UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAȘOV

FACULTATEA DE DREPT - MASTERAT

SIDIE, ANUL I

IMUNITĂŢI ŞI PRIVILEGII DIPLOMATICE

PROF. COORD.:

Asist. univ. drd. ROXANA MATEFI

MASTERAND: DRĂGOȘELEA ANCA -

MĂDĂLINA

BRAȘOV

2014

0
Cuprins:

Înţelesul noţiunii “imunitãţi şi privilegii”………………………………………………… pag. 1

Care este natura juridicã a acestor garanţii?..........................................................................pag. 2

Fundamentul juridic al imunitãţilor şi privilegiilor ………………………………………..pag. 3

Rolul reciprocitãţii în respectarea imunitãţilor şi privilegiilor ………………………….…pag. 6

Definirea instituţiilor juridice care formeazã regimul

juridic al unei misiuni diplomatice şi al personalului acesteia……………………………..pag. 7

Imunitãţile şi privilegiile, conform Convenţiei de la Viena

din anul 1961, misiunilor diplomatice şi agenţilor diplomatici…………………………… pag. 9

Conţinutul imunitãţilor diplomatice………………………………………………………...pag.11

Conţinutul inviolabilitãţilor diplomatice…………………………………………………... pag.15

Ce este azilul diplomatic?..................................................................................................... pag.16

Ce este azilul teritorial?..........................................................................................................pag.16

Conţinutul privilegiilor diplomatice…………………………………………………...……pag.18

Trãsãturile juridice ale privilegiilor diplomatice…………………………………………....pag.19

Începutul şi sfârşitul imunitãţii şi privilegiilor…………………………………….………...pag.19

1
 Imunitãţi şi privilegii diplomatice

1.Înţelesul noţiunii “imunitãţi şi privilegii”.

În literatura de specialitate expresia “imunitãţi şi privilegii” 1desemneazã întregul complex

de garanţii de care se bucurã o misiune diplomaticã şi personalul acesteia din partea statului
acreditar.

Regimul juridic pe care dreptul diplomatic îl asigurã unei misiuni diplomatice şi

personalului acesteia este format nu numai din imunitãţi şi privilegii, ci şi din drepturi, facilitãţi,
scutiri, libertãţi, care pot fi examinate separat.

O misiune diplomaticã are sarcini de îndeplinit, dar, pentru înfãptuirea lor, membrii
misiunii şi aceasta însãşi trebuie sã se bucure de garanţii care sã le faciliteze desfãşurarea
activitãţilor şi sã împiedice orice abuz din partea autoritãţilor statului acreditar. Aceste garanţii
sunt asigurate prin imunitãţi şi privilegii, în principal.

Examinate din punct de vedere al obligaţiilor statului acreditar, imunitãţile şi privilegiile

privesc doua categorii mari de acţiuni: a) autoritãţilor statului acreditar li se impune o limitare a
competenţei lor, atunci când subiecte sunt misiunile diplomatice şi personalul acestora: instanţele
nu se pot sesiza şi, deci, nici judeca anumite cauze, autoritãţile de siguranţã şi de poliţie sunt
lipsite de drepturi de exercitare a constrângerii în anumite limite, organele vamale nu pot face, în
cazurile date, control vamal şi nici pretinde taxe etc.; b) al doilea grup de acţiuni se referã la
exceptarea de unele obligaţii, care revin în mod normal cetãţenilor, a misiunilor diplomatice şi
personalului acestora: scutiri fiscale, scutiri vamale, scutiri de contribuţii etc.

Prima categorie priveşte dreptul procedural, cea de-a doua dreptul material.

Mai puţin, existã şi o a treia componentã a regimului de garanţii pe care le acordã statul
acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului acesteia. Este cazul obligaţiilor cominatorii
generale2, care revin statului acreditar ca atare, acţiuni menite sã garanteze, în plus, anumite
drepturi subiective ale misiunilor diplomatice şi personalului acestora. Exemplul, potrivit art. 25
1
Convenţia de la Viena din anul 1961 utilizeazã aceeaşi noţiune.

2
din Convenţia de la Viena din anul 1961, statul acreditar este obligat sã acorde toate înlesnirile
pentru îndeplinirea funcţiilor unei misiuni diplomatice.

Existã şi obligaţia de a permite exercitarea unor drepturi subiective proprii, obligaţie in

omitendo, cum ar fi cea prevãzutã la art. 27 al sus-numitei Convenţii, care impune statului
acreditar obligaţia de a permite comunicarea liberã a misiunii diplomatice cu guvernul acesteia;
art. 20 din Convenţia de la Viena din anul 1961; acordã dreptul misiunii şi şefului sãu de a arbora
drapelul statului acreditant pe cladire, pe reşedinţã şi pe mijloacele de transport etc., drepturi care
pot fi exercitate fãrã ca statul acreditar sã se opunã.

Iatã de ce afirmãm cã noţiunea de imunitãţi şi privilegii este incompletã pentru a desemna

întregul complex de garanţii de care se bucurã misiunile diplomatice şi persinalul acestora.

Vom examina, prin urmare, imunitãţile cu complexitatea lor, inviolabilitãţile, precum şi

privilegiile, drepturile, libertãţile şi facilitãţile misiunilor diplomatice şi ale personalului acestora.

2. Care este natura juridicã a acestor garanţii?

Sunt ele asigurate de normele dreptului intern, de normele dreptului internaţiona, sau de
curtoazie?

Codurile penale şi de procedurã ale statelor restrâng sfera de competenţã a autoritãţilor

lor represive atunci când subiecte ale legii interne ar fi membrii personalului diplomatic3.

De aceea, s-a susţinut cã dreptul intern reglementeazã o parte a relaţiilor diplomatice. În

sprijinul acestei idei s-a invocat faptul cã scutirea vamalã şi fiscalã se face prin legea internã,
care stabileşte excepţiile de taxe vamale, de impozite etc.

Intervenţia legii interne în limitarea competenţelor autoritãţilor interne nu face decât sã

confirme existenţa dreptului specific personalului diplomatic, statornicit de dreptul diplomatic,
2
Obligaţiilor cominatorii ale statului acreditar le corespunde dreptul de a pretinde ceva “pouvoir d’exiger”, din
partea statului acreditant.
3
Aşa cum face art. 7 din Codul penal român, care prevede: “Legea penalã nu se aplicã infracţiunilor sãvârşite de
cãtre reprezentanţii diplomatici ai statelor strãine sau de persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale
nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”.

3
cutumiar sau convenţional. Uneori, regimul vamal, cum am arãtat, nu este decât o ofertã de
reciprocitate4, care devine normã de drept diplomatic dacã este acceptatã.

Şi, în sfârşit, subliniem cã deşi garanţiile acordate misiunii diplomatice au avut la bazã
curtoazia, în special, privilegiile, astãzi acestea sunt obligatorii, întrucât au devenit norme de
drept internaţional.

Rezultã cã imunitãţile, privilegiile, drepturile şi facilitãţile sunt reglementate de normele

dreptului diplomatic şi au forţã juridicã obligatorie; nerespectarea lor atrage rãspunderea
internaţionalã a statului care nu le-a respectat.

3. Fundamentul juridic al imunitãţilor şi privilegiilor.

Statutul juridic al diplomatului a evoluat în timp, forma şi conţinutul lui actual fiind
rezultatul unei îndelungate practici a statelor, mai puţin stabilitã convenţional 5, ci mai mult pe
cale cutumiarã.

Dreptul internaţional modern s-a dezvoltat dupa tratatele westfalice din anul 1648, şi
astfel s-au recunoscut, alãturi de Sfântul Imperiu Roman de Origine Germanã şi alte stare
creştine ale Europei, între care s-au dezvoltat relaţii internaţionale.

Prima concepţie cu privire la fundamentul imunitãţilor este bazatã pe practica perioadei

absolutismului medieval, când suveranul era în acelaşi timp şeful statului şi se confunda cu
acestea; el conducea direct relaţiile internaţionale; teoria care justificã statutul diplomatului,
bazatã pe aceastã practicã, identificã diplomatul cu suveranul sãu, pe care îl reprezintã.
Montesquieu afirma cã:” ambasadorii sunt cuvântul prinţului care îi trimite şi acest cuvânt
trebuie sã fie liber6”.

4
Oferta fiind un act unilateral, ea poate produce efecte juridice numai dacã este acceptatã.
5
Spre deosebire de statutul juridic al consulului, care s-a format prin practica convenţionalã a statelor, statutul a avut
la bazã pragmatismul relaţiilor între stare, care trebuie sã asigure contactele lor internaţionale.
6
Charles baron de Montesquieu (1689-1755), De l’esprit des lois, Vol VIII, pag 294-295.

4
 Teoria, susţinutã de Burlamaqui 7 s-a denumit “teoria reprezentãrii”; aceasta în esenţã,
susţine cã ambasadorul reprezintã suvernul şi, cum acesta este personificarea statului, rezultã cã
şi ambasadorul se bucurã de dreptul suveranului sãu, care este redat de forma “par in parem non
habet jurisdictionem”8.

Pãrerea nu poate fi susţinutã în timpurile moderne, întrucât diplomaţii nu mai reprezintã

pe şeful de stat- chiar dacã ambasadorii sunt numiţi de acesta- ci statul, a cãrui politicã sunt
obligaţi sã o urmeze.

Pe de altã parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe care îl

reprezintã nu este de subrogare, cum în mod omplicit face teoria reprezentãrii. Diplomatul are,
într-adevãr, dreptul de reprezentare generalã a statului, în numele cãruia acţioneazã, dar el
îndeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul sãu, în temeiul unor reguli care sunt de drept
administrativ, nefiind o substituire.

Teoria nu poate rãspunde la întrebarea: pe ce temei sunt garantate imunitãţile membrilor

familiei diplomaţilor?

De asemenea, rãmâne fãrã rãspuns şi întrebarea privind temeiul ce-l determina pe

suvernaul primitor sã renunţe la suveranitatea sa, care îi dã puterea de judecatã şi de acţiune
asupra tuturor persoanelor, chiar strãine, care se aflã pe teritoriul sãu. Henry Fort-Dumanoir
justificã acest raport prin prezumţia cã fiecare suveran renunţã la exercitarea parţialã a dreptului
de jurisdicţie teritorialã; de ce o face, nu ne spune autorul acestei teorii.

Paul Fauchille dã o interpretare corectã caracterului reprezentativ al agentului diplomatic,

din care deduce nevoia de asigurare a independenţei sale faţã de statul acreditar, ca premisã
necesarã exercitãrii duncţiei sale. Aceastã formulã a fost, în parte, însuşitã şi de Convenţia de la
Viena din anul 1961, “recunoscând cã misiunea diplomaticã reprezintã statul”9.

7
Burlamaqui, principe du droit de la nature et des gens, vol. VIII, pag.294-295.
8
Numeroase conflicte de protocol au apãrut din aceastã cauzã, întrucât ambasadorii nu erau preocupaţi de conţinutul
diplomaţiei, cât de pãstrarea rangului şi mãreţiei de care se bucureau suveranul lor.
9
Dr. Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 152.

5
 Cea mai importantã teorie în istoria doctrinelor, care justificã fundamentul imunitãţilor şi
privilegiilor, este cea a extrateritorialitãţii. Teoria a triumfat timp de aproape trei secole – sec.
XVII începutul secolului XX- şi a inspirat multe practici şi proiecte de codificare10.

Teoria aparţine lui Hugo Grotius11şi se bazeazã pe observaţia cã ambasadorul nu este

ţinut sã respecte legea strãinã a ţãrii unde el îndeplineşte o ambasadã, întrucât, susţine el, acesta
este considerat cã n-a pãrãsit niciodatã ţara sa, cãci funcţiile le exercitã în statul acreditar ca şi
când ar fi în propria sa ţarã. Ambasada este consideratã ca o pãrticicã din teritoriul naţional şi, ca
atare, ambasadorul nu face decât sã respecte legea ţãrii pe terioriul cãreia se aflã, care este cea a
statului sãu.

Teoria este o ficţiune inutilã şi periculoasã, pentru cã ea ar justifica arbitrariul, întrucât o

misiune diplomaticã ar putea îndeplini, la sediul sãu, orice acte, licite în statul sãu, cãci se fac în
interesul acestuia – cum ar fi spionajul, - fãrã a încãlca legea statului acreditar. De asemenea, o
faptã personalã de violare a sediului misiunii, ar trebui judecatã în statul acreditant.

Alte teorii, cu mai multe variaţii, se bazeazã pe ideea acordului dintre statul acreditant si
cel acreditant.

Astfel teoria lui Cecil Hurst, susţinutã în cursul sãu la Academia de Drept Internaţional în
anul 1926, pleca de la ideea cã agentul diplomatic este primit în statul acreditar cu condiţia ca el
sã nu fie supus jurisdicţiei sale. Ideea se bazeazã pe renunţarea unilateralã a statului acreditar la
jurisdicţia sa, ceea ce este fals, chiar daca se susţine, în continuare, cã diplomatul va fi supus
jurisdicţiei statului sãu, în cazul cã ar comite fapte ilegale. Potrivit pãrerii lui Gentili 12,
imunitãţile şi privilegiile sunt derivate din dreptul de legaţie, care este un drept intern al statului,
un drept natural, derivat din Providenţa divinã, de aplicaţie generalã şi recunoscut de toate
popoarele. Teoria acordului tacit a fost susţinutã în practicã de ministrul afacerilor externe al
regelui Franţei, ludovic al XV, în anul 1772, ducele d’Aiguillon13.

10
Institutul de Drept Internaţional, în Sesiunea de la Cambridge, din 1896, şi-a însuşit aceastã teorie; în anul 1929, la
Sesiunea de la New York, a revenit la ea.
11
H. Grotius, Dreptul rãzbiului şi al pãcii, Amsterdam, 1724.
12
A. gentili, in The Classics of International Law, new York, 1924
13
Ducele d’Aiguillon motiva cã imunitãţile unui ambasador sau ministru sunt fondate pe douã principii: a)
deminitatea, pe care o dã caracterul reprezentativ al misiunii acestoral b) printr-un acord tacit, dat cu ocazia
admiterii diplomatului, ca acesta sã uzeze de dreptul ginţilor.

6
 Teoriile acestea ar duce la consecinţa cã, oricând, statul acreditar poate reveni la acordul
sãu tacit pe baza dreptului de denunţare a înţelegerilor şi, de aici, imunitãţile şi privilegiile ar
dispãrea.

Vattel a elaborat o teorie denumitã funcţionalã, care se bazeazã pe ideea cã un

reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcţiile sale dacã nu este independent faţã de statul
de reşedinţã. Teoria a fost însuşitã de Institutul de Drept Internaţional în Sesiunea sa de la Viena
din anul 1924, care a decis cã “imunitãţile şi privilegiile au ca fundament interesul funcţiei”;
pãrerea a fost preluatã şi în Convenţia de la Viena din anul 1961 care, în preambul, stabileşte
“convingerea cã imunitãţile şi privilegiile nu sunt în avantajul indivizilor, ci ele sunt menite sã
asigure îndeplinirea funcţiilor lor la misiunea diplomaticã”.

4.Rolul reciprocitãţii în respectarea imunitãţilor şi privilegiilor.

Potrivit art. 47 din Convenţia de la Viena din anul 1961 nu se considerã discriminare: a)
faptul cã statul acreditar aplicã în mod restrictiv una din poziţiile prevãzute în convenţie pentru
motivul cã aceasta este aplicatã în acest mod misunii sale din statul acreditantl b) faptul cã unele
state işi asigurã în mod reciproc, prin cutuma sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil
decat cel cerut de dispoziţiile prezentei Convenţii.

Rezultã cã imunitãţile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic, minimul

acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din anul 1961, cele care depãşesc acest minim
devin obligatorii, pe bazã de reciprocitate.

Statele pot, convenţional, sã stabileascã imunitãţi îi privilegii mai mari decât cele
cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot hotãrî restrângerea lor, numai dacã nu
este asiguratã reciprocitatea14.

5. Definirea instituţiilor juridice care formeazã regimul juridic al unei misiuni

diplomatice şi al personalului acesteia.

14
Anglia are chiar o lege internã:”Diplomatic immunities restriction Act”, din anul 1953, care aplicând
reciprocotatea, restrâange anumite imunitãţi şi privilegii.

7
 Sã examinãm imunitãţile şi privilegiile aşa cum le-am enumerat anterior: a) imunitãţile;
b) inviolabilitãţile; c) privilegiile; d) drepturile; e) facilitãţile.

a) Imunitãţile diplomatice sunt drepturi acordate de statul acreditar unei misiuni

diplomatice şi personalului sãu în baza cãrora aceştia sunt exceptaţi de la jurisdicţia
autoritãţilor judiciare sau de la cea care ar putea sã o exercite autoritãţile
administrative ale statului acreditar.

Imunitãţile pot fi absolute, caz în care exceptarea de jurisdicţie este cuprinzãtoare şi

nelimitatã la perioada existenţei funcţiei persoanei beneficiare; imunitãţile funcţionale sau
relative atunci când exceptarea beneficiarilor se face numai pentru faptele legate de îndeplinirea
atribuţiilor oficiale şi se prelungesc un timp numai în raport de acestea.

Imunitatea înlaturã competenţa autoritãţilor judiciare sau administrative ale statului

acreditar, fiind, prin urmare, de drept procesual; fapta nepermisa s-a comis, legea statului
acreditar a fost încãlcatã, rãspunderea, însã, nu poate fi stabilitã, întrucât persoana beneficiazã de
imunitate.

Imunitatea, fie ea absolutã, fie relativã, este generalã, în sensul cã beneficiarul ei nu poate
fi suspus jurisdicţiei civile, penale sau administrative a statului acreditar.

b) Inviolabilitãţile sunt, de drept, imunitãţi de la coerciţiunea autoritãţilor statului

acreditar, de care beneficiazã o misiune diplomaticã şi membrii sãi, în conformitate
cu normele dreptului diplomatic, prin care exercitarea forţei de constrângere a statului
acreditar este inoperantã sau condiţionatã faţã de beneficiarii acestor drepturi.

Când constrângerea statului acreditar nu poate fi exercitatã asupra persoanelor, constituie

inviolabilitatea personalã; constrângerea nu poate fi exercitatã asupra sediului sau reşedinţei,
asupra curierului diplomatic sau asupra corespondenţei.

Inviolabilitatea priveşte şi obligaţia specialã a statului acreditar de ocrotire a unor valori

sau bunuri, cum ar fi onoarea, deminitatea, garantarea libertãţii misiunii diplomatice şi
personalului acesteia faţã de orice încãlcare ce li s-ar putea aduce, indiferent de unde ar veni.

8
 c) Privilegiile sunt înlesniri sau avantaje juridice acordate de statul acreditar unei
misiuni diplomatice sau personalului acesteia, un tratament juridic aparte, favorabil,
aplicat acestora, atât în raport cu strãinii obişnuiţi, şi chiar faţã de proprii cetãţeni ai
statului acreditar15.

Pe când în cazul imunitãţilor beneficiarii acţioneazã contrar legii statului acreditar, în

cazul privilegiilor ei se conformeazã acesteia.

d) Drepturile sunt permisiuni juridice acordate de statul acreditar unei misiuni

diplomatice şi personalului acesteia, menite sã garanteze exercitarea activitãţilor
oficiale ale acestora.

Pe când privilegiile sunt drepturi pozitive, preluate de legislaţia internã a statului

acreditar, drepturile sunt acordate unei misiuni diplomatice îşi au premisele în normele dreptului
intenraţional şi în legislaţia internã a statului acreditant.

Astfel, dreptul de a instala un post de radio-emisie este un drept propriu, subiectiv,

ecordat misiunii diplomatice, care îl poate exercita fãrã ca statul acreditar sã se opunã.

Spre deosebire de drepturile de care se bucurã misiunea diplomaticã de a-şi îndeplini

funcţiile-dreptul de informare, dreptul de exercitare a protecţiei diplomatice etc.-drepturile din
aceastã categorie sunt distincte, operând drept garanţii suplimentare pentru realizarea funcţiilor
diplomatice, deci o complementaritate a primei categorii de drepturi.

e) Facilitãţile şi libertãţile sunt obligaţii generale ale statului acreditar fie de a nu

împiedica, prin fapte pozitive, activitatea unei misiuni diplomatice, fie de a veni în
întâmpinarea acesteia pentru a-i uşura desfãşurarea activitãţii, cum ar fi acordarea
sprijinului statului la obţinerea de clãdiri etc.

Şi facilitãţile şi libertãţile sunt tot garanţii.

15
Diplomaţii statului acreditar, întorşi în ţarã, nu beneficiazã în faţa propriilor autoritãţi de scutiri de vamã şi taxe
vamale, de imunitãţi etc.

9
 6. Imunitãţile şi privilegiile, conform Convenţiei de la Viena din anul 1961,
misiunilor diplomatice şi agenţilor diplomatici.16

A. Misiunile diplomatice se bucurã de urmãtoarele imunitãţi de coerciţiune:

a) inviolabilitatea localurilot consulare (art 22);

b) inviolabilitatea documentelor şi arhivelor (art. 24);
c) inviolabilitatea corespondenţei oficiale şi a valizei diplomatice (art. 27 al. 2 şi 3).

Ele se bucurã de imunitatea de jurisdicţie, consacratã de cutumã.

B. Misiunile diplomatice se bucurã de urmãtoarele privilegii:

a) scutirea de impozite şi taxe (art. 23)

b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii (art. 36
al. 1 litera ”a”).

C. Agenţii diplomatici se bucurã de urmãtoarele imunitãţi:

a) imunitatea de jurisdicţie penalã, civilã şi administrativã (art. 31, pct. 1);

b) imunitatea de coerciţiune, care este inviolabilitatea personalã (art. 29 şi 31 al. 3).

D. Agenţii diplomatici se bucurã de urmãtoarele privilegii:

a) scutirea de plata asigurãrilor sociale (art. 33);

b) scutirea de impozite şi taxe (art. 35);

c) scutirea de prestaţii personale (art. 35);

d) scutirea de taxe şi control vamal (art. 36 al. 2 şi alineatul 1 litera b);

e) libertatea de deplasare şi decirculaţie (art. 26);

16
Alexandru Burian, Drept diplomatic şi consular, Ediţia a II-a (revãzutã şi adãugitã), Chişinãu, 2003

10
 f) facilitãţile de sejur (art. 10);

g) exceptarea de prestaţii obligatorii (art. 35).

E.Drepturi speciale acordare misiunii diplomatice:

a) scutirea de taxe şi impozite pentru drepturile şi redevenţele percepute de misiune

(art. 28)

b) înlesniri pentru procurarea de localuri (art. 21);

c) dreptul de a arbora drapelul statului acreditat pe localurile misiunii, la reşedinţa

şefului de misiune şi pe la mijloacele de transport al acestuia ( art. 20).

F. Membrii familiei agentului diplomatic se bucurã, în principiu, de aceleaşi imunitãţi şi

privilegii, dacã fac parte din gospodãria acestuia şi nu sunt cetãţeni ai statului acreditar.

G. Membrii personalului admininstrativ şi tehnic se bucurã de inviolabilitatea persoanei

şi a locuinţei, sunt scutiţi de obligaţia de a plãti asigurãri sociale şi cea de platã a impozitelor şii
taxelor, de exceptarea de la prestaţii personale; imunitatea lor de jurisdicţie este funcţionalã.

H. Membrii personalului de serviciun se bucurã de imunitatea de jurisdicţie funcţionalã;

ei sunt scutiţi de impozite pe veniturile salariale şi de plata asigurãrilor sociale.

I. Oamenii de serviciu sunt scutiţi numai de impozite şi taxe pe veniturile salariale.

7. Conţinutul imunitãţilor diplomatice.

11
 A. Imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice nu este menţionatã expres în
Convenţia de la Viena din anul 1961 şi nici în Convenţia de la Havana17.

Doctrina a tratat imunitatea de jurisdicţie a misiunii diplomatice ca un corolar al

imunitãţii statului, în numele şi pentru care acţioneazã reprezentanţa sa diplomaticã în strãinãtate.

În raport de aceste premise, potrivit doctrinei, o misiune diplomaticã se bucurã de

imunitate de jurisdicţie pentru urmãtoarele acte:

a) Acte îndeplinite oficial, în numele şi din însãrcinarea statului acreditant, cum ar fi

încheierea unui acord, introducerea unei note de protest, demersuri de orice fel etc,.
chiar dacã acestea nu sunt acţiuni ale statului, si ale misiunii însãşi, fiind supuse
normelor internaţional.

Limita acestor acţiuni este datã de normele dreptului intenraţional şi dacã, teoretic, o
ambasadã ar acţiona împotriva statului acreditar, încãlcâd normele acestui drept, competenţa nu
este a tribunalelor locale, care judecã dupã legile interne; fapta ar atrage rãspunderea
internaţionalã a statului acreditant, dacã statul lezat ar sesiza, eventual, un tribunal internaţional.

b) Misiunea diplomaticã se bucurã de imunitatea de jurisdicţie a statului acreditar pentru

acte de dispoziţie interne, fãcute conform normelor dreptului statului acreditant18.
c) Are imunitate de jurisdicţie o misiune diplomaticã şi pentru actele cu caracter privat,
care ar rezulta din contracte19sau chiar din activitatea extracontractualã? Cu alte
cuvinte, misiunea diplomaticã se bucurã de imunitate absolutã? Şi dacã este afirmativ,
care este justificarea acestei soluţii?

Imunitatea de jurisdicţie civilã poate fi justificatã pentri cã o misiune diplomaticã este o

structurã exterioarã a ministerului afacerilor externe, deci o entitate de star, şi care acţioneazã în
numele acestuia. În aceastã ipotezã se pune întrebarea dacã statul însuşi, care acţioneazã prin

17
De asemenea, nici în proiectul de articole intocmit de Institutul Harvard.
18
În anul 1933 Agenţia comercialã a fostei U.R.S.S a concediat un inginer. Acesta a contestat mãsura în faţa unui
tribunal francez, care a respins cererea întrucât desfacerea contractului de muncã este un act de exercitare a
suveranitãţii statului acreditant.
19
Ex.: ambasada încheie un contract cu o firmã de reparare a imobilului.

12
reprezentanţa sa diplomaticã, se bucurã de imunitatea de jurisdicţie absolutã. Adicã pentru acte
jure imperii sau pentru acte jure gestionis?

Imunitatea de jurisdicţie civilã a statului este contestatã de unii autori, tratatã diferenţiat
de alţii în sensul cã numai actele îndeplinite jure imperii se bucurã de imunitate, pe când actele
jure gestionis,nu.

Dr. Ion M.. Anghel20 considerã cã ambasadele se bucurã de o imunitate proprie, care este
absolutã, bazandu-se pe constatarea de fapt, nu pe un temei juridic, susţinând cã dacã s-ar împarţi
actele unei misiuni in jure şi imperii şi jure gestionis aceasta ar duce la negarea totalã a imunitãţii
de jurisdicţie a misiunii diplomatice.

În ce priveşte, considerãm cã existã o normã de drept internaţional care stabileşte

imunitatea de jurisdicţie absloutã, potrivit regulii: “par in parem non habet jurisdictionem”.
Aceasta nu înseamnã cã statul ca persoanã juridicã, nu poate rãspunde civilmente; el poate fi
chemat în judecatã dar folosindu-se o instanţã neutrã, care este un tribunal internaţional, el poate
fi chemat astfel în judecatã şi pentru actele misiunii diplomaţiei.

În faţa instanţelor interne nu poate fi chemat un stat pentru prepusul sãu, care este
misiunea diplomaticã, în caz de litigii.

Evident, misiunea diplomaticã beneficiazã numai de imunitatea de jurisdicţie civilã şi

administrativã, nefiind posibilã tragerea la rãspunedere penalã a unei instituţii.

Art. 31 alineat “a” din Convenţia din anul 1961, excepteazã de la jurisdicţia civilã a
statului acreditar acţiunile care au ca obiect un impobil deţinut de agentul diplomatic “ în contul
statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii”, şi astfel confirmã, în ultimã instanţã, cã
imunitatea de jurisdicţie civilã şi administrativã esta a statului acreditant, chiar dacã el acţioneazã
prin prepuşii sãi, fie ei diplomaţi sau altã categorie de personal.

B. Imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici

20
Tudor Tãnãsescu, Drept diplomatic şi consular, Editura Sitech, Craiova, 2010

13
 Regula sancti habentur legati şi-a gãsit consacrarea în art. 31 al Convenţiei de la Viena
din anul 1961, care prevede cã agentul diplomatic se bucurã de imunitatea de jurisdicţie
personalã a statului acreditar.

Din aceastã redactare rezultã cã agentul diplomatic se bucurã de imunitatea de jurisdicţie

penalã absolutã încât, imunitatea de jurisdicţie civilã şi cea administrativã este asiguratã
agentului diplomatic numai dacã nu este vorba:

a) de o acţiune realã privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar,

afarã numai dacã agentul diplomatic nu-l posedã în contul statului acreditant pentru
realizarea scopului misiunii;
b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figureazã ca executor
testamentar, administrator, moştenitor sau legatar, cu titlu particular şi nu în numele
statului acreditat.
c) de o acţiune privind o activitate profesionalã sau comercialã, oricare ar fi ea,
exercitatã de agentul diplomatic în statul acreditar, în afara funcţiilor sale oficiale.

Agentul diplomatic este, prin urmare, beneficiar de imunitate de jurisdicţie pentru toate
actele oficiale; el nu va fi supus jurisdicţiei locale pentru actele îndeplinite, în cadrul misiunii
diplomatice, în conformitate cu legea statului sãu, chiar dacã acestea sunt incorecte 21. Actele
îndeplinite în afara serviciului se bucurã de imunitatea absolutã, practic, numai dacã fapta are
caracter penal, statul acreditar având la dispoziţie mãsura de protejare a intereselor sale, care este
declaraarea ca persona non grata sau expulzarea persoanei vinovate, întrucât imunitatea de
jurisdicţie civilã este, cum am vãzut, în primul rând, funcţionalã; ea se poate invoca şi faţã de
raporturile civile şi delictuale civile, dacã nu priveşte exceptarea menţionatã, cãci participarea
liberã la raporturile civile este o condiţie de îndeplinire a funcţiei diplomatului.

Conform art. 31 paragraful 4, “imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul

acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant”.

Deşi imunitatea de jurisdicţie administrativã este redatã confuz de articolul 31 al

Convenţiei de la Viena din anul 1961, întrucât o acţiune administrativã nu poate fi legatã de
21
Gestionarea greşitã sau incorectã de fonduri din casieria misiunii scapã jurisdicţiei statului acreditar; ease judecã
de statul acreditant.

14
imobile, succesiuni sau veniturile particulare ale diplomaţilor, aşa cum prevede articolul
menţionat, totuşi, ea este absolutã şi faţã de faptele care reclamã o acţiune cu caracter
administrativ, cum ar fi cazul în care o autoritate judiciarã sau administrativã ar fi competente sã
judece şi sã acţioneze contravenţii 22; agentul diplomatic nu este supus nici mãsurilor
admininstrative cu caracter nejurisdicţional, cum ar fi ridicarea permisului de conducere, amenzi
pentru parcare etc.

Statul acreditar poate sesiza misiunea diplomaticã despre orice abatere din partea
agentului diplomatic, acessta neconstituind o imunitate.

Imunitatea agentului diplomatic de a nu depune mãrturie este redatã de art. 31 paragraful

2 sub forma:” Agentului diplomatic nu este obligat sã depunã marturie.” Mulţi autori o trateazã
ca un privilegiu, nu ca o imunitate. Imunitatea de a nu depune marturie trebuie interpretatã în
sensul cã dacã agentul diplomatic acceptã sã aparã ca martor la tribunal, el o poate face, practica
judiciarã fiind în sensul cã se acceptã chiar o declaraţie scrisã. Interogarea trebuie uneori fãcutã,
întrucât martorii pot fi indispensabili pentru un proces, fiind singurii care pot contribui la aflarea
adevãrului, refuzul nejustificat ar fi lipsit de raţiune, dacã mãrturia diplomatului ar fi
indispensabilã.

Imunitatea de a depune mãrturie este, prin urmare, dreptul agentului diplomatic de a

refuza sau accepta depunerea ca martor, refuzul acestuia nu trebuie justificat şi, fiind un drept al
sãu, nu poate fi cenzurat de autoritãţile judiciare ale statului acreditar.

Invocãm, în finalul analizei noastre cu privire la imunitatea de jurisdicţie civilã, articolul

32 paragraful 32 din Convenţia de la Viena din anul 1961, care prevede cã “Dacã un agent
diplomatic sau o persoanã care beneficiazã de imunitate de jurisdicţie, în baza art. 37, intenteazã
o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţã de nicio cerere reconvenţionalã,
direct legatã de cererea principalã”.

Aceastã prevedere confirmã cã dreptul la acţiune al agentului diplomatic rãmâne neatins,

el putând solicita instanţei statului acreditar sã se pronunţe în orice litigiu în care el apare ca
reclamant, cu riscul menţionat la art. 32.

22
Sunt contravenţii faptele pedepsite de lege cu amenda administrativã sau închisoarea poliţieneascã.

15
 8. Conţinutul inviolabilitãţilor diplomatice

Potrivit dreptului diplomatic sunt supuse inviolabilitãţii sediul misiunii diplomatice,

reşedinţa misiunii diplomatice, reşedinţa privatã a agentului diplomatic, arhivele, bagajele
agentului diplomatic, bunurile misiunii şi ale agentului diplomatic, curierul diplomatic.

a)Inviolabilitatea sediului misiunii sau reşedinţei private a agentului diplomatic înseamnã

cã autoritãţile care exercitã constrângerea statului nu pot pãtrunde în aceste localuri în
îndeplinirea misiunilor lor oficiale.

Articolul 1 paragraful “i” al Convenţiei de la Viena din anul 1961 include în noţiunea de
“localuri ale misiunii” clãdirile şi terenul aferent. Rezultã cã autoritãţile statului acreditar nu pot
pãtrunde nici în curtea interioarã a sediului misiunii sau reşedinţei private a agentului diplomatic,
interdicţia fiind, deopotrivã, absolutã.

Câteva probleme ce se pot ivi.

Au autoritãţile statului acreditar dreptul de a urmari un rãufãcãtor, refugiat, fãrã

consimţãmântul şefului de misiune, într-o misiune diplomaticã, într-o ambasadã sau legaţie?
Articolul 22 al Convenţiei de la Viena din anul 1961 rãspunde negativ, în sensul cã permisiunea
de intrare in localul misiunii a genţilor statului acreditar trebuie sã fie datã de şeful de misiune.

O altã întrebare se ridicã cu referire la art. 41 al Convenţiei de la Viena din anul 1961,
care impune cã localurile misiunii nu trebuie folosite în alte scopuri decât pentru îndeplinirea
funcţiilor obligaţii, localurile misiunii sunt o sursã de pericol public23?

O parte a teoriei dreptului diplomatic, bazatã pe interpretarea articolului 31 al Cartei

Naţiunilor Unite, recunoaşte dreptul statului acreditar de a pãtrunde, în apãrare legitimã, în
localurile misunii, atunci când existã un pericol grav contra populaţiei locale, când securitatea de
stat este ameninţatã, cu condiţia ca faptul sã fie urgent.
23
Guvernul Braziliei a dispus penetrarea unei ambasade strãine, unde se presupunea cã este sursa unei maladii
infecţioase, care prezenta periocol public. Justificatã pe termenul luãrii mãsurilor de autoapãrare, este şi intrarea
autoritãţilor Chinei în anul 1927 în Ambasada fostei URSS, unde s-au gãsit arme, muniţii şi documente care atestau
un pericol pentru statul acreditar.

16
 Ce este azilul diplomatic?

Dreptul de azil în cadrul misiunilor diplomatice este negat de majoritatea statelor şi de

SUAl el este recunoscut de statele Americii Latine24.

Azilul diplomatic este un drept conferit numai convenţional şi funcţioneazã numai între
statele semnatare ale înţelegerilor respective; dreptul la azil astfel reglementat, oferã persoanelor
urmãrite în ţara de origine pentru concepţii sau activitãţi publice posibilitatea de a fi adãpostite
într-o misiune diplomaticã strãinã fãrã ca statul pe teritoriul cãruia se aflã respectiva misiune sã
aibã dreptul de intervenţie, conform principiului inviolabilitãţii misiunii diplomatice, pe care l-
am examinat.

Ce este azilul teritorial?

În caz de rãzboi civil sau revoluţie pot apãrea situaţii ca anumite personalitãţi politice sã
doreascã sã se refugieze la o ambasadã strãinã, cerând protecţie 25. Opinia majoritarã este cã acest
drept, în esenţã umanitar, este pe cale de a deveni o regulã pozitivã, dupã ce mult timp, pe baza
teoriei extrateritorialitãţii, a fost acceptatã; se subliniazã, în special, caracterul temporar al
protecţiei, pentru a evita un pericol iminent.

Din punct de vedere al problemei pe care o cercetãm, întrebarea este dacã o misiune
încalcã obligaţia de a nu acorda azil, existã oare posibilitatea de intervenţie a autoritãţolor
statului acreditar? Rãspunsul este negativ, şi practica aratã cã statul acceptã tacit acest lucru.

a) Inviolabilitatea bunurilor misiunii diplomatice include inviolabilitatea arhivei, a

mobilei, a maşinilor, a conturilor bancare, a corespondenţei diplomatice.

b) Corespondenţa diplomaticã este separtã de arhiva diplomaticã26.

24
Legile interne ale unor state, cum ar fi SUA, Elveţia, permit autoritãţilor sã intre în localurilor strãine în caz de
incendii sau alte catasrofe pentru a înlãtura un pericol iminent în anumite condiţii.
25
Situaţia este identicã în cazul unei persoane, urmãritã de mulţime, care pentru a scãpa cu viaţã se refugiazã la o
misiune diplomaticã.
26
În Convenţia cu privire la relaţiile consulare din anul 1963, corespondenţa este componenta noţiunii de “arhive
consulare”, ceea ce nu face convenţia diplomaticã.

17
 Inviolabilitatea ei este consacratã la art. 27, paragraful 2 al Convenţiei diplomatice care
mai precizeazã, în plus, cã prin expresia “corespondenţã oficialã” se înţelege întreaga
corespondenţã referitoare “la misiune şi la funcţiile sale”.

Obligaţia statului acreditar de a permite comunicarea liberã a misiunii diplomatice este

distincã de obligaţia de a asigura secretul ei. Obligaţia de neviolare înseamnã cã statul acreditar
nu are dreptul sã intercepteze şi nici sã descifreze mesajele cifrate ale misiunii, dar nici de a viola
valiza diplomaticã şi coletele poştale, care poartã însemnele oficiale.

Un alt aspect aparte al corespondenţei diplomatice este valiza diplomaticã care, potrivit
art. 27, paragraful 3, “nu trebuie sã fie nici deschisã, nici reţinutã”. Coletele diplomatice nu pot
conţine decât “ documente diplomatice sau obiecte de uz oficial”.

Dar, cum practica o aratã, sunt colete de câte 300, 500kg de “documente diplomatice”
într-o valizã diplomaticã şi nu de puţin ori prin valiza diplomaticã se transmit devize, produse
interzise, chiar stupefiante.

Cu toate acestea, atât Comisia de Drept Internaţional cât şi Conferinţa de la Viena au

exclus orice posibilitate de a deschide valiza diplomaticã dar, prin interdicţia statului acreditar de
a deschide sau a reţine valiza diplomaticã nu s-a exclus posibilitatea ca, dupã un control
radiologic, care mi este interzis, sã nu se admitã importul acesteia, dispunând trimiterea ei la
origine.

d) Inviolabilitatea personalului unei misiuni diplomatice

Philippe Cahier constatã, pe bunã dreptate, cã “deşi caracterul sacru al diplomatului a

dispãrut, nu este mai puţin adevãrat cã el nu-şi poate îndeplini liber sarcinile dacã trãieşte sub
ameninţarea cã va putea fi arestat.

Aşadar, temeiul inviolabilitãţii nu poate fi altul decât asigurarea îndeplinirii funcţiilor

oficiale, aşa cum subliniazã, cum am vãzut, şi în preambulul Convenţiei de la Viena din anul
1961.

Rezultã cã inviolabilitatea priveşte douã aspecte:

18
 a) Interdicţia autoritãţilor statului acreditar de a exercita orice act de coerciţiune asupra
persoanei agentului diplomatic;
b) Obligaţia statului acreditar de a impune autoritãţilor sale sã trateze agentul diplomatic
cu respectul cuvenit şi sã-i asigure respectul demnitãţii, libertãţii etc. inclusiv ca
acestea sã nu fie lezate chiar de particulari.

9. Conţinutul privilegiilor diplomatice

Am examinat regimul juridic recunoscut misiunilor diplomatice de normele dreptului

dimplomatic sub forma obligaţiilor statului acreditar de a lua mãsuri speciale de protecţie şi de
ocrotire a unor valori care asigurã reprezentanţelor diplomatice şi personalului acestora nu numai
funcţionalitatea lor dar şi personalului acestora nu numai funcţionalitatea lor dar şi sã se bucure
de respectarea demnitãţii şi prestigiului datorate calitãţii lor de reprezentanţi oficiali 27; statul
acreditar trebuie sã impunã autoritãţilor sale o conduitã corespunzãtoare, care sã rãspundã acestei
finalitãţi.

Misiunile diplomatice şi personalul acestora sunt exceptate de la plata unor impozite şi

taxe, bunurile importate de acestea nu sunt supuse controlului vamal, sarcinile parafiscale
(asigurãri sociale etc.) sau de contribuţia în naturã (rechiziţii etc.) sunt fie inexistente pentru
misiunile diplomatice şi membrii lor, fie se executã în anumite condiţii privilegiate.

Aceste din urmã exceptãri se numesc privilegii.

Trãsãturile juridice ale privilegiilor diplomatice.

Pe când imunitatea de jurisdicţie şi inviolabilitatea sunt obligaţii de drept internaţional,

prevãzute în Convenţiile internaţionale, pentru statele care sunt pãrţi la acestea sau de cutumã,
între statele care nu sunt obligate convenţional, privilegiile sunt norme de drept cuprinse în
dispoziţiile legii interne, norme de drept pozitiv ale statelor.
27
A se vedea art. 296 din Codul penal elveţian.

19
 Imunitãţile sunt şi ele garantate de dreptul intern al statelor, care excepteazã de la
jurisdicţia penalã a statului acreditar persoanele care beneficiazã de acest drept “în conformitate
cu dreptul internaţional dar, spre deosebire de acesta, privilegiile sunt stabilite de legea internã în
ceea ce priveşte conţinutul; ele derivã din obligaţiile de drept internaţional, revenite statelor sau
asumate de acestea, în scopul de a acţiona în acest sens, garantând un minimum de drepturi.

10. Începutul ş sfârşitul imunitãţii şi privilegiilor.

Imunitãţile diplomatice pot înceta prin voinţa statului acreditant, care, conform art. 32 din
Convenţia de la Viena din anul 1961 “poate renunţa la imunitate de jurisdicţie care beneficiazã
de imunitate în baza art. 37”.

Rezultã cã statul acreditant nu poate renunţa la inviolabilitatea agentului diplomatic şi a

altor beneficiari şi nu poate dispune de privilegiile acordate personalului diplomatic.

Când se nasc imunitãţile şi privilegiile?

Potrivit art. 39 din Convenţia de la Viena din anul 1961 orice persoana care are drept la
privilegii şi imunitãţi beneficiazã de ele de la data pãtrunderii pe teritoriul statului acreditar, iar
dacã se aflã deja pe acest teritoriu, de la data notificãrii sale la M.A E. al statului acreditar.

Imunitãţile şi privilegiile diplomatice iau sfârşit în mod normal la pãrãsirea ţãrii de cãtre
beneficiar, sau la expirarea unui termen acordat în acest scop, situaţie care priveşte declararea ei
ca persona non grata.

În caz de conflict armat între statul acreditant şi statul acreditar, imunitatea continuã pânã
la termenul în acest scop.

Potrivit al. 2 art. 39 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, imunitatea agentului
diplomatic în ceea ce priveşte actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor sale continuã fãrã limitã.
Aceasta înseamnã cã imunitatea pentru acte sãvârşite în afara activitãţii oficiale inceteazã la data
pãrãsirii statului de reşedinţã, fiind posibil ca, un diplolmat plecat de la post, sã fie chemat în

20
judecatã pentru fapte penale sau civile sãvârşite în afara serviciului, chiar dacã a beneficiat de
imunitãţi cât a fost oficial al unei misiuni diplomatice.

Membrii de familie a unui agent diplomatic decedat, beneficiazã de privilegii şi imunitãţi

pânã la asigurarea unui termen potrivit, dat în vederea pãrãsirii teritoriului statului acreditant.

Imunitãţile şi privilegiile, ca şi funcţiile misiunii diplomatice, contituie conţinutul

principla al dreptului diplomatic.

Faptul cã am acordat multã atenţie imunitãţilor şi privilegiilor se justificã tocmai prin

aceea cã nu se poate constitui o bazã trainicã a relaţiilor diplomatice fãrã ca diplomatul sã poatã
acţiona potrivit unor norme sigure de drept şi sã se bucure de condiţii de desfãşurare a activitãţii
fãrã îngrãdire, fãrã presiuni şi cu garantarea deplinei sale libertãţi de mişcare şi de acţiune.

Bibliografie:

21
1. Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Paideia, Bucureşti, 1997;
2. Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Fundaţiei “România de mâine”;
3. Alexandru Burian, Drept diplomatic şi consular, Ediţia a II-a (revãzutã şi
adãugitã), Chişinãu, 2003;
4. Tudor Tãnãsescu, Drept diplomatic şi consular, Editura Sitech, Craiova, 2010.

22