1

2
Conservatorismul ca ideologie

1.1. Istoricul conservatorismului

Din punct de vedere istoric este dificil de ilustrat momentul real al nașterii
conservatorismului ca și doctrină politică bine sudată. Dacă ar fi să luăm în calcul spusele unor
autori cu privire la apariția acestui termen, unii pretend faptul că a existat dintotdeauna, Cicero
fiind un conservator în raport cu Cezar care a reliefat mai rapid beneficiile schimbării republicii
în imperiu destinat cetățenilor Romei Antice.
Este destul de dificil de acceptat faptul că orice rezistenţă la schimbare reprezintă o formă
a conservatorismului, acesta din urmă pierzându-şi astfel orice dimensiune ideologică, fiind doar
o imagine a unei încăpăţânări de moment de a rămâne în urmă, în condiţiile în care schimbarea
oricum se produce. Tocmai de aceea, majoritatea autorilor sunt de părere că această ideologie se
întemeiază ca o reacţie la trecerea de feudalism la modernitate, fiind însă o doctrină a
modernităţii, care se uită însă înapoi cu neputință. Alți autori încearcă să demonstreze că nu
avem de-a face doar cu un singur conservatorism, ci cu mai multe dimensiuni ale aceleaşi
doctrine. Astfel Samuel P. Huntington argumentează că conservatorismul poate fi văzut ca:
 ideologie care emană de la aristocraţie ca raţionalizare a poziţiilor şi intereselor ei sociale
 o ideologie care conţine prescripţii substanţiale asupra organizării vieţii sociale şi politice
– conservatorismul autonom;
 ideologie care apare în situaţii specifice, atunci când status-quo-ul şi interesele unui grup
social sunt ameninţate de o ideologie a schimbării profunde – conservatorismul
situaţional.1
Asemeni liberalismului, conservatorismul are rădăcini în Revoluția Franceză. Aceasta a
contribuit la crearea condițiilor sociale și politice. Odată cu revoluţia, complexul istorico-social a
devenit mai dinamic şi a oferit o importanţă elementelor componente ale conservatorismului.2
Dinamica complexului istorico-politic a creat o diferenţiere socială mai mare, luând naștere
noi straturi sociale care au reacţionat într-un mod neomogen la noile tendinţe de dezvoltare.
Lumea ideilor şi a intenţiilor fundamentale vehiculate de aceste idei se divide şi ea, luând
naştere curente sociale în conformitate cu aceste idei care se manifestă potrivit diferenţierilor
sociale reprezentate.

1 J. Kekes, What is Conservatism?, Editura Philosophy, 1997, pp. 351–352;

2 Idem.

3
 Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate ce stă la baza teoriei burgheze de
libertate. Conservatorii cred că oamenii sunt prin natura lor intimă inegali, iar adevărata libertate
constă în posibilitatea de dezvoltare a fiecăruia. Altfel, un concept exterior de libertate distruge
întreaga sferă de individualitate dată de natură. Cu alte cuvinte, conservatorii resping „libertatea
atomistică”, libertatea abstractă şi egalitatea forţată a indivizilor, care nu au cum să fie egali.
Dacă este să analizăm termenul din punct de vedere al autorilor, Edmund Burke s-a
declarat ca fiind "părintele conservatorismului", datorită reflecțiilor sale asupra Revoluției din
Franța.
1.2. Caracteristici ale conservatorimului
Pe parcursul apariției și evoluției conservatorismului, au apărut o serie de caracteristici ale
acestei ideologii. O primă caracteristică este oferită de Edmund Burke, respectiv
conservatorismul moderat. Acesta a oferit o serie de caracteristici:
 imperfectabilitatea;
 primatul pasiunilor și intereselor vs. rațiuni abstracte;
 failibilitatea;
 prioritatea obligațiilor și datoriilor în detrimentrul drepturilor și libertăților
În ceea ce privește conservatorismul reacționar, acesta era împotriva Revoluției Franceze,
având ca trăsături definitorii:
 apărarea monarhiei ereditare;
 respectarea zonelor de influență ale marilor puteri;
 combaterea liberalismului.3

1.3.Emergența și tipuri ale Conservatorismului în secolul XIX

3 Robert Nisbet, Conservatism. Dream and Realit, Open University Press,1986, pp. 89-90;

4
 De cele mai multe ori conservatorismul este definit ca fiind o stare de spirit decât ca o
ideologie în sine, iar acest lucru se datorează multitudinilor de interpretări asupra naturii
doctrinei, în special datorită capacității acesteia de a supraviețui în orice context.4
În ceea ce privește originea cuvântului "conservatorism", se crede că a fost inventat de un
gânditor romantic francez numit Chateaubriand în 1818, numindu-si când a numit Le
Conservateur.
Ca termen de idee sau ideologie politică, conservatorismul a ajuns să fie folosit la modul
general, la fel ca și alți termeni similari, cum ar fi "liberalismul", "naționalismul" și
"socialismul", de la mijlocul secolului al XIX-lea.5
Secolul al 19-lea a fost antitetic conservatorismului, atât ca filozofie politică, cât și ca un
program destinat anumitor partide cu interese conservatoare.
Așa cum am mai menționat și în rândurile anterioare, reacția la excesele iluminismului și
Revoluția Franceză a contribuit la apariția conservatorismului ca ideologie, teoreticianul Edmund
Burke fiind principala figură. Acesta a privit ordinea socială ca un parteneriat între trecut, prezent
și viitor, respingând noțiunea de egalitate sau de drepturi naturale. Burke și alți conservatori
monarhi au fost de părere că forma de guvernare cea mai capabilă de a proteja drepturile
oamenilor era conservatorismul. Cel mai important guvern conservator al Europei a fost instituit
în 1815 cu scopul de evitare a unei noi revoluții în schimbul menținerii păcii. 6
Forma veche a conservatorismului britanic a apărut încă din secolul al 17-lea sub
denumirea de Partidul Conservator și a reflectat atitudinea unei clase proprietară a terenurilor din
mediul rural. În secolul al 19-lea, o nouă coaliție de proprietari de pământ tradiționaliști și
industriași au constituit noul Partid Conservator Britanic.7
Benjamin Disraeli (1804 - 1881) a dat noului partid o ideologie politică, care promovează
o revenire la o viziune idealizată a unei societăți corporative sau organică, în care toată lumea a
avut îndatoriri și responsabilități față de alte persoane sau grupuri ("One Nation"
Conservatorism). Conversia Partidului Conservator Britanic într-o organizație modernă de masă
în secolul 20, a fost accelerată de conceptul de "Tory democrație", atribuit fiului lui Winston
Churchill Lord Randolph Churchill (1911-1968).
În 1980, sub conducerea lui Margaret Thatcher (1925 - 2013)), a avut loc o schimbare
dramatică în direcția ideologică a conservatorismului britanic, cu o puternică mișcare în direcția
politicilor economice libere de piață, deși mulți au văzut Thatcherismul ca fiind un fel de
liberalismul clasic radical decât conservatorism clasic.
În alte părți ale Europei, conservatorism mainstream era adesea reprezentat de partidele
democrat-creștine, care își aveau originea în mare parte în partidele catolice de la sfârșitul
secolului al19-lea, începutul secolului 20. Ele sprijină, în general, politicile orientate spre piață,

4 Karl Mannheim, Ideolgy and Utopia, Routledge & Kegan Paul Ltd.,1980, p. 4.
5 Kenneth Minogue, Richard Dagger, Peter Viereck, Terence Ball, Conservatorism. Political Philosophy, material
disponibil pe https://www.britannica.com/topic/conservatism, acesat în data de 15.03.2017, ora 14:00
6 Terence Bull, Richard Dagger, Ideologiile politice şi idealul democratic, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp.54-55.
7 Friedrich A. Hayek, Drumul către Servitute, Editura Humanitas, 1993, pp. 76-79.

5
Uniunea Europeană și securitate cu scopul de a obține sprijin din partea comunității de afaceri și
profesioniști cu gulere albe. Cu toate acestea, punctul de vedere cu privire la aspectele sociale
tindeau să fie mai liberale decât cele ale conservatorilor americani, de exemplu.
Conservatorismul modern american s-a născut în mare parte din alianță între liberalii
clasici și conservatori sociali la sfârșitul secolului al 19-lea, începutul secolului 20.
Conservatorismul cuprinde o serie de ideologii politice, inclusiv conservatorismul fiscal,
piața liberă sau liberalismul economic, conservatorismul social, libertarianismul, bio-
conservatorism și conservatorism religios8, dar oferă și sprijin pentru crearea unei armate
puternice, guverne mici și drepturi ale statelor.9
Spre exemplu, conservatorismul cultural este o filosofie care susține păstrarea
patrimoniului unei națiuni sau culturi (sau, uneori, de tradiții lingvistice), de obicei, prin
adaptarea normelor transmise din trecut.
Conservatorismul social este un subsegment al conservatorismului cultural, unde normele
pot fi, de asemenea, morale (opoziția față de homosexualitateetc.). În Europa acesta se referă de
obicei la conservatori "liberali", care susțin statele moderne de protecția socială europeană.
Conservatorismul religios caută să păstreze învățăturile particulare, conservatorii putând
promova campanii largi cu scopul revenirii la valorile tradiționale, sau pot merge pe ruta
radicală, în căutarea și păstrarea credinței în forma sa originală.10
Conservatorismul fiscal este filozofia economică de prudență a cheltuielilor publice și a
datoriei, iar argumentul este acela că un guvern nu are dreptul să ruleze datorii mari și apoi să
arunce povara asupra contribuabilului.11
Paleo-Conservatorismul este o formă moderată dusă până la extrema formă de
conservatorism, populară în anumite state din SUA, care pune accentul pe moștenirea religioasă,
identitatea națională și occidentală, tradiție, societatea civilă, politicile anti-intervenționiste și
federalismul clasic. Se opune în mod specific programelor ilegale de imigrare, comunism,
autoritarism, democrație socială și drepturi12
Conservatorismul în secolul al 19-lea a fost inventat în principal datorită neîncrederii în
natura umană și în scopul de a păstra continuitatea istorică în cadrele tradiționale și respingerea
teoretizări abstracte, dar și argumentele oferite de filozofi și mișcări revoluționare.
1.4.Conservatorismul european ca ideologie politică actuală

8 (A se vedea secțiunea privind tipurile de conservatorism enunțate). Acesta este reprezentat în principal de Partidul
Republican din SUA, exemplificat de Ronald Reagan (1911 - 2004) și George W. Bush (1946 -), și o mare parte din
atitudinea conservatoare este concentrată în heartland-ul națiunii (zonele rurale cu o densitate scăzută a populației),
în contrast cu orașele mai liberale și orașe colegiu
9 Idem, p.84;
10 Benjamin, Constant, Despre libertate la antici şi la moderni, Institutul European, Iaşi, 1996, pp. 25-32;
11 Karl, Marx, Critica economiei politice, Editura Politică,Bucureşti, 1958, pp.102-105;
12 Idem.

6
 Termenul "ideologie politică" reprezintă toate ideile sistematice și structurate și care sunt
reprezentative pentru interesele, aspirațiile și așteptările politice ale unui grup sau clasă socială și
care reflectă realitatea socio-politică.13
Karl Marx (1818- 1883), un filosof german, economist și publicist care se ocupă cu
aceeași temă ca și Tracy, a vorbit despre conceptul de ideologie ca un set sau un sistem de idei, a
căror funcție a fost să justifice și să legitimeze conducerea societății de guvernul clasă. Aceasta
din urmă diferă de la o societate la alta, dar nu va fi întotdeauna clasa care controlează forțele
materiale. Ideologia maschează managementul acestei clase prin prezentarea relațiilor sociale
existente ca fiind normale, naturale, necesare și eterne.14
Potrivit lui Mannheim, sociologia cunoașterii ne cere să facem o distincție între noțiunile
de ideologie "totală" și "specială". În opinia sa, termenul de "concepție specială" este utilizat
atunci când spunem că ideile și pozițiile unui grup de persoane cum ar fi partidele politice sau
grupuri de interese, acestea sunt "ideologice". "Conceptul de ansamblu" ideologic, prin contrast,
se referă la moduri caracteristice de gândire a unei clase întregi sau societate sau perioade
istorice, cum ar fi societatea medievală sau epoca modernă.15
Așadar, extinderea conceptului din punctul de vedere al lui Mannheim, a făcut mai
dificilă definirea ideologiei, termenul devenind prea vag pentru a fi util, acest lucru fiind
perspectiva unor analiști sociali ai secolului al XX-lea. Prin urmare, pentru mulți oameni,
termenul de "ideologie" rămâne unul peiorativ. În concepția lor, ideologii nu sunt buni, deoarece
simplifică întotdeauna și denaturează problema. Chiar mai rău, ideologiștii încurajează
susținătorii săi să creadă că ideologia lor deține monopol asupra adevărului. Cei care nu sunt de
acord sunt dușmanii care stau în calea adevărului, dreptății și progresului - un inamic care, fie
trebuie să fie convins sau învins.
Una dintre cele mai importante componente ale comunității conservatoriste este tradiția,
deoarece încearcă să îmbunătățească în mod continuu condiția umană. Cu toate că tradiția este
indispensabilă pentru existența conservatorismului, a fost forțată să se adapteze la cerințele
moderne și să-l modernizeze-a lungul timpului.
Din acest motiv, a apărut un nou tip de conservatorism. Instrumentele folosite de acesta
sunt libertatea presei și asociații autonome în toate domeniile, scopul fiind acela de a crea un
spirit conservator foarte bun, un spirit împotriva inovației și improvizației "pripite", în domeniul
intelectual și social.
Cu scopul de a pune în aplicare un nou conservatorism, s-a încercat o eliminare a
tendințelor distructive ale societății democratice în masă, prin extinderea sectorului societății
civile, păstrarea unor valori determinate pentru a salva integritatea intelectuală și morală a
fiecăruia.

13 Ibidem, p. 110;
14 Lyman Tower Sargent, Contemprary Politcal Ideoligies – a comparative analysis, Brooks/Cole Company, Pacific
Grove, California, 1996, pp. 65-68;
15 Idem.

7
 Cu alte cuvinte, a fost menit să salveze individul de tirania majorității și să câștige
autonomia societății civile în detrimentul aparatului birocratic generat de societate democratică
în masă.

1.4.1. Doctrina conservatoristă în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este în prezent mediul politic și juridic în care are loc procesul de
integrare europeană, precum și forma în care este constituită și situația politico - juridică,
economică, socială și de construcție culturală - nucleul esențial, motorul unității europene, în
jurul căruia un număr de țări din ce în ce mari ale lumii aderă la o comunitate europeană.
Uniunea Europeană este o entitate internațională apărută oficial sub această denumire în
1993, odată cu intrarea în vigoare a unui tratat semnat cu câteva luni mai devreme în Țările de
Jos de și alte state occidentale. Acest tratat a ilustrat statelor participante dorința de a consolida
legăturile economice, sociale și politice între ele cu scopul realizării unei uniune între cetățenii
europeni.16
În ceea ce privește conservatorismul în cadrul Uniunii Europene, la început, a căzut sub
influența clară a romantismului, cu că aceasta este doctrina ideologică. Dimensiunea sa politică
nu a fost profund diferită de cea a strămoșilor săi, doar a radicalizat poziția sa în ceea ce privește
liberalismul de stat, presupunând că a fost extrem de nepotrivit în manifestarea libertății sociale
(ceea ce înseamnă că ierarhia socială implicită nu a mai fost acceptată, minimizând rolul
nobilimii în societate, mai ales după apariția parlamentelor populare). De asemenea, poziția
religioasă a devenit, atât în Marea Britanie și Germania, extrem de percutantă, modernitatea
percepe ca o revoluție spirituală permanentă, dar nu neapărat benefică. Prin romantism,
conservatorismul devine imaginea unui curent puternic, străbătut de direcția ideologică a claselor
conducătoare. 17
Prin romantism, conservatorismul face apologia vieții de la mediul rural, familia
țărănească, capabilă de continuitatea tradiției în comparație cu clasa burgheză proletară și care
este într-o criză culturală sau națională permanentă de identitate și reușește să preia dimensiunea
liberalismului.
Conservatorismul își asumă dimensiunea națională a părții care se opune încercării
statului liberal de a lărgi baza națiunii din 1830, anul nașterii oficiale a Partidului Conservator
din Marea Britanie. Pentru conservatori, revenirea la comunitatea națională a fost extrem de
importantă, deoarece dispărea discrepanța dintre bogați și săraci, ceea ce ar putea duce la
distrugerea națiunii engleze18.
Un mare reformator al conservatorismului, Disraeli, a susținut naționalismul, iar reforma
propusă a influențat puternic societatea britanică și europeană la mijlocul secolului al XIX-lea. El
a înființat organisme guvernamentale sau garanții de stat pentru a asigura pensii lucrătorilor,

16 Michael Oakeshot, Raţionalismul în politică, Editura ALL,Bucureşti,1995, pp.34-36;

17 Idem;
18 Ioan, Stanomir, The conservative conscience, Editura Nemira, București, 2009, pp. 102-104.

8
asistență socială pentru copii și a persoanelor defavorizate, școli obligatorii etc. În plus, el a
obținut o reducere a șomajului britanic, astfel încât muncitorii britanici ar duce o viață mai bună,
atât material, cât și politic. Conservatorismul aplicat de către Partidul Conservator din Marea
Britanie, după Disraeli, a dezvoltat o politică cu accente paternaliste puternice, care a permis
detașarea Partidului Liberal și, de asemenea, intrarea în competiție cu Partidul Muncii.
Bineînțeles că nu în toate țările conservatorismul a avut exact același comportament. În
țările central și est-europene, partidele conservatoare au jucat un rol important în scindarea
proprietarilor de terenuri, față de lucrătorii agricoli.
Începând cu secolul al XX-lea, principalul oponent ideologic al conservatorismului
devine socialismul.
În primul rând, conservatorismul este într-o situație destul de dificilă în ceea ce privește
poziția sa față de socialism, care la acel moment era purtătorul unei ideologii extrem de atractive
și aparent echitabile. Apoi, organizarea partidului a fost complet nouă și stabilă (model de partid
de masă), care are un corp electoral dedicat partidului, condus de sindicate și, în cele din urmă, o
ideologie stabilă ce propune transformarea radicală a statului. La aceste realități, conservatorii nu
au putut răspunde numai cu principiile politice și morale vechi ale secolului al XIX-lea.19
În al doilea rând, socialiștii au dat aparența unei uniuni politice trans-europene, în timp ce
conservatorii din fiecare țară făceau referire numai la societatea lor politică, fără legături legale
între diferitele părți, iar după Primul Război Mondial, o mare parte din partidele conservatoare de
pe continent au dispărut. Cu toate acestea, ideea conservatoare nu a dispărut, dar a încercat încă o
dată să se adapteze la noua societate. În perioada interbelică, conservatorismul a avut o situație
extrem de dificilă, în special în ceea ce privește fascismul, încercând în unele cazuri să-l asume,
în special în țările din Europa Centrală - Polonia, Slovacia și Ungaria.
Această distorsiune ideologică a marcat epoca de după al Doilea Război Mondial, când a
devenit foarte grea distrugerea conotației conservatoare. Cu toate acestea, în această eră,
conservatorismul, fie în opoziție (cel mai adesea) sau la putere începe să construiască o nouă
identitate și politică economică, care va intra în vigoare în anii '50, marcând pentru totdeauna
imaginea ideologiei.
Conservatorii au opus rezistența socialismului colectivist și programat, făcând apel la
legătura indisolubilă dintre libertatea economică și politică. Ei credeau că, în ciuda prejudecăților
ideologice, capitalismul este singura formă de economie care duce la fericire, căci este singura
formă economică echitabilă și liberă. Socialismul, în dorința sa de a egaliza întreaga societate, a
dus la nedreptate și sărăcie datorită planificării economice și a birocratizării excesive a societății.
Cei care au promovat acest tip de teorie politică și economică nu erau neapărat membri ai unui
partid conservator, dar teoria lor a fost îmbrățișată rapid de conservatorii care construiesc o nouă
dimensiune politică bazată pe aceste idei, care, în scurt timp, au fost puse în aplicare de către
guvernele de familii conservatoare.

19 Idem, p. 105.

9
 Conservatorismul românesc se aseamănă cu conservatorismul european în general. Dar,
spre deosebire de liberalism, acesta se afirmă, dintr-o realitate românească a propriei sale tradiții.
având ca ideologie clasa conducătoare a Principatelor Române.
Conexiunea la epoca modernă a românilor și a vecinilor din vest nu are o semnificație
deosebită. Atunci când românii intră în modernitate și caută un contact strâns cu civilizația
occidentală, l-au stabilit în mod direct cu englezii, francezii, germanii, austriecii, fără
intermediari. Uniunea Europeană și-a desemnat propriul său motto în 2000: "Unitate în
diversitate". Pentru această alegere, s-a organizat un concurs în școlile din Uniunea Europeană,
cu participarea a 80.000 de tineri cu vârste cuprinse între 10 și 20 de ani. În cele din urmă, au
fost selectate șase propuneri, iar Parlamentul European a decis care va fi adoptat. naționalitatea
creatorilor rămânând secretă până în prezent20.
Termenul de conservatorism a fost supus unei denigrări în ultimele secole ale istoriei și
civilizației europene. Termenul de conservatorism a servit ca antiteză pentru a progresa și a
devenit mai mult sau mai puțin o insultă. Este de asemenea adevărat că a existat o analiză
conservatoare de succes într-un mod constructiv, iar cele mai importante provin din cultura
britanică și germană.
Toți conservatorii împărtășesc dorința de a păstra ceva, de obicei tradițiile și obiceiurile
societății lor. Cu toate acestea, ca o poziție politică distinctă, conservatorismul este mai mult
decât o simplă dorință de opunere a schimbării. De exemplu, conservatorii clasici au apărat
ierarhia socială tradițională, insistând asupra unui guvern suficient de puternic pentru a dirija
pasiunile oamenilor, aceștia fiind sceptici față de încercările de promovare a libertății individuale
și egalitatea de șanse într-o societate competitivă. În ceea ce privește conservatorii de la sfârșitul
secolului al XX-lea, aceștia sunt individualisti, pledează pentru reducerea dimensiunii guvernului
și a obiectivelor, pentru a permite persoanelor fizice să concureze în mod liber pentru profituri.
Acest curent conservator se aseamănă liberalismului clasic sau neoclasic. Credința
conservatorilor este aceea că ființele umane sunt și vor fi întotdeauna slabe, mulți numind
conservatorismul drept o "filozofie politică a imperfecțiunii". Oamenii nu sunt la fel de
inteligenți ca ei și rațiunea lor nu este în măsură să anticipeze toate deciziile și consecințele. Prin
urmare, cele mai bune intenții ajung adesea să provocace cel mai mare rău.21
În secolul al XX-lea, conservatorii erau împotriva societății de masă și nu au întâmpinat
cu entuziasm, schimbarea la momentul respectiv. Din punctul lor de vedere, ea conduce
societatea la haos, apoi la despotism. Ei au crezut că în orice societate există un grup mic, care
este potrivit pentru a guverna, prin capacitățile, experiența și temperamentul lui, în timp ce
întregul este total nepotrivit.
Prin urmare, susținătorii conservatorismului s-au opus ideii unor societății de masă,
deoarece acestea erau suspecte de încercări de a ajunge la o largă democrație sau egalitate.

20 Will Kymlicka , Contemporary Political Philosophy, Editura Oxford University Press, U.S.1990, pp. 98-91;
21 Ovidiu Trăsnea , Doctrine politice ale capitalismului contemporan, Editura Politică, Bucureşti, 1977, pp. 89-92.

10
 Nivelarea culturală este la fel de periculoasă ca și nivelarea financiară. Dar, cu toate
acestea, conservatorii au sprijinit democrația în societățile în care a evoluat și a devenit o parte a
structurii sociale, a modului tradițional și obișnuit al vieții.
Caracteristicile unice ale conservatorismului sunt favorizate de către anumite grupuri și în
anumite părți în Europa, în scopul de a face mai multe promisiuni, care sunt diferite de la partid
la partid. Dar acestea nu sunt realizate doar prin mijloace și promisiuni false, în unele țări, cum
ar fi Canada, beneficiile și prosperitatea poate se bazează pe principii ale statului de drept, dar și
a ordinii și societății structurate, cu o economie stabilă, oferindu-le cetățenilor săi o stabilitate.

1.4.2. Concluzii
11
 Conservatorismul românesc seamănă cu cel european, susținut prin propria sa realitate și
tradiție. Din păcate, reprezentanți de seamă ai curentului au reușit doar parțial să stabilească
formulări de politică socială. Luând cuvântul pur doctrinar, ei au excelat și cu puține excepții,
acesta funcționează cu conținut ideologic, programe, platforme etc. În trecut, a fost pus mare
accent pe elocuțiune (să nu uităm că cei mai mulți oameni politici din acea vreme nu aveau
instruire în domeniul juridic).
Prin urmare, descoperim mai degrabă o orientare ideologică, în mod clar articulat, și mai
puțin o doctrină în sine, ca un sistem coerent de principii, completate cu documente programatice
cheie. În scopul de a face politică de calitate, este vital ca aceasta săfie făcută în conformitate cu
o politică morală. Aceasta din urmă presupune eficiență, capacitatea de a îndeplini promisiunile,
iar puterea este înțeleasă ca un mijloc, nu un scop. Pentru adevăratul politician, puterea pe care o
deține este o șansă în îndeplinirea interesului național, dar și al angajamentelor electorale și nu
un exercițiu în sine.
Țările în care găsim partidele conservatoare tradiționale sunt Danemarca, Finlanda,
Norvegia și Suedia. Ele sunt caracterizate printr-o opoziție moderată până la intervenția statului
în viața socială și economică, având o abordare consensuală a politicilor. Partidele politice ale
conservatoare sunt mai importante decât partidele democrate creștine, în multe cazuri, acestea
fiind echivalente cu democrația creștină în opțiunile electorale. Ambele, creștin-democrații și
partidele conservatoare reprezintă alternative de guvernare și ideologii social-democrate. 22
Dezvoltarea a două familii politice în cadrul aceluiași sistem politic este mai degrabă o
excepție. În cazul în care există conservatorism puternic, familia creștin-democrată este adesea
ințeleasă ca ideologie. UK, Scandinavia, Grecia, Spania sunt exemple de situații în care, în cazul
în care familia este puternic conservatoare, anulează familia Creștin Democrată. Austria, Belgia,
Italia, Țările de Jos sunt exemple opuse: în cazul în care democrația creștină este puternică,
familia conservatoare este slabă sau deloc reprezentată. În concluzie, conservatorismul este o
tendință importantă care se manifestă în mai multe țări din cadrul Uniunii Europene, asigurându-
se în acest fel o combinație armonioasă a tradiției cu modernitatea, sprijinirea democrației în
societățile în care este instalat.23

22 Ioan, Căpreanu, Romanian history of political parties (From 1859-2002), Editura Tipo Moldova, Iași, 2009, pp.
66-69.
23 Idem, p. 100.

12
 Capitolul 2

2.1. Conservatorismul american

2.1.1. Istoric și origini

În Statele Unite, termenul face referire la mișcarea apărută ca reacție intelectuală și

politică întârziată la „Noua Înțelegere”, la începutul anilor 1950 și care a găsit expresia în primul
rând în McCarthyism, mai târziu, în mișcarea Goldwater, iar cel mai recent în Noua Dreaptă.24
Din 1950, această mișcare a încercat să dezvolte o "forță intelectuală conservatoare și
auto-conștientă" în viața americană, conservatorismul căpătând un sens nou și unic. Piatra de

24 George Nash, The Conservative Intellectual Movement in America Since 1945, Editura Basic Books, New York,
pp. 50-54;

13
temelie a conservatorismul din 1950 a fost convingerea faptului că Statele Unite și civilizația
occidentală au fost amenințate de un val tot mai mare denumit intervenționism, colectivism sau
raționalism, tendința spre centralizare în stat și utilizarea acelei puteri de reorganizare și planul
vieții sociale într-un mod sistemati reprezentând principalele amenințări.
Conservatorismul contemporan are la bază trei tendințe ideologice: libertarianiștii dornici
să-și reafirme valorile individualismului, libertate și lupta împotriva ingerințelor guvernului și
tendința spre "colectivism"; tradiționalismul care luptă pentru restabilirea importanței religiei, a
valorilor comune și a constrângerilor sociale în fața a ceea ce este perceput ca fiind o atomizare a
societatăți seculare în masă.25
Anul 1953 a reprezentat un an critic în politica americană conservatoristă, Dwight
Eisenhower fiind numit președinte, și punând capăt politicii de tip „New Deal”. 26 Conservatori
precum Russell Kirk, Robert Nisbet, Richard Weaver, Clinton Rossiter și Leo Strauss au publicat
lucrări ce nu au putut fi ignorate, acesta fiind momentul optim în care conservatorii au început să
se coaguleze, argumentând și contestând în tot acest timp opiniile prin intermediul unei mișcări
politice.
În urmatorii 50 de ani, o succesiune de filozofi conservatori, popularizatori, filantropi și
politicieni au mărșăluit pe scena politică americană. Mai întâi au venit filosofii care au prezentat
ideile lor, de obicei, într-un forum academic, apoi popularizatori, jurnaliști etc, care au tradus
limbajul filosofic de multe ori obscur într-unul comun.
Ascensiunea conservatorismului a contribuit în mod semnificativ la declinul și căderea
liberalismului american, care a pierdut drumul dintre New Deal al lui Franklin D. Roosevelt și
Societatea Mare a lui Lyndon B. Johnson. În mare măsură, succesul mișcării conservatoare
americane se bazează pe rolul său în două evenimente epice: una străină și una internă, care au
modelat o mare parte din istoria modernă americană. Primul succes a fost purtarea și câștigarea
Războiului Rece, iar a doua a fost respingerea de către publicul american a ideii că guvernul
federal ar trebui să fie rezolvarea problemelor economice și sociale majore.27
Deoarece conservatorii au jucat un rol decisiv în încetarea Războiului Rece și alertarea
națiunii ținând seama de pericolele unui stat leviatan, au cules recompense politice enorme, cum
ar fi victorii prezidențiale zdrobitoare ale lui Ronald Reagan în 1980 și 1984, de captare istorică
a republicanilor din Congres în 1994 și de captare a lui George Bush de la Casa albă în 2000.
Revoluția conservatoare, care a refăcut politica americană a fost o lungă perioadă de timp
în definire.
25 Idem, p. 55;
26 New Deal: New Deal (Noua Învoială sau Noua Orientare) a fost o serie de programe economice adoptate
în Statele Unite între anii 1933 și 1936. Programele au implicat decrete prezidențiale sau legi adoptate de Congresul
Statelor Unite ale Americii în timpul primului mandat al președintelui Franklin D. Roosevelt. Programele au fost
adoptate ca răspuns la Marea criză economică, și s-a concentrat asupra a ceea ce istoricii numesc "cele 3 R": Relief,
Recovery, Reform (Asistență, Recuperare/Revenire și Reformă) Asistență pentru șomeri și săraci, Recuperare a
economiei la nivel normal și reforma sistemului financiar pentru a preveni repetarea depresiei.
27 Nicol C. Rae , Southern Democrats, Editura Oxford U.P., 1994, p. 66;

14
 Istoria politicii americane sugerează că o mișcare politică trebuie să experimenteze aceste
valuri succesive de idei, interpretare și de acțiune, împreună cu resurse financiare suficiente
pentru a avea succes.
Conservatorismul american a urmat un curs diferit în secolul al XIX-lea. Atunci când a
fost elaborată Constituția în 1787, populația liberă a Statelor Unite ale Americii a cuprins
aproximativ trei milioane de oameni, dintre care aproape toți erau protestanți de origine
europeană.
Doi dintre fondatorii americani, John Adams (1735-1826) și Alexander Hamilton (1757-
1804) au fost asemănați cu Burke. Ca și Burke, Adams a fost adesea simpatizant al "aristocrației
naturale", însă acesta nu putea privi la o nobilitate ereditară, așa cum a făcut Burke, cu scopul de
a furniza nucleul acestui grup de lideri naturali, căci nu a existat nicio astfel de clasă în Statele
Unite ale Americii.28
Mintea Conservatoare a anului 1953 a fost un an critic în politica americană
conservatoristă, Dwight Eisenhower fiind numit președinte, punând capăt erei New Deal. V
Conservatorii precum Russell Kirk, Robert Nisbet, Richard Weaver, Clinton Rossiter,
Leo Strauss au publicat lucrări ce nu au putut fi ignorate, conservatorii au început să se
coaguleze, argumentând și contestând tot acest timp, într-o mișcare politică.

2.1.2. Barry Goldwater și Conștiința unui conservator

Odată cu apariția conservatorismului minții și fondarea National Review, o nouă stea
politică a fost în creștere în Occident în anii 1950. Barry Goldwater a fost nepotul unui negustor
ambulant evreu care a devenit un milionar.
Goldwater a agreat înțelepciunea convențională, dar întotdeauna a folosit Constituția ca și
ghid al său. El a spus că viitorul libertății în America depinde de alegerea funcționarilor publici
care promiteau să pună în aplicare Constituția și care au proclamat, „Scopul meu nu este să
treacă legi, ci să fie abrogate.”
Toate ingredientele unei mișcări politice naționale păreau să se completeze reciproc: un
lider politic carismatic, senatorul Barry Goldwater, popularizatori cunoscuți, cum ar fi Bill
Buckley, gînditori ca F. A. Hayek, Russell Kirk, și Milton Friedman au reprezentat perioada de
aur a conservatorismului american.29
Acestea au fost vremuri de euforie pentru mișcarea conservatoare plafonată de un articol
din revista Time care a raportat că: „Un sondaj întocmit la nivelul fiecărui stat indica faptul că
republicanul Barry Goldwater îi făcea concurență președintelui Kennedy în ceea ce privește
câștigarea alegerilor.30
Președintele Johnson a câștigat decisiv voturile în fața lui Barry Goldwater în alegerile
prezidențiale, primind 61 la sută din votul popular din 44 de state. Comentatori liberali au

28 Steve Bruce, Zealot Politics and Democracy, în Barker, Rodney, Politicak Ideas and Political Action, Editura
Blackwell, Oxfordshire, 2000, pp. 50-55.
29 Ioan Stanomir, Spiritul Conservator, Editura Curtea Veche, București, 2008, pp.78-81
30 Idem, p. 86;

15
declarat că mișcarea conservatoare a fost foarte slabă, James Reston, șeful biroului din
Washington al The New York Times concluzionând că „Barry Goldwater a pierdut nu numai
alegerile prezidențiale ... dar și cauza conservatoare, de asemenea.“
Conservatorii nu sunt de acord cu:
 Majoritatea nu au votat împotriva filozofiei conservatoare“, a scris Ronald
Reagan; „Au votat împotriva unei imagini false a oponenților noștri liberali.“
 National Review, senior editor Frank Meyer a subliniat că, în ciuda campaniei
liberale de a face conservatorismul să pară „extremist, radical, nihilist, anarhic,“
marea majoritate a alegătorilor auvotat pentru alternativa conservatoare.
 Human Events a declarat că campania Goldwater a realizat trei lucruri critice:
„Partidul Republican este, în esență conservator în Sud și este în curs de
dezvoltare într-un pivot major al puterii sale, cu un candidat care posedă virtuțile
Goldwater, dar îi lipsesc anumite atuuri.“
Această ultimă perspectivă a venit din partea lui Ronald Reagan, care a transmis un mesaj
televizat la nivel național pentru Goldwater în ultimele zile ale campaniei 1964 devenind o stea
politică națională peste noapte. Republicanii din California au recunoscut mai târziu că ei nu s-ar
fi apropiat de Reagan pentru a-l ajuta să candideze ca și guvernator al statului lor, dacă nu ar fi
fost transmis mesajul TV, intitulat „un timp pentru a alege.“31

2.1.3. Noua Dreaptă și neoconservatorii

În această perioadă haotică, două ramuri noi și influente ale conservatorismului a luat
ființă. Noua Dreapta a fost o reacție la preluarea liberală a Partidului Republican exemplificată
de selecția președintelui Gerald Ford și Nelson Rockefeller în calitate de Vice Președinte.
Noua Dreaptă și neoconservatorii nu au fost o alianță naturală. Noua Dreaptă a fost
profund suspicioasă față de guvern, în timp ce neoconservatorii au îmbrățișat ideile acestuia,
Noua Dreaptă iubind mecanica politică, în timp ce neoconservatorii au preferat planul superior al
ordinii publice.

2.2. Conservatorismul american în secolul XX

În ultimii ani, tensiunea între aceste două tipuri de conservatorism s-a extins dincolo de
hotarele Statelor Unite, ceea ce a condus la o diviziune în rândurile conservatorilor din Marea
Britanie. În primii ani ai acestui secol, conservatorii din Europa și conservatorii tradiționali din
Statele Unite s-au unit în atacurile lor asupra a ceea ce numesc ei societate de masă.32
Fundamentele de bază ale conservatorismului american modern are patru concepte
fundamentale sau patru piloni:

31 Ibidem, p. 89.
32 Ibidem, p.60.

16
 Primul pilon al conservatorismului este libertatea. Conservatorii cred că indivizii posedă
dreptul la viață, libertate și proprietate, precum și liberul arbitru. Ei exercită aceste drepturi prin
folosirea voinței lor libere, asta înseamnând faptul că aceștia dețin abilitatea de a-și urma
propriile vise, fptul că pot întreprinde acțiuni (atât timp cât nu fac rău altora) și culege
recompense (sau se se confrunte cu sancțiuni).
Mai presus de toate, aceasta înseamnă libertate politică, liberă exprimare față de anumite
chestiuni de ordine publică, dar și libertate economică, libertatea de a deține o proprietate și de a
aloca resursele tale proprii într-o piață liberă.33
Conservatorismul se bazează pe ideea că exercitarea de virtute este scopul existenței
noastre și că libertatea este o componentă esențială a urmăririi de virtute. Aderarea la virtute este,
de asemenea, o condiție necesară exercitării libertății. Cu alte cuvinte, libertatea trebuie să fie
aplicată pentru binele comun, iar când acest principiu este încălcat în beneficiul unui grup, astfel
de abuzuri trebuie să fie verificate și sancționate. În cele mai multe cazuri, conservatorii vor opta,
de obicei, pentru mai multă libertate.34
Al doilea pilon al filozofiei conservatoare este reprezentat de tradiție și ordine.
Conservatorismul este, de asemenea, despre conservarea valorilor stabilite de-a lungul
secolelor și care au condus la o societate ordonată. Conservatorii cred în natura umană; ei cred în
capacitatea omului de a construi o societate care respectă drepturile și care are capacitatea de a
respinge forțele răului. Comanda înseamnă un aranjament sistematic și armonios, atât în
interiorul altora, cât și în cadrul Comunității. Acest lucru semnifică achitarea anumitor taxe și
exercitarea anumitor drepturi în cadrul unei comunități.35
Al treilea pilon este statul de drept. Conservatorismul se bazează pe convingerea că este
esențial să existe un sistem juridic previzibil, care permite oamenilor să se informeze cu privire
la regulile, iar normele să fie aplicate în mod egal pentru toți. Acest lucru semnifică faptul că
ambele părți, guvernatori și guvernați se supun legii. Statul de drept promovează prosperitatea și
protejează libertatea.
Declarația de Independență a dizolvat relația dintre poporul american și Marea Britanie și
a stabilit un nou guvern-națiune suveran, Statele Unite ale Americii. Declarația a stabilit viziunea
morală a noii națiuni și a articulat o teorie a ceea ce ar trebui să fie un guvern legitim. Apoi, a
vorbit în termeni destul de specifici cu privire la modul în care Marea Britanie a încălcat aceste
principii.
Unsprezece ani mai târziu, Constituția SUA a fost elaborată și ratificată de cele
treisprezece state. Constituția a fost concepută pentru a fi legea supremă a terenurilor, legea care
a construit un nou guvern și a stabilit modalitatea de funcționare. Constituția reflectă principiile
puternic pentru a proteja drepturile față de amenințările interne și externe, oferind în același timp,

33 Patrick Allitt, The Conservatives: Ideas and Personalities Throughout American History, p. "before the 1950s
there was no such thing as a conservative movement in the United States.", Editura Yale University Press, New
Haven, 2009, pp. 55-57;
34
35 Huntington, Samuel P.,Cine suntem? Provocări la adresa identității naționale americane, Antet, 2004, pp.76-79;

17
verificări și bilanțuri suficiente, astfel încât noul guvern nu ar avea atât de multă putere de a
încălca aceste drepturi.
Constituția stabilește cele trei ramuri ale guvernului-federal, respectiv executiv, legislativ
și judiciar și delimitează competențele fiecăruia. Ea oferă cetățenilor Statelor Unite, diferitele
moduri de a se proteja împotriva abuzurilor puterii guvernamentale, ea enumeră în mod clar
puterile guvernului federal și îi însărcinează cu niciunul care nu este enumerat.36
Constituția stabilește, de asemenea, un puternic sistem de control și de echilibru, astfel
încât nicio ramură a guvernului nu poate deveni prea puternică. În primul rând, prin doctrina
separării puterilor, fiecare dintre cele trei ramuri verifică puterea celorlalte două. De exemplu,
există două case ale Congresului, care trebuie să convină cu privire la orice legislație.
Orice proiect de lege care a trecut de Congres trebuie să fie apoi semnat de către
președinte înainte să devină lege. Președintele poate respinge, de asemenea, legislația printr-un
drept de veto, deși Congresul are puterea de a trece peste veto-ul lui prin majoritate calificată.
Pentru a limita în continuare puterea federală, Constituția stabilește ideea federalismului
prin recunoașterea puterilor legitime ale statelor și insistă asupra faptului că orice putere care nu
trebuie să fie în acord cu guvernului federal al celorlalte state.37
Declarația de Independență și Constituția, luate împreună, nu au fost opera unui moment,
o oră, sau chiar o viață, ci de două mii de ani de gândire occidentală, luptă politică și cunoștințe
câștigate cu greu despre puterea politică și urmărirea de libertate. Aceste două documente au fost
pe bună dreptate numite ca fiind cele mai perfecte și cele mai de succes documente,
conservatoare din istoria lumii. Luați în considerare modul în care aceste două documente
fondatoare ale Statelor Unite ale Americii reflectă cei patru piloni ai gândirii conservatoare.

2.1.3. George W. Bush și războiul privind terorismul

Niciun președinte american nu a fost întâmpinat cu răceală cum a fost în cazul
republicanului George W. Bush în ianuarie 2001. Înaugurarea sa a fost umbrită de disputa
victoriei în fața lui Al Gore și câștigarea Colegiului Electoral cu un singur vot mai mult decât
necesarul de 270.
Și apoi a venit 11 septembrie 9. 11. 2001, atentatele înregistrând un numâr foarte mare
de morți și răniți, națiunea nemaifiind împărțită între state albastre Gore și statele roșii Bush.38
Președintele a devenit un director executiv activist, solicitând autoritatea de a lupta contra
unui conflict prelungit împotriva teroriștilor, ajuta industriile puternic lovite de terorism, și
construi o economie stagnată. Ajutat de tendința publicului de a se ralia în jurul președintelui
într-o perioadă de criză, ratingul de aprobare a lui Bush a crescut foarte mult până când a depășit
90 la suta, un nivel ridicat în ceea ce privește numărul de voturi.
Inevitabil, popularitatea președintelui Bush s-a stabilizat în anii '50. Colaborarea în
Congres a devenit mai dificilă, deoarece diferențele fundamentale dintre republicani și democrați

36 Michael, Oakeshott, Raționalismul în politică, Editura All, București, 1995, pp. 49-51;
37 Idem, p. 56.
38 David, Willetts, Modern Conservatism, Penguin Books, Londra, 1992;

18
pe probleme de taxe și impozite de bază și a cheltuielilor federale și chiar asupra problemelor
legate de războiul din Irak au reapărut.
În orice război, conducerea este critică. În ciuda întrebărilor cu privire la existența sau
nonexistența armelor de distrugere în masă în Irak, majoritatea americanilor încă mai cred că
războiul de eliberare împotriva Saddam Hussein a fost justificată, iar ei nu au uitat cât de repede
Statele Unite a eliminat regimul taliban extremist din Afganistan.39
Administrația Bush s-a angajat să păstreze reducerile fiscale și stimularea economiei fără
să înregistreze cheltuieli federale masive și reglementări federale. Un astfel de act de echilibrare
economic și politic a cerut cea mai mare aptitudine și atenție. Președintele este norocos în faptul
că el poate apela la resursele nenumărate ale unei mișcări conservatoriste mature, având ca
puncte forte colective, complexul mare de politicieni, popularizatorii, filozofi și filantropi.
Descrise pe larg și nu numai de către democrați, dar și de partizani că omul care „a furat“
alegerile din 2000, și-a început mandatul de președinte prin colecatrea taxelor și reforma
educației ca o reflectare a unui conservatorism de tip „compasiune“, în primele șase luni fiind o
reducere de impozit monumentală de 1600000000000 $, o mișcare în conformitate cu filozofia
economică supplyside a lui Ronald Reagan, nu a tatălui său, George H. W..
Conservatorismul plin de compasiune și-a exercitat o influență enormă asupra lui George
W. Bush și administrația sa. Dar o filozofie și mai influentă, ideologia mișcării conservatoare și
factorii de decizie ai politicii republicane, este neoconservatorismului. De-a lungul ultimilor 25
de ani, neoconservatorismul a ajuns să domine ideologia conservatoare, și, în prezent, este o
exagerare să spunem că neoconservatorismul este conservatorism.
Este unanim recunoscut astăzi că administrația Bush a fost profund influențată de idei
neoconservatoare. Richard Perle, un expert în politică externă neoconservatoare, afirma că
președintele Busha creat probleme peste probleme.
“The New York Review of Books a publicat un articol intitulat, „Neoconservatorii la
putere,“ prin intermediul căruia evidențiau elaborarea modalităților în care acestea au acționat în
campania democraților la prezidențialele din 2004, Howard Dean aczând că „președintele Bush a
fost capturat de neoconservatorii din jurul lui.40
Neoconservatorii sunt, fără îndoială, fracțiunea cea mai activă din punct de vedere
intelectual al dreptei post-război. Ei predau la cele mai bune universități; Ei conduc cele mai
bogate fundatii filantropice conservatoare; ei controlează cele mai importante think-tank-
conservatoare; ei gestionează reviste conservatoare și reviste de conducere; și au o prezență

39 Adam, Müller”Elementele artei politice”, în Iliescu, Adrian-Paul, Socaciu, Emanuel- Mihail,

Fundamentele gândirii politice moderne, Polirom, Iași, 1999, pp.87-89.

40 Leon P., Baradat, Political Ideologies, Their Origins and Impact , Prentice Hall,2003, p.97:

19
semnificativă în mass-media. Neoconservatorii au devenit atât de influenți și atât de siguri de
locul lor în stabilirea principiilor că unul dintre cele mai buni purtători de cuvânt, David Brooks
de la The New York Times, a declarat: „Suntem toți neoconservatori acum.41
Într-un eseu mult discutat intitulat „Persoasiunea neoconservatoare“, scris de Irving
Kristol a rezumat faptul că scopul acesteia este de a „transforma Partidul Republican și
conservatorismul american, în general, împotriva voinței lor, într-o nouă politică conservatoare
adecvată unei guvernări democratice moderne. Din punct de vedere istoric, neoconservatorii au
avut întotdeauna o relație destul de îndepărtată și incomodă cu conservatorii tradiționali. Ca și în
cazul lui John Stuart Mill, conservatori au fost priviți ca fiind „partidul prost“, dar acum au
scopul de a repara asta.
Prima sarcină a lui Kristol în transformarea mișcării intelectuale conservatoare într-o
mișcare politică capabilă să guverneze America a fost cea de redefinire a principiilor
călăuzitoare și relația sa cu valorile traditionale americane. Neoconservatorismul este prima
variantă a conservatorismului secolului al 20-lea.42
De asemenea, editorialistul neoconservator David Brooks a pus în mod sistematic în
paginile The Weekly Standard și The New York Times ceea ce el numește un plan de „distrugere
creatoare“, un plan de curățare a GOP. Brooks a spus că „Reducerea dimensiunii guvernului nu
poate fi filozofia de guvernare pentru următoarea generație de conservatori.“ El salută faptul că
conservatorii și Partidul Republican sunt „acum semnificativ mai puțini anti-stat și mai pro-
comunitate decât în urmă cu doi ani.“ Conservatorii „au revenit la ideea unor acțiuni
guvernamentale.“
Au existat trei indivizi care au avut un impact distructiv major asupra drepturilor
individuale în America: Herbert Croly, Theodore Roosevelt și Franklin Delano Roosevelt. Acesta
este același Herbert Croly, care s-a lăudat că filosofia sa politică a fost „flagrant socialistă, atât în
metodele sale și obiectele sale,“ același TR care a spus că „fiecare om deține dreptul general al
comunității de a reglementa utilizarea acestuia, indiferent de gradul de bunăstare publică și
același FDR care a insistat asupra faptului că toți americanii trebuie să acționeze precum o
armată instruită și loială dispusă să se sacrifice pentru binele disciplinei comune. Ceea ce unește
Croly și verii lui Roosevelt este ideea că individul ar trebui să fie subordonat unui stat paternalist
și faptul că neoconservatorii ar apela la un astfel de triumvirat etatist pentru inspirație și
îndrumare dezvăluie multe despre planul lor de a reforma Partidul Republican43
Nu numai Kristol a fost deranjat de creșterea statului, el nu crede, așa cum a făcut practic
fiecare gânditor de dreapta în perioada timpurie celui de-al Doilea Război Mondial faptul că o
creștere continuă a statului ar conduce la iobăgie..
Problema reală cu conservatorii tradiționali și republicani, în conformitate cu
neoconservatorii este faptul că aceștia sunt prea îndatorați ideii Jeffersoniene de modă veche cum
că guvernul care conduce cel mai bine are reguli puține. Irving Kristol și David Brooks cred că

41 Winston, Churchill, Istoria Americii, Eduitura Orizonturi, 2011, pp. 114-120;

42 Idem, p. 1
43 Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, Editura Humanitas, București,1995, pp. 87-90;

20
ideile din secolul 19, cum ar fi drepturile naturale, individualismul, guvern limitat, și
capitalismul laissez-faire, au fost elemente istorice „excentricități“.44
Kristol a descris dorința de «revenire la un«sistem de conservator liber», în care guvernul
va juca un rol modest, rolul acestuia fiind o contra-reformă utopică.
În cele din urmă, neoconservatorii vizualizează orice tentativă de a reveni la o lume pre-
New Deal, o lume nepractică și fantezistă și nu în ultimul rând imorală. La un nivel mai profund,
de fapt, Kristol respinge principiile fundamentale ale unei societăți libere. Potrivit lui Kristol,
principii precum drepturile individuale, guvern limitat, și capitalismul nu sunt nici moral, nici
edificatoare, practic, durabil.45
Cu alte cuvinte, în conformitate cu Kristol și prietenii săi, principiile adoptate de John
Adams, Thomas Jefferson și James Madison, duc inevitabil la Marchizul de Sade, Abby Hoffman
și Jerry Springer. În cazul în care creșterea statului a reprezentat drumul spre iobăgie pentru
Hayek, limitarea statului la protecția drepturilor individuale reprezintă drumul spre nihilism
pentru neoconservatori. Marea lecție politică pe care neoconservatorii au învățat-o cu succes,
precum și elevii republicani pe parcursul ultimilor douăzeci și cinci de ani este să îmbrățișează
această ideologie mai degrabă decât rezista în fața statului.
Neoconservatorii sunt susținătorii ceea ce Kristol numește un „stat al bunăstării
conservatoare.“ La prima vedere, par să susțină ideea unui stat social mai degrabă pragmatic, ca
o realitate nefericită a politicii americane contemporane pe care conservatorii trebuie să învețe să
o accepte și să o folosească pentru a rămâne relevantă din punct de vedere politic.46
Problema cu liberalismul fondatorilor, potrivit Kristol, este că ea începe cu individul, iar
o filoșofie care începe cu «eul» trebuie să accepte și să permită egoismul, alegerea și căutarea
fericirii personale. O societate capitalistă care permite cetățenilor săi să-și urmărească interesul, o
societate liberă întemeiată pe protecția drepturilor individuale duce inexorabil la un filistinism
amiabil, un nihilism comod și, în cele din urmă, la „goliciune infinită.47

2.2. Controversele conservatorismului american

2.2.1. Principii conservatoare aplicate în campaniile electorale

Conservatorii sunt adesea descriși ca fiind de dreapta.48 Întocmai, precum circumstanțele

de la finele anului 1980, dispariția Uniunii Sovietice, moștenirea lui Reagan, administrația lui

44 Michael, Freeden, Ideologies and Political Theory, A Conceptual Approach, Editura Claredon Press, Oxford,
1998, pp. 134-140;
45 Idem, p. 144.

46Ted, Honderich, Conservatism. Burke, Nozick, Bush, Blair , Pluto Press, Londra, 2005, pp.20-26;
47 Idem, p. 40
48 Alexandru, Florian, Fundamentele Doctrinelor Politice, Editura Universitară, Bucuresti, 2006, pp. 80-82;

21
Bush, lupta împotriva coaliției conservatorilor tradiționali, a avocaților liberali și a
anticomuniștilor din Războiul Rece, toate s-au unit în anii 1950, prin William F. Buckley Jr. și
staff-ul celor de la National Review.

Campania Goldwater din 1964 a adus conservatorii împreună pentru prima dată, deoarece
Taft a pierdut nominalizarea republicanilor în fața lui Eisenhower în 1952.
Fără să fie descurajat de înfrângerea lui Goldwater, activiștii conservatori s-au regrupat și
au început să dezvolte instituții care să poată menține ideologia pe termen lung. Mulți dintre noii
lideri de dreapta: Phyllis Schafly, Richard Viguerie, Paul Weyrich, Ed Feulner și-au început
cariera în politică odată cu lansarea campaniei Goldwater.49
Revenirea conservatorilor la putere a cunoscut un avânt în anul 1966, când un grup de
oameni de afaceri conservatori l-au convins pe Reagan să candideze pentru funcția de guvernator
al Californiei. Bazându-se pe reacțiile negative din anii 1960 (în special la UC-Berkeley), în
timpul mișcării anti-războiului din Vietnam și a tulburărilor civile (în Watts și alte orașe), victoria
lui Reagan în fața lui Pat Brown a subliniat vulnerabilitatea coaliției democrate.50
Criza celui de-al doilea mandat al lui Nixon a fost traversată de scandalul Watergate, cu
toate acestea, acest lucru a încetinit animozitățile cu privre la situația etniei albilor din sud și din
nord, dar și asupra democraților și republicanilor.51
Victoria lui Reagan în 1980 a fost parțială din cauza eșecurilor lui Carter, inflația
galopantă și criza ostaticilor iraniană fiind principalele motive. Aceasta a fost, de asemenea,
produsul unei campanii bine orchestrată și exagerarea amenințării sovietice.
Administrația Reagan a avut puține realizări din agenda conservatoare: o reducere a
impozitelor de care au beneficiat puternic bogații; un Pentagon cu un deficit uriaș, precum și
numirea unui sistem judiciar federal conservator.
Taxele au fost ulterior introduse în mod progresiv în timpul administrației președintelui
Bill Clinton, iar bugetul militar a scăzut în mod proporțional cu PNB, lăsând doar sistemul
judiciar conservator și Curtea Supremă cu o datorie națională considerabilă (pe care unii
conservatori o numesc "al treilea mandat al lui Reagan") blocarea unei extinderea programelor
sociale de către democrați. Keynesismul militar al lui Reagan buoyed economia de mai mulți ani,
dar impactul anilor deficitelor bugetare și comerciale au dus la o recesiune de 1991. deregularea
bancare de economii și industriile au dus la programe de salvare out catastrofale care au
schilodiți în continuare economia în timpul George H.W. președinției lui Bush. Împărțită asupra
politicii interne și externe, conservatorii au avut dificultăți în elaborarea unui program pozitiv
pentru o guvernare bună.
Numeroase organizații naționale conservatoare au fost structurate în jurul valorii de
indivizi carismatici și nu pot supraviețui în alt mod. Think tank-uri precum American Enterprise
Institute, Hoover Institution, Hudson Institute șunt cele mai stabile, dar cele mai multe dintre ele

49 Ibidem, pp. 42.

50 Olivier Nay, Istoria ideilor politice, Polirom, Iași, 2008, pp. 103-105;
51 Urofsky, Melvin I., Texte fundamentale ale democrației americane, Editura Teora, București, 1995, pp.37-42;

22
sunt înclinate spre pragmatismul de centru sub conducerea ideologiei neoconservatoare. Dintre
grupurile mai noi, Heritage Foundation este cel mai bine instituționalizat.52

2.2. Conservatorismul după anul 1989

Sfârșitul Războiului Rece s-a produs când la putere în Marea Britanie și în StateleUnite
se aflau guvernări conservatoare. În consecință, s-au intensificat tendințelemenționate anterior,
de consolidare a politicilor pieței libere și a apărut o nouă încredere în capacitatea lumii
occidentale de a-și asigura o mai mare prosperitate, într -o lumerelativ mai pașnică. Indiferent de
culoarea politică, s-a instaurat o atitudine favorabilăreducerii intervenției statului în economie,
stimulării inițiativei particulare, globalizării șireformei sistemelor de protecție socială.
Criza economică începută în 2007-2008 a modificat, cel puțin pentru moment,unele
priorități. Administrația republicană americană a intervenit, cu unele ezitări, pentrusalvarea
firmelor mari care riscau să dea faliment, prin asistență financiară, o formă deintervenție
financiară. Cu toate acestea, ideile referitoare la eficiența pieței libere aurămas de actualitate
pentru conservatori, militând pentru reducerea cheltuielilorfinanciare și reducerea datoriilor. Din

52 Idem, p. 50.

23
punct de vedere social, ideologia rămâne sceptică față de mișcările deemancipare, politici
afirmative, unele variante criticând secularizarea și separarea statuluide religie.53
Conservatorii critică cotele adoptate pentru promovarea minorităților și pentrucorectarea
dezechilibrelor de gen, susținând că avem de-a face cu o limitare a
inițiativei particulare și cu o intervenție nelegitimă a statului în activitățiprivate. De asemenea, în
versiunea religioasă, sistemul de idei rămâne cel puțin sceptic față de dreptul de avort. Temele
culturale și sociale nu se limitează doar la probleme de credință sauviitorul familiei, un exemplu
în acest sens îl reprezintă dezbaterea despre migrație din Statele Unite.

Deseori prezentată doar ca o problemă de lege și ordine, ea relevă, cel puțin în unele
medii conservatoare, aproape tradiționaliste, o teamă identitară. Ca și critica mișcărilor pentru
drepturi, ea pornește de la percepția unei tradiții care se dizolvă, o datăcu schimbarea modelului
cultural dar și al structurii demografice americane.
Administrația George W. Bush a promovat o serie de politici pentru controlul migrației,
cea mai controversată fiind cea a unui ”zid”, un sistem avansat tehnologic destinat reducerii
fluxurilor de populație dinspre America de Sus. Din
perspectiva președintelui american, fenomenul afecta sistemul de protecție socială, conducea la
creșterea criminalității și la situații conflictuale în localitățile afectate. Decizia de a construi zidul
a creat controverse, nu numai cu democrații și liberalii, dar și întrerepublicani și între
StateleUnite și Mexic.54

53 Irving, Kristol, The Neoconservative Persuasion, The Weekly Standard, august 2005, material dosponibil pe
http://www.weeklystandard.com/article/4246, accesat în data de 30.03.2017, ora 20:00;
54, Kenneth N., Waltz, Omul, statul și războiul, Institutul European, Iași, 2001, pp. 112-122.

24
 În ceea ce privește securitatea națională, conservatorii continuă să aibă încredere în
politici de întărire a potențialului militar, fie prin achiziții, fie prin alianțe. Tipică a fost, în acest
sens, politica neoconservatoare, care îmbina o încredere în capacitatea de a promova
democratizarea prin puterea exemplului, o dată cu campania din Irak, din 2003.Trebuie
menționat că intervențiile externe nu au reprezentat doar apanajul dreptei, exemple fiind
campania din Kosovo, desfășurată în 1999 și cea din Libia, din 2011.
Ideologia nu respinge cooperarea globală, cu rezerva protejării autonomiei
statale; partidele conservatoare și cele creștin-democrate fac parte din Uniunea Democratică
Internațională, înființată în 1983. Platforma sa se orientează ca valori în jurul
democrației,libertății individuale și economiei de piață. Ea îi cuprinde, printre alte formațiuni,
perepublicanii americani, conservatorii britanici, partide similare din Australia și Canada, dar
și partide creștin-democrate ca cel german.
În declarația de principii adoptată o dată cu înființarea Uniunii, membrii săi își
anunțăaderența față de drepturile fundamentale ale omului, descentralizare, sprijinirea familiei,
serviciisociale reformate în favoarea inițiativei private, crearea de locuri de muncă și taxe reduse.
Cooperarea internațională este echilibrată prin prevederea ”dreptului fiecărei națiuni de a
-și conserva identitatea și de a-și urmări interesele vitale”. Ca atare, reprezintă mai curând
unforum de discuție și de negociere, decât o instituție centralizată.
La nivel european, în mod obișnuit, conservatorii făceau parte din Partidul
PopularEuropean, alături de creștin-democrați, până când liderul britanic, David Cameron s-a
distanțat față de colegii săi, formând de două ori, în 2006 și în 2009, grupuri separate în
Parlamentul European. Alături de partide de dreapta din Polonia, Letonia sau Cehia, el a lansat,
în 2009, Alianța Conservatorilor și Reformiștilor Europeni, cu scopul combaterii federalismului
european, în favorea suveranității individuale, încurajării inițiativei particulare, reducerea
reglementărilor șiasigurare securității energetice.
Diviziunile s-au intensificat odată cu disputa referitoare la tratatulfiscal, de la sfârșitul lui
2012, când Marea Britanie sub conducere lui Cameron a refuzat să semneze documentul.
Rezumând, avem de-a face cu politici favorabile pieței libere, restrângerii
intervențieistatului în economie, privatizării și reformei statului social, din punct de vedere
economic.Conservatori își propun protejarea identităților tradiționale, a instituției familiei, se
opuncăsătoriilor între persoane de același sex și sunt sceptici față de valoarea migrație. Ei

25
acceptăformule de cooperare internațională limitată și tind să fie eurosceptici în ceea ce privește
procesulde integrare europeană.55

2.3. Schimbarea regimuri lor politice și dilemele intervențiilor

Neoconservatorismul a fost, poate, cea mai controversată dintre versiunile recenteale

familiei doctrinare, în Statele Unite, dar nu numai, termenul ajungând
să rivalizeze, prin abuz, cu cel de neoliberal și socialist. Fondat de Irving Kristol, Leo Strauss,
Allan Bloom și alții, acesta a inclus multi foști stângiști, puternic anticomuniști, nemulțumiți
devalorile și politicile pacifiste adoptate de Partidul Democrat, o dată cu amplificarea

55 Idem, p. 124.

26
controverselor referitoare la conflictul din Vietnam. Printre adepții săi s-au numărat Francis
Fukuyama, Charles Krauthammer, Frederick Kagan, Robert Kaplan, Paul Wolfowitz
Ca și în cazul altor variante de conservatorism, curentul adoptă atitudini
socialetradiționaliste, cu unele rezerve, nuanța lor distinctivă fiind politica externă (Fukuyama,
2006, p. 38-39). Astfel, principala putere democratică, Statele Unite trebuie săinvestească masiv
în apărare și eventual să intervină în exterior pentru răspândirea principiilor sale politice, chiar
dacă nu beneficiază de sprijin din partea altor actori majorisau instituții internaționale. Au criticat
politica de destindere promovată de HenryKissinger și după încheierea Războiului Rece, s-au
concentrat pe unipolaritate, terorismși ”state bandit”. Neoconservatorii au făcut parte din
administrația Reagan, au criticat
politicile președintelui William Clinton, îndeosebi prin manifestul ”Project for a New American
direa tradiției culturale a ”Marilor Autori”occidentali, care au consacrat valorile guvernării
reprezentative și statului de drep. Aici întâlnim mai curând atitudini conservatoare clasice.
Spre deosebire de tradiționaliști, ei sprijină ideea de stat social, cu anumiterezerve,
pornind de la argumentul că distribuția permite stabilizarea regimurilordemocratice, care ar fi, în
caz contrar, divizate în conflictele dintre bogați și săraci. Față de feminism, atitudinea este
nuanțată, neconservatorii apreciind idea de egalitate de gen,dar criticând apropierea față de
”liberali”, subestimarea presupusă a maternității,sprijinirea democraților și opoziția față de
politicienele republicane ca Sarah Pali. De asemenea, s-au distanțat față de pozițiile despre
corectitudinea politică și impactul de gen al crizei.56
Popularitatea acestui ”realism democratic” (Krauthammer, 2004), amestec de politică de
putere și idealism a scăzut din momentul în care campania din Irak s-a dovedita fi mai dificilă
decât se anticipase. Autori celebri, ca Fukuyama s-au distanțat de curentși adepții din cadrul
administrației Bush au pierdut din influență. Rămâne de văzut ce impact va avea
neoconservatorismul în viitor, în condițiile în care s-a dovedit destul de adaptabil. Gottfried a
criticat apelul neoconservatorilor la valorile universale, pe care îl găsea mai apropiat de stânga
decât de tradiția ideologică în care erau aceștia situați, de obicei. Ca și Burke sau de Maistre,
autorul invocă importanța cutumei, a realităților concrete, a contextului și tradiției, împotriva
practicii de a deduce politici din raționalismul abstract care inspiră filosofia drepturilor naturale.

56 Leon, P., Baradat, Political Ideologies, Their Origins and Impact , Prentice Hall, 2003, pp. 96-97.

27
 Mai mult, consideră că este vorba de o ideologie ”inventată”, un fel de formă fără fond
americană,destinată a menține o coaliție diversă din punct de vedere doctrinar, în lipsa unei
bazesociale și a obține vizibilitate mediatică.57
Alți conservatori ca Samuel P. Huntington au privit chestiunea direct ca o amenințare la
adresa nucleului de valori tradițional ”WASP”, care ar asigura, în opiniasa, caracterul democratic
al societății americane.
Autorul celebrei lucrări, Ciocnirea civilizațiilor, el lega valorile politice de istorie, religie
și decomunitate, limitând, în consecință, posibilitatea generalizării acestora. Transformări
ca ponderea în creștere a minorității hispanice, alături de multiculturalism și globalizare, ar putea
conduce la declinul sistemului politic bazat pe libertate, egalitate și drepturi civile.Deși distinge
între valori și etnie, Samuel P. Huntington consideră că imigrația ”ar putea conduce la o
reconquista demografică a regiunilor pe care americanii le-au smuls Mexicului în anii 1830 și
1840” (Huntington, 2004, p. 157). El considera că aceastăschimbare demografică ar reprezenta o
provocare din cauza identității culturale și avecinătății, însă, ca și în Ciocnirea civilizațiilor, nu
argumentează foarte clar de ce ideile politice moderne nu ar fi aplicabile dincolo de contextul
originar, în ciuda existenței unor exemple celebre, ca India sau Japonia.58

3. Conservatorismul în România
3.1. Origini, doctrină

Conservatorismul provine din scepticismul față de cunoașterea umană. În fața complexității

sale, conservatorismul își declină puterea ideologică a unei doctrine politice înlocuind-o cu
rezolvarea punctuală a problemelor din societate. Setul său de principii poate fi rezumat într-unul
singur, lansat de vicontele Falkland: atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să

57 Francis, Fukuyama, America la răscruce. Democrația, puterea și moștenirea neoconservatoare, Antet, 2006, pp.
75-78.
58 Idem, p. 79.

28
nu schimbi nimic. În mod evident, aceste cuvinte, esență a doctrinei conservatoare, au provocat
numeroase dezbateri și interpretări, de multe ori contradictorii; ele pot fi citite, într-adevăr, în
cheia retrogadă a inflexiunii și imobilismului de care ar da dovadă conservatorismul. Pe de altă
parte, conservatorii nu au proclamat niciodată necesitatea de a sta pe loc a unei societăți, ci doar
rezistența la schimbarea de dragul schimbării. Progresului liberal conservatorii îi opun evoluția,
lentă, organică, în acord cu gradul de dezvoltare a societății.
Cele două doctrine politice, liberalismul și conservatorismul se dezvoltă în spațiul românesc
pe filieră occidentală și aparțin celor două mari spații de civilizație: cel francez, mediu de
propagare a ideilor liberale și cel german, bastion european al conservatorismului. Dezvoltarea
instituțională a grupărilor liberale și conservatoare se face târziu însă, oficial în 1875 și 1880, în
urma totuși a practicii politice moderne și a unor fecunde polemici ideologice care vor contribui
la conturarea fizionomiei proprii celor două doctrine.59
Până la primul război mondial, liberalii și conservatorii, împreună cu regele Carol I vor pune
bazele unui sistem politic constituțional, cele două partide alternând la guvernare, chiar dacă nu
totdeauna în mod egal. În fapt, și acesta este probabil unul din factorii care alimentează clemența
la adresa liberalismului, marile evenimente politice din această perioadă au fost posibile prin
sprijinul preponderent liberal, fie că vorbim de aducerea lui Carol I, obținerea independenței,
transformarea României în regat sau intrarea în războiul mondial.
Conservatorii, în schimb au avut o practică administrativă superioară, lideri politici serioși și
inteligenți și, nu în ultimul rând, suportul ideologic junimist, care grupa marile spirite culturale
ale epocii.60
Conservatorismul nu se aliniază într-o tipologie doctrinară întrucât acesta nu oferă principii
clar delimitate și programe specifice. A fi conservator poate fi o stare de spirit, a fi conservator
înseamnă și „a prefera familiarul necunoscutului, a prefera ceea ce s-a încercat necunoscutului,
faptul misterului, realul posibilului, limitatul nemărginitului, ceea ce este aproape îndepărtatului,
ceea ce este îndeajuns supra-abundenței, acceptabilul perfectului, râsetul de azi beatitudinii
utopice.
Legăturile și fidelitățile familiale vor fi preferate seducției unor atașamente mai profitabile; a
dobândi și a amplifica va fi mai puțin important decât a păstra, a cultiva și a te bucura de ceea ce
59 Anastasie Iordache, Originile conservatorismului politic din România 1821-1882, Editura Politică, București,
1987, p 7;
60 Idem, p. 9.

29
ai; durearea unei pierderi va fi mai acută decât atracția unei noutăți sau promisiuni. Înseamnă a fi
pe potriva soartei pe care o ai, a trăi la nivelul propriilor mijloace, a te mulțumi cu acea nevoie de
mai multă perfecțiune care este pe măsură omului și a împrejurărilor în care trăiește”.61
În ceea ce privește conservatorismul românesc, vorbim de următoarele trei elemente:
caracterul organic al societății, ierarhia socială și valorică, supremația tradiției. Pentru prima dată
în istoria României, termenul de conservator a fost utilizat pentru prima dată la 1 februarie 1823
de vornicul Moldovei Mihai Sturza într-o scrisoare adresată unui dregător rus, în perioada
disputelor în jurul proiectului Constituției Moldovei, propus de un grup de mici boieri.
Conservatorii reprezentau boierimea mare ce se opuneau ruinării vechii ordini politice și
democratizării societății moldovenești.62

3.2. Înființarea Partidului Conservator românesc

În politica oficială, termenul a fot utilizat abia 1858, vorbindu-se despre partidul
conservator într-o scrisoare a lui T. Balș către Ali Pașa. În ceea ce privește conservatorismul
clasic, după unificarea Moldovei și Munteniei, democratizarea vieții politice reprezenta o
trăsătură definitorie și esențială a conservatorismului clasic românesc.
Partidul Conservator s-a înființat formal în anul 1880, dar primul guvern de orientare
conservatoare poate fi socotit cel din 1862, condus de Barbu Catargiu, primul guvern, de altfel,
de după recunoașterea oficială a Unirii celor două Principate, Moldova și Țara Românească.
Destinul guvernului Catargiu a fost unul dramatic, în chiar același an prim-ministrul fiind
asasinat în condiții neelucidate, pe fondul divergențelor grave între domnitorul Cuza și gruparea
conservatoare, mai ales în cee ce privește necesitatea unei reforme agrare ce presupunea
distribuirea de pământ țăranilor. Poate și din această cauză, personalitatea lui Barbu Catargiu,
remarcabil om de stat și gânditor conservator, a fost minimnalizată.
La Catargiu se pot seziza foarte clar și distinct germenii principiilor care vor forma
doctrina conservatoare: oroarea față de mișcările revoluționare, gradualismul, organicitatea sau
admirarea fără rezerve a sistemului politic englez. Revoluția de la 1848 este, în viziunea lui
61 Michael Oakeshott, Rationalism in Politics and Other Essays apud Adrian Paul-Iliescu – Conservatorismul
anglo-saxon, Editura „All”, București, 1994, p 43
62 A.D. Xenopol, “Istoria Partidelor Politice în România”, București, 1920, p. 39;

30
Catargiu, „o tristă parodie”, în timp ce „reformele violente sau intempestive sunt convulsii
sociale care lasă mai multe urme ale răului decât germeni ai binelui (...) De aceea, este de o mie
de ori mai dezastruos ca o țară să aibă legi bune, călcate însă în picioare, decât să aibă legi
mediocre, dar respectate sau chiar să nu aibă deloc. În Anglia, englezii se supun legilor vechi
care sunt chiar contrarea secolului nostru și nu fac altele decât cu foarte mare circumspecție. În
Franța s-au schimbat patru sau cinci charte constituționale în ultimii 60 de ani. Care dintre cele
două țări totuși, ne întrebăm, este mai bine guvernată?”63
E de înțeles, pe de o parte, efervescența ce caracteriza mișcarea liberală în implementarea de
reforme de tip occidental. România era un stat abia creat, mult în urma părții vestice a
continentului european sub raport economic, social sau instituțional. Soluția părea la îndemână:
era de ajuns a se transplanta modelul occidental de dezvoltare prin componentele sale specifice.
Constituția din 1866 a fost inspirată de modelul belgian, codul civil era cel francez și exemplele
pot continua. Dar tocmai această frenezie a schimbării neliniștește spiritele conservatoare care, la
fel ca liberalii, își doresc dezvoltarea, dar pe căi specifice, în acord cu gradul de dezvoltare a
României, unul insuficient pentru aplicarea fără discernământ a modelului occidental.64
Testul de maturitate politică pentru conservatorism a fost, fără îndoială, marea guvernare
conservatoare din 1871-1876, caracterizată de Titu Maiorescu drept „cea mai tare expresie a ideii
conservatoare în limitele Constituției de la 1866”.20 Ea a reprezentat, în primul rând, stabilitate
politică în raport cu frământările grave din primii ani ai domniei lui Carol I și care îl
exasperaseră pe tânărul prinț.De altfel, între Carol și gruparea conservatoare a existat întotdeauna
o afinitate tradusă în identitatea de opinii asupra unor probleme importante precum cele
referitoare la elaborarea Constituției sau la întărirea prerogativelor regale.
Instaurarea cabinetului Catargiu se făcea și într-un context extern delicat în urma războiului
franco-prusac, care neliniștise spiritele francofile, preponderente în societatea românească,
precum și acutizării afacerii Stroussberg. De altfel, guvernul Catargiu se va orienta pe planul
politicii externe spre o apropiere de Austro-Ungaria în pofida resentimentelor pe care românii le
resimțeau la adresa acestei mari puteri dat fiind situația din Transilvania. De altfel, marea
realizare a acestei perioade din perspectivă externă a fost semnarea tratatului comercial cu

63 Barbu Catargiu, Etat social des Principautes Danubiennes, Imprimerie Bols-Wittouck, Bruxelles, 1855, p 5- 6,
28-29 apud Ioan Stanomir și Laurențiu Vlad – A fi conservator, p 219-220.
64 Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Editura „Humanitas”, București, 1994, p. 29;

31
Austro-Ungaria prin care, printre altele, se urmărea înlăturarea dependenței economice față de
Imperiul Otoman.65
În această perioadă sunt cele menționate de Carol I în memoriul din 1870, așa cum sunt
modificarea legii de organizare armată (1872), insituirea Creditului funciar rural (1873), legea
comunală care asigura numirea directă a primarilor de către guvern, revizuirea Codului Penal,
reorganizarea Curții cu juri.66
În 1880, în urma unui proces complex și lung, se formalizează aparița Partidului Conservator,
ca a doua forță politică a țării, alături de Partidul Național Liberal, apărut în 1875. Nucleul
organizatoric era format din 88 de oameni politici, dintre care se distingeau Lascăr Catargiu,
I.Em. Florescu, Manolache Costache Epureanu, Al.Lahovari, Titu Maiorescu, Vasile Pogor,
Theodor Rosetti, Petre Mavrogheni, Alexandru Știrbei, Ion Bălăceanu.
A fost adoptat un program, redactat de președintele partidului, Manolache Costache
Epureanu și un statut al noului partid politic al cărui oficios era, încă din 1876, ziarul „Timpul”,
pus acum sub redacția lui Mihai Eminescu. Programul Partidului Conservator 67 preciza că
„dorințele de progres și de libertate nechibzuite au introdus prea adesea în mecanismul nostru
politic fraza goală în locul realității. Se mulțumesc cu formele exterioare ale libertăților publice
se mulțumesc cu etichetele instituțiunilor progresului fără a căuta dacă acele instituțiuni pot rodi
la noi și cer și altele mai costisitoare și mai neroditoare”.
În fața acestei stări de lucruri conservatorii își propuneau, în planul politicii externe, „o
politică modestă și chiar respectuoasă către toate puterile, dar demnă și stăruitoare, care exclude
orice vederi ambițioase, o politică onestă și consecventă care să ne concilieze bunăvoința și să
inspire încrederea”. În ceea ce priveșt politica internă, programul conservator trasa principiile
ideologice pe care le reclama ideologia conservatoare puse în antiteză cu cele liberale: „În fața
abstracțiunilor umanitare, ce profesează partidul liberal, ideea dezvoltării istorice a
individualității noastre naționale, ideea naționalității românești.
În contra aspirațiunilor de a trece dincolo de instituțiunile pe care și le-a dat țara,
consolidarea acestor instituțiuni Tendinței adversarilor de a se rezema mai ales pe masele neculte
și neconștiente și pe elementele parazite și tulburătoare ale societății, adică pe forța brutală,

65 Sorin Liviu Damean, Carol I al României 1866-1881, Editura „Paideia”, București, 2000, p 158-159;
66 Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura „Humanitas”, București, p 48.
67 P.P. Carp, Discursuri parlamentare, Editura „Grai și suflet-Cultura națională”, București, 2000, p 38-39;

32
opunem ideea constituțiunii noastre, care fundează edificiul politic mai ales pe clasele avute și
luminate și pe elementele muncitoare și liniștite, adică pe rațiune!”. În ceea ce privește ceea ce își
propuneau conservatorii din perspectivă guvernamentală, programul era relativ modest conținând
câteva direcții de acțiune. Se avea în vedere protejarea proprietății prin legi speciale,
simplificarea administrației, relaxarea politicii fiscale sau întărirea capacității combative a
armatei române.68
Partidul Conservator nu s-a putut ridica la înălțimea organizatorică a rivalilor liberali. I-au
lipsit organizarea pe baze raționale din punct de vedere administrativ a partidului, o ierarhie clar
delimitată sau o prezență masivă în teritoriu. În fapt, Partidul Conservator nu era o organizație
omogenă, coerentă, ci o serie de cluburi cu viață proprie care au perpetuat o stare de disoluție
permanentă. Partidul Conservator a „rămas de-a lungul istoriei sale destul de închistat, rigid în
formele sale organizatorice, fără deschideri prea largi”. 69 Aceasta a dus la ample divizări, rupturi
sau disocieri în cadrul partidului, dintre care cea mai importantă a fost reprezentată de Partidul
Conservator Democrat al lui Take Ionescu. De asemenea, relația partidului cu gruparea junimistă,
asupra căreia vom reveni, a fost una cel puțin dificilă.70
După căderea guvernului Catargiu, conservatorii au cedat locul la guvernare liberalilor, ei
rămând în opoziție 12 ani, timp în care România își dobândește independența în urma războiului
ruso-româno-turc din 1877-1878 și își proclamă transformarea în regat, în 1881. Revenirea la
putere a conservatorilor se face în 1888 si durează până în 1895, alături de conservatorii aflându-
se la putere și junimiștii. Aceștia fuseseră preferați de rege pentru afinitățile lor în raport cu
Germania, România alăturându-se din 1883 Triplei Alianțe.
Junimiștii au elaborat din această postură un program foarte ambițios de guvernare care, în
linii marii a fost transpus în practică în anii ce au urmat. Se avea în vedere descentralizarea
administrativă, reforme economice ce vizau politica vamală sau echilibrarea valutei, potențarea
industrei românești și o lege a minelor, diminuarea presiunii politice asupra judecătorilor, în
general o administrație onestă dar și eficientă.
Având în vedere că în 1888 izbucniseră noi tulburări în lumea satelor, s-a încercat
ameliorarea situației țăranilor printr-o lege de vânzare din moșiile statului și o îmbunătățire a

68 Memoriile regelui Carol I. De un martor ocular, vol.III, Editura „Machiavelli”, București, 1994, p 22;
69 Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator, Editura Politică, București, 1987, p 16.
70 Ion Bulei, Sistemul politic al României, p 10;

33
legii tocmelilor agricole. A fost, din nou, o perioadă de dezbinare la nivel de partid, între
conservatori și junimiști, pe de o parte și în sânul conservatorilor, pe de altă parte, între Lascăr
Catargiu și Petre P. Carp. Din 1891 Catargiu a preluat din nou conducerea unui guvern
conservator, care a reușit o relativă unificare a pozițiilor divergente reușind să se mențină în
funcție timp de patru ani. Din 1895 va funcționa sistemul rotativei guvernamentale, adică
alternarea la putere a celor două partide, liberal și conservator.71
Următoarele guvernări conservatoare au fost lipsite de consistență. Cea din 1899-1901, sub
conducerea lui Gheorghe Cantacuzino, care devenise președintele partidului după moartea lui
Lascăr Catargiu, și Petre P. Carp s-a desfășurat sub semnul unei severe crize financiare pe care
conservatorii nu au reușit să o evite. Cea din 1905-1907 s-a încheiat brusc o dată cu izbucnirea
marii răscoale țărănești a cărei rezolvare a fost asumată de liberali. Ultima guvernare
conservatoare importantă s-a desfășurat între anii 1910-1914, primii doi ani condusă de Petre P.
Carp, iar următorii doi ani de Titu Maiorescu.
În această perioadă, Carp a încurajat adoptarea unei serii de legi care să sprijine dezvoltarea
industrială punând un accent mai mare pe intervenția statului în mersul economiei. De asemenea,
au fost adoptate legi care sprijineau asistența socială dar și o lege prin care țăranii putea cumpăra
pământ (250.000 ha) din proprietatea statului. Guvernul Maiorescu s-a remarcat prin implicarea
României în al doilea război balcanic din 1913, obținând, prin Pacea de la București, cedarea
Cadrilaterului de către Bulgaria.
Probabil cea mai interesantă parte din conservatorismul românesc este reprezentată de
doctrina conservatoare. Aceasta comportă, la nivel teoreric, aspectele principiale pe care leam
evidențiat pentru conservatorismul european, cu nuanțe specifice pentru o societate de tipul celei
românești.
Trăsăturile cheie ale acestei doctrine ar fi critica formelor fără fond, atașamentul față de
tradiție, gradualismul și organicitatea, critica raționalismului politic și a revoluției și reacțiunea.
Deși își trage seva ideologică din spațiul european, conservatorismul respinge occidentalizarea
forțată dorită de liberali ca unică cale de realizare a dezvoltării românești. Și, la fel ca omologii
lor europeni, conservatorii români „începând cu prima generație pe care o ipostaziază strălucit un
Barbu Catargiu, caută să reconcilieze moderația politică cu acceptarea de principiu a
modernizării instituționale”.

71 Idem, p. 80-81.

34
 Spre deosebire de liberalism, conservatorismul își dublează programul politic printr-o
permanentă reflecție. La asta se referea și Xenopol când spunea că „deosebirea partidelor în țara
noastră ca în orice altă țară din lume s-a făcut pe baza ideilor, nu pe baza persoanelor, nici a
claselor din care făceau parte și era firesc lucru să fie așa, deoarece niciodată alcătuirea partidelor
politice nu se face pe temeiul împărțirii în clasele sociale, ci numai pe acela al ideilor, prin care
se apropie adeseori elemente din straturi deosebite și se îndepărtează elemente din același strat”.
De altfel, Xenopol va demonstra documentat că nu toți conservatorii erau boieri, asa cum și
liberalii încorporau reprezentanți ai boierimii.72 Semnificativ este și momentul 1907, când
liberalii își asumă în totalitate reprimarea răscoalei țărănești, așa cum semnificativ este și faptul
că nici liberalii, nici conservatorii nu și-au dorit niciodată în mod serios o amplă reformă agrară
de distribuție a pământului către țărani.
Fără îndoială că figura cea mai reprezentativă a conservatorismului în general și a Junimii în
special a fost Titu Maiorescu (1840-1917). Maiorescu era format din punct de vedere intelectual
în mediul german, liceul terminat la Viena, după care a urmat universitățile din Berlin și Giessen,
încheiate cu doctoratul în filosofie.
După 1863, Maiorescu a ocupat în țară înalte posturi universitare, printre care și cea de rector
a Universității în Iași. Contribuția maioresciană cea mai importantă la ideologia conservatoare o
reprezintă lansarea în spațiul public, în 1868, a celebrei teorii a formelor fără fond, adevărată
forma mentis a culturii românești. În mijlocul beatitudinii de a face totul în numele progresului,
Maiorescu opune în mod rațional cumpătarea, tactul, creșterea organică opusă rupturilor bruște și
salturilor radicale.
Teoria formelor fără fond este importantă nu numai prin rolul de verdict sever și just pe care
l-a jucat în epocă , ci și prin caracterul ei profetic, teoria având reverberații inclusiv până în ziua
de azi. Ea va fi aprobată și dezvoltată, criticată și hulită dar va rămâne ca un reper ideologic peste
trecerea timpului. Pornind de la o banală polemică culturală, Maiorescu aruncă o privire de
perspectivă asupra societății românești ale cărei tare particulare sunt propagate la nivel general.73
Un element de primă mărime fără de care nu se poate imagina ideologia conservatoare
românească este tradiția, atașamentul față de fondul românesc promordial, mai ales în condițiile
absenței unei tradiții instituționale românești.

72 A.D.Xenopol, Istoria partidelor politice în România (de la origini până la 1866), București, 1910, p. 101, 161.
73 Zigu Ornea, Junimea și junimismul, Editura Eminescu, București, 1978, p. 26;

35
 Conservatorii deplâng, în continuarea teoriei formelor fără fond, pierderea identității
ancestrale a poporului român în fața spoielii de civilizație occidentală. „Asimilat-a oare poporul
nostru, se întreba Constantin RădulescuMotru, în firea sa obiceiurile, instituțiunile, cultura
Apusului, pe care în aparență le imităm atât de docil? Deșteptat-au formele civilizațiunii apusene
în mijlocul cărora noi ne învârtim și fondul sufletesc care le susține aiurea? Sau sub aceste forme
de împrumut, trăiește mai departe fondul nostru propriu, moștenit din veacuri?”74
Evident, liberalii reproșau conservatorilor atașamentul față de epocile trecute, în sensul de
reacționarism, de rezistență la schimbare și obstinația în apărarea proprietății. Proprietatea, așa
cum o vedeau conservatorii era „întruparea cea mai eminentă a activității și inițiativei omenești.
Societatea o consacră în interesul societății, adică al tuturor. Proprietatea etse născută o dată cu
omul intrat în stare socială. Ea se naște din voința colectivă, din instinctul omenirii. De aceea,
domnii mei, tradiția de proprietate trebuie să rămână întreagă”.75
S-a pronunțat pentru respectarea tradiției Mihai Eminescu, în diverse articole din Timpul, în
care deplânge gloria trecută a poporului român în raport cu mizeria care sufocă societaea
contemporană, consecință a existenței „păturii superpuse”. Eminescu se întoarce spre un trecut
idealizat, voievodal și vede în perpetuarea acestuia soluția de regenerare morală și națională. Tot
în spiritul tradiției conservatoare se pronunță Manolache Costache Epureanu, Nicolae Iorga,
Alexandru Lahovari sau Aurel C.Popovici.76
Dacă imitarea fără discernământ a civilizației occidentale este o practică blamabilă, atunci ce
propune conservatorismul? Așa cum am mai precizat, conservatorii opun progresului evoluția.
Evoluția se face lent, organic, cu atingerea fiecărui stadiu în viața unei societăți. „Conservatorii,
spunea Constantin Rădulescu-Motru, nu sunt contra progresului, ci contra falsificării acestui
progres prin concepții mistice. Ceea ce ei vor este progresul real. și progresul real, după ei, nu
poate merge decât alături cu ridicarea sufletească.
A încuraja prin toate mijloacele, chiar prin cele nepermise, așa cum s-a făcut și la noi în țară,
creearea unei burghezii, în scopul de a avea prin ea o industrie națională, pentru ca apoi să
constați că burghezia creată cu sacrificii enorme în loc să facă fabrici face numai speculații de
bursă și că țara are de pe urma ei înmulțirea zarafilor și nu pe a industriașilor, aceasta pentru

74Idem, p. 30;
75 Titu Maiorescu, Critice, Editura Tineretului, București, 1967, p. 113-123.
76 I.E.Torouțiu, Documente literare junimiste, București, 1932, p. 26;

36
conservatori nu este progres politic, ci este politicianism de căpătuială. A împrumuta tiparul
extern al vieții statelor constituționale, fără a împrumuta și sufletul acestor state a vota cele mai
liberale legi din lume în care sunt înscrise toate drepturile pentru cetățeni, și în fapt să se tolereze
absoluta iresponsabilitate a puterii executive, acestea toate nu constituie un progres, ci o
falsificare a progresului.77
De asemenea, Titu Maiorescu arăta că „noi nu suntem în situația națiunilor mari care pot
suporta orice experiență”. Situația României, situată la confluența a trei imperii reclama
prudență; reformele trebuiau să vină din necesitate și să li se dea timpul necesar de a-și face
efectele. De altfel, evoluționismul este preluat ca temă de reflecție și de gânditori liberali precum
I.G.Duca, care afirma că „progresul nu înseamnă salturi, progresul nu e violență, progresul e
grija, grija permanentă a viitorului, e preocupare de a-l pregăti și de a-l asigura. În înțelesul
doctrinei liberale, progresul nu e zvâcnire incoerentă, ci mișcare organizată”.78
De aceea, în vâltoarea evenimentelor care se succed foarte repede după primul război
mondial, conservatorii nu au reușit să țină cadența și au dispărut din istorie fără a fi prea mult
regretați de masele populare.
Așa cum s-a evidențiat deja, conservatorismul, în genere, și conservatorii români, de
asemenea au dezvoltat o severă critică la adresa mișcărilor de tip revoluționar. Aspirația spre
libertate nu trebuie să presupună în mod necesar activizarea spiritului revoluționar.
Pornind de la Revoluția franceză din 1789, conservatorii români au criticat și mișcarea de la
1848 din Țara Românească. „După părearea noastră orice revoluție e criza unei boale sociale”,
scria Mihai Eminescu într-un articol din Timpul, în timp ce Titu Maiorescu preciza că „mișcarea
de la 1848 avusese însemnătatea ei, întrucât manifestase, cu oarecare răsunet în Europa,
deșteptarea conștiinței naționale în românii din Principate și voința lor de a se dezvolta în
conexitate cu civilizația occidentală. Dar ca organizare politică, înlăuntrul acestei tendiințe
generale, oamenii de la 1848 nu au lăsat și nu au avut nici o concepție reală”.79
În viziunea conservatoare, revoluțiile sunt originea cataclismelor sociale, generatoare de
haos, dezordine și subdezvoltare. De unde negarea identității între revoluționari și spiritele
liberale, democratice. „Dar liberal era Marat, decreta Al. Lahovary, care a cerut capetele a două
77 Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare. Cu privire asupra desvoltării politice a României sub domnia lui Carol
I, vol I, Editura Librăriei Socec&Co, București, 1897 apud Ioan Stanomir și Laurențiu Vlad – A fi conservator, p. 48;
78 Idem, p. 50;
79 Constantin Rădulescu, Motru, Cultura română și politicianismul , Editura. A III-a, București, f.a, p 119-120;

37
milioane de francezi, pentru singurul cuvânt că aceste capete nu gândeau ca capul lui, capete din
care a și obținut o parte destul de însemnată?
Dar liberal era Robespierre, care a făcut să funcționeze doi ani ghilotina în permanență în
contra tuturor partidelor care nu îmbrățișau doctrinele lui și a făcut să curgă șiroaie de sânge
ilustru și nevinovat, până când aduse pe același eșafod, capul lui de nebun criminal?”80
Nu în ultimul rând, conservatorismului îi este propriu reacționarismul. A fi reacționar
însemna, în condițiile timpului respectiv, a dori să te întorci la timpurile dinainte, la stările de
lucruri din trecut. Cuvântul s-a născut din polemica liberalo-conservatoare, din dorința de
stigmatizare reciprocă a celor două ideologii poltice.
Evident, conservatorii au respins cu vehemență infamanta etichetă de „reacționari”. „Nu știm,
preciza Mihai Eminescu, de unde și până unde partidul conservator a ajuns să aibă onoarea de a
fi numit reacționar. Spunem onoarea tocmai pentru că ceea se numește reacțiune în alte țări e atât
de departe la noi și pentru că elementele unei reacțiuni lipsesc, din nefericire, atât de mult, încât
putem privi această stafie cu ochii reci ai unor judecători și să vedem întâi, dacă are vreo
realitate, al doilea, dacă existând într-adevăr, ar fi un rău pentru dezvoltarea nației românești și al
treilea, dacă, stinsă fiind, ar mai putea fi reînviată”.81
În această grilă de interpretare, reacțiunea nu însemnă revenirea la vechiul regim politic ci
are menirea de a capta energia națională în scopul mobilizării societății. Reacțiunea, în viziunea
lui Constantin Rădulescu-Motru nu este altceva decât un simptom de sănătate al corpului social
aflat în primejdie și nu un simbol al parazitismului social. „Când organismul social e viguros,
atunci îndreptarea mai este cu putință.
Boala poate fi alungată prin una din acele reacțiuni de sănătate care survin brusc ca să
deschidă un drum vieții înăbușite. În urma reacțiunii, forțele se reculeg și întregesc din nou
individualitatea amenințată să se descompună. De așa ceva avem noi Românii atâta nevoie!”82
Tocmai de cee ce se temea mai tare conservatorismul, s-a întâmplat în timpul primului război
mondial și în perioada ulterioară atât pe plan general european, cât și în România: o ruptură
radicală ce produce transformări de substanță la nivelul întregii societăți.

80 Alexandru Marghiloman, Doctrina conservatoare în Doctrinele partidelor politice, Editura „Garamond”,

București, p. 163;
81 Constantin Rădulescu-Motru, Concepția conservatoare și progresul, în Doctrinele, p. 64-91;
82 Alexandru Lahovary, Discursuri parlamentare (1888-1891), vol.I, București, 1909, p 29.

38
 În pofida solidității doctrinare, care a sedus, de-a lungul timpului mare parte din
intelectualitatea românească, conservatorismul românesc n-a avut nici o șansă la testul
popularității determinată de introducerea votului universal. S-a adăugat la aceasta implozia
partidului cauzată de permanenta senzație de instabilitate și fragilitate din cadul rândurilor sale și
care i-a măcinat permanent vitalitatea și i-a diluat capacitatea de reacție.
Alexandru Marghiloman, ultimul președinte al unui partid conservator, dar și semnatarul
Păcii de la București care i-a afectat grav popularitatea a fost invitat, în 1922 să conferențieze la
Institutul Social Român pe baza doctrinei conservatoare.
Din cuvintele rostite de Marghiloman transpare regretul unei întregi epoci care își epuizase
rolul istoric. În zadar, încerca Marghiloman să evidențieze, încă o dată, menirea doctrinei
conservatoare „prin faptul că nu făgăduiește utopic, că se ferește de a specula vorbele; prin faptul
că fiind partizană a evoluției nu a revoluției, nu răspunde așteptărilor impacienților, care sunt
mulți în statele noi, nu este deseori apropiată de putere”; societatea românească interbelică,
insuficient maturizată politic și needucată nu putea decât să privească cu neîncredere și
suspiciune o mișcare a cărei percepție publică era încărcată de conotații negative.
Conservatorismul încheie un ciclu istoric, perioada modernă din istoria românească și va trăi
doar prin moștenirea sa sub raport ideologic.
Istoria, se spune, este scrisă de învingători. Conservatorii, de această dată au făcut parte din
tabăra învinșilor rămânând să aștepte judecata unilaterală a istoriei.83
Din punct de vedere al abordării ideologice, conservatorii au susținut mereu progresul
prin”politica pașilor mărunți”, în timp ce liberalii promovau o politică mult mai activă, a cărei
deviză era ”prin noi înșine”.
Liberalii se identificau alături de curentele liberale europene din ideologia de inspirație
revoluționară. Ei militau pentru dezvoltare industrială, pentru circulația capitalului, introducerea
mecanizării în agricultură, pentru creșterea gradului de educație al populației. Marea majoritate a
liberalilor studiaseră în centre universitare franceze, italiene și mai rar din lumea germană.84

83 Adrian – Paul Iliescu, Liberalismul. Între succese și iluzii, Editura „All”, București, 1998, p. 185;
84 Ioan Scurtu, Viața politică din România 1918–1944, Editura Albatros, București, 1982, p.41.

39
40