Tema 7.

Problemele psiho-sociale ale persoanelor vîstnice

1.Dependența persoanelor în vîrsta

2.Săracia –Vîrstnicilor
Aspecte teoretice ale sărăciei

În fiecare societate există oameni bogaţi şi oameni săraci.

Criza economică din ultimii ani a determinat şi mai mult numărul săracilor în ţară.
Căderea producţiei a fost urmată de căderea consumului, mulţi devenind pur şi simplu săraci, dar
săraci sînt consideraţi toţi membrii unei gospodării care consumă mai puţin decît un anumit prag
al sărăciei în decurs de o lună.
Cunoaşterea sărăciei, ca unul dintre cele mai grave fenomene sociale care marchează
lumea contemporană, şi mai ales fundamentarea unor programe eficiente de combatere a
sărăciei. Numeroase probleme de ordin teoretic şi metodologic pe care le implică fac obiectul
unei tot mai bogate literaturi de specialitate. Dezbaterea şi soluţionarea lor a preocupat numeroşi
cercetători cu mari renume.
Definiţiile moderne tratează sărăcia ca pe un fenomen complex, multidimensional,
implicînd luarea în considerare a unor componente / aspecte ale condiţiilor de viaţă care sînt
insuficient sau nu sînt deloc reflectate de indicatorii sintetici ai veniturilor sau cheltuielilor. Sfera
resurselor este mai largă, alături de resursele materiale fiind cuprinse şi cele de ordin cultural şi
social implicate în satisfacerea nevoilor umane fundamentale. Starea de sărăcie se apreciază în
funcţie de posibilitatea oamenilor de a participa la viaţa socială. Sărăcia „comportă multiple forţe
care nu pot fi cuprinse cu uşurinţă într-un cadou cu forme simple, nu cunoaştem decît o mică
parte din aceste faţete”.

Stabilirea unui coraport concret între veniturile familiei, pe baza căruia se identifică
sărăcia, nu are o bază ştiinţifică strictă şi conţine o doză mare de convenţionalitate. În afară de
aceasta, este predeterminată soluţia la problema importantă privind proporţiile sărăciei, deoarece
în cadrul definiţiei de sărăcie relativă amploarea acesteia e presupusă apriori şi măsurarea
gradului de sărăcie ca atare e lipsit de sens.
În general, evaluarea şi determinarea sărăciei, necătînd la divergenţele existente în
determinarea termenului de „sărăcie” se realizează prin abordarea următoarelor aspecte
conceptuale:
- sărăcia absolută
- sărăcia relativă
- sărăcia subiectivă
 - sărăcia obiectivă

Definiţiile diferă şi în funcţie de modalităţile de abordare absolută şi relativă a sărăciei.

Abordarea absolută înseamnă, în esenţa, stabilirea stării de sărăcie în raport cu un minim
corespunzător satisfacerii nevoilor umane fundamentale; un minim universal valabil, determinat
în mod obiectiv de dimensiunea acestor nevoi, în schimb, abordarea relativă constă în stabilirea
stării de sărăcie prin comparaţie eu nivelul de trai şi modul de viaţă dominant în societate în
momentul evaluării. Cele două modalităţi de abordare au generat metode diferite de stabilire a
pragului de sărăcie: prima bazată pe evaluarea nevoilor fundamentale, a doua pe distribuţia
bunăstării într-o anumită societate la un moment dat. Fiecare metodă are avantajele şi dezavantajele
ei, iar rezultatele diferă uneori considerabil, astfel încât interpretarea şi utilizarea lor trebuie
făcute în funcţie de împrejurările şi scopul evaluării sărăciei[19, p.38]. Abordarea absolută a
caracterizat primele evaluări ale sărăciei şi este în general adecvată măsurării sărăciei în ţările
mai sărace, fiind asociată deseori cu minimul de subzistenţă, cu sărăcia extremă sau cu sărăcia de
masă. Sărăcia este definită în termeni relativi în principal în societăţile bogate. In acest context
ea este frecvent asociată termenului de excludere (sau marginalizare) sociala, precum şi celui de
minim social sau minim decent.
Sărăcia absolută reprezintă inexistenţa unor condiţii minime de viaţă (produse
alimentare, îmbrăcăminte, locuinţă) necesare unei simple supravieţuiri în condiţiile societăţii
respective. Ea nu reprezintă neapărat înfometarea vizibilă, aşa cum este definită uneori la nivelul
simţului comun. Ea înseamnă condiţii elementare de viaţă, insuficiente şi aproape integral lipsit
de surse pentru o participare minimă la viaţa socială. Pe termen mediu, ea produce deteriorarea
rapidă a capacităţilor şi oportunităţilor minime ale persoanei de a participa la viaţa societăţii din
care face parte. Sărăcia absolută înseamnă marginalizare şi în mod special excludere socială
Sărăcia relativă se defineşte prin inexistenţa nivelului minim de resurse care asigură o
funcţionare normală a persoanei / familiei în contextul social cultural dat. Ea este de natură
ajutătoare de a scoate persoana din mecanismele vieţii sociale producînd progresiv o reducere a
şanselor acesteia de a se reînscrie în viaţa normală a societăţii respective. Sărăcia relativă nu
exclude o vieţuire în contextul social-cultural al colectivităţii, dar produce multiple frustrări în
raport cu modul de viaţă cristalizat în cadrul societăţii noastre. Cele mai multe definiţii şi
evaluări ale sărăciei sunt fundamentate pe ideea că sărăcia este o stare, care poate fi pusă în
evidenţă şi măsurată în mod obiectiv, comparând resursele de care dispun gospodăriile cu un prag
determinat "în mod obiectiv", în funcţie de nevoile fundamentale sau de nivelul general/normal de
trai, prin utilizarea unor indicatori care măsoară obiectiv nivelul de bunăstare, în această abordare,
expertul sau cel care face politica de asistenţă socială stabileşte dacă o persoană / familie este săracă
sau nu. Conform unei alte definiţii, sărăcia este un sentiment, nu o situaţie obiectivă. Este
sentimentul de a nu avea suficient pentru a trăi normal. De aici ideea evaluării ei pe baza aprecierii
subiective a persoanelor, care ştiu cel mai bine dacă resursele le sunt suficiente pentru a-şi
satisface nevoile. Dezvoltarea ei, în lumina teoriei utilităţii şi bunăstării, a condus la elaborarea unor
metode speciale de determinare a pragului de sărăcie, bazate pe chestionarea gospodăriilor asupra
situaţiei lor şi a suficienţei resurselor. Promotorii acestei abordări consideră că ea rezolvă şi
problema luării în considerare a unor componente şi dimensiuni ale bunăstării / sărăciei care nu pot
fi măsurate cu instrumentele clasic.
Factorii producători de sărăcie
Esenţial pentru o strategie de luptă împotriva sărăciei este acţiunea asupra factorilor
care produc şi menţin sărăcia. Adesea, în mod cu totul contraproductiv, prin strategia anti-
sărăcie se înţelege suportul celor săraci: a oferi săracilor un minim de bani, mese gratuite şi alte
bunuri elementare vieţii zi cu zi. O politică anti-sărăcie este cu mult mai mult decît ajutorul
pentru sărăcie: ea reprezintă acţiunea asupra factorilor care generează şi menţin sărăcia.
Se pot identifica mai multe categorii de factori:
a) factori structurali generali:
Într-o societate în care sursele sînt obţinute prin efort personal şi mai ales prin activităţi de tip
salarial, factorii producători de sărăcie se referă în mod special la cei care, în diferite feluri,
fac imposibil pentru individ să producă veniturile necesare:

Incapacitatea de muncă datorită: vîrstei, handicapului, bolii cronice, dependenţei vate,

incapacitatea temporară de muncă datorită necesităţii de îngrijire a copiilor mame singure.

Capacitatea sistemului economic de a oferi locuri de muncă. Lipsa structurală a

locurilor de muncă poate apărea în contexte diferite: competiţie pe piaţa mondială, recesiune
economică, subdezvoltare, proces de restructurare a sistemului .
Sistemul de distribuire a veniturilor. Distribuţia veniturilor poate fi înalt polarizată
datorită mai multor factori. În primul rînd există inegalităţi accentuate în sistemul salarial:
munca foarte prost plătită, neprotejată de o legislaţie adecvată şi de un sistem de negociere
colectivă care să apare drepturile angajaţilor, polarizării salariale dramatice determinate de
situaţiile de monopol. Apoi, există dezechilibrele de performanţă dintre ramurile economiei: în
sectoarele performante, veniturile pot fi ridicate, în cele neperformante, veniturile pot să scadă
spre niveluri care produc sărăcia. Dezechilibrele pieţei pot genera ele însele polarizări mari de
venituri. Sistemul de impozitare este un instrument extrem de important de reglare a distribuţiei
veniturilor. Corupţia, speculaţiile la marginea legii şi mult dincolo de ea reprezintă o sursă
importantă de polarizare şi de transfer, adesea chiar criminal, de la cei săraci la cei bogaţi[31,
p.51].
 Capacitatea de producere a unor bunuri şi servicii prin efort propriu. Unele
bunuri necesare sînt produse şi prin efort propriu: agricultura de subzistenţă, mici reparaţi şi
amenajări. În mod special, la nivelului scăzute de resurse, această capacitate devine esenţială. Ea
reprezintă totodată o resursă de cîştiguri suplimentare prin activităţi pe cont propriu şi, la limită,
se poate transforma în activitatea economică principală de producere a veniturilor, devenind o
activitate orientată spre piaţă.
Factori globali conjugali:
Capacitatea economică de a produce suficient de eficient încît eforul personal să
producă cel puţin veniturile minime necesare. Economiile care nu au o astfel de capacitate sînt
economii structural sărace şi, complimentar, vom avea o sărăcie structurală a colectivităţii. În
condiţii de recesiune şi lipsă de locuri de muncă, apare sărăcia salariaţilor – salariaţi prost plătiţi
care, deşi muncesc, obţin venituri insuficiente[12, p.46].
Capacitatea diferitelor configuraţii economice sectoriale / locale de a produce
veniturile satisfăcătoare: sărăcia agricultorilor, sărăcia meşteşugarilor tradiţionali, sărăcia în
anumite zone diferă.
Existenţa unor condiţii instituţionale şi tehnice deficit de legislaţie, de instuţionalizare,
deficit de capital care facilitează sau blochează activităţi pe cont propriu producătoare de venit.
Factori derivaţi – cultura şi sistemul social al sărăciei:
Dezordini personale (dependenţa de alcool, droguri), stil de viaţă neadoptat
exigenţilor pieţei muncii: lipsa de motivaţie, alienare faţă de efort etc.
Adaptarea la situaţia de sărăcie. Lipsa de încredere în forţele proprii, demoralizarea,
acceptarea sărăciei produc o scădere a efortului şi a investiţiei în dezvoltarea propriilor abilităţi.
Nivelul de aspiraţii scăzute. Dimitrie Gusti observă că un factor important al
menţinerii stării de sărăcie îl reprezintă nivelul scăzut al aspiraţiilor. Aceasta este o cauză a
receptivităţii scăzute la inovaţie, a lipsei de mobilizare a efortului personal, a lipsei de interes
pentru dezvoltarea personală. Se produce o limitare a activităţii şi a acumulării în limitele unor
resurse modeste de viaţă[12, p.68].
Deficit de capital uman: lipsa de educaţie şi calificare, investiţie scăzută în formarea
copiilor. În perioada de tranziţie s-a produs o deteriorare importantă a capacităţilor de muncă a
generaţiei adulte. În ceea ce priveşte tînăra generaţie, cu excepţia unor domenii restrînse ca
pondere, oportunităţile de formare profesională au fost extrem de limitate.
Situaţii personale care reduc şansele: de exemplu, persoanele eliberate din
închisoare.
Lipsa de oportunităţi pentru tineri: deficit de educaţie, lipsa locurilor de muncă,
locuri de muncă disponibile cu nivel scăzut de calificare.
 Nivelul de aspiraţii excesiv de ridicat: dezechilibre între aspiraţii şi posibilităţi care
duc la moduri criminale de producere a veniturilor, care la rîndul lor cresc vulnerabilitatea
personală.
Cultura sărăciei: orientarea prezenteistă, consum distorsionat şi contraproductiv, lipsa
capacităţilor tehnice şi de disciplină a muncii, dependenţa de suport social, proprietăţii private.
Incapacitatea colectivităţii de a proteja membrii săi de deposedare criminală a
propriilor resurse: vîrstnici care rămîn fără locuinţe datorită înşelătoriei, hoţia, exploatarea
criminală a economiei subterane, corupţia.
Incapacitatea de a proteja şi compensa împotriva diferitelor calamităţi naturale.

Aceasta este o lipsă, probabil incompletă, a factorilor care generează şi menţin sărăcia.
Ea sugerează însă cu claritate că orice strategie trebuie să nu se ridice în nici un fel la suportul
economic al celor în sărăcie, ci trebuie să conţină posibilităţi de acţiune asupra factorilor
generatori. Compensarea lipsei de resurse (ajutor material al celor în sărăcie)fără a acţiona
asupra factorilor generatori perpetuează starea de lipsă şi nevoia de compensare a ei. Mai mult,
creează o stare de dependenţă în sensul că ea reprezintă o stare de dependenţă în sensul că ea
reprezintă o soluţie la problemă, care nu o rezolvă, ci o perpetuează în mare măsură. Prevenirea
şi absorbţia sărăciei va trebuie să fie realizată printr-un pachet de politici care să acţioneze
complex asupra tuturor acestor factori[13, p.38].
O asemenea abordare nu este sustenabilă şi din alte motive:
Angrenează multe resurse sociale şi deci, este înalt vulnerabilă la fluctuaţiile acestor
resurse.Afectează negativ efortul de dezvoltare socială. Orientează eforul societăţii spre
supravieţuire, cu puţine resurse disponibile pentru dezvoltare. O strategie minimalistă de
reducere a sărăciei devine astfel un factor al perpetuării sărăciei.
De eforturile de suport social beneficiază doar o parte din colectivitate, ceilalţi nebenificiind
decît indirect. Pentru efortul de dezvoltare beneficiază toţi membrii colectivităţii. În aceste
condiţii, colectivitatea tinde să considere că plăteşte pentru mulţi care nu merită.

Se creează un cerc vicios. O politică socială orientată masiv spre suport social
focalizat al celor în dificultate tinde să polarizeze colectivitatea: o majoritate care trăiesc sub
stresul continuu al responsabilităţilor descurajate, demoralizarea.
Deficienţe de socializare: lipsa de educaţie, de profesionalizare, de capacitatea de a
munci, de cultură a relaţiilor interpersonale.
Mediu social incitant la comportamente şi stiluri de viaţă contraproductive.

Cumulări de deprivări şi lipsuri care scad şansele unei soluţionări cu forţe proprii a
problemelor.
 Stil de consum. Pe lîngă lipsa resurselor, modul de utilizare a lor este un factor
important de sărăcie: pentru cei cu puţine resurse, lipsa unor priorităţi care să echilibreze modul
de viaţă, utilizarea lor contraproductivă – alcoolismul în special – constituie o sursă a sărăciei.
Deficit de capacităţi sociale: lipsa capacităţilor colective de soluţionare a problemelor
comune, lipsa de încredere reciprocă, competiţia de tip junglă în care toţi pierd, exploatarea
reciprocă.
Factori de politică socială:
Deficit de securitate / protecţie socială. Un nivel prea scăzut al transferurilor sociale, dar
şi utilizarea lor slab eficient sau fără priorităţi clare şi adecvate reprezintă o sursă importantă a
sărăciei.Crizele sistemului de securitate socială. Căderea sau modificarea drastică a sistemului
de securitate socială lasă situaţii de sărăcie necompensate. Sistemul actual de pensii prezintă un
caz dramatic de vulnerabilitate la sărăcie a unui important segment de populaţie[29, p.87].
Socialismul a descurajat acumularea economică personală, oferind în schimb un sistem complex
de pensii. Degradarea sistemului de pensii a făcut ca un segment mare de vîrstnici să cadă în
sărăcie.Incapacitatea colectivităţii de a oferii o protecţie socială a populaţiei împotriva diferitelor
speculaţii în perioada de tranziţie . Lipsa de reacţie la explozia jocurilor de tip Caritas, falimentul
băncilor şi al fondurilor de investiţii, falimentarea întreprinderilor au reprezentat un factor
important de sărăcie în ultimii ani. La acestea se adaugă lipsa de protecţie efectivă a populaţiei
împotriva deposedării ilegale – neocrotirea şi al eforturilor – recompensele vin mereu în funcţie
de efort – şi o minoritate săracă care este susţinută necondiţionat, care este mai presus de
responsabilitatea şi obligaţiile efortului pentru propria bunăstare mai mult, orice încercare de
presiune riscă să fie privită ca „blamare a victimei”.