigura că minorii şi tinerii cresc într-un mediu care să
le ofere siguranţă. Legea pentru protecţia copilului se aplică oricărui copil cu reşedinţa în
Norvegia, indiferent de biografia personală sau cetăţenie”,.

Asistenţa la domiciliu include măsuri precum:

 îndumare parentală;
 susţinerea unei persoane din familie care are grijă de copil;
  oferirea unui loc la o grădiniţă;
 plasarea în centre atât a copiilor, cât şi a părinţilor, împreună.

Câteva aspecte esențiale ale Serviciului de Protecție al Copilului/Barnevernet.

În legea norvegiană, abuzul fizic asupra copiilor este considerat infracţiune. Mai mult, orice
formă de interacţiune cu conotaţii sexuale care vizează un copil este echivalată cu violul (Child
Protection Systems).

Motivele care duc la intervenţia Barnevernet sunt următoarele:

a) când un copil are nevoi speciale, agenţia oferă de obicei ajutor în familie;

b) când copilul nu poate fi ajutat în familie sau când copilul este abuzat, se caută plasarea
acestuia în afara căminului;

c) când un copil are comportamente de risc, agenţia oferă fie ajutor în familie, fie în afara
familiei, după caz.

Intervenţiile Barnevernet pot fi solicitate de părinţi sau pot fi impuse de autoritatea de stat
împotriva voinţei părinţilor.

Intervenţiile care presupun plasarea copiilor în afara familiei biologice trebuie să aibă loc în
urma deciziei unei comisii/a unui tribunal districtual cu 5 membri (un judecător, doi specialiști și
doi juraţi). În faţa acestei instanţe, atât municipalitatea care cere instituirea măsurii plasamentului
copilului, precum și părinţii au dreptul să folosească avocaţi și să pledeze pentru cauza lor în
cadrul înfăţișării, care se numește „negociere”. Decizia acestui tribunal se ia prin majoritate de
voturi, iar opiniile contrare majorităţii trebuie menţionate în decizia scrisă.

În abordarea norvegiană, copiii sunt priviţi nu doar ca parte a unei familii, ci și ca indivizi
independenţi, care au drept la „educaţie, servicii medicale, o copilărie decentă, protejată de
neglijare și de abuz”. Din acest motiv, Barnevernet intervine nu doar pentru protejarea copilului
de rele tratamente, ci și pentru garantarea egalităţii de șanse a tuturor copiilor din societate. În
sensul acesta, serviciul de protecţie a copilului poate furniza asistenţă socială și economică
familiei, dar poate și să propună plasarea copilului în afara cadrului familiei.
Există 4 principii fundamentale ale intervenţiilor Barnevernet. Cel mai important dintre principii
este cel biologic, care ar trebui să garanteze favorizarea părinţilor biologici în procesul de
încredinţare a custodiei. Al doilea cel mai important este principiul interesului superior al
copilului. Legea nu dă foarte multe detalii despre cum se stabilește interesul superior al copilului,
în afară de ideea că acesta este asociat cu relaţii bune cu adulţii și cu prezenţa îngrijirii adecvate.
Al treilea principiu este cel al stabilităţii, care urmărește, pentru fiecare copil, garantarea unui
mediu stabil acasă, la școală sau între prieteni. Ultimul principiu este cel care statuează că trebuie
mereu adoptată cel mai puţin invazivă formă de intervenţie în favoarea copilului

Într-un raport UNICEF din 2013, Norvegia se află pe locul 2 din 29 de ţări analizate din
perspectiva nivelului general de bunăstare a copiilor care locuiesc în respectivele ţări. În 2007,
Norvegia ocupa locul 7 din 21 de ţări cuprinse în primul raport de acest gen furnizat de UNICEF.
Guvernul de la Oslo investește foarte mult în sistemul de protecţie a copilului (1,2% din PIB în
2008, de pildă, adică o medie de 36.600 de dolari anual pentru un copil aflat în atenţia
Barnevernet).

Norvegia este una dintre țările în care sistemul de asistență socială este foarte dezvoltat,
iar accentul pus pe interesul superior al copilului și pe bunăstării locuitorilor a făcut ca acest
sistem să se dezvolte în ultimii ani. Față de România sau alte state, Norvegia are nevoie doar de o
declarație semnată sau anonimă pentru a interveni în situațiile considerate de ,,criza’’, iar
declarațiile venite din partea cadrelor didactice fac ca procedurile să fie grăbite.

Cel mai bun exemplu al acestui sistem este familia Bodnariu. Familia este formată din 7
membrii, cei 5 copiii ,tatăl, român, și mama, norvegiancă. Această familie, stabilită intr-un sat
din Norvegia își creșteau copiii cu multă iubire și atenție, dar intr-o zi pe când mama își aștepta
copiii să vină cu autobuzul de la școală a văzut că în locul acestora a venit protecția copilului.
Aceștia au adus la cunoștină părinților că sunt decăzuți din drepturi întrucât fetele familiei au
dezvăluit că le este frică de părinții lor că le vor certa. Protecția Copilului a acționat abia mai
apoi au făcut cercetări pentru a confirma sau infirma cele spuse de fete. Astfel familia Bodnariu a
rămas fără cei 5 copiii aproximativ un an. La sfârșitul anului 2015, familia Bodnariu a atacat în
instanță decizia Serviciului local de protecția copilului de luare a copiilor în custodie, aducându-i
acestuia următoarele acuze:

 încălcarea Convenției cu privire la Drepturile Copilului, adoptată de Adunarea Generală a

Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, în special art. 5, 8, 9, 14, 18, art. 20 alin.
3 și art. 30;
 forța extremă și abuzivă a Barnevernet;
 lipsa unei anchete sociale prealabile;
 lipsa unei evaluări a impactului separării copiilor de părinți și a separării fraților prin plasarea
în trei familii diferite;
 lipsa de transparență;
 interogatoriu fără translator și fără avocat, încălcându-se astfel dreptul la apărare;
 constrângerea de a nu contacta ambasada;
 lipsa unor evidențe de abuz fizic sau psihic asupra copiilor;
 întârzierea întocmirii documentației în limba română, așa cum prevede legea;
 mama nu-și poate alăpta bebelușul de 4 luni decât de două ori pe săptămână;
 presiuni asupra mamei (Ruth) să declare în mod mincinos că tatăl (Marius) este abuziv cu ea
și că, declarând astfel, își va primi copiii;
 amenințări la adresa lui Marius să nu facă public cazul, riscând în caz contrar să nu-și mai
vadă copiii niciodată;
 plasarea copiilor în orașe diferite, la distanță de 3 - 5 ore de casă, inclusiv a bebelușului de
trei luni care trebuie alăptat, deși avocatul a găsit o locație în apropierea casei părintești;
 manipularea copiilor prin întrebări direcționate, pentru a da declarații prin care părinții să fie
incriminați.
După implicarea delegaților români, micile revolte care au avut loc în norvegia și noile
acuze aduse de către alte familii statului norvegian și mai ales Barnevernetului , familia Bodnariu
a reușit să-și recupereze toți copiii și s-au mutat în România.

Acest caz, această familie care a avut curajul de a face public neregulile care există în sistemul
Barnevet, alte familii si-au făcut povestea cunoscută și au prezentat experiențele lor cu Barnevet.
La începutul anului 2012, relațiile diplomatice dintre Norvegia și India au intrat în impas după
ce asistenții sociali au luat din sânul familiei doi copii, de 3, respectiv 1 an. Tatăl, cercetător,
lucra în Norvegia din 2007, iar copiii au fost plasați în familii surogat în mai 2011. Motivele?
Dormeau în pat cu părinții, iar mama îi hrănea cu mâna. A fost nevoie de luni de presiune și de
intervenția ministrului de Externe indian pentru ca situația să se rezolve. Totuși, în urma
îndelungatei separări de părinți, băiețelul în vârstă de 3 ani a încetat să vorbească.

- În noiembrie 2011, copiii de 8, respectiv 12 ani ai unei familii originare din Sri Lanka, aflată în
Norvegia de două decenii, au fost luați de Protecția Copilului și plasați în două familii surogat.
„Ni s-a spus că nu știm să ne creștem copiii. Fiul și fiica noastră împărțeau aceeași cameră și
același pat, fapt cu care serviciul de Protecție a Copilului nu a fost de acord”, declara, în martie
2012, tatăl copiilor. Potrivit acestuia, în raportul de circa 100 de pagini care i-a fost prezentat
apărea și acuzația că „dă copiilor prea multă ciocolată”.

- În 2015, o familie turcă a reușit să-și păstreze copiii doar pentru că a plecat la timp din țară.
„Într-o zi, au invitat-o pe fiica mea de 17 ani la o audiere. Am ezitat la început, dar apoi mi-am
făcut repede bagajul și am fugit în Turcia. Câteva zile mai târziu, o persoană de la instituție ne-a
informat că există un dosar pe numele nostru. Dacă am fi așteptat încă un pic, ne-ar fi luat
copiii”, declara mama, care trăise în Norvegia peste 30 de ani. Cât despre motivele invocate în
dosar, pe listă figura acela că și-a pus fiul care suferă de epilepsie să doarmă în cameră cu ea.

- La începutul anului trecut, preşedintele Cehiei, Milos Zeman, a avut o ieşire publică violentă
împotriva statului norvegian, pe care l-a acuzat de practici similare celor naziste. Asta, după ce,
în 2011, doi fraţi, copiii unui cuplu ceh, au fost luaţi în custodie de autorităţile din Norvegia,
separaţi unul de celălalt şi plasaţi în îngrijirea a două familii surogat. Potrivit presei din Rusia şi
Cehia, care a prezentat speţa, ca şi declaraţia liderului de la Praga, cazul fraţilor Michalákov a
fost declanşat de sesizarea unei educatoare, potrivit căreia unul dintre copii ar fi spus că tatăl i-a
strecurat mâna în pijama.

- Un al doilea caz care vizează părinții de origine cehă a apărut cu doar câteva zile în urmă, fiind
vorba de o fetiță de 9 luni, luată de Protecția Copilului din Norvegia în jurul Crăciunului și
internată într-un spital, în condițiile în care copilul suferă de probleme congenitale la rinichi și
necesită tratament medical constant până când se va putea realiza un transplant. Potrivit
informațiilor apărute în presa cehă, părinților li s-ar fi reproșat că nu s-au ocupat suficient de
copil.

- În octombrie 2014, copilul de 5 ani al unei familii de origine rusă, Natalya și Sergey Shianok,
nu s-a mai întors acasă de la școală, fiind luat de asistenții sociali și plasat în custodie. Potrivit
părinților, cu câteva zile înainte copilul povestise colegilor cum își pierduse un dinte de lapte
când mama sa l-a schimbat de tricou. În raportul Protecției Copilului a apărut însă că mama, în
mod intenționat și abuziv, i-a scos dintele. În ciuda implicării oficialilor ruși, băiatul se află în
continuare în grija unei familii norvegiene adoptive, fără ca mama să aibă informații despre
aceștia și despre locul în care se află fiul său.

În viziunea multor state, printre care și România, Barnevernetul a dus de multe ori
cazurile la extrem. Deși legea spune că luarea copiilor din familie este ultimul pas care trebuie
făcut și numai în cazul în care consilierea familiei, îndreptarea greșelilor dau greș. Barnevernetul
nu este controlat și verificat de către stat, parlament, guvern, ci de către prefecții județelor,însă
deși se presupune că aceștia dețin puterea asupra sistemului ei nu pot face nimic altceva decât să
ofere niște recomandări.