UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE DREPT – PROGRAM MASTER ZI – SIDIE – ANUL 1

Drepturile minorităţilor în Europa

Masterand: Anca – Mădălina Drăgoșelea

2013-2014
Cuprins

Introducere

Minoritățile naționale în reglementarea Uniunii Europene

Minoritățile în Europa

Protejarea minorităților în procesul European de integrare.

Concluzii

Bibliografie
Introducere

Termenul de drepturi ale minorităților întrunește două concepte diferite: în primul rând,
drepturile normale ale indivizilor așa cum sunt aplicate ele membrilor minorităților rasiale,
etnice, de clasă, religioase, lingvistice ori sexuale, iar în al doilea rând, drepturile colective
acordate minorităților ca și grupuri. Termenul de asemenea, se poate extinde și la drepturile
oricăror indivizi care nu sunt parte din majoritatea decizională.

Mișcările pentru drepturile omului, de cele mai multe ori caută să asigure că drepturile
individuale nu le sunt negate unora pe baza aparteneței la o minoritate, cum ar mișcările globale
pentru drepturile femeilor ori mișcările globale în favoare comunităților LGBT, sau diversele
mișcări pentru minoritățile rasiale pe glob.

Chestiunea drepturilor minorităților a fost ridicată pentru prima dată în 1814 la Congresul de la
Viena, unde s-a discutat soarta evreilor Germani și în special a celor polonezi care erau din nou
scindați. Congresul și-a exprimat speranța că Prusia, Rusia și Austria să fie toleranți și să-și
protejeze minoritășile, lucru care nu s-a întâmplat, aceștia discriminând sistematic de-a lungul
timpului. Congresul de la Paris din 1856 a acordat atenție specială statutului de evrei și creștini
în Imperiul Otoman. Congresul din 1878 din Berlin a atins și problema statutului evreilor în
România, iar pe lângă asta, cei din Serbia și Bulgaria. Totuși, toate aceste Congrese din secolul
XIX au dat greș în a impune reforme majore. Rusia era activă în mod deosebit în protejarea
popoarelor creștin ortodoxe și a celor slavice sub controlul Imperiului Otoman. Persecutarea ori
discriminarea împotriva unor minorități specifice deveniseră un subiect monden la vremea
respectivă, iar evreii începuseră să protesteze în Rusia. Totuși, multe alte minorități erau date la o
parte ori nici nu erau luate în seamă, minorități precum negri în Statele Unite ale Americii.
Poporul armean a fost de asemenea un popor căruia nu i se dădea atenție, până la genocidul din
1915, chiar și apoi neexistând diferențe majore.

Prima dată când drepturile minorităților au fost proclamate și legiferate a fost în anul 1849 în
iulie, urmate de drepturile minorităților din Austria în 1867. O serie de instrumente internaţionale
şi regionale au fost dezvoltate în perioada de după finalul războiului rece. Chiar dacă până atunci
au existat instrumente care să prezinte relevanţă din perspectiva drepturilor minorităţilor, acestea
nu se referă în mod explicit la ele, ci mai degrabă le include implicit ca parte a drepturilor
omului. Un astfel de instrument este Carta Drepturilor Universale ale Omului a Naţiunilor Unite
care vorbeşte de aplicarea drepturilor omului fără distincţie în baza rasei, sexului, limbii sau
religiei (art. 1). Articolul amintit este concludent pentru accentul pus la nivel internaţional pe
prevenirea discriminării în perioada dintre sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi căderea
comunismului.

Drepturile minorităților, ala cum se aplică ele comunităților etnice, religioase ori lingvistice li
popoarelor idigene, sunt parte integrantă din drepturile internaționale ale omului. Ca și drepturile
copiilor, drepturile femeilor sau drepturile refugiaților, drepturile minorităților sunt un cadru
legal creat pentru a asigura că un anumit grup care este într-o poziție vulnerabilă, dezavantajată
sau marginalizată în societate, reușește să ajungă la un nivel de egalitate cu ceilalți și să fie
protejați de orice formă de persecuție. Primul tratat internațional postbelic făcut pentru a proteja
minoritățile, făcut special pentru a proteja minoritățile de la aminințarea dispariției a fost
Convenția asupra Prevenției și Pedepsirii Crimelor Genocidului al Organizației Națiunilor Unite.

Drepturile minorităților acoperă protejarea existenței acestora, protecția împotriva discriminării

și persecutării, protecția împotriva promovării identității și prezența activă în viața politică.
Pentru a promova drepturile acestor comunități, multe țări au legi sau ordonanțe speciale ale
instituțiilor abilitate. Deși Organizația Națiunilor Unite a tratat popoarele indigene ca fiind o sub-
categorie a minorităților, un segment tot mai larg din dreptul internațional le este dedicat, în
special Convenția 169 a Organizației Internaționale a Muncii și Declarația Drepturilor
Popoarelor Indigene a ONU.

Minoritățile naționale în reglementarea Uniunii Europene

Rolul direct al Uniunii Europene (și de asemenea reglementarea în concepția Uniunii ori a
Consiliului European) în zona protejării minorităților naționale este încă destul de limitată (la fel
ca și în cazul general al protejării drepturilor omului). Uniunea Europeană s-a bazat pe dreptul
internațional și un sistem regional de drept internațional (bazat pe Consiliul Europei, Organizația
pentru Securitate și coooperare în Europa, etc.) și într-un caz de necesitate a acceptat normele
acestora. Dar „de-economizarea integrării Europene” care a început în anii 1990, a schimbat
gradual această situație. Relevanța politică a protecției acestor minorități este foarte mare.
Acum, deși protecția minorităților naționale nu a devenit încă un principiu general acceptat în
Uniunea Europeană, în multe acte reglementate legal, probleme legate de minoritățile naționale
sunt menționate. În relațiile externe, protejarea acestor minorități naționale a devenit unul dintre
marile criterii de cooperare între statele membre și chiar și niște condiții de incluziune pentru
statele aderante.

Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană, deși a început să fie mai activă în ceea ce privește
protejarea minorităților la începutul anilor 1990, încă nu are o politică consistentă în legătură cu
această problemă. Tratatele nu mandatează protecția minorităților, mai mult, acestea nici nu sunt
menționate în multe dintre ele. Problema lipsei de consecvență în ceea ce privește politicile
legate de minorități au devenit aparente după schimbările politice majore ce au avut loc în
Europa în anul 1989, cu conflicte de natură etnică în fosta Iugoslavia și începutul procesului de
dezvoltare a fostelor țări comuniste din Uniunea Europeană. Aceste evenimente au determinat ca
U.E. să impună protejarea drepturilor minorităților ca o condiție de acces în Uniune și să ia noi
măsuri politice pentru a preveni discriminarea și excluderea socială a minorităților. Chiar și așa,
este un fapt că formularea unor politici ale drepturilor minorităților în Uniune au rămas destul de
vagi și de multe ori fără consecințe juridice. Statele membre au multe politici diferite în ceea ce
privește minoritățile și de multe ori nu au reușit să ajungă la un acord comun legat de standardele
generale din această zonă.

Nu numai Uniunea Europeană în sine a început să se confrunte cu această problemă după 1989,
dar și Consiliul Europei, Națiunile Unite și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa
au trecut prin asta. Prima problemă significantă care a luat naștere prin aceste organizații și care
încă nu a fost rezolvată în totalitate de cei avizați în acest domeniu este cea de definire a
problemei. Este o paletă largă în ceea ce privește definirea termenului de minoritate, nicio
definiție fiind considerată una general acceptată. Așadar, atât în reglementarea Uniunii Europene
cât și în cea internațională, nu există un consens în ceea ce privește definirea minorităților, iar în
plus, există multe măsuri de drept internațional care au fost create în lipsa unei definiri clare.
Termenul de minoritate poate fi clasificat, în principiu, în minorități religiose, lingvistice, etnice
și naționale. Aceste categorii de suprapun de cele mai multe ori deci nu pot fi distinse cu
exactitate. O minoritate religioasă practică o religie ce este diferită de cea practicată de
majoritatea populației, în timp ce o minoritate lingvistică este compusă dintr-un grup de oameni
care folosesc limba în mod diferit decât limba oficială a statului în care trăiesc, ori în formă
scrisă ori orală, și formează subcategoria principală a minorităților culturale.

Două opţiuni sunt luate în considerare pentru clarificarea punctului de vedere asupra definirii
„minorităţii” în cadrul legal internaţional contemporan:
1. o primă posibilitate este descrierea caracteristicilor distincte ale minorităţii, precum relaţia cu
statul în care trăieşte, alături de prezentarea clară sau generală a cadrului drepturilor şi
obligaţiilor acesteia.
2. cea de-a doua posibilitate presupune o abordare dinamică şi largă a protecţiei unui grup în
societăţile moderne, acomodând nevoile unor grupuri distincte care prezintă legături diferite cu
statul. 1
Prima abordare este una tradiţională care se bazează pe identificarea elementelor definitorii ale
minorităţilor naţionale. Chiar dacă există o serie de astfel de încercări de definire, un acord
formal nu a fost niciodată obţinut. O primă interpretare a conceptului este dată în anii 1970 de
către raportorul special al Subcomisiei pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor,
din cadrul ONU, Francesco Capotorti. Conform acestuia, minoritatea naţională reprezintă: „Un
grup numeric inferior restului populaţiei unui stat, în poziţie ne do minantă, ai cărui membrii –
cetăţeni ai statului – posedă, din punct de vedere etnic, religios sau lingvistic, caracteristici
diferite de cele ale restului populaţiei şi care manifestă chiar şi în mod implicit un sentiment de
solidaritate, cu scopul de a prezerva cultura, tradiţiile, religia sau limba lor.”2
O altă definiţie dată de un alt membru al aceleiaşi Subcomisii pentru Prevenirea Discriminării şi
Protecţia Minorităţilor, din cadrul ONU, J. Deschênes: „Un grup de cetăţeni, constituind o
minoritate numerică şi într-o poziţie nedominantă în statul respectiv, având caracteristici etnice,
religioase sau lingvistice care diferă de cele ale majorităţii populaţiei, având o solidaritate de
grup motivată în principal de o dorinţă colectivă de a supravieţui, şi ale cărui obiective principale
se constituie în dorinţa de egalitate cu majoritatea atât în drepturi, cât şi în practică.” 3

Aceste tipuri de minorități sunt relativ simplu de identificat. Totuși, diferențierea între
minoritățile naționale și cele etnice este ceva mai problematică. O minoritate este națională dacă

1
Gaetano Pentassuglia: Minorities in International Law, Strasbourg Cedex, Council of Europe Publishing House,
2002, p. 57.
2
Gaetano Pentassuglia, op. cit, p. 57.
3
Ibidem, p. 58.
împărtășește identitatea culturală (cultura, limba) cu o comunitate mai mare care formează o
majoritate națională, adică, cea care reprezintă majoritatea populației și formează propriul stat
național. În acest sens, minoritățile naționale sunt, de exemplu, danezii în Germania sau
maghiarii în România și așa mai departe. Pe de altă parte, termenul de minoritate etnică se referă
la persoanele care aparțin acelorlași comunități etnice care nu reprezintă majoritatea populației în
niciun stat dar nici nu au propriul lor stat nicăieri, cum ar fi rromii în România sai frisiansii în
Olanda. O altă problemă de definire în dreptul internațional este legată de diferența dintre
conceptele de minorități „vechi” ori „noi”. Problema cu această diferențiere este dacă
minoritățile vechi să fie considerate minorități, așadar să fie protejate de norme legale, sau dacă
minoritățile așa zise „noi”, de exemplu imigranții sau cei plecați în străinătate la muncă, cei care
nu au cetățenia statului în care trăiesc, ar trebui incluși în categoria celor protejați.

Minoritățile în Europa

Conform Pan și Pfei4, peste 300 minorități însumând peste 100 de milioane de membri au fost
numărați în Europa, asta înseamnă că una din șapte persoane aparține unei minorități. Orice stat
European cu peste un milion de locuitori are grupuri minoritar; doar mini-statele cum sunt
Luxembourgul, Malta ori San Marino nu au asemenea minorități. Aproape trei sferturi din aceste
minorități Europene își au reședința în interiorul Uniunii Europene, deși jumătate dintre aceștia
abia de la aderarea țărilor estice în Uniune în anul 2004. În statele vechi membre ale Uniunii
Europene, situația variază de la stat la stat. Procentajul celor care aparțin minorităților variază de
la 1% în Germania până la 20% în Spania. În plus, Belgia, cu comunitățile sale împărțite în trei
limbi are un segment al minorității de 90%. Numărul grupurilor minoritare sunt foarte diferite în
aceste state. Majoritatea statelor au între trei și șase grupuri, în vreme ce Italia are doisprezece.
Chiar și Franța și Grecia, state ce neagă prezența minorităților pe teritoril lor, au șapte. Cele 12
noi state care au devenit parte din Uniunea Europeană în 2004 și 2007 au, exceptând Maltta și
Ciprul, cel puțin patru grupuri minoritare fiecare, dar majoritatea au muly mai multe, în jur de
zece. Unele țări estice sunt relativ state naționale omogene, cum ar fi Polonia și Ungaria, țări în

4
C. Pan, B.S. Pfeil: National Minorities in Europe. Handbook, Braumüller, Ethnos 61, Wien 2003, p. XVIII.
care procentajul minorităților este de doar 3-4%, alte state au un procentaj de 10-20%, pe când
Estonia are între 30-40%.

Protejarea minorităților în procesul European de integrare.

Contrar Consiliului Europei, Uniunea Europeană este mult mai puțin implicată în acest domeniu
al protejării drepturilor minorităților. Procesul European de integrare a fost în principal un
proiect economic la bazele sale. Din acest motiv, nevoia de a transfera aceste atribuții la nivelul
Comunității Europene astfel încât să intervină în domeniile politice și culturale ale statelor
membre, nu a fost simțit de mult. Cum am menționat și mai devreme, doar la începutul anilor
1990 Uniunea Europeană a început să se implice în această problemă, având în vedere intenția sa
de extindere. Războaiele din fosta Iugoslavia și slabele politici ale Uniunii Europene, au creat un
spectru sever de instabilitate. Chiar și așa, neavând reglementări substanțiale în acest domeniu,
Uniunea Europeană a colaborat cu alte organizatii internaționale de-a lungul procesului de
extindere pentru a putea influența politica în ceea ce privește minoritățile ale statelor aderante.

Consiliul European ce a avut loc în Copenhaga în anul 1993 a decis ca țările din Europa Centrală
și de Est care au aplicat pentru a deveni membri în Uniune că ar trebui să urmeze și să
îndeplinească o suită de condiții. Așa zisul criteriu Copenhaga includea un pasaj relevant
problemei minorităților. Astfel, s-a stipulat ca toate statele ce își doresc să adere în Uniune
trebuie să aibă o stabilitate a instituțiilor ce garantează democrația, litera legii, drepturile omului
și protecția minorităților.5 Este demn de luat în seamă faptul că aceste criterii politice s-au
transferat în reglementări principale odată cu Tratatul de la Amsterdam, singura excepție fiind
clauza pentru protejarea minorităților. Ca un rezultat, protecția minorităților nu a fost garantată
ca o forță principală care să aibă o dimensiune internă clară. A rămas un criteriu de incluziune,
deci, a rămas relevant doar pentru politica externă a Uniunii Europene. Deși Tratatele nu conțin
norme care să protejeze în mod specific minoritățile, legislația principală conferă competență
proeminentă politicilor anti-discriminare, politici ce sunt esențiale pentru protejarea minorităților
în contextul legislației Uniunii Europene. Plecând de la această bază legală, care este de
extindere cea mai largă în ceea ce privește protecția minorităților, Uniunea a putut să dezvolte

5
J. Haaland Matláry: Intervention for Human Rights in Europe, Palgrave Macmillan, Basingstoke 2002, p. 77.
mai multe inițiative privind politicile sale anti-discriminare. În plus față de discriminarea pe bază
de naționalitate, care este interzisă conform articolului 12 din Tratatul de la Amsterdam, noi
politici în ceea ce privește discriminarea pe bază de sex, rasă sau origine etnică, religie sau
credință, disabilități, vârstă și orientări sexuale au fost introduse. Problema acestor articole este
faptul că ele constituie ceea ce academicienii numesc drepturile negative ale minorităților.
Principiul împotriva discriminării reprezintă baza protejării minorităților dar nu este suficient în
sine pentru a combate toată această problemă, de vreme ce rezolvarea problemei anti-
discriminării este omogenizarea și tratamentul egal, fapt ce duce la asimilare, lucru care este
paradoxal în cazul minorităților. Așadar, democrațiile au nevoie pentru a proteja aceste minorități
de niște acțiuni afirmative. Asta înseamnă că un anume grup ori persoană dezavantajat ar putea fi
favorizat prin anumite măsuri directe, așa încât să se elimine disproporția între grupurile
avantajate și cele dezavantajate. Exemple clasice de drepturi pozitive sunt cel de a folosi limba
maternă în viața publică, dreptul de a învăța această limbă, dreptul de a avea diferite organizații
proprii, incluzând partide politice și așa mai departe. Deși Tratatul de la Lisabona folosește
pentru prima dată ca și reglementare principală cuvântul de minoritate, în fapt, dreptul unei
persoane de a aparține unei minorități a fost categorisit ca fiind unul dintre principiile pe care
Uniunea a fost fondată.

Mai mult, Carta Fundamentală a Drepturilor a Uniunii Europene, care nu conține nimic legat de
minorități și doar de principiile anti-discriminare încurajează statele membre să respecte
diversitatea culturală, religioasă și lingvistică, ca fiind principii fundamentale de drept. Asta
înseamnă că odată cu Tratatul de la Lisabona protecția drepturilor persoanelor aparținând
minorităților vor fi nu doar un criteriu de incluziune în Uniunea Europeană, dar va fi și una dintre
valorile pe care este fondată Uniunea Europeană și va fi o caracteristică pe care toate statele
membre o au în comun. Totuși, cât de departe se va merge cu această protecție nu este clar, de
vreme ce Tratatul de la Lisabona nu îi oferă Uniunii o competență explicită în această zonă și nu
obligă statele membre să ia măsuri pozitive pentru protejarea acestor minorități. Odată cu
aderarea fostelor state comuniste, numărul minorităților ce se află pe teritoriul Uniunii s-a dublat
și devine clar că această chestiune trebuie să devină una foarte clar identificată cu soluții clare
care să se reflecte în politicile statelor membre.
Concluzii

La nivel internaţional cele mai importante acte referitoare la drepturile minorităţilor sunt
Convenţia internaţională cu privire la drepturile civile şi politice şi Declaraţia Naţiunilor Unite
cu privire la drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor etnice, lingvistice şi religioase. Dacă
Convenţia pune drepturile minorităţilor în cadrul drepturilor omului, Declaraţia vorbeşte despre
dreptul minorităţilor de a participa în luarea deciziilor, despre dreptul la educaţie în limba
maternă şi de participarea la viaţa economică. Lipsa unei definiţii a minorităţii naţionale care să
definească domeniul de aplicabilitate al regimului drepturilor minorităţilor naţionale nu face însă
imposibilă protecţia minorităţilor naţionale, aşa cum se credea.
Implementarea regimului drepturilor minorităţilor în regiune ia forme diferite, în funcţie de
tipurile de minorităţi, mărimea acestora, concentrarea teritorială, precum şi istoricul relaţiilor
interetnice şi a politicilor de acomodare a diversităţii. Astfel, urmărind formele de participare şi
reprezentare politică a minorităţilor, alcătuirea teritorială a statului, politicile lingvistice,
educaţionale şi cele privind cetăţenia se conturează un peisaj divers de opţiuni instituţionale de
transpunere a drepturilor minorităţilor în practică, dar şi o serie de deficienţe care fac ca
acomodarea diversităţii să rămână un subiect de interes în regiune.
Bibliografie

1. Bugajski, Janusz: Political Parties of Eastern Europe. A Guide to Politics in the Post-
Communist Era, Armonk, NY–London, England: M.E. Sharpe, 2002.
2. Matláry , J. Haaland: Intervention for Human Rights in Europe, Palgrave Macmillan,
Basingstoke 2002
3. Gaetano Pentassuglia: Minorities in International Law, Strasbourg Cedex, Council of
Europe Publishing House, 2002
4. Pan, C., Pfeil B.S.: National Minorities in Europe. Handbook, Braumüller, Ethnos 61,
Wien 2003
5. https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=2143675&Site=CM&BackColorInternet=C3C3C3&
BackColorIntranet=EDB021&BackColorLogged=F5D383 accesat la 20 ianuarie 2014
6. http://ec.europa.eu/justice/fundamental-rights/minorities/index_en.htm accesat la 20
ianuarie 2014