Cuprins

Introducere ......................................................................................... 11

Capitolul 1. Importanța teoriilor în asistența socială. Etape ale

dezvoltării teoretice, aspecte și clasificări ale teoriilor în asistența
socială .................................................................................................. 13
1.1. „Teoria” în cunoașterea spontană vs. cunoașterea științifică ....... 13
1.2. „Practică” vs. „teorie” sau „practică” & „teorie”? ........................ 16
1.3. De ce sunt importante teoriile in asistența socială? ..................... 18
1.4. Definiția „teoriei” științifice și a altor termeni relevanți ............. 20
1.5. Clasificări ale teoriilor din asistența socială ............................... 23
1.6. Etapele dezvoltării teoriei în asistenţa socială ............................ 27
1.7. Este asistenţa socială o știinţă? Definiţia metodei știinţifice ...... 32
Lectură suplimentară pentru această temă ................................... 34

Capitolul 2. Perspectivele psihodinamice. Tradiția psihanalitică în

asistența socială .................................................................................. 37
2.1. Caracteristici ale perspectivelor psihodinamice .......................... 37
2.2. O prezentare succintă a teoriei psihanalitice .............................. 39
2.2.1. Teoria dezvoltării în viziune psihanalitică ...................... 40
2.2.2. Teoria psihanalitică a personalității ............................... 43
2.2.3. Teoria tratamentului ..................................................... 47
2.3. Etiologia freudiană și implicaţiile sale practice ........................... 48
2.4. Alte perspective teoretice psihodinamice și aplicaţii în asistenţa
socială ....................................................................................... 50
 2.4.1. Teoria diagnosticului, teoria psihosocială și modelul
„procesului de rezolvare a problemelor” ......................... 50
2.4.2. Teoria atașamentului ..................................................... 51
2.4.3. Mediile terapeutice și îngrijirea de tip rezidenţial .......... 53
2.5. Deschideri, limite și critici ale perspectivelor psihodinamice ..... 54
Lectură suplimentară pentru această temă ................................... 56

Capitolul 3. Perspectiva behavioristă. Teoriile cognitiv-

comportamentale ............................................................................... 57
3.1. Câteva elemente introductive ..................................................... 57
3.2. Teoria învățării ........................................................................... 58
3.2.1. Condiţionarea clasică sau respondentă ........................... 59
3.2.2. Condiţionarea operantă sau instrumentală .................... 61
3.3. Teoria învățării sociale şi aplicaţii în asistenţa socială ................ 63
3.4. Teoria cognitivă ........................................................................ 66
3.5. Programele de formare a abilităţilor sociale şi terapiile cognitiv-
comportamentale ....................................................................... 69
3.6. Tehnici comportamentale de grup, comunitare şi în medii
rezidenţiale .............................................................................. 71
3.7. Deschideri, limite şi critici ale teoriilor cognitiv-comportamentale
.................................................................................................. 73
Lectură suplimentară pentru această temă .................................. 74

Capitolul 4. Perspectivele și modelele sistemice .............................. 77

4.1. Teoria sistemică ......................................................................... 78
4.2. Aplicaţii ale teoriei sistemice în practica asistenţei sociale .......... 83
4.2.1. Concepte și tipologii ale sistemelor cu relevanță în asistența
socială ............................................................................ 83

6
 4.2.2. Abordări ale sistemului familial ..................................... 86
4.3. Teoria sistemelor ecologice ....................................................... 87
4.3.1. Caracteristici şi aplicaţii în asistenţa socială .................... 87
4.3.2. Abordarea „modelului de viață” ..................................... 90
4.4. Avantaje, limite şi critici ale teoriilor sistemică şi ecologică ........ 95
4.5. Teoria rețelelor/ sistemelor de sprijin social ............................... 97
4.5.1. Caracteristici şi aplicaţii în asistenţa socială .................... 97
4.5.2. Deschideri şi critici ale teoriei reţelelor/ sistemelor de sprijin
social .......................................................................... 100
Lectură suplimentară pentru această temă ................................ 101

Capitolul 5. Perspectivele radicale și critice ................................... 103

5.1. De la perspectiva radicală la perspectivele critice ..................... 104
5.2. Teoria și practica marxistă și radicală în asistenţa socială .......... 105
5.3. Structuralismul radical ............................................................ 109
5.4. Teoria socială critică ............................................................... 113
5.5. Perspectiva feministă ............................................................... 119
5.6. Abordările privind antidiscriminarea şi sensibilizarea culturală şi
etnică ...................................................................................... 125
5.7. Perspectivele privind empowerment şi advocacy ........................ 128
5.7.1. Strategiile de empowerment (autonomizare) ................... 129
5.7.2. Strategiile de advocacy (sprijinire/ susţinere) ................. 133
5.8. Avantaje, critici și limite ale perspectivelor radicale și critice ... 135
Lectură suplimentară pentru această temă ................................. 138

Capitolul 6. Perspectiva umanistă ................................................. 141

6.1. Umanismul. Existențialismul. Interpretivismul. Interacţionismul.
Umanismul radical ................................................................. 142
7
 6.2. Aplicaţii umaniste și interacţioniste în asistenţa socială ............ 145
6.2.1. Abordările centrate pe client ........................................ 145
6.2.2. Asistența socială interacționistă ................................... 149
6.2.3. Practica umanistă radicală ............................................ 150
6.3. Analiza tranzacţională ............................................................. 152
6.3.1. Modelul stadiilor eului. Analiza structurală și analiza
tranzacţională .............................................................. 153
6.3.2. Scenariile de viață și analiza jocurilor .......................... 157
6.3.3. „Triunghiul dramaturgic” al tranzacțiilor relaționale și
analiza script-urilor....................................................... 163
6.4. Lucrul cu grupurile de tip umanist (U. Glassman şi L. Kates) .. 167
6.5. Deschideri, limite şi critici ale perspectivei umaniste în asistenţa
socială ..................................................................................... 171
Lectură suplimentară pentru această temă ................................. 173

Capitolul 7. Perspectiva constructivistă ........................................ 177

7.1. Premisele perspectivei constructiviste. Construirea psiho-socială a
realităţii .................................................................................. 177
7.2. Sociologia fenomenologică și etnometodologia ....................... 179
7.3. Ideile constructiviste în asistenţa socială .................................. 181
7.4. Teoria rolurilor ....................................................................... 183
7.4.1. Teoria rolurilor structural-funcţionale ......................... 183
7.4.2. Teoria rolurilor dramaturgice ..................................... 184
7.4.3. Aplicații ale teoriei rolurilor în asistența socială ........... 186
7.5. Teoria comunicării .................................................................. 187
7.5.1. Concepte de bază și aplicații ale teoriei comunicării în
asistența socială ............................................................ 188
7.5.2. Etape ale intervenției și tehnici în aplicarea teoriei
8
 comunicării în practica asistenței sociale ..................... 191
7.6. Teoria narativă ........................................................................ 194
7.6.1. Caracteristici generale .................................................. 194
7.6.2. Stadiile procesului de intervenție bazată pe teoria narativă ..
..................................................................................... 195
7.6.3. Modelul narativ al lui N. Parton şi P. O’Byrne (2000).. 197
7.7. Avantaje, critici şi limite ale perspectivei constructiviste în
asistenţa socială ....................................................................... 203
Lectură suplimentară pentru această temă ................................. 206

Capitolul 8. Perspective teoretice și metodologice privind asistența

socială individualizată – Modelele casework ................................... 207
8.1. Modelul intervenţiei în criză ................................................... 209
8.1.1. Concepte de bază și caracteristici generale .................... 209
8.1.2. Faze sau stadii ale unei crize ........................................ 213
8.1.3. Modele ale intervenţiei în criză ................................... 214
8.1.3.1. Modelul A-B-C al intervenţiei în criză ............... 215
8.1.3.2. Modelul intervenţiei în criză în șase pași propus de
R.K. James și B.E. Gilliland .............................. 216
8.1.3.3. Modelul triajului .............................................. 217
8.1.3.4. Modelul intervenţiei în criză în şapte etape al lui A.R.
Roberts ............................................................. 219
8.1.4. Niveluri și principii ale intervenției în criză ................ 222
8.1.5. Avantaje, limite şi critici ale modelului intervenției în
criză ........................................................................... . 223
8.2. Modelul centrat pe sarcină ...................................................... 225
8.2.1. Concepte de bază și caracteristici generale .................... 225
8.2.2. Obiectivele și etapele procesului de intervenţie conform
9
 modelului teoretic centrat pe sarcină ........................... 228
8.2.3. Avantaje, limite şi critici ale modelului centrat pe sarcină ..
..................................................................................... 232
8.3. Modelul rezolvării de probleme ............................................... 234
8.3.1. Rezolvarea problemei și concentrarea asupra nevoilor în
asistenţa socială ............................................................ 234
8.3.2. Ipotezele de bază ale modelului rezolvării de probleme.. 237
8.3.3. Etapele procesului de rezolvare a problemelor .............. 238
8.3.3.1. Etapa/ faza de contact (angajare) ........................ 239
8.3.3.2. Etapa/ faza contractului (acordului) .................... 246
8.3.3.3. Etapa/ faza acțiunii (intervenției) ....................... 254
8.3.4. Deschideri, limite şi critici ale modelului rezolvării de
probleme .................................................................... 273
Lectură suplimentară pentru această temă ................................ 276

Bibliografie ...................................................................................... 279

10
 Introducere

Multitudinea teoriilor este deja o caracteristică bine cunoscută a

domeniului vast și diversificat al socio-umanului. În prezent este
recunoscut faptul că același fenomen sau proces social poate fi înțeles,
descris și explicat în moduri diferite, uneori contradictorii. Acest fapt poate
părea, la prima vedere, derutant, însă tocmai aici se află specificitatea
științelor socio-umane: umanul și lumea socială pot fi văzute și explicate
din perspective diferite, iar numeroasele lor aspecte pot deveni
comprehensibile nu doar prin cadrul de înţelegere oferit de o singură
teorie, ci prin conjugarea mai multor modele teoretice. Contextul
temporal și spațial, conjunctura istorică, particularitățile situației și
specificul fenomenului studiat sunt factori care, la un moment dat, pot
determina preeminența unei teorii sau alegerea unui anumit model
explicativ.
Asistența socială nu face excepție de la aceste observații. Ea însăși
un domeniu vast și complex, aflat în permanentă expansiune și
reorganizare, asistența socială a adoptat teorii din alte științe socio-umane,
dar a și dezvoltat, în special în ultima jumătate de secol, modele teoretice
proprii, care, bazându-se pe specificitatea experienței practicii asistențiale,
reconsideră descripțiile și explicațiile cu privire la comportamentul uman,
nevoile, relațiile și procesele sociale, sau menirea și forma sprijinului și
ajutorului instituționalizat. Tocmai această intercorelare a teoriei cu
practica a făcut ca multe modele izvorâte din experiența practicii să se
adapteze necesităților acesteia și să dezvolte soluții concrete de acţiune și
intervenție, potrivite specificului domeniului asistenței sociale.
Cartea de față își propune să ofere o sinteză a principalelor
perspective teoretice utilizate în asistența socială, urmând dezvoltarea
teoretică din științele socio-umane – în special psihologia și sociologia –
din care au fost preluate și scoțând în evidență specificul lor și modul în
11
care au fost adaptate domeniului asistențial, la acestea adăugându-se
modelele teoretice și metodologice dezvoltate în cadrul asistenței sociale.
Lucrarea este structurată în opt capitole mari, fiecare – în afara primului
capitol, care oferă o introducere în dezbaterea referitoare la teorie, în
general, respectiv la dezvoltarea teoretică în asistența socială, în particular
– tratând perspective teoretice distincte: perspectivele psihodinamice și
tradiția psihanalitică, behaviorismul, perspectivele și modelele sistemice,
perspectivele radicale și critice, perspectiva umanistă, perspectiva
constructivistă, perspectivele privind asistența socială individualizată
(modelele casework). În cadrul fiecăreia dintre aceste perspective sunt
prezentate diferite teorii și modele, semnificative atât pentru paradigma în
care se încadrează, cât și pentru relevanța lor în asistența socială. Așa cum
se va observa, fiecare dintre aceste teorii și modele contribuie, într-o
măsură mai mare sau mai mică, la structurarea observării realității, oferind
informații despre ce și cum trebuie observat, la descrierea acesteia, oferind
conceptele și termenii necesari relatării adecvate a ceea ce a fost observat,
la explicarea fenomenelor observate, oferind cadrul de analiză pentru
interpretare și pentru descoperirea legăturilor cauzale, la prognoza cu
privire la evoluția unor fenomene, prin tehnicile de inducție și deducție pe
care le propun și, în fine, la configurarea intervenției specifice asistenței
sociale, prin metodologiile și instrumentele de acțiune și schimbare
dezvoltate.
Cartea are primordial o vocație pedagogică, ea fiind de altfel
rezultatul activității didactice realizate și remodelate pe parcursul mai
multor ani. De aceea, ea se adresează în special studenților de la asistență
socială, dar și studenților și masteranzilor din alte domenii înrudite,
interesați de problematica asistenței sociale. De asemenea, cartea poate fi
un ghid util pentru practicienii din domeniu, pentru cercetători, dar și
pentru orice alte persoane interesate nu doar de sprijinul semenilor, ci și
de un cadru științific pentru această activitate.

12
 Capitolul 1

IMPORTANŢA TEORIILOR ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ.

ETAPE ALE DEZVOLTĂRII TEORETICE, ASPECTE ŞI
CLASIFICĂRI ALE TEORIILOR ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

În acest capitol va fi delimitat și definit conceptul de „teorie” și va

fi discutat înțelesul acestuia atât în cunoașterea de tip spontan, cât și în
cunoașterea științifică. De asemenea, va fi pusă în discuție legătura dintre
termenii de „teorie” și „practică” și vor fi delimitați și alți termeni relevanți,
precum cel de „model” și „perspectivă”. În continuare, după ce va fi
dezbătută pe scurt importanța teoriilor în domeniul asistenței sociale, vor
fi prezentate o serie de clasificări ale teoriilor din asistența socială, ca și
modul în care acestea au evoluat și s-au dezvoltat de-a lungul timpului.
Capitolul se încheie cu abordarea dilemei referitoare la statutul asistenței
sociale ca știință. În acest context va fi subliniată importanța metodei
științifice în dezvoltarea și structurarea cunoașterii și practicilor unui
domeniu, inclusiv cel al asistenței sociale.

1.1. „Teoria” în cunoaşterea spontană vs. cunoaşterea ştiinţifică

Înțelegerea lumii și explicarea fenomenelor încunjurătoare sunt
apanajul „teoriilor”. Se poate spune, prin urmare, că însăși adaptarea
oamenilor la mediul de viață, atât cel fizic, cât și cel social, a fost facilitată
de existența și dezvoltarea teoriilor. O teorie asigură explicații privind
legăturile dintre fenomene, deși, de cele mai multe ori, aceste explicații nu
sunt exhaustive. De asemenea, în special în științele socio-umane, există

13
teorii concurente care explică același fenomen, ceea ce înseamnă că pot
exista mai multe moduri de a privi și explica lumea. Prin urmare, dacă
mergem mai departe și luăm în considerare relația dintre „teorie” și
„practică”, se poate spune că modalitățile practice de abordare a unor
probleme depind de modul în care privim și explicăm fenomenul sau
aspectul realității din care decurg problemele respective – așadar, depind
de teoria la care aderăm și pe care o adoptăm.
Încă înainte de apariția domeniilor științifice caracterizate prin
cercetări sistematice, oamenii au dezvoltat „teorii” prin care încercau să
explice fenomenele înconjurătoare, dar și acțiunile și comportamentele
umane. Aceste explicații, uneori eronate sau bazate pe date insuficiente,
făceau ca lumea să pară mai puțin amenințătoare, având mai mult sens și
fiind, prin urmare, mai inteligibilă. Mai mult, ființele umane sunt
curioase, având dorința constantă de a cunoaște ce se întâmplă și de ce
lucrurile se petrec într-un anumit mod și nu în altul. Întrebarea „de ce?”
este o întrebare omniprezentă și constantă în viața oamenilor. Căutând
răspunsul la această întrebare, se încearcă, de fapt, atribuirea unor sensuri
faptelor observate. Așadar, oamenii gândesc teoretic, chiar dacă, de multe
ori, neintenționat și rămânând doar la nivelul simțului comun.
Orice om face apel la variate „teorii” pentru a explica diferitele
fenomene cu care se confruntă. Aceste „teorii” sunt, însă, nesistematizate,
neverificate, bazate pe o generalizare a experienței. De multe ori, în astfel
de „teorii” un rol important este deținut de factorul afectiv. Toate aceste
„teorii” nesistematizate sunt rodul a ceea ce se cheamă cunoașterea
spontană. Acest tip de cunoaştere se bazează pe simțul comun şi pe
experiența proprie sau a celorlalți, fără o verificare sistematică a ideilor
cuprinse. Astfel, din acest punct de vedere, conceptul de „teorie” este
impropriu. Totuşi, în limbajul comun se foloseşte termenul de „teorie”
inclusiv pentru astfel de cunoştinţe (exemplu: oamenii spun „am o teorie

14
despre X fenomen/ întâmplare etc.”, fără a însemna că au explicaţii
ştiinţifice despre acel fenomen sau întâmplare).
Spre deosebire de cunoaşterea bazată pe simțul comun,
cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe cercetări sistematice, pe utilizarea
unui aparat conceptual elaborat, pe verificarea tezelor şi ipotezelor,
utilizând metode ştiinţifice de cercetare. Uneori, între cunoaşterea
spontană şi cea ştiinţifică apar deosebiri frapante. De multe ori, există
limite ale simțului comun, care duc la explicaţii şi la reacţii inadecvate. De
exemplu, în cazul unui incendiu, „teoria” simțului comun ne-ar putea
îndruma către utilizarea apei pentru a stinge focul. Această „teorie” se
bazează pe cunoașterea spontană, pe experiența generalizată, dar
neverificată și nesistematizată, conform căreia apa stinge întotdeauna
focul. Cunoașterea științifică (și, în exemplul dat, teoria care ar determina,
de fapt, o reacție adecvată) ne arată că există și situații în care apa nu doar
că nu stinge focul, ci poate chiar amplifica dezastrul (de exemplu când
incendiul este provocat și întreținut de produse pe bază de sodiu).
Epistemologia este acea ramură a filosofiei care se ocupă cu
originile, natura, scopurile, metodele și mijloacele cunoașterii de tip
științific. Etimologic, cuvântul este de origine greacă, luând naștere din
alăturarea a doi termeni: episteme (cunoaștere) și logos (studiu al…/ teorie
a…). Epistemologia ne permite să facem distincția între cunoașterea de tip
comun, general-umană, și cunoașterea științifică. Aceasta din urmă se
caracterizează prin însușiri precum: matematizarea și utilizarea unor
metode speciale, cum ar fi axiomatizarea, modelarea, formalizarea etc.;
descompunerea automatismelor mentale generate de experiența cotidiană
și îndepărtarea de „bunul simț” și de cunoașterea comună; generarea unor
cunoștințe verificate sau cel puțin verificabile.
Cunoașterea științifică operează cu modele, perspective şi teorii
ştiinţifice, ca seturi structurate de idei despre lume. Principiile şi conceptele
elaborate în cadrul teoriei ştiinţifice permit înţelegerea prin utilizarea unei

15
perspective deductive. De asemenea, pornind de la informaţiile concrete,
pot fi induse teoriile. Acestea înregistrează o mare varietate în timp şi în
spaţiu.
Profesiile sunt domenii în care au fost dezvoltate de-a lungul
timpului căi explicite și sistematice de a da semnificații. În diferitele
domenii profesionale este utilizată, prin urmare, cunoașterea de tip
științific. Aceasta orientează acțiunile profesioniștilor și este o bază pentru
luarea deciziilor. Cunoașterea în astfel de domenii, cuprinzând cunoștințe,
concepte, teorii, modele etc., regăsite de obicei în formă scrisă în cărți și
articole de specialitate, manuale, ghiduri etc., este transmisă de la o
generație la alta prin intermediul programelor de pregătire profesională. În
acest fel, cunoașterea acumulată până la un moment dat într-un domeniu
se află la dispoziția practicienilor, astfel încât atunci când aceștia se
confruntă cu situații problemă ei pot face apel la cunoștințele care au fost
deja bine stabilite în cadrul profesiei respective.
Provocarea care stă în fața unui practician sau specialist este aceea
de a avea abilitatea de a pune în practică în mod adecvat cunoștințele
respective, așadar de a converti cunoașterea științifică disponibilă în
domeniul său de activitate în servicii profesionale adecvate situației sau
cerințelor. O profesie presupune ca aceste cunoștințe și teorii aflate la
dispoziție și, prin urmare, modalitățile de a interveni, să fie utilizate selectiv
și diferențiat în funcție de particularitățile situației în care se acționează,
dar și de scopul și valorile specifice profesiei. Pentru aceasta, este nevoie ca
specialistul să fie permanent apt să gândească activ și creativ.

1.2. „Practică” vs. „teorie” sau „practică” & „teorie”?

Adesea „teoria” și „practica” sunt percepute ca fiind separate, în
această dihotomie practicii acordându-i-se statutul sau rolul de „lume
reală”, în timp ce teoria ar fi ceva abstract, de multe ori fără prea mare
legătură cu realitatea. De asemenea, este populară ideea conform căreia
16
practica ar fi „baza” în orice domeniu, fie el profesional sau aparținând
vieții cotidiene. Astfel de credințe, populare la nivelul simțului comun, pot
fi surprinse în vehiculata expresie „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”.
Chiar mulţi asistenţi sociali consideră că practica este „piatra de temelie” a
profesiei lor, în timp ce teoria este un „moft”, o abordare abstractă fără o
legătură clară cu realitatea. Mulţi cred că „se descurcă” foarte bine şi fără
teorie.
Şi totuşi, în realitate, nu poate exista o practică valoroasă decât dacă
se bazează pe o teorie valoroasă. Asistenţa socială poate fi gândită în
termeni practici, de pildă ca o succesiune care cuprinde evaluarea,
intervenţia, finalizarea. Însă în practică sunt necesare linii directoare
bazate, de exemplu, pe cercetări privind modalităţile eficiente de
comportament în timpul diferitelor tipuri de activităţi (cum ar fi
comunicarea) şi pe explicaţii provenite din teorii.
Lumea poate fi explicată în moduri diferite, iar domeniile
socialului şi umanului sunt foarte complexe, ele aflându-se continuu sub
influenţa unor diverse condiţii, factori, procese etc. Prin urmare,
explicaţiile simple, bazate pe „experienţa practicii”, nu pot fi suficiente.
Negarea importanţei teoriei poate duce la dezvoltarea unei practici de
calitate slabă, lipsită de profesionalism.
Practica asistenţei sociale este un proces de decizie asupra unei
acţiuni dintr-o varietate de poziţii alternative, teoria fiind cea care ne ajută
să decidem de ce şi cum alegem între alternative. De aceea, asistenţii sociali
au nevoie de concepte teoretice care să încerce să explice de ce şi cum ar
trebui luate deciziile practice.
Numai teoria este în măsură să atribuie semnificații, să explice, să
identifice și să stabilească legături între evenimente și fapte, să caute
modele, să prevadă. Or toate acestea sunt nu doar necesare, dar esențiale
pentru o reușită a practicii. Ca și în alte profesii, nici în asistența socială
nu este posibilă o separare a practicii de teorie. De fapt, în asistența socială

17
practica este procesul de utilizare a cunoașterii şi de aplicare a teoriei pentru
a se putea ajunge la o schimbare. O practică ruptă de teorie tinde să devină
repetitivă şi sterilă.
În același timp, și relația inversă este valabilă. Nici teoria nu trebuie
ruptă de practică; ea trebuie să își poată găsi utilitatea și aplicabilitatea în
practică. Relevanța unei teorii este dată de legătura sa cu realitățile practicii
și de măsura în care poate fi folosită în practică. În absența acestor condiții,
oricât de interesantă, o teorie rămâne irelevantă.

1.3. De ce sunt importante teoriile in asistența socială?

Așa cum am precizat deja, teoriile încearcă să explice fapte,
comportamente, fenomene, procese etc. și să găsească răspunsuri la diferite
întrebări. Practicianul din domeniul asistenței sociale se confruntă tot
timpul cu întrebări de genul: care este cauza anumitor probleme?; de ce
astfel de probleme apar în anumite cazuri, iar în altele nu?; care este
modalitatea cea mai potrivită de ajutor și intervenție într-un anumit caz?;
cum poate fi prevenită apariția sau reapariția unor probleme? Etc.
Bineînțeles, unele răspunsuri și explicații pot rezulta din însăși
experiența din domeniu, din observație și din confruntarea practică cu
anumite situații, care oferă nemijlocit informații și determină strategii de
lucru. Totuși, „înțelepciunea” practicii are limitele sale, deoarece îi lipsesc
modelele, structurarea logică, informațiile și strategiile sistematice. De
asemenea, dată fiind complexitatea umanului și a socialului, tot timpul pot
să apară situații noi, neprevăzute, factori de influență care nu pot fi nici
prevăzuți, nici controlați etc. În astfel de condiții, experiența acumulată
exclusiv prin practică nu îi poate oferi specialistului nici informații
suficiente, nici repere de acțiune.
Aceste limite ale practicii pot fi depășite prin cunoașterea și
utilizarea teoriilor, întrucât numai teoriile pot să ajute la atribuirea de
sensuri și la explicarea a ceea ce se întâmplă, la prevederea a ceea ce s-ar
18
putea întâmpla în continuare și la stabilirea unor modalități adecvate de
acțiune. Mai mult, teoria este cea care ajută la descrierea a ceea ce este
observat, la orientarea observației și la identificarea unei ordini în ceea ce,
la prima vedere, pare haotic. Ea este cea care dezvoltă un cadru sistematic
de cunoștințe, care reprezintă mai mult decât o simplă colecție de „sfaturi”
pentru practică.
Conform lui D. Howe (1997: 171, apud Roth; Rebeleanu, 2011:
304), asistenții sociali pot fi influențați de o concepție teoretică distinctă
în mai multe direcții, care constituie părți integrante ale procesului de
asistență socială:
a) Teoria orientează și sistematizează observația; ea îl informează pe
asistentul social cu privire la ceea ce trebuie să caute, să vadă și să
rețină;
b) Prin cadrul conceptual și vocabularul adecvat oferit, teoria ajută la
descrierea situației, la organizarea și structurarea datelor observate;
c) Mai departe, prin teorie este explicată situația, deoarece ea oferă
indicii pentru a putea face legături între datele observate și pentru
a delimita relațiile cauzale dintre evenimentele care apar în evoluția
cazurilor sau a fenomenelor vizate;
d) Teoria permite unele predicții cu privire la evenimente viitoare, ca
și cu privire la consecințele unor situații și evenimente prezente;
e) În fine, teoria orientează acțiunea/ intervenția, sugerând
posibilități și direcții de schimbare a situației date.
Ca și în alte domenii socio-umane, nici în asistența socială nu există
o teorie sau un model teoretic care să ofere descripții, explicații și soluții
pentru orice situație sau problemă. În funcție de specificul cazului și al
problemei, ca și de contextul în care aceasta are loc, practicianul trebuie să
opteze pentru cea mai potrivită teorie în cazul respectiv. Tocmai de aceea
este important ca asistenții sociali să dispună de un bagaj teoretic variat și
complex, pentru a putea face alegerea cea mai potrivită. Cum domeniul

19
socio-uman este unul deosebit de complex, iar fiecare caz este, practic,
unic, solicitând variate sau noi modalități de abordare și intervenție, un
asistent social care stăpânește doar un singur model teoretic va fi unul care
face un deserviciu atât clienților săi, cât și profesiei sale, respectiv serviciului
de asistență socială unde lucrează.
Asistența socială se bazează, pe de o parte, pe teorii împrumutate
din alte științe socio-umane, aici fiind vorba de teorii care oferă în special
descripții și explicații cu privire la natura și dezvoltarea umană,
comportamente, geneza problemelor umane, familie, interrelații umane,
probleme sociale, grupuri, roluri sociale, cultură și societate în general. Pe
de altă parte, asistența socială a dezvoltat de-a lungul timpului, așa cum
vom vedea în capitolele care urmează, propriile sale teorii specifice,
rezultate din dezvoltarea unor idei teoretice preluate din alte științe, la
acestea adăugându-se experiența practicii asistențiale. Aceste teorii se
axează în special pe ideile de acțiune și de schimbare, adică pe vectorii
asistenței sociale.

1.4. Definiția „teoriei” științifice și a altor termeni relevanți

Teoria (în sens larg) este o categorie filozofică ce desemnează
reflectarea abstractă, conceptuală a realității obiective. Ea este corelată cu
categoria de „practică”, aflându-se în interacțiune cu aceasta și avându-și
izvorul în necesitățile practicii sociale. Teoria este un ansamblu coerent de
aserțiuni generale care pot fi mai mult sau mai puțin verificate, stabilite
sau acceptate. Ea își atinge scopul deplin și criteriul de verificare prin
aplicarea principiilor sale în practică.
Teoria (în sens restrâns, în cunoașterea de tip științific) este
definită drept o formă a cunoașterii raționale, un ansamblu de cunoștințe
conceptuale ordonate sistematic, care decurg din unul sau mai multe
principii generale. O teorie oferă o descriere și o explicație a unui domeniu
al realității sau a unei clase de fenomene (exemple: în biologie – teoria
20
evoluției speciilor; în fizică – teoria cuantică; teoria relativității, teoria
gravitației etc.; este un fapt bine cunoscut acela că un măr care se desprinde
din pom cade pe pământ și este atras către centrul planetei, însă invocăm
teoria gravitației pentru a explica acest fapt evident și ușor de observat).
Principiul este o afirmație generală a unei legi sau reguli privind
un fenomen dat. De exemplu, în domeniul asistenței sociale, există un
principiu potrivit căruia atunci când oamenii au o problemă, ei se simt mai
confortabil și devin mai puțin anxioși dacă cineva este alături de ei, îi
încurajează, îi aprobă sau îi ajută în mod concret. Astfel, în asistența
socială, „sprijinul” este o metodă utilizată pentru a oferi oamenilor
încurajare, aprobare sau ajutor. Tehnicile sunt seturi de proceduri
sistematice, căi specifice prin intermediul cărora se îndeplinesc sarcinile
privind încurajarea, aprobarea, acordarea de ajutor.
Teoria științifică, fiind strâns legată de experiment, confirmă și
dezvoltă ipoteze, cărora le conferă certitudine și generalitate. Ipoteza poate
fi definită drept adevăr posibil, dar încă nedovedit. Ea poate fi formulată
în forma unei aserțiuni, a unei presupoziții sau a unei relații cauzale. O
ipoteză nu este adevărată sau falsă, pentru că ea exprimă ceva posibil.
Conținutul său poate fi, prin cercetare, verificat, fiind în acest fel confirmat
sau infirmat. În general, primul moment al unei cercetări este constituit de
observarea faptelor; cel de-al doilea moment este reprezentat de ipoteza
explicativă, în timp ce verificarea experimentală (sau, mai general vorbind,
verificarea folosind o metodă științifică de cercetare) constituie cel de-al
treilea moment (Julia, 1999: 164).
Etimologic, cuvântul „teorie” derivă din termenul grecesc theoria
care însemna „contemplare, speculație”. Chiar în interiorul științelor,
cuvântul „teorie” poate fi utilizat în moduri diferite, în funcție de context.
În discursurile ştiinţifice pot fi întâlniți, alături de „teorie”, şi alţi termeni
care se referă la evidenţe demonstrate ştiinţific, precum „lege” sau chiar
„principiu”. De exemplu, demonstrația ştiinţifică a lui Einstein cu privire

21
la relativitate este numită „teoria relativității”, în timp ce teoria lui Newton
cu privire la gravitație este numită adeseori „legea gravitației”. Oricum, în
utilizare comună, oamenii de ştiinţă se referă, folosind termenul „teorie”,
la orice fel de explicație sau predicție a ceea ce este examinat. De aceea orice
teorie ştiinţifică trebuie să se bazeze pe un corp de evidenţe.
Conform lui M. Payne (2011: 25), în asistenţa socială termenul de
„teorie” acoperă trei posibilități diferite:
1. Modelele – descriu într-o formă structurată ce se întâmplă în
practică într-o varietate de situații și extrag, astfel, anumite principii şi
modele de activitate care oferă consistență practicii. Ele arată ce ar trebui
să întreprindă practicianul în anumite circumstanţe şi ajută la structurarea
şi organizarea modului de abordare a situaţiilor complicate. În asistenţa
socială, modelul poate fi definit ca un set de concepte şi orientări care arată
cum poate fi realizat un anumit tip de intervenţie. Modelele nu vizează
explicaţii ale comportamentelor, aşa cum o fac teoriile descriptive. Ele sunt
alcătuite din principii, metode şi tehnici, structurate într-un anumit mod.
Exemple de modele sunt cele oferite de teoria centrată pe sarcină, teoria
intervenţiei în criză, teoria centrată pe rezolvarea de probleme (abordările
de tip casework).
2. Perspectivele – exprimă valorile şi punctele de vedere asupra
lumii, care permit şi facilitează gândirea într-o manieră organizată,
ordonată asupra a ceea ce se întâmplă. Aplicând perspective diferite,
situaţiile pot fi văzute din unghiuri de vedere diferite. De exemplu, în
sociologie societatea şi diversele fenomene şi instituţii sociale pot fi văzute
şi interpretate diferit din perspectiva funcţionalistă, conflictualistă,
interacţionistă, constructivistă, feministă etc. În asistenţa socială, exemple
de perspective sunt perspectiva psihodinamică, cea umanistă, teoria
sistemică, teoria ecologică, feminismul etc. Acestea fac posibilă estimarea
relaţiilor dintre oameni şi mediu.

22
 3. Teoria descriptivă – explică de ce o acţiune rezultă în (sau
produce) anumite consecinţe şi identifică circumstanțele în care se
întâmplă acest lucru. Unii autori păstrează termenul de „teorie” pentru idei
care oferă acest tip de explicație cauzală. Teoria descriptivă explică anumite
situaţii sau comportamente şi furnizează repere privind modul în care pot
fi schimbate. Un exemplu de astfel de teorie este teoria cognitiv-
comportamentală, incluzând terapia comportamentalistă (behavioristă).
Perspectiva, teoria şi modelul sunt interdependente şi sunt toate
necesare unei teorii mai largi care se vrea folositoare în practică (idem).
Deoarece asistenţa socială presupune acţiuni practice într-o lume
complexă, o teorie sau o perspectivă trebuie să ofere un model explicit de
direcționare. Uneori, eșecul în această privință duce la critici sau chiar la
respingerea teoriei în practica de zi cu zi (idem). Cu toate acestea, acțiunea
nu este întotdeauna și în totalitate pragmatică, ea trebuie să se bazeze pe
dovezi asupra a ceea ce este valid şi eficient, astfel încât un model trebuie
să fie susținut de o teorie descriptivă. Modelul şi teoria descriptivă pot
câştiga substanță într-o gamă variată de activităţi de asistenţă socială şi pot
avea un folos general doar dacă oferă o imagine asupra lumii care să ne
permită să transferăm idei între o situaţie şi alta şi să stabilim un pattern
de lucru. Prin urmare, și ele au nevoie de o perspectivă (ibid.: 26).

1.5. Clasificări ale teoriilor din asistența socială

Pentru o clasificare a teoriilor din asistenţa socială, D. Howe
(2001: 41-42) porneşte de la taxonomia principalelor perspective teoretice
din sociologie cu privire la ordine socială, conflict şi schimbare, în: 1)
funcţionalism; 2) interpretivism; 3) umanism radical şi 4) structuralism
radical. Cele patru paradigme definesc perspective fundamentale diferite
de analiză a fenomenelor sociale. Ele nu doar abordează fenomenele din
puncte de vedere diferite, dar şi generează concepte şi instrumente de
analiză diferite. Astfel, în asistenţa socială, celor patru perspective teoretice
23
le sunt asociate următoarele tipuri de abordări, cu scopurile, metodele şi
instrumentele de analiză conexe:

Perspectiva teoretică Modul de abordare şi scopul său

I Funcţionalism Abordare reparatorie
II Interpretivism Căutare de semnificaţii
III Umanism radical Ridicarea gradului de conştientizare
IV Structuralism radical Abordare revoluționară

Tabelul 1: Perspective teoretice și modurile lor de abordare în asistența socială

De asemenea, D. Howe (2001: 120) susţine că există teorii ale

asistenţei sociale şi teorii pentru asistenţa socială:
• Teoriile asistenţei sociale se centrează pe profesie şi îi explică
scopurile, domeniul şi caracterul în cadrul societăţii.
• În contrast, teoriile pentru asistenţa socială se centrează pe cei
asistaţi şi pe activităţile de acordare a ajutorului. Ele furnizează
explicaţii ale comportamentului uman, ale mediului social, ale
modului în care apare schimbarea şi ale modului în care asistentul
poate facilita schimbarea în beneficiul celor asistaţi. Aceste teorii
informează practica.
Teoriile pentru asistenţa socială le implică şi pe cele ale asistenţei
sociale, deoarece alegerea unei teorii care să fundamenteze practica
înseamnă explicit şi alegerea unui mod de lucru.
Acestor două tipuri de teorii, D. Howe le mai adaugă:
• Teoriile pentru orientare, acestea fiind teoriile ce descriu şi explică
anumite comportamente şi motivele pentru care apar anumite
probleme. Ele oferă o bază a cunoaşterii, de regulă împrumuturi din
alte discipline (biologie, psihologie, sociologie, economie,
antropologie, medicină ş.a.) Exemple: dezvoltarea umană;
personalitatea; sistemul familial; socializarea; funcţionarea
organizației; puterea politică; sărăcia; violenţa; boala mintală;
24
 delincvența etc. Aceste teorii pentru orientare oferă puţine elemente
privind modul în care se poate produce schimbarea. Orientarea
schimbării se realizează prin intermediul cadrelor practicii, care
includ: perspective ale practicii, teorii ale practicii şi modele ale
practicii (vezi mai sus definiţiile perspectivelor, teoriilor descriptive
şi modelelor).
*
La rândul său, M. Payne (2011), preluând o tipologizare a lui R.
Sibeon (1990), face diferenţa, pe de o parte, între: a) teoriile formale şi b)
teoriile informale, iar pe de altă parte între: a) teoriile despre ce este asistenţa
socială; b) teoriile despre cum se face asistenţa socială şi c) teoriile privind
lumea clientului.
În timp ce teoriile formale apar şi sunt dezbătute în cadrul lumii
profesionale şi academice, teoriile informale reprezintă idei şi valori mai
largi care există în societate, ca şi interpretări apărute din experienţa
practică. Teoriile informale sunt derivate inductiv, în timp ce teoriile
formale sunt deductive. Inducția înseamnă generalizarea din exemple
particulare, în timp ce deducția reprezintă concluzionarea despre o situaţie
particulară plecând de la o teorie generală (Payne, 2011: 26).
Teoriile despre ce este asistenţa socială sunt parte a unei dezbateri
despre semnificaţia şi natura asistenţei sociale. Teoriile despre cum se face
asistenţa socială reprezintă teoriile practicii, iar teoriile despre lumea
clientului sunt acele teorii despre fenomenele, problemele şi realitățile
sociale cu care se confruntă asistenţii sociali. O astfel de teorie este teoria
ataşamentului, care s-a născut din munca psihoterapeutică cu copii şi
persoane îndoliate şi care a evoluat într-o teorie a practicii (idem). Teoriile
despre lumea clientului pot fi văzute ca dispozitive de transferare a
cunoştinţelor elaborate în alt scop către sprijinirea practicii de asistenţă
socială. Uneori, aceste din urmă tipuri de teorii sunt cunoscute şi drept
cunoştinţe ale asistenței sociale.

25
 Dacă comparăm clasificarea lui Payne (2011) cu cea a lui Howe
(2001), putem spune că teoriilor despre asistenţa socială din clasificarea lui
Payne le corespund teoriile asistenţei sociale din clasificarea lui Howe;
teoriilor despre cum se face asistenţa socială (Payne) – teoriile pentru
asistenţă socială (Howe), iar teoriilor despre lumea clientului (Payne) –
teoriile pentru orientare (Howe).
O viziune sintetică a acestor clasificări a teoriilor în asistenţa socială
este următoarea:

Tipuri de Tipuri de
teorii (după teorii (după Teorii „formale” Teorii „informale”
Howe, Payne,
2001) 2011)
Teorii ale Teorii despre Descrieri oficiale Valori morale, politice,
asistenţei ceea ce este înregistrate care definesc culturale elaborate de
sociale asistenţa natura şi scopul practicieni pentru a
asistenţei sociale (de defini „funcțiile”
socială
exemplu, asistenţei sociale.
funcționalismul,
feminismul etc.).
Teorii Teoriile Teoriile formale scrise Teoriile derivate
pentru despre cum asupra practicii (de inductiv din situaţii
asistenţa se face exemplu, metodologia particulare; pot fi
asistenţei individualizate testate pentru a vedea
socială asistenţa
– casework, terapia dacă se aplică unor
socială
familială, lucrul în grup situaţii particulare. De
etc.). Conțin idei asemenea, aici sunt
generale care pot fi incluse şi teoriile
aplicate situaţiilor neînregistrate asupra
particulare. Sunt practicii, construite pe
folosite deductiv. baza experienţei.
Teorii Teorii despre Teoriile formale scrise Utilizarea experienţei
pentru lumea ale ştiinţelor sociale şi şi semnificaţiilor
orientare clientului date empirice (de culturale generale ale

26
 exemplu, asupra practicienilor (de
personalităţii, familiei, exemplu, familia ca
căsătoriei, delincvenței, instituție,
clasei sociale, genului, comportamentul
violenței, sărăciei, „normal”, calitatea de
bolilor mintale etc.). „bun părinte” etc.).

Tabelul 2: Tipuri de teorii în asistența socială

1.6. Etapele dezvoltării teoriei în asistenţa socială

Punctul de vedere care susţine că asistenţa socială se poate practica
şi fără teorie, fără cunoaştere, este nerealist şi perimat. Întotdeauna trebuie
făcut apel la teorii, chiar dacă uneori acestea nu sunt explicite, ci implicite.
Pornind de la teorii se emit ipoteze referitoare la comportamentul uman și
la schimbare, iar aceste ipoteze, la rândul lor, exercită influenţe asupra
acţiunilor profesionale, având consecinţe importante asupra situaţiei celor
asistaţi.
Evoluţia contemporană a asistenței sociale a inclus şi dezvoltarea
teoriilor specifice în asistenţa socială, acestea devenind parte integrantă a
sistemului de asistență socială. În prezent este recunoscut faptul că
sistemele de asistenţă socială nu pot exista în afara unei fundamentări
teoretice (Buzducea, 2005: 113). Dacă în trecut asistenţa socială însemna
grija, într-un fel sau altul, faţă de persoanele aflate în suferinţă, cu timpul
aceasta a devenit o profesie, care, pe lângă acumularea de experienţă,
cunoştinţe practice şi preocupări instituționale, a presupus şi căutarea şi
consolidarea unui statut ştiinţific. Acest statut ştiinţific înseamnă şi
fundamentarea teoretică a disciplinei/ profesiei.
La început, în secolul al XIX-lea, asistenţii sociali au împrumutat
diverse teorii din alte discipline înrudite (psihologie, sociologie, drept etc.).
Teoriile specifice în asistenţa socială au apărut relativ târziu (idem),
datorită atât faptului că îşi au originile în practica profesională, cât şi
faptului că asistenţa socială este un produs al epocii moderne. Teoriile
27
împrumutate din diverse alte discipline (filosofie, biologie, psihologie,
sociologie, economie, antropologie etc.) oferă o bază a cunoaşterii şi
descriu şi explică anumite comportamente şi motivele pentru care apar
anumite probleme. Dezvoltarea teoretică este un proces continuu,
deoarece asistența socială reprezintă un domeniu dinamic şi evolutiv atât
sub aspect practic, cât şi sub aspect teoretic (ibid.: 115). David Howe
(2001: 20-23) a identificat o evoluție în șapte etape a dezvoltării teoriei
în asistenţa socială:
I. Investigarea – reprezintă prima etapă în dezvoltarea teoriei în
asistenţa socială. Ea poate fi plasată la începutul secolului XX, când
asistenţii sociali erau cei care „executau, nu cei care gândeau”. În această
perioadă, asistenţa socială era definită ca „arta de a ajuta” sau „folosirea
bunului simţ în situaţii dificile” (Goldstein, 1993, apud Howe, 2001).
Asistentul social era mai mult un investigator, un culegător de fapte şi mai
puțin un creator, un constructor social.
II. Psihanaliza – reprezintă cea de-a doua etapă evolutivă a
dezvoltării teoretice în asistenţa socială (anii ’20-’30 ai secolului XX). În
acest stadiu, singura teorie care era utilizată de asistenții sociali era
psihanaliza. Accentul era, astfel, mutat de pe latura practică pe cea
psihologică, terapeutică. Comportamentul individual era considerat ca
fiind rezultat al producerii unor evenimente în trecutul îndepărtat (în
copilărie). Principalul merit al acestei perioade – meritul psihanalizei – a
fost acela că a condus la o recunoaştere a faptului că ființa umană poate fi
influenţată uneori şi de factori psihologici neconștientizați.
III. Şcoala de diagnoză şi funcţionalism – este o etapă
determinată de dezvoltarea curentului structural-funcţionalist în ştiinţele
sociale. Conform acestui curent, elementele unei societăţi formează un
întreg, iar fiecare element îndeplinește o anumită funcţie. De aceea,
acțiunile sociale trebuie explicate prin funcțiile lor, adică prin utilitatea lor.
În această etapă este formulat şi se dezvoltă cel mai de seamă principiu al

28
asistenţei sociale, anume acela că profesia de asistent social trebuie
exercitată împreună cu clientul, şi nu asupra acestuia. Această schimbare
de optică a fost foarte importantă, deoarece acum ajutorul este văzut nu
doar ca depistare şi tratare a unei maladii socio-psihologice, ci şi ca stabilire
a unei relaţii de ajutor. Se dezvoltă, astfel, şcoala funcţionalistă de asistenţă
socială: practica ia în considerare prezentul „aici şi acum”, iar individul este
înţeles doar în relaţie cu circumstanțele actuale. Spre deosebire de
psihanaliză, această viziune arată că individul este influenţat nu doar de
factori psihologici, ci şi de factori externi, de contexte şi experienţe sociale.
IV. Achiziționarea – este o etapă care începe în anii ’60 ai
secolului XX şi care cuprinde perioada în care asistenţii sociali „vânau” tot
felul de teorii, de la noua psihologie freudiană, la teoria învăţării şi
dezvoltării personale, până la teorii sociologice (Buzducea, 2005: 116).
Deși a reprezentat o perioadă de deschidere către alte teorii, se poate spune
totuşi că era o „vânătoare” nesistematică, haotică, caracterizată de un
optimism nefondat relativ la împrumutul de teorii din alte discipline şi la
aplicarea lor în asistenţa socială.
V. Inventarierea – este etapa sfârșitului anilor ’60, când în
asistenţa socială începe un proces sistematic şi necesar prin care se făcea
„ordine” în teoriile achiziționate. Astfel, în această etapă au fost
inventariate şi evaluate teoriile împrumutate din alte discipline, stabilindu-
se gradul de eficienţă a acestora în asistenţa socială.
VI. Scopul comun şi unificarea teoriilor – este etapa în care se
încearcă găsirea unui numitor comun pentru toate teoriile existente în
asistenţa socială. Principiul care a stat la baza acestei necesități era acela al
„funcţionării sociale” (ibid.: 117). Exista convingerea că toate teoriile
aveau un scop comun. În acest fel, a început o „cursă contra cronometru”
pentru definirea unei teorii unificate, a unei abordări practice unitare. S-a
crezut, în mod greşit, că teoria sistemică (la modă în biologie, ecologie,
inginerie în anii ’70) este teoria „salvatoare”. Bineînţeles, această idee a fost

29
iluzorie (idem). Nu numai în asistenţa socială, ci şi în restul ştiinţelor
socio-umane, nu există o singură teorie („unificată” sau „salvatoare”). În
această etapă s-au dezvoltat teoriile radicale în asistenţa socială, în special
teoria centrată pe client, din cadrul curentului mai larg din ştiinţele socio-
umane denumit generic umanism.
VII. Clarificarea şi clasificarea teoriilor asistenţei sociale –
reprezintă etapa în care se recunoaşte existenţa unui număr relativ mare de
teorii în asistenţa socială. Se introduce și în asistența socială conceptul de
paradigmă – în sensul lui Thomas Kuhn (1962) – ca reprezentând suma
teoriilor, a credințelor și valorilor care alcătuiesc un punct de vedere asupra
lumii, ca și setul de reguli, norme și metode folosite de către o comunitate
științifică în procesul de cercetare.
Procesul de dezvoltare a unei teorii noi în asistenţa socială este
unul complex. Punctul de plecare în acest proces este reprezentat de un
cumul de cunoştinţe preluate din diverse domenii, cunoştinţe care sunt
adaptate la specificul profesional al asistenţei sociale (Buzducea, 2005:
117).
După constituirea acestei „baze” de cunoştinţe, urmează revizuirea
lor firească, cercetarea care porneşte de la aceste informaţii, ca şi
dobândirea experienţei practice. Etapa cea mai importantă constă în
cristalizarea unei teorii autonome care să poată fi utilizată în domeniul
asistenţei sociale. Procesul de dezvoltare a unei teorii noi în asistenţa socială
poate fi reprezentat astfel:

30
 Cunoştinţe teoretice fundamentale
(ştiinţe sociale, filosofie, drept etc.)

Adaptare profesională la asistenţa socială

Teorii revizuite Cercetare Experienţă practică

Cristalizarea teoriei

Aplicare în practică
Figura 1: Procesul de dezvoltare a unei teorii noi în asistența socială
(după Buzducea, 2005: 117)

Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o teorie nouă sunt

următoarele (ibid.: 118):
- Să fie novatoare, şi nu reformularea unei teorii vechi;
- Să cuprindă aspecte semnificative;
- Să fie utilă şi să fie în mod clar stabilită această utilitate;
- Să se bazeze pe un cadru de date testate empiric;
- Să corespundă standardelor etice ale profesiei;
- Să ofere un spectru metodologic larg;
- Să fie acceptată de către specialişti (să fie interesaţi de ea);
- Să respecte principiul individualizării: asistenţa socială nu lucrează
cu probleme, ci cu persoane care au probleme;
- Să poată fi aplicată într-un mediu instituțional, organizaţional.
Orice teorie prezintă limite proprii (idem). În ştiinţele socio-
umane nu există teorii care să explice tot sau care să poată fi aplicate în orice
situaţie. Mai mult, unele teorii prezintă dezavantajul de a încerca să se
transforme în dogme, de a fi rigide şi autosuficiente, sau de a pune etichete
31
(„sărac”, „homosexual”, „schizofrenic” etc.). Utilizarea unor astfel de teorii
trebuie cât mai mult evitată.

1.7. Este asistenţa socială o ştiinţă? Definiţia metodei ştiinţifice

O profesie poate fi considerată ştiinţifică atunci când, pe lângă
fundamentarea sa teoretică, utilizează metoda ştiinţifică în dezvoltarea
cunoaşterii şi practicilor sale.
Ca și termenul de „teorie”, și cel de „metodă” este de origine
grecească, el rezultând din alăturarea cuvintelor meta (spre) și odos (cale).
În sens general metoda este definită drept „ansamblul de procedee care
conduc spiritul la un mod de a proceda determinat” (Julia, 1999: 210).
Metoda științifică se referă la acel ansamblu de procedee, la acel
tip de abordare care permite studiul unor fenomene și structurarea
cunoașterii. Așa cum am văzut mai devreme, studierea metodelor de
cercetare și de cunoaștere științifică este obiectul epistemologiei.
Utilizarea riguroasă a metodei științifice presupune un ansamblu
de procedee și un întreg proces: definirea termenilor și a conceptelor;
formularea și verificarea unor ipoteze; alegerea unor proceduri potrivite de
eșantionare; adoptarea unui protocol referitor la colectarea datelor;
utilizarea grupurilor experimentale și a celor de control pentru comparații;
utilizarea unor instrumente pentru măsurare, care să îndeplinească
condițiile de validitate și fidelitate; prezentarea și diseminarea rezultatelor,
pentru ca specialiștii să le cunoască, să le dezbată, să le confirme sau să le
infirme.
Metoda specifică cunoașterii științifice a fost pentru prima dată
abordată sistematic de către Stuart Mill, care a elaborat teoria generală a
cunoașterii fizice și a enunțat cele trei momente ale sale: observarea
faptelor, inducerea ipotezei și verificarea experimentală (ibid.: 211).
Metoda științifică nu este singura sursă a cunoașterii, dar este cea mai în
măsură să ajute la minimizarea erorilor determinate de subiectivitate.
32
 În asistența socială, aplicarea metodei științifice este mai dificilă
decât în alte domenii științifice, cauzele fiind de natură diferită: dificultatea
sau imposibilitatea cuantificării (adeseori problemele care fac obiectul
asistenței sociale nu pot fi cuantificate); confidențialitatea (principiul
confidențialității nu permite anumite abordări sau anumite studii);
dificultatea sau imposibilitatea comparării (tot ca urmare a principiului
confidențialității, situațiile identice ale celor asistați rareori pot fi
comparate riguros și testate); dificultatea diseminării informațiilor
(principiile deontologiei nu permit prezentarea situațiilor celor
vulnerabili); dificultăți în ce privește evaluarea (atunci când se evaluează
eficacitatea intervențiilor, este dificil de determinat impactul unor factori
sau al unor variabile).
În plus, valorile sunt cele care stau la baza unei mari părți din
asistența socială. Valorile reprezintă credințe sau convingeri care nu se
bazează pe argumente științifice, dar care conduc și direcționează
activitatea profesională (Alexiu, 2003: 322). Prin urmare, având în vedere
că valorile nu au la bază argumente științifice, se poate spune că profesia
de asistență socială nu poate fi considerată integral științifică. Totuși, deși
asistența socială nu poate fi considerată o știință în aceeași măsură ca
matematica, fizica, chimia, biologia, ea se bazează, pe de o parte, pe
cunoștințele științifice dezvoltate în alte domenii, iar pe de altă parte,
utilizează metoda științifică în dezvoltarea cadrelor sale teoretice și în
evaluarea eficienței și eficacității sale.
Având în vedere următoarele procedee, se poate spune că asistența
socială este o disciplină științifică:
Colectează, analizează și interpretează date care descriu
funcționarea socială a oamenilor, comportamentul, schimbarea,
problemele sociale etc.; pe baza acestor analize se aduce o
contribuție la structurarea și îmbogățirea cunoașterii domeniului
socio-uman;

33
 Utilizează observații, experiențe și cercetări proprii, care contribuie
la crearea de noi tehnici și procedee, la formularea unor noi
orientări ale practicii, la dezvoltarea de noi programe și politici
sociale;
Contribuie la formularea de noi teorii, utilizând datele de
observație și de cercetare ca bază pentru dezvoltarea și enunțarea
de afirmații, de principii și de cadre conceptuale care orientează
intervențiile;
Evaluează și examinează în mod obiectiv intervențiile și impactul
lor asupra funcționării sociale a oamenilor și asupra schimbării
vizate;
Presupune schimbul de idei, diseminarea informațiilor,
comunicarea studiilor și a practicilor specifice profesiei, în scopul
evaluării lor critice.
Așadar, atunci când își practică profesia, asistentul social trebuie să
se bazeze, pe de o parte, pe valorile esențiale ale practicii asistențiale
(credința în unicitatea și demnitatea fiecărei persoane, respectiv credința
în dreptul clientului la autodeterminare), iar pe de altă parte să opereze cu
o gândire științifică, urmând practicile și procedeele de mai sus. Se poate
spune că, prin comparație cu alți specialiști din domeniul socio-uman
(sociologi, psihologi etc.), asistentul social este mai puțin un om de știință,
și mai mult un tehnolog care aplică descoperirile științifice din alte
domenii. Oricum, această situație este pe drept justificată, întrucât spre
deosebire de alți specialiști, asistentul social nu urmărește în primul rând
să înțeleagă ce se întâmplă, ci să încerce să schimbe o situație.

Lectură suplimentară pentru această temă:

Buzducea, Doru. 2005. Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura

Polirom, Iaşi – Subcapitolul „Importanţa teoriilor în asistenţa socială ”,
pp. 113-119.
34
Howe, David. 2001. Introducere în teoria asistenţei sociale. Editura
MarLink, UNICEF, Bucureşti – Capitolul 2 („A înţelege semnificaţiile”),
pp. 13-19; Capitolul 3 („Precizări asupra teoriilor asistenţei sociale”), pp.
20-24; Capitolul 16 („Teorii pentru asistenţa socială şi teorii ale asistenţei
sociale”), pp. 119-122.
Neamţu, George (coord.). 2011. Tratat de asistenţă socială. Ed. a II-a.
Editura Polirom, Iaşi – Capitolele: „Introducere în teoria asistenţei
sociale”, pp. 271-302; „Modelele teoretice în asistenţa socială”, pp. 303-
330; „Teorii şi aplicaţii în asistenţa socială”, pp. 331-406.
Payne, Malcolm. 2011. Teoria modernă a asistenţei sociale. Editura
Polirom, Iași – Partea I („Reflecţii asupra teoriei privind asistenţa socială”),
capitolele 1-3 (pp. 23-90).
*** Social Work Theories. http://www.buzzle.com/articles/social-work-
theories.html

35
 Capitolul 2

PERSPECTIVELE PSIHODINAMICE.
TRADIŢIA PSIHANALITICĂ ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

Acest capitol este dedicat perspectivelor psihodinamice, caracte-

risticilor lor generale și aplicațiilor în asistența socială. Va fi prezentată
teoria psihanalitică și implicațiile sale practice, ca și alte perspective
teoretice psihodinamice și aplicațiile lor în asistența socială. Capitolul se
încheie cu o discuție despre deschiderile și contribuțiilor acestor
perspective la dezvoltarea asistenței sociale, respectiv despre limitele lor și
criticile care le-au fost aduse.

2.1. Caracteristici ale perspectivelor psihodinamice

Perspectivele psihodinamice se bazează pe viziunea lui Sigmund
Freud şi a discipolilor săi şi pe dezvoltările teoretice ulterioare ale acesteia.
Sunt denumite „psihodinamice” întrucât teoria de la baza lor face legătura
între comportamentul oamenilor şi ceea ce se petrece în mintea lor,
subliniind, pe de o parte, modul în care mintea stimulează comporta-
mentul şi, pe de altă parte, modul în care atât mintea, cât şi
comportamentul influenţează şi sunt influențate de mediul social al
persoanei (Payne, 2011: 93).
Din punct de vedere istoric, psihologia freudiană a constituit
prima teorie psihologică de interes pentru asistenţa socială. Încă din 1918
psihologia freudiană era o disciplină de studiu la Colegiul de asistenţă
socială psihanalitică „Smith” din SUA (Howe, 2001: 51). În psihologie, ca
şi în domeniile ştiinţifice conexe, viziunea lui Freud a revoluţionat modul
în care sunt văzuţi şi înțeleși oamenii. Ideile sale reprezintă un punct istoric
37
crucial de început şi pentru înţelegerea teoriei asistenţei sociale, deoarece
ele şi-au exercitat influenţa în perioada 1930-1960, adică atunci când se
instituţionaliza asistenţa socială (Payne, 2011: 93). Psihanaliza a avut un
impact puternic asupra tuturor formelor de relații și de activități de
acordare de ajutor (Roth; Rebeleanu, 2011: 305).
Pe lângă faptul că perspectivele psihodinamice constituie o sursă
bogată de idei complexe de interpretare a comportamentului, ele sunt şi o
sursă istorică importantă pentru deprinderile de bază în asistenţa socială.
Istoria lor îndelungată a făcut ca aplicarea lor la diferitele forme de practică
să se dezvolte pe deplin. De exemplu, dezvoltările actuale la nivelul teoriei
ataşamentului sunt unele dintre cele mai relevante pentru îngrijirea şi
protecţia copilului, ca şi pentru situaţiile de pierdere şi doliu. Dezvoltările
recente în psihologia eului au influenţat activitatea terapeutică cu adulţii,
în special în SUA (Payne, 2011: 93).
Câteva concepte-cheie din asistenţa socială îşi au originea în
psihologia freudiană (ibid.: 94):

Concept Definiţie
Anxietate şi Stări derivate din rezolvări inadecvate ale problemelor din
ambivalenţă perioada de la începutul vieţii şi care conduc la
sentimente puternice de agresiune, furie şi iubire.
A face faţă - Abilitatea de a stăpâni problemele actuale fără anxietate.
coping
Apărare şi Bariere psihologice în calea soluţionării problemelor
rezistenţă vieţii, rezultate ca urmare a rezolvării inadecvate a unor
probleme anterioare.
Transfer şi În asistenţa socială – efectul experienţei trecutului asupra
contratransfer modelelor actuale de conduită, reflectate în
comportamentul clientului în relaţia cu asistentul social.
Ajută la găsirea unor moduri practice de depăşire a
barierelor psihologice prin inițierea de acţiuni eficiente.

38
 Relaţia cu Interacţiunea dinamică, schimbul emoţional reciproc,
semenii legătura între două sau mai multe persoane; poate fi
utilizată pentru a prelucra gândirea şi autocontrolul
eficient şi pentru a dobândi influență şi încredere în
explorarea problemelor psihologice. În dezvoltările
ulterioare, gândirea psihodinamică a început să acorde o
atenţie din ce în ca mai mare relaţiei între asistentul social
şi client.

Tabelul 3: Concepte-cheie în asistența socială cu originea în psihologia

freudiană

2.2. O prezentare succintă a teoriei psihanalitice

Teoria psihanalitică cuprinde trei părţi: a) o teorie a dezvoltării
umane; b) o teorie a personalității şi c) o teorie a tratamentului.
Teoria lui Freud este susţinută de două idei fundamentale, larg
acceptate şi astăzi:
1. Determinismul psihic – principiul după care acţiunile sau
comportamentul apar mai degrabă din procesele de gândire ale
oamenilor, şi nu întâmplător. De asemenea, comportamentul
nostru (adică ceea ce facem, dar şi ceea ce spunem şi gândim) este
de cele mai multe ori rezultatul unor experienţe, amintiri şi nevoi,
multe dintre ele neconștientizate. Chiar şi comportamentele
aparent minore au o determinare cauzală care îşi are originea în
starea psihică existentă în momentul manifestării lor.
2. Inconștientul – conţinutul ideatic ascuns conştiinţei noastre, acel
strat profund de idei şi activitate mentală aflat „sub” suprafața
câmpului de conştiinţă. Acest strat este dominat de reprezentările
mentale ale dorințelor şi impulsurilor pe care organismul le
manifestă pentru a supravieţui.

39
2.2.1. Teoria dezvoltării în viziune psihanalitică
Conform teoriei dezvoltării din cadrul psihanalizei, copiii trec
printr-o serie de etape de dezvoltare. Acestea sunt determinate de o serie
de pulsiuni (denumite iniţial instincte), care sunt presiuni mintale care
exprimă nevoi fizice, precum foamea sau setea. Existenţa unei astfel de
nevoi creează tensiune, care ne dă energia de a acționa pentru a satisface
nevoia respectivă (ibid.: 95).
După Freud, conduita umană are la bază două instincte
fundamentale: instinctul vieţii, denumit de el Eros (etimologic, zeul iubirii
în mitologia greacă), şi instinctul morții, denumit Thanatos (etimologic,
zeul morții în mitologia greacă). Extrapolând, aceste instincte sau pulsiuni
iau forma instinctului sexual, respectiv instinctul agresiv. Instinctul sexual
nu se reduce numai la reproducere, iar instinctul de agresivitate nu se referă
la acte gratuite de violenţă sau la manifestări de mânie necontrolată. Eros,
instinctul vieţii, reprezintă viaţa, creşterea, adaptarea, creativitatea, dar şi
sporirea tensiunii. Thanatos, instinctul morţii, reprezintă tendinţa către
homeostazie (echilibrul mediului interior al individului, eliminarea
tuturor tensiunilor), disoluție, negare şi moarte. Oamenii sunt permanent
stimulați şi conduși către acţiune de o balanță a acestor energii.
Instinctul vieţii presupune că, pentru a putea trăi, trebuie să ne
adaptăm la mediu, să aflăm ce se întâmplă în jurul nostru, să căutăm, să
obținem şi să controlăm lucrurile de care avem nevoie în viaţă. Pe de altă
parte, o dată cu trecerea timpului, organismul uman se degradează, iar
acest proces este dirijat de forţa psihică reprezentată de instinctul morţii,
care presupune auto-distrugere (aceasta se referă, pur şi simplu, la
deteriorarea treptată a celulelor organismului). În anumite condiţii, acest
instinct determină comportamente îndreptate spre distrugerea altora, deci
comportamente agresive. Mai mult, însuși instinctul vieții determină
uneori, pentru a putea supravieţui, atitudini agresive faţă de mediu şi faţă
de alţii. Din acest punct de vedere, agresivitatea apare în mod natural, din
40
tensiunile fiziologice, şi ea trebuie să se manifeste pentru ca individul să se
detensioneze. Ambele instincte, cu nevoile asociate lor, creează un tip de
tensiune denumit de Freud libido, care ne dă energia necesară acţiunii
pentru satisfacerea nevoilor respective. Astfel, fie că este vorba de a mânca,
a bea, de micțiune, de un act sexual sau de a poseda un obiect, senzația este
una de plăcere fizică, care, după Freud, ar fi în final numai sexuală.
Conform lui Freud, există cinci stadii în dezvoltarea psihosexuală
a copilului, în fiecare dintre acestea atenţia fiind centrată pe anumite nevoi
diferite:
a) Stadiul oral (primele 18 luni de viaţă) – centrală acum este
foamea, dar şi „încorporarea”, adică tendința de a duce toate obiectele la
gură; libidoul se centrează în acest stadiu pe zona orală, satisfacția libidinală
realizându-se de aceea prin hrănitul la sân (supt și mușcat), dar și prin
introducerea în gură a diverse obiecte.
b) Stadiul anal (18 luni-3 ani) – centrală este excreţia, ca rezultat
al nevoii crescânde de a controla mediul, atât cel interior, cât şi cel exterior;
satisfacția libidinală are loc prin raportarea la anus (defecare, respectiv
retenție); în acest stadiu copilul conștientizează faptul că este o persoană și
că propriile dorințe pot intra în conflict cu lumea externă.
c) Stadiul falic (3-5 ani) – centrală este nevoia de „includere” şi de
identificare; libidoul se raportează în acest stadiu la zona genitală, copilul
devenind conștient de diferența dintre sexe; ca urmare a nevoii de
includere și de identificare, copilul adoptă rolurile părinţilor atunci când
se joacă, se identifică cu părintele de acelaşi sex [nevoia falică] şi este atras
de părintele de sex opus [nevoia oedipiană].
d) Stadiul de latență (5-11 ani) – centrală acum este soluţionarea
conflictelor oedipiene, prin reprimarea pulsiunilor sexuale și sublimarea
energiei sexuale în cadrul activităților școlare, a prieteniilor și a hobby-
urilor; sublimarea presupune redirecționarea energiei de la activitățile

41
sexuale (nedorite) către activități „acceptabile” (dorite); este un stadiu de
stagnare a dezvoltării psihosexuale.
e) Stadiul genital (11-15 ani) – centrală în acest ultim stadiu al
dezvoltării în viziunea lui Freud este învățarea socială; în acest stadiu au
loc primele experimente sexuale, iar libidoul începe să se îndepărteze de
plăcerile autoerotice din stadiile anterioare și să se concentreze pe obținerea
satisfacției sexuale împreună cu un partener.
În mod inconştient, unii oameni se atașează de comportamente
asociate cu anumite etape (acestea sunt numite fixaţii) şi sunt impulsionați
să caute acea formă de satisfacere într-o măsură excesivă. Mulţi clienţi ai
agențiilor de asistenţă socială manifestă astfel de probleme. Persoanele care
au un „caracter oral” pot fi impulsive, tentate să cumpere lucruri
extravagante şi inutile, dependente faţă de ceilalţi şi faţă de atenţia/
afecțiunea lor, niciodată satisfăcute, pot avea probleme de obezitate sau pot
ajunge să trăiască în promiscuitate (Howe, 2001: 55-56). Indivizii cu un
„caracter anal” pot ajunge să se conformeze exagerat dorințelor celorlalţi,
în speranţa unei recompense, în lipsa căreia pot experimenta depresia sau
mânia (depresia fiind o formă de mânie îndreptată spre sine). De
asemenea, caracterele anale pot avea dificultăţi în a-şi accepta slăbiciunile
şi dependenţa (insistă că sunt puternici şi independenţi, ceea ce îi face
vulnerabili la pasivitate) (ibid.: 56). Personalitățile „falice” se formează de
obicei la copiii proveniţi din familii în care părinții au avut o relaţie
neechilibrată, satisfacerea nevoii de identificare fiind compromisă. O
consecinţă poate fi „complexul lui Oedip”, adică atracţia exagerată
(inclusiv cu conotaţii sexuale) faţă de părintele de sex opus (în special
băiatul faţă de mamă), concomitent cu frica faţă de celălalt (mai ales, în
cazul băiatului, teama faţă de tată – denumită teama de castrare – care este
văzut ca un rival puternic). Ajunși adulţi, astfel de indivizi se consideră
permanent într-o competiţie, resimt nevoia constantă de a fi în frunte, atât

42
în muncă cât şi în relaţiile cu ceilalţi, ceea ce poate produce fragilitate
emoţională.
Pe lângă fixaţie, care presupune blocarea indivizilor în
comportamentul specific unei anumite etape, Freud vorbeşte şi despre
regresie, care apare atunci când oamenii recad într-un comportament
asociat unei etape anterioare ca urmare a unei situaţii stresante (Payne,
2011: 95).
2.2.2. Teoria psihanalitică a personalității
Ca urmare a pregătirii şi activității sale medicale, orientarea lui
Freud a fost una biologică, el concepând individul ca pe un rezervor de
energie dinamică, aflat continuu în căutarea unor mijloace de rezolvare a
tensiunilor provenite din nevoi. Acest veritabil „depozit” de energie,
denumit de el libido, este o energie moștenită genetic vitală pentru
instinctul vieţii, care îl conduce pe individ către supravieţuire.
Instinctele conduc şi direcţionează comportamentul, scopul lor
fiind satisfacerea nevoilor derivate din instincte. Nevoile creează tensiune,
iar comportamentul este direcţionat către reducerea acestor tensiuni.
Conceptul asociat nevoilor este denumit principiul plăcerii, care înseamnă
încercarea de a ţine excitaţia şi tensiunea sub control. În practică, aceasta
este dorinţa care cere o gratificaţie (satisfacere) imediată. Acest complex de
instincte sau pulsiuni a fost denumit de Freud Id (Sinele), adică toate
impulsurile moştenite genetic, inclusiv nevoia de afecţiune sau căutarea
gratificației. Id-ul se străduiește să rezolve/ să satisfacă nevoile instinctuale
pe baza principiului plăcerii. El reprezintă „lumea interioară” care nu are
cunoştinţă despre realitatea obiectivă. Id-ul include procese psihice
primare, nu este guvernat de logică, nu are măsura binelui şi răului şi poate
cuprinde chiar impulsuri contradictorii co-existente. Această parte a
psihicului este egoistă, neprincipială, fără odihnă, un adevărat „cazan” în
care fierb nevoi şi dorinţe. El este realitatea subiectivă primară a
individului, aflată la nivelul inconștient. Id-ul nu poate face mai mult decât
43
formularea unei necesităţi, prin urmare este nevoie de Ego (Eu) pentru a
face legătura cu realitatea exterioară, în scopul satisfacerii cerinţelor
instinctuale. Freud a descris Ego-ul ca pe un agent de reglare şi ca pe un
intermediar, care înregistrează cerinţe şi care, mai departe, necesită
coordonarea cu mediul, adică cu realitatea, cu „lumea din afară”. Deşi
caută plăcerea şi evitarea durerii, Ego-ul se află sub influenţa principiului
realității, care înseamnă o amânare a gratificaţiei imediate a impulsurilor,
în schimbul recunoaşterii condiţiilor/ exigenţelor sociale sau a nevoilor
superioare. El operează prin mijloacele proceselor psihice secundare:
percepţia, cogniţia, rezolvarea problemelor şi reprimarea, fiind, prin
urmare, logic şi realistic. Ego-ul dezvoltă idei pragmatice despre înţelegerea
şi manipularea mediului. El controlează Id-ul şi guvernează relaţiile cu
ceilalţi oameni şi cu lucrurile. Ego-ul este o funcţie adultă matură, însă
până ce acesta este dezvoltat pe deplin, individul tratează variatele solicitări
ale mediului prin funcțiile Superego-ului (Supraeului). Acesta este un
model internalizat al realităţii sociale, care accentuează figurile autoritare
din această realitate. De aceea, se poate spune că, iniţial, Superego-ul este
reprezentarea psihică a autorităţilor parentale. El poate fi comparat cu un
„depozit” de „înregistrări” conținând comenzi, amenințări, interdicţii,
frecvente încă din vocile figurilor parentale. Aceste standarde parentale şi
sociale sunt preluate de către individ prin Superego, din ele dezvoltându-
se principiile generale morale care ghidează Ego-ul. Atunci când se
dezvoltă, Ego-ul poate să înlocuiască unele din aceste standarde cu
propriile standarde sau idealuri, bazate pe propria experiență cu realitatea.
Superego-ul include un ego ideal şi, totodată, conştiinţa, deoarece el
ajustează comportamentul manifest la aşteptările societăţii. De aceea, el
este guvernat de principiul moralității. De asemenea, Superego-ul este o
sursă a sentimentului de vină, generat de satisfacerea Id-ului sau a Ego-
ului.

44
 Figura 2: Instanțele structurii personalității și principiile care le
guvernează.
Sursa: http://www.trans4mind.com/mind-development/freud.html

În teoria lui Freud, Ego-ul este un mediator între Id, Superego şi

lumea exterioară. El trebuie să găsească şi să menţină o balanţă între
pulsiunile primitive, cerinţele/ interdicțiile morale şi realitate, astfel încât
să satisfacă atât Id-ul, cât şi Superego-ul. Principala preocupare a Ego-ului
este siguranţa individului, ceea ce face să fie permisă exprimarea unor
dorinţe ale Id-ului, dar numai atunci când consecinţele acestor acţiuni sunt
marginale. Una din trăsăturile importante ale personalităţii este dată de
modalitatea în care Ego-ul stăpânește conflictul dintre Id şi realitate. În
cazul responsabilităţii sociale, nevoia Ego-ului şi a Superego-ului de a
exercita control asupra Id-ului creează alte conflicte, care dau naştere la
anxietate. Pentru a face faţă anxietății, Ego-ul dezvoltă variate mecanisme
de apărare, precum reprimarea, proiecția, clivajul, raționalizarea,
sublimarea. Mecanismele defensive sunt adesea folosite atunci când Id-ul
intră în conflict cu realitatea – fie cu normele, așteptările şi tabuurile

45
societăţii, fie cu așteptările individului ca urmare a internalizării acestor
norme, aşteptări, tabuuri. De aceea, Ego-ul este asociat cu un set de funcţii
cognitive precum examinarea realităţii, construirea unor mecanisme de
apărare, analiza şi sinteza informaţiilor, memoria.

Figura 3: Instanțele structurii personalității după S. Freud.

Sursa: http://www.trans4mind.com/mind-development/freud.html

Aşa cum se observă în figura de mai sus, Freud a divizat mintea în

straturi. El a denumit cu termenul „conştiinţă” sau „stare conştientă” tot
ceea ce ţine de vigilenţa sau luciditatea perceptivă. Însă o mare parte a vieţii
interioare a persoanei se află dincolo de această luciditate. Acest „dincolo”
se referă la partea inconștientă a minţii, „inconştientul”, care include, pe
de o parte, toate impulsurile şi imboldurile primitive, moştenite genetic,
iar pe de altă parte, tot ceea ce a fost disociat de gândirea conştientă, adică
ceea ce este numit şi „subconştient”, plus acele conținuturi psihice care
pot deveni relativ uşor conştiente, adică ceea ce se cheamă „preconştient”.
Preconştientul este descris ca un strat care nu are nici un semn de
conștiință, însă conţinuturile sale sunt disponibile pentru a fi rechemate în

46
conștiință. Subconştientul conţine amintirile care au fost reprimate şi care,
în împrejurări normale, nu pot fi rechemate în conștiință (ci doar în
împrejurări „anormale”, precum hipnoza). În psihanaliza freudiană,
termenul de preconştient este aplicat acelor conţinuturi psihice care sunt
inconştiente la un anumit moment, dar care nu au fost reprimate şi, prin
urmare, sunt disponibile pentru a fi rechemate şi uşor capabile să devină
conştiente. Aşadar, dacă conştiinţa este suma tuturor conţinuturilor
psihice de care ne dăm seama, preconştientul este rezervorul tuturor
conţinuturilor pe care ni le putem aminti, care sunt accesibile atunci când
sunt rechemate voluntar. El este „depozitul” memoriei. Aceasta înseamnă
că aria inconştientă a vieţii mentale cuprinde: a) toate impulsurile,
imboldurile şi forţele primitive care ne influenţează acţiunile fără ca noi să
fim conştienţi sau pe deplin conştienţi de ele, cărora li se adaugă b)
„subconştientul”, adică toate ideile şi amintirile cu o puternică încărcătură
emoţională care au fost prezente la un moment dat în conştiinţă, dar care
au fost reprimate şi care nu mai sunt disponibile pentru rechemarea în
conştiinţă, chiar prin introspecţii sau sondări ale memoriei, şi c)
„preconştientul”, adică acele idei şi amintiri care au fost prezente la un
moment dat în conştiinţă, dar care nu au fost reprimate şi care sunt
disponibile pentru rechemarea în conştiinţă.
2.2.3. Teoria tratamentului
În psihanaliza clasică, teoria tratamentului solicita terapeuţilor să
fie „ecrane albe”, astfel încât să faciliteze transferul, adică proiectarea de
către pacienţi a sentimentelor lor inconştiente față de părinţi asupra
terapeutului, tratându-l de parcă ar fi acel părinte. Aceasta este o
modalitate de a scoate la suprafaţă idei inconştiente, adesea reprimate,
gânduri şi sentimente ascunse etc. Prin stimularea transferului pot fi
dezvăluite conflicte cauzate de dificultăţi timpurii în relaţiile cu părinții şi
care determină în prezent dificultăți comportamentale (Payne, 2011: 97).

47
 Ideea de bază a acestei teorii este aceea că multe comportamente
nedorite își au rădăcinile în conflicte din copilărie reprimate. Acestea
răbufnesc și se materializează în diferite feluri, iar descoperirea cauzelor
necesită mai mult decât niște încercări obișnuite (idem). Dacă sunt
dezvăluite și înțelese adecvat, aceste conflicte nu vor mai determina
inconveniente la nivel comportamental.
Astfel de idei au fost preluate în asistenţa socială axată asupra
relațiilor, fiind aplicate în special în cazurile care implică probleme
comportamentale. În asistența socială, teoria tratamentului se referă mai
general la modul în care anumite probleme emoționale din relațiile şi
experiențele trecute afectează comportamentul actual.

2.3. Etiologia freudiană şi implicaţiile sale practice

Baza teoretică postulează practicii psihodinamice ideea că, dacă
asistentul social vrea să înțeleagă clientul şi acţiunile acestuia, el trebuie să
acorde atenţie relaţiilor complexe create între experienţele trecutului şi
comportamentele actuale. Asistentul social trebuie să afle şi să înţeleagă
când şi cum anxietatea distorsionează conţinutul relaţiilor şi produce
mecanisme şi comportamente de autoapărare (Howe, 2001: 60). În acest
proces, sunt importante atât diagnoza, cât şi tratamentul. În ceea ce
priveşte diagnoza, problemele multor clienţi ai asistenţei sociale îşi găsesc
originea în regresie şi fixaţii, iar în cazul acestora tratamentul necesită „o
combinaţie de înţelepciune psihanalitică, maturitate, timp şi răbdare”
(ibid.: 61). Mai exact, tratamentul bazat pe metoda psihanalitică
presupune facilitarea schimbării relaţiilor persoanei cu sine şi cu lumea,
astfel încât ea să înveţe moduri de viaţă prin care îşi poate spori capacitatea
de a se bucura de relaţiile pe care le are şi de activităţile obişnuite (Dare,
1981, apud Howe, 2001). Scopul principal este îmbunătăţirea calităţii
autocunoașterii clientului şi, odată cu aceasta, îmbunătăţirea controlului
de sine. Concret, tratamentul constă în discuţii şi conversaţii, în care
48
clienţii sunt încurajaţi să spună tot ce le trece prin cap (metoda „asociaţiei
libere”), strategie care, spun adepţii ei, este mai eficientă decât „încolţirea”
clientului cu întrebări (Howe, 2001: 62). Cu timpul, clientul se
autocunoaște mai bine şi dezvoltă o înţelegere asupra problemelor sale
(anxietate, nevroză etc.). Esenţială în aplicarea acestei metode este
încrederea acordată de client asistentului; numai având încredere în
asistent, clientul se poate simţi în siguranţă şi va începe să vorbească despre
sentimentele şi frustrările sale. Încrederea se poate stabili printr-o relație
care să implice sentimente profunde, asemenea celor avute de client în
copilărie, în relațiile cu părinții. Această relație poartă denumirea de
transfer și poate deveni o relație terapeutică (idem). Prin discuții și prin
raportarea clientului la asistentul social ca la un părinte, el transferă emoții
din trecut în situații curente.
Oricum, „tratamentul” psihodinamic este de lungă durată (se
poate întinde pe parcursul a câţiva ani) şi presupune câteva stadii: 1)
stabilirea unei relaţii (aici hotărâtoare este câştigarea încrederii, ceea ce face
ca de multe ori acest stadiu să fie cel mai dificil); 2) construirea ego-ului
prin identificare (în acest stadiu clientul începe să se identifice cu asistentul
social; este un stadiu gradual, în care clientul poate prelua unele din ideile
și atitudinile asistentului social, încercând să facă lucrurile așa cum crede
că le-ar face asistentul) (ibid.: 63); 3) ajutarea clientului să stabilească o
identitate separată (adică o identitate îmbunătăţită, care să îl ajute să se
relanseze în lume pe cont propriu; reprezintă un moment dificil pentru
client; uneori acesta poate intra în regres şi se poate reîntoarce la vechile
comportamente; adesea apar sentimente de furie la adresa asistentului, care
este văzut drept responsabil); 4) ajutarea clientului să se înţeleagă (este
stadiul în care clientul îşi înţelege comportamentul şi rădăcinile trecute ale
acestuia; este un stadiu posibil doar în cazul în care clientul a devenit mai
matur emoţional) (ibid.: 64). În cazul în care tratamentul are succes, viaţa
clientului devine mai calmă şi mai controlată.

49
2.4. Alte perspective teoretice psihodinamice şi aplicaţii în asistenţa
socială
2.4.1. Teoria diagnosticului, teoria psihosocială și modelul „procesului
de rezolvare a problemelor”
Conform lui M. Payne (2011: 99), în cadrul perspectivei
psihodinamice, o teorie timpurie a fost teoria diagnosticului, care a dus
la teoria psihosocială, având ca elemente esenţiale ideea de persoană-în-
situaţie şi clasificarea tratamentului individualizat. O idee importantă a
teoriei era aceea de a reduce „stresul” şi „presiunile” exercitate de mediu
asupra capacităţii personale, pentru a ajunge la o viaţă satisfăcătoare.
Teoria era fundamentată empiric pe experiența practică acumulată,
metodele de cercetare cantitative fiind considerate inadecvate pentru a găsi
răspunsuri la dificultăţile individului. Teoria diagnosticului a fost
contestată mai târziu de teoria funcţională, prin idei precum
autodeterminarea, importanţa structurării practicii în funcție de timp şi
accentul pe proces şi dezvoltare. Viziunea funcţionalistă arată că asistența
socială este un proces de interacţiune între clienţi şi practicieni, şi nu doar
o serie de acțiuni sau proceduri precum asistenţa individualizată de tip
psihosocial (ibid.: 100).
O dezvoltare teoretică având la bază perspectiva psihodinamică a
fost făcută de H.H. Perlman (1957) prin formularea modelului
„procesului de rezolvare a problemelor”. Acesta însă, deşi cuprinde o
metodologie specifică asistenţei individualizate (casework) cu rădăcini în
teoria psihodinamică, cuprinde şi elemente din teoria funcţională, prin
accentul pus asupra implicării clientului în rezolvarea problemelor sale, pe
autodeterminare şi pe stimularea clientului să participe la schimbarea în
viitor a situaţiei sale, dar şi elemente din teoria comportamentalistă, prin

50
accentul pus pe problemă şi pe definirea clară a unor paşi determinați în
timp în ceea ce priveşte intervenţia asistenţei sociale1.
2.4.2. Teoria atașamentului
O altă teorie din perspectiva psihodinamică este teoria
ataşamentului. Aceasta se bazează pe evidenţe conform cărora experienţele
timpurii în ce priveşte ataşamentul faţă de adulţi, în special faţă de părinţi,
reprezintă fundamentul competențelor sociale de mai târziu (Payne, 2011:
101). Comportamentul generat de căutarea ataşamentului generează
interacţiuni sociale şi comunicare. În timp, copiii îşi formează competențe
prin care fac faţă situaţiilor sociale şi, în funcţie de răspunsurile primite,
dezvoltă un simţ al propriei valori şi al stimei de sine. Atunci când relaţiile
de ataşament sunt coerente şi consecvente, copiii învaţă deprinderea de a
relaţiona cu alţii şi se simt „competenţi” şi capabili să aibă un impact asupra
situaţiilor în care se găsesc. Când relaţiile de ataşament sunt inconsecvente,
deprinderile şi modelele de relaţionare nu se dezvoltă sau se dezvoltă
inadecvat, iar stima de sine are de suferit. În situaţiile în care comunicarea
nu este liberă, copiii tind să manifeste reticenţe în a-şi exprima emoţiile, în
timp ce în situaţiile de pierdere şi separare, consecinţa poate fi retragerea
din relaţiile cu ceilalţi. După psihanalistul J. Bowlby (1980), căutarea
ataşamentului faţă de alte persoane reprezintă o pulsiune de bază. Când
copiii sunt stresaţi, ei caută ataşamentul celorlalţi în trei feluri (idem): a)
căutarea apropierii (când copilul caută să fie aproape de un părinte sau de
o altă persoană care îi oferă siguranţă); b) baza siguranţei (când copilul
simte că poate să-şi asume riscuri pentru că este prezentă persoana care îl
poate apăra); c) protest faţă de separare (când copilul încearcă să prevină
separarea de persoanele care îi oferă protecţie).
Practica utilizării teoriei ataşamentului implică evaluarea de către
asistentul social a (Payne, 2011: 104):

1
Acest model este prezentat pe larg în capitolul 8.
51
 - Relaţiilor actuale: conţinutul, calitatea, funcţia şi structura lor.
- Istoria relaţiilor: cum a manifestat, în timp, diversele tipuri de
comportamente de ataşament.
- Contextul: presiunile specifice din mediu exercitate asupra relaţiilor
actuale.
Asistenţii sociali trebuie să intervină oferind înţelegere, suport şi
psihoterapie. Ei trebuie să fie receptivi, toleranţi şi empatici. Sprijinul
implică, pe lângă suportul emoţional, şi suport practic (care, de multe ori,
este stringent, şi de aceea îl va preceda pe cel psihologic). Suportul practic
poate lua forma îmbunătăţirii situaţiei financiare prin acordarea de
prestaţii sociale sau furnizarea de servicii care diminuează greutăţile
cotidiene. Suportul emoţional presupune ca asistentul social să fie
disponibil şi receptiv să recunoască, să accepte şi să valorizeze trăirile şi
sentimentele clientului. Bowlby (1980) a identificat cinci sarcini
terapeutice (apud Payne, 2011: 105) pe care asistentul social trebuie să le
aibă în vedere:
1. Asigurarea unei baze de siguranţă pentru a explora evenimentele
nefericite;
2. Asistarea clienţilor în aceste explorări;
3. Recunoaşterea modului în care comportamentul de ataşament este
important în relaţia curentă (o dezvoltare a ideii tradiţionale
psihodinamice privind transferul);
4. Ajutorarea clienţilor să înţeleagă cum experienţele trecute în ce
priveşte ataşamentul sunt legate de dificultăţile actuale;
5. Sprijinirea clienţilor să folosească înţelegerea acestei legături pentru
a reconstrui felul în care gândesc despre şi se comportă în relaţii.
Teoria ataşamentului poate fi aplicată eficient în special în munca
cu copiii, ea fiind în acest caz susţinută de cercetările privind dezvoltarea
copilului, însă este mai puţin documentată în aplicaţiile pe adulţi (idem).
Mai mult, deşi oferă un fundament teoretic solid pentru explicaţiile cu

52
privire la problemele copilăriei, aplicaţia sa în asistenţa socială presupune
doar un set schiţat de idei pentru practică, de aici decurgând limitele şi
criticile la adresa sa.
2.4.3. Mediile terapeutice şi îngrijirea de tip rezidenţial
O importantă aplicaţie practică a perspectivei psihodinamice este
reprezentată de mediile terapeutice şi îngrijirea de tip rezidenţial.
Conform lui P. Righton (1975), acestea îşi găsesc baza teoretică în: a)
terapia mediului planificat (cu origini în teoria psihanalitică, aplicată în
special pe adolescenţii cu probleme de adaptare); b) socioterapia (concept
american, aplicat de asemenea la grupurile de tineri cu dificultăţi de
adaptare, ca şi în instituţiile rezidenţiale pentru adolescenţii infractori); c)
comunitățile terapeutice (cu origini încă din timpul celui de-al doilea război
mondial, create pentru a face faţă consecinţelor psihologice ale războiului,
iar mai târziu aplicate în instituţiile de tip comunitar, incluzând serviciile
medicale ambulatorii, căminele şi aranjamentele de locuire de diverse
feluri).
Cel mai influent model de practică din instituţiile rezidenţiale este
comunitatea terapeutică (Payne. 2011: 112). După D. Kennard (1998),
atributele principale ale comunităţilor terapeutice (valabile, însă, şi pentru
mediul planificat şi socioterapie) sunt:
• Atmosfera este informală şi comună.
• Întâlnirile de grup constituie un aspect central al terapiei, ele fiind
esenţiale pentru informarea, împărtăşirea şi construirea unui sens
al coeziunii, ca şi pentru un proces deschis de luare a deciziei; ele
oferă un forum pentru feedback personal şi permit comunităţii să
îşi influenţeze proprii membri.
• Toţi participanţii contribuie prin muncă la funcţionarea
comunităţii.
• Rezidenţii au un rol terapeutic în relaţiile dintre ei.

53
 • Autoritatea este împărţită între personal şi rezidenţi.
• Valorile comune sunt următoarele:
o problemele individuale sunt în general legate de relaţiile cu
ceilalţi;
o terapia este un proces de învăţare (de tip insight – adică
prin înţelegere, pătrundere psihologică în interior,
autocunoaştere);
o membrii împărtăşesc o egalitate psihologică fundamentală
ca fiinţe umane.

2.5. Deschideri, limite şi critici ale perspectivelor psihodinamice

Așa cum am arătat mai devreme, psihanaliza a reprezentat cea de-
a doua etapă evolutivă a dezvoltării teoretice în asistenţa socială (anii ’20-
’30 ai secolului XX). Atunci accentul în asistenţa socială s-a mutat de pe
latura practică pe cea psihologică, terapeutică. Terapia psihanalitică a
modelat stilul de relaţie al asistenţei sociale, de la unul directiv şi bazat pe
exercitarea controlului, către unul permisiv, deschis, bazat pe ascultare. De
asemenea, psihanaliza a influenţat mutarea accentului în asistenţa socială
pe sentimente, şi în special pe factorii inconștienți (şi nu atât pe gândurile
şi evenimentele conştiente), a încurajat căutarea de explicaţii şi înţelegerea
personalităţii (şi nu atât acţiunea). Totodată, tot din această dezvoltare
teoretică provine şi focalizarea puternică a asistenţei sociale asupra
copilăriei, a relaţiilor timpurii şi a privării de prezenţa maternă.
Perspectivele psihodinamice sunt o sursă istorică importantă
pentru practicile şi deprinderile de bază din asistența socială. Mai mult,
ideile psihodinamice reprezintă o sursă bogată de idei complexe de
interpretare a comportamentului.
Mulţi termeni folosiţi în asistenţa socială ca parte a limbajului
comun provin din teoria psihanalitică: inconştient, intuiţie, anxietate,

54
agresiune, conflict, relaţii maternale, transfer etc. Importanţa acestei teorii
este dată de disponibilitatea aplicării ei şi a termenilor amintiţi în practică.
Totuşi, ideile psihodinamice prezintă dezavantajul major de a fi
aplicabile în practică cu precădere în mediile terapeutice şi clinice.
Principala critică adusă viziunii psihodinamice, şi în special teoriei
psihanalitice, este focalizarea sa asupra discuţiilor şi nu asupra acţiunii. De
multe ori, clienţii au nevoie de ajutor imediat (de exemplu, nu au unde
locui sau nu au ce mânca), or în cazul acestora discuţiile îndelungate despre
copilărie, sentimente şi frustrări pot părea sterile şi ineficiente. În ceea ce
privește „tratamentul” propus, criticile se referă mai ales la timpul
îndelungat pe care îl presupune, în condiţiile în care, cum spuneam,
majoritatea problemelor clienţilor asistenţei sociale sunt presante şi
necesită soluţii rapide. Deşi asistentul social este ajutat de perspectiva
psihanalitică să înţeleagă mai bine personalitatea, comportamentul şi
suferinţele psihologice ale clientului, totuşi aceasta nu îl ajută să dezvolte
planuri de intervenţie şi metode de lucru.
De asemenea, alte critici ce pot fi aduse asistenţei sociale
psihodinamice sunt următoarele: a) puțina atenţie acordată factorilor de
mediu în comparaţie cu factorii psihologici interni; acest lucru limitează
nu doar presupunerile de la care pornesc asistenţii sociali, dar şi registrul
de intervenţii posibile; b) atenţia aproape inexistentă asupra unor
caracteristici sau variabile care uneori sunt fundamentale în înţelegerea şi
soluţionarea problemelor clientului, precum rasa, etnia, mediul cultural şi
religios, nivelul de educaţie, ocupaţia etc.; aceasta o face inaplicabilă în
lucrul cu grupurile excluse sau oprimate; c) presupunând o terapie bazată
pe conversaţii, ea implică automat şi clienţi cu probleme psihologice care
sunt capabili să verbalizeze, astfel încât să se poată autoexamina şi să poată
exprima ceea ce simt şi gândesc; prin urmare, acest tip de asistenţă poate fi
mai greu sau deloc aplicată clienţilor cu un nivel de educație scăzut, mai
puţin „articulaţi”; d) ideile psihodinamice sunt puţin sau deloc preocupate

55
de reforma socială, ceea ce exclude un element major din asistenţa socială,
respectiv contribuția la schimbarea socială.

Lectură suplimentară pentru această temă:

Gregory, Mitchell. Sigmund Freud & Freudian Psychoanalysis.

http://www.trans4mind.com/mind-development/freud.html.
Freud, Sigmund. 1980. Introducere în psihanaliză. Prelegeri de
psihanaliză. Psihopatologia vieţii cotidiene. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Freud, Sigmund. 2010. Opere esențiale. Vol. 1, Introducere în
psihanaliză. Editura Trei, Bucureşti.
Freud, Sigmund. 2010. Opere esențiale. Vol. 11, Tehnica psihanalizei.
Editura Trei, Bucureşti.
Howe, David. 2001. Introducere în teoria asistenţei sociale. Editura
MarLink, UNICEF, Bucureşti – Capitolul 8 („Tradiţia psihanalitică în
asistenţa socială”), pp. 51-65.
Jung, Carl Gustav. 2013. Opere complete. Vol. 8, Dinamica
inconștientului. Editura Trei, București
Jung, Carl Gustav. 2014. Opere complete. Vol. 9-1, Arhetipurile și
inconștientul colectiv. Editura Trei, București
Neamţu, Cristina. 2003. „Personalitatea – determinant fundamental în
asistența socială”. În George Neamțu (coord.), Tratat de asistenţă socială.
Editura Polirom, Iași – Subcapitolele 3.1.3. („Straturile sau nivelurile
personalităţii”, pp. 180-184 și 4.1. („Perspectiva psihodinamică”), pp.
195-202.
Payne, Malcolm. 2011. Teoria modernă a asistenţei sociale. Editura
Polirom, Iași – Capitolul 4 („Perspective psihodinamice”), pp. 93-116.
Roth, Maria; Rebeleanu, Adina. 2011. „Modelele teoretice în asistența
socială”. În George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Ed. a II-
a. Editura Polirom, Iași – Subcapitolul 1 („Psihanaliza”), pp. 305-307.

56
 Capitolul 3

PERSPECTIVA BEHAVIORISTĂ.
TEORIILE COGNITIV-COMPORTAMENTALE

În acest capitol vor fi abordate alte teorii care fac parte din aceeași
paradigmă cu perspectivele psihodinamice, și anume teoriile cognitiv-
comportamentale. După o prezentare succintă a teoriei învățării
(behaviorismul), incluzând aici și precizarea conceptelor de condiționare
clasică, respectiv condiționare operantă sau instrumentală, va fi abordată
teoria învățării sociale și diferite aplicații ale acesteia în asistența socială.
De asemenea, vor fi abordate pe scurt principalele elemente ale teoriei
cognitive. Capitolul continuă cu o prezentare a terapiilor cognitiv-
comportamentale, a programelor de formare a abilităților sociale şi a
tehnicilor comportamentale de grup, comunitare şi în medii rezidenţiale.
În final, vor fi discutate contribuțiile și deschiderile acestor teorii, ca și
limitele și aspectele care le-au adus critici.

3.1. Câteva elemente introductive

Teoriile cognitiv-comportamentale intră în aceeaşi paradigmă cu
perspectivele psihodinamice, întrucât şi ele au la bază un model medical,
considerând că individul este responsabil pentru problemele sale şi că
necesită tratament. Spre deosebire de perspectivele psihodinamice însă,
care pun accentul pe sentimentele și experiențele subiective ale oamenilor,
perspectiva behavioristă (comportamentalistă) se centrează asupra
necesității studiului comportamentului, a reacțiilor și acțiunilor
observabile și măsurabile ale indivizilor (Roth; Rebeleanu, 2011: 307). În
categoria teoriilor cognitiv-comportamentale pot fi încadrate teoriile
57
psihologice ale învăţării, pe baza cărora s-au dezvoltat modele
comportamentele ale terapiei, ca şi teoriile psihologice ale percepţiei şi
procesării informației, care au generat modele cognitive ale terapiei.
În comparație cu perspectivele psihodinamice, conform cărora
pentru a înţelege comportamentul trebuie să înţelegem procesele ce se
petrec în mintea oamenilor, procese pentru care există explicaţii în trecutul
acestora, perspectiva comportamentală (behaviorism, în original) susţine,
așa cum precizam, că esenţial este comportamentul vizibil, observabil, cu
explicaţii ancorate în prezent. Teoria învăţării, apărută prima din punct
de vedere istoric în această perspectivă, se bazează pe ideea că toate
comportamentele (cu excepţia unor reflexe înnăscute) sunt învăţate prin
condiţionare, care are loc prin interacţiunea cu mediul înconjurător.
Astfel, comportamentul poate fi studiat şi influenţat într-o manieră
sistematică şi observabilă, fără a lua în considerare stările mentale interne.
Terapia, aşadar, trebuie să se concentreze asupra elementelor care conduc
la schimbări în comportament, şi nu să fie preocupată de schimbările
mentale care au loc în cursul acestui proces. Teoria învăţării sociale
(Bandura, 1977) extinde ideile teoriei învăţării şi consideră că oamenii
învaţă comportamente prin observarea şi imitarea comportamentelor altor
oameni. Teoria cognitivă reprezintă o dezvoltare a teoriei învăţării sociale.
Conform acesteia, comportamentul este afectat de percepţia şi
interpretarea mediului pe durata procesului de învăţare. Din acest punct
de vedere, un comportament inadecvat apare ca urmare a percepţiei şi
interpretării greşite a mediului, iar terapia ar trebui să încerce să corecteze
această înţelegere greşită pentru a obţine un comportament adecvat.

3.2. Teoria învăţării

Behaviorismul este o viziune asupra lumii care operează cu
principul „stimul-răspuns”. În această perspectivă, toate comportamentele
reprezintă „răspunsuri” cauzate de stimuli externi şi toate comporta-
58
mentele pot fi explicate fără a fi nevoie să se ia în considerare stările mentale
interne sau conştiinţa. Această viziune consideră că cel care învaţă
comportamente este în principiu pasiv, el răspunzând doar la stimulii din
mediu. Orice om porneşte în viaţă fiind o tabula rasa, însuşindu-şi pe
parcurs comportamente ca urmare a învăţării (modelării) unor răspunsuri
la stimulii din mediu, stimuli care pot fi fie de „întărire”, fie de „pedepsire”.
„Întărirea” creşte probabilitatea ca un comportament anterior să se
întâmple din nou, pe când „pedepsirea” scade această probabilitate.
Învăţarea este, de aceea, definită ca o schimbare în comportamentul celui
care învaţă.
Un concept fundamental în viziunea behavioristă este cel de
„condiţionare”. Aceasta se referă la legătura de dependenţă dintre un
stimul şi răspunsul provocat. Există două tipuri majore de condiţionare:
condiţionarea clasică (sau respondentă) şi condiţionarea operantă
(instrumentală).
3.2.1. Condiţionarea clasică sau respondentă
Se referă la situaţia în care un răspuns este condiţionat de apariţia
unui stimul, stimul care anterior fusese neutru, nu provoca răspunsul
respectiv. Ca tehnică în instruirea de tip behaviorist, condiţionarea clasică
presupune următoarele: un stimul care are loc în mod natural este urmat
de un anumit tip de răspuns (necondiţionat); apoi, stimulului natural i se
adaugă, în acelaşi timp, un stimul neutru; în timp, stimulul neutru ajunge
să provoace răspunsul chiar fără prezenţa stimulului natural; cele două
elemente devin, în acest fel, un stimul condiţionat şi un răspuns
condiţionat. Celebru, în acest sens, este experimentul fiziologului rus Ivan
Pavlov: el a observat cum un câine salivează în mod natural (răspuns
necondiţionat) atunci când vede hrana (stimul natural); în experimentul
său, el a introdus un stimul neutru (sunetul unui clopoţel) chiar odată cu
sosirea hranei (adică a stimulului natural) şi a repetat această procedură
pentru un timp; în mod natural, sunetul unui clopoţel nu ar atrage după
59
sine salivarea, şi totuşi, în timp, câinele a început să saliveze chiar şi atunci
când se auzea doar clopoţelul, fără a mai fi adusă mâncarea; salivarea
devine, astfel, un răspuns condiţionat declanşat de un stimul condiţionat
(sunetul clopoţelului). Experimentele au demonstrat apariţia răspunsurilor
condiţionate şi la oameni. Watson şi Raynor (1920) (apud Howe, 2001:
67) au pus în pătuţul unui copil o jucărie cu care acesta se juca liniştit.
Ulterior, au asociat aducerea jucăriei cu un zgomot puternic, care îl făcea
pe copil să plângă în mod reflex (necondiţionat). După câteva asocieri
repetate în timp, copilul a început să plângă la simpla vedere a jucăriei, fără
ca zgomotul să se mai producă. Astfel, s-a format un răspuns (reflex)
condiţionat, declanşat de vederea jucăriei. Condiţionarea clasică poate fi
întâlnită şi în situaţii din viaţa oamenilor, neexperimentale. De exemplu,
dacă un copil este certat pentru că a venit murdar din parc, el s-ar putea să
asocieze dezaprobarea mai mult cu mersul în parc decât cu faptul de a se
murdări.
Stimulii care provoacă răspunsuri condiţionate pot fi generalizaţi.
Astfel, în exemplul lui Pavlov, şi alţi stimuli auditivi care seamănă cu
sunetul clopoţelului pot provoca acelaşi răspuns reflex. Şi răspunsurile
condiţionate devin generalizate, adică sunt folosite de cineva în situaţii
similare. De pildă, copilul care asociază mersul în parc cu dezaprobarea ar
putea, în cele din urmă, să nu mai vrea să meargă deloc afară. Astfel de
răspunsuri reprezintă mecanismul a numeroase fobii sociale şi tulburări
cauzate de stresul posttraumatic. Oamenii dezvoltă un răspuns la un
stimul, iar acesta începe să-i afecteze şi în alte situaţii (Payne, 2011: 143),
ca urmare a generalizării stimulilor și a răspunsurilor condiționate (de
pildă, generalizarea temerilor). Exemple pot fi numeroase: persoana
muşcată de un câine va începe să evite toate locurile prin care ştie că ar
putea să fie câini; victima abuzurilor unui tată vitreg îşi poate generaliza
teama şi poate ajunge să evite toţi bărbaţii; multe fobii (claustrofobia,
agorafobia, fobia faţă de şcoală, teama de înălțime, teama de anumite

60
animale etc.), stări de anxietate sau alte răspunsuri neplăcute, fizice sau
emoţionale, pot fi înţelese în termenii generalizării unor răspunsuri
condiţionate.
În practică, conform acestei teorii, trebuie să luăm în considerare
că „ceva” se întâmplă şi produce un „anume” răspuns. Dacă ştim acest
lucru, putem să şi intervenim pentru a elimina răspunsurile condiţionate
care au efecte negative asupra clienţilor şi/sau asupra celor din jurul lor
(Howe, 2001: 68).
Behaviorismul explică cum se produc aceste răspunsuri
(manifestate prin comportamente), dar şi cum pot fi ele dezvăţate. Se
vorbește despre extincție atunci când asocierea dintre răspunsurile
condiționate și stimuli dispare. În acest caz, răspunsul condiționat își
slăbește puterea și pierde legătura cu stimulul (Payne, 2011: 143).
Extincția reprezintă un fundament pentru tratament, deoarece se referă la
distrugerea legăturii dintre stimul, răspuns și generalizare.
Tocmai de aceea, în asistenţa socială de tip behaviorist un
principiu-cheie este acela de a încerca desfacerea legăturii, a asocierii dintre
stimul şi răspunsul nedorit, concomitent cu introducerea unui răspuns
nou, dezirabil. Tehnicile din acest tip de asistenţă, denumite tehnici de
contra-condiţionare, presupun asocierea cu anumiţi stimuli a unor
răspunsuri dorite, în competiţie cu răspunsurile nedorite. Exemple de
astfel de tehnici sunt tehnicile de relaxare şi cele de „desensibilizare
sistematică”, folosite cu succes în tratarea stărilor de anxietate, a situaţiilor
care produc tensiune sau a fobiilor – stări atât de comune în cazuistica
asistenţei sociale (Howe, 2001: 69). De asemenea, tehnica „formării
asertivităţii” este o tehnică folosită pentru cazurile în care oamenilor le
lipseşte încrederea.
3.2.2. Condiţionarea operantă sau instrumentală
Este tipul de condiționare care presupune existenţa unei asocieri
între un comportament şi consecinţele acelui comportament. Ca tehnică
61
în instruirea de tip behaviorist, condiţionarea operantă presupune că un
comportament este urmat fie de recompense, fie de pedepse.
Recompensele întăresc comportamentul şi încurajează repetarea lui, în
timp ce pedepsele limitează comportamentul şi descurajează repetarea.
În viaţa de zi cu zi, oamenii acţionează, prin comportamentele lor,
asupra mediului în care trăiesc. Dacă efectul comportamentului este unul
pozitiv, feedback-ul mediului va fi unul recompensatoriu, încurajând,
deci, repetarea comportamentului. Dacă efectul este unul negativ, reacţia
mediului va fi una punitivă, astfel încât comportamentul respectiv să nu se
mai repete. De exemplu, dacă un copil ţipă şi din această cauză este luat
de fiecare dată în braţe de către mamă, adică este „recompensat”, el va
repeta comportamentul pentru că se aşteaptă la recompensa respectivă.
Dacă, din contră, atunci când plânge nu doar că nu este luat în braţe, dar
este şi privat de prezenţa mamei (mediul reacţionează printr-o pedeapsă),
el nu va mai repeta comportamentul. Mamele sunt sfătuite să acorde
atenţie copiilor şi să-i „recompenseze” (să-i ia în braţe, să se joace cu ei)
mai ales atunci când sunt liniştiţi şi cuminţi, astfel încât un comportament
pozitiv, şi nu unul negativ (ţipătul), să fie asociat cu o recompensă. Această
strategie poate ajuta la eliminarea comportamentului nedorit,
încurajându-l pe cel dorit.
De asemenea, extincția – care se deosebește de extincția din
condiționarea clasică sau respondentă – poate fi o tehnică operantă de
învățare (Payne, 2011: 145). În acest caz ea presupune distrugerea legăturii
dintre comportament și consecințele sale.
Astfel de tehnici sunt folosite adesea, în mod mai mult sau mai
puțin spontan, de părinți și educatori în educația copiilor. Ele pot fi
folosite, însă, și de profesioniștii care țintesc schimbarea
comportamentului clienților lor: de exemplu, în cazul adolescenților, dar
chiar și al adulților cu tulburări de comportament, al persoanelor cu
deficiențe psihice sau al persoanelor dependente de alcool și/ sau droguri

62
etc. (Roth; Rebeleanu, 2011: 307). Tehnica terapeutică urmează, de
obicei, doi pași inițiali: fixarea comportamentului-țintă (prin formularea
lui în termeni preciși, concreți) și stabilirea unui sistem de recompense,
respectiv pedepse, ca formă de motivare a persoanei pentru schimbarea
repertoriului său de răspunsuri comportamentale și atingerea
comportamentului-țintă (idem).

3.3. Teoria învățării sociale şi aplicaţii în asistenţa socială

Conform lui A. Bandura (1969), fondatorul acestei teorii, nu doar
comportamentele dorite sau adecvate, ci și cele nedorite sau neadecvate
sunt învățate, sursele învățării fiind exemplele sau modelele din anturaj.
Acest proces a fost denumit învățare socială. Factorul esențial scos în
evidență de această teorie este importanța modelelor de comportament în
dezvoltarea unei persoane. Acest fapt este cu atât mai semnificativ, cu cât,
așa cum aminteam mai sus, modelele comportamentale pot fi nu doar
adecvate, ci și inadecvate din punct de vedere social și moral.
Majoritatea comportamentelor pe care le învăţăm sunt acumulate
prin observarea şi imitarea acţiunilor şi comportamentelor altor oameni.
Copiii învaţă, observând și imitând, comportamente bune şi rele de la
părinţii lor, imitarea unui comportament dorit conducând la reuşite
(Howe, 2001: 70).
Procesul principal al învăţării sociale este modelarea. Hudson şi
Macdonald (1986) descriu procesul modelării astfel:
• Un individ vede un altul desfăşurând o acţiune şi este atent la
acesta (observă).
• Observatorul „îşi face o idee” sau codifică în mintea sa cum se
desfășoară comportamentul, repetându-l în gând sau în practică.
• Observatorul identifică împrejurările în care are loc
comportamentul şi consecinţele lui.

63
 • Când apare o situaţie propice, observatorul repetă
comportamentul, conform „ideii” pe care şi-a format-o anterior.
B. Sheldon (1998) subliniază că majoritatea comportamentelor
sunt învăţate de oameni nu din cărţi sau din ceea ce li se spune să facă, ci
prin observarea şi copierea comportamentelor altora. Totuşi, arată A.
Bandura (1977), viziunea personală a individului asupra lumii joacă un rol
important în imitarea comportamentelor. Astfel, imitarea se produce doar
dacă respectivul comportament se potriveşte cu interesul personal: cât este
de uşor?; cât este de folositor?; ce avantaje poate aduce? (Bandura, 1977:
59) Modelarea funcţionează cu cea mai mare probabilitate atunci când
„modelul” imitat este plăcut şi respectat.
Într-un program de modelare sunt prezenţi şase paşi (Sheldon,
1982: 182):
1. Identificarea comportamentului care se vrea învăţat;
2. Aranjarea unei demonstraţii;
3. Invitarea observatorului să imite comportamentul demonstrat;
4. Oferirea unui feedback de întărire a imitării;
5. Repetarea demonstraţiei, dacă este cazul;
6. Invitarea observatorului să practice comportamentul până îl
învaţă.
Asistenţii sociali pot folosi modelarea pentru a-şi ajuta clienţii să se
comporte adecvat în situaţii dificile. Clienţii învaţă comportamente
dezirabile prin tehnici de formare a unor deprinderi sociale.
Programele de intervenţie comportamentalistă necesită două
elemente practice (Howe, 2001: 71): a) asistentul social trebuie să-şi
clarifice obiectivele; b) obiectivele trebuie să fie împărtăşite clienţilor.
Astfel de programe pot fi aplicate cu succes în cazul „copiilor-
problemă”. Comportamentele-problemă pot fi de tipuri diverse: fie
excesive (cearta, agresiunea, furtul etc.), fie deficitare (dialogul, mersul la
şcoală etc.). Scopul principal al unei terapii comportamentaliste este acela

64
de a scădea frecvenţa de apariţie a comportamentelor excesive şi de a creşte
frecvenţa celor deficitare (idem). Părinţii trebuie să ceară ajutor pentru
rezolvarea problemelor fără să se simtă stingheriţi. De asemenea, ei trebuie
să ştie că tendința copilului este de a repeta comportamentele care îi aduc
un avantaj şi de a evita comportamentele nerecompensate. Exemplul oferit
de părinţi, încurajarea şi recompensa îl determină pe copil să se comporte
dezirabil. Acestea sunt metode folosite în terapia comportamentalistă.
Modalitatea de intervenţie trebuie să fie clară şi precisă, etapele ei fiind
următoarele (idem):
1. Identificarea problemei clientului;
2. Stabilirea elementului pe care acesta vrea să îl modifice în viaţa sa;
3. Analizarea condiţiilor care determină problema de comportament;
4. Selectarea condiţiilor;
5. Planificarea şi executarea tratamentului.
Activitatea comportamentalistă foloseşte ecuaţia de bază a
învăţării, numită analiza ABC [Antecedent → Behavior → Consequence
/ Antecedente → Comportament-problemă → Consecinţe]. Asistentul
trebuie să stabilească în detaliu ce se întâmplă înaintea şi după apariţia unui
comportament-problemă şi, de asemenea, trebuie să descrie
comportamentul-problemă în termeni observabili şi măsurabili (de
exemplu, nu se va spune că un copil „manifestă accese de agresivitate”, ci
se va spune că acel copil îşi bate colegii). Pornind de aici, următorul pas
este acela de a analiza cu minuţiozitate situaţiile în care se manifestă
comportamentul-problemă: ce anume declanşează şi susţine acel
comportament? (de pildă, în exemplul de mai sus, asistentul poate afla că
acel copil îşi bate colegii atunci când aceştia râd de el). Prin urmare, el află
care sunt situaţiile care trebuie evitate, astfel încât, în acest fel, să se
diminueze şi probabilitatea apariţiei comportamentului-problemă. În
acelaşi timp, asistentul trebuie să ştie ce efecte au acţiunile sale (Sheldon,
1982: 99).

65
 Bineînţeles, asistentul nu acţionează singur; el trebuie să
împărtășească clienţilor obiectivele şi trebuie să aibă acceptul fiecărei părţi
implicate. În general, obiectivele trebuie să cuprindă patru elemente
(Herbert, 1981: 75):
1. Cine va acţiona?
2. Cum?
3. Până când?
4. În ce condiţii?
Adeseori pot fi utile doar contractele verbale sau orale pentru
stabilirea obiectivelor şi a responsabilităților (Howe, 2001: 72). În orice
caz, scopurile trebuie exprimate în elemente observabile.
Teoria comportamentală oferă, aşadar, metode practice pentru
aplicare. Ele nu doar indică asistentului ce să facă, dar îl ajută şi să înţeleagă
cauzele unui comportament, ca şi condiţiile de modificare a acestuia (ibid.:
73). Schimbând stimulii şi răspunsurile interpersonale, putem elimina
comportamente nedorite. Aşa cum precizam, spre deosebire de tradiţia
psihodinamică, abordarea comportamentalistă a asistenţei sociale pune
accent pe prezent, pe comportamentele observabile şi pe modalităţile de
intervenţie asupra acestora.

3.4. Teoria cognitivă

Behaviorismul a precedat viziunea cognitivistă, care a încorporat şi
idei mai umaniste în cadrul său. Aşa cum am văzut, principalele obiective
ale asistenței sociale comportamentale sunt creşterea numărului
comportamentelor dorite şi diminuarea numărului comportamentelor
nedorite, astfel încât oamenii să răspundă în mod adecvat evenimentelor
sociale şi să îşi amplifice capacitatea de a duce o viaţă normală, fericită. Şi
totuşi, pătrunderea în interiorul problemelor oamenilor, deşi ajută la
grăbirea învăţării, nu este neapărat necesară sau suficientă pentru a
determina oamenii să se schimbe. Ideile umaniste arată că percepţiile
66
oamenilor şi procesarea acestor percepții variază în mod legitim, iar unica
realitate este cea a lucrurilor percepute şi înţelese. Aceasta înseamnă că este
esenţială aflarea modului în care este înţeleasă lumea de către client, înainte
de a eticheta această înţelegere drept eronată şi de a o ataca. Unul dintre
reprezentanţii teoriei cognitive, H. Goldstein (1984) arată că introducerea
elementelor cognitive în terapiile comportamentale, utilizate în scopul
obţinerii unor comportamente adecvate, este mai potrivită pentru
scopurile asistenţei sociale.
Terapiile cognitiv-comportamentale pleacă de la premisa că marile
schimbări de comportament pot fi obținute prin acumularea rezultatelor
unor „pași mici”. Conform lui B. Sheldon (1995), o terapie cognitiv-
comportamentală trebuie să urmeze un „orar de consolidare” (al
rezultatelor „pașilor mici”). Acest orar de consolidare comprimă principiile
de bază și metodele de lucru ale unei terapii cognitiv-comportamentale:
1. Reîntărirea continuă. S-a dovedit că reîntărirea constantă a fiecărui
exemplu al comportamentului dorit are efecte rapide în plan practic.
2. Conturarea. Presupune consolidarea „pașilor mici” spre
comportamentul dorit. Aceasta înseamnă că trebuie încurajate, întărite și
reîntărite inclusiv unele elemente ale comportamentul dorit, sau acele
comportamente „mai mici” care doar tind spre comportamentul dorit. Cu
timpul, urmând acești „pași mici”, se poate ajunge la schimbările majore
și complexe de comportament.
3. Atenuarea. După ce comportamentul dorit este obținut, este nevoie să
fie atenuată/ redusă cantitatea sau tipul de reîntărire, astfel încât
comportamentul să poată fi transferat și în situațiile noi. Această tehnică
vizează dezvoltarea abilităților de a repeta comportamentul dorit nu doar
în mediul experiențial, ci și în situațiile problematice din viaţa reală.
4. Reîntărirea intermitentă. Trebuie utilizată ori de câte ori un
comportament nu este suficient consolidat.

67
5. Raportul și intervalele grafice. De câte ori se manifestă comportamentul
dorit (prin reîntărire continuă și intermitentă), aceasta se consemnează
într-un raport grafic, stabilindu-se pe parcurs o serie de intervale grafice
(în funcție de anumite perioade de timp specifice sau de un număr de
comportamente).
Sheldon (1995) arată că o mare parte a învățării prin modelare este
cognitivă, deoarece oamenii se imaginează în situația în care sunt observați,
proiectează mintal cum vor acționa etc. De asemenea, el subliniază faptul
că evaluarea este un aspect crucial în terapia cognitiv-comportamentală
(apud Payne, 2011:151), deoarece eficacitatea lucrului sau intervenției de
acest tip depinde de înțelegerea detaliată a secvențelor comportamentului.
Dacă o evaluare este adecvată, ea va oferi date despre toate aspectele
enumerate mai jos (ibid.: 152-3):
Descrierea problemei sau problemelor din diferite perspective și
puncte de vedere;
Colectarea de informații prin exemple despre cei afectați și despre
modurile în care sunt afectați;
Conturarea problemei: începutul, ce schimbări au survenit și cum
au fost obținute;
Identificarea diferitelor părți ale problemei și interconectarea lor;
Stabilirea motivației pentru schimbare;
Identificarea modelelor de gândire și a sentimentelor existente
înainte, în timpul și după incidentele problemei comportamentale;
Identificarea punctelor forte ale clientului și ale celor din jurul lui.
Așadar, atunci când adoptă o terapie cognitiv-comportamentală,
asistenții sociali trebuie să acorde atenție tuturor acestor aspecte.
Important este ca problemele să fie descompuse în părți componente, să
fie ierarhizate în funcție de diferite criterii (urgență, punctul de vedere al
clientului, motivația sa sau lipsa motivației, prioritățile agenției,
disponibilitatea mediatorilor etc.) iar comportamentele problematice, ca și

68
comportamentele dorite, trebuie descrise cât mai precis (de exemplu, „bate
cu pumnul în masă” sau „aruncă cu obiecte”, în loc de „manifestă
comportamente impulsive”; sau „înjură” sau „insultă”, în loc de „manifestă
acte de agresivitate verbală”).
Terapiile cognitive s-au dovedit utile în stimularea motivaţională a
consumatorilor de alcool şi droguri (în cazul cărora, de multe ori,
angajamentul şi motivaţia pentru schimbare sunt deficitare) sau în
programul de „raţionare şi reabilitare” folosit în serviciile de eliberare
condiţionată (ibid.: 156).

3.5. Programele de formare a abilităţilor sociale şi terapiile cognitiv-

comportamentale
Mai devreme a fost menționată una din ideile de bază ale teoriei
învățării sociale, și anume aceea conform căreia majoritatea
comportamentelor sunt învăţate de oameni nu din cărţi sau din ceea ce li
se spune să facă, ci prin observarea şi copierea comportamentelor altora. B.
Sheldon (1998) arată că importante sunt demonstrațiile a ceea ce trebuie
făcut, experimentarea într-un mediu încurajator şi primirea unui feedback
pozitiv (de tipul încurajărilor/ recompenselor). Aceste elemente sunt
folosite în programele de formare a abilităţilor sociale, în managementul
furiei şi în ajutorarea oamenilor să înveţe comportamente noi.
Principalii factorii ai programelor de formare a abilităţilor sociale
sunt, după B. Sheldon (1998: 23), următorii:
1. Specificarea problemelor acolo unde există o lacună în repertoriul
comportamental al clientului şi metodele prin care unele
comportamente l-ar putea ajuta pe acesta „să umple golurile”.
2. Divizarea problemei în etape sau în componente mai mici.
3. Ajutarea clienţilor să identifice gândirea eronată (cogniţiile) care îl
stânjenesc sau l-ar putea stânjeni.

69
 4. Explicarea comportamentului dorit şi determinarea clientului să îl
repete.
5. Conectarea „lanțurilor” de comportamente mici pentru a crea
comportamente mai complexe.
6. Ajutarea clienţilor să înţeleagă cum să distingă între situaţii în care
este util sau nu este util să utilizeze comportamentul.
7. Introducerea de dificultăţi din mediul înconjurător, din viaţa reală.
8. Stabilirea de misiuni în viaţa reală şi stimularea clienţilor să
comenteze asupra acestora.
M.J. Scott şi W. Dryden (1996, apud Payne, 2011: 146) clasifică
terapiile cognitiv-comportamentale în patru categorii:
I. Abilitățile de coping – cuprind două elemente: a)
„autoverbalizarea” (autoinstruirea) şi b) comportamentul care rezultă din
ea. Este o terapie utilă în situaţiile care au ca scop reducerea şi prevenirea
stresului, prin învățarea clienţilor ce să spună sau să facă în situaţii dificile.
De asemenea, pot fi utile în îmbunătăţirea abilităţilor de autocontrol în
munca directă cu copiii.
II. Rezolvarea problemelor (diferită de teoria procesului de
rezolvare a problemelor a lui H.H. Perlman) implică privirea vieţii ca un
proces de rezolvare a problemelor existenţiale. Clienţii sunt încurajaţi să
izoleze şi să definească problema, să dea soluţii pentru rezolvarea ei, să
aleagă cea mai bună soluţie, să planifice moduri de a acţiona şi să analizeze
progresul făcut.
III. Restructurarea cognitivă – presupune ca asistentul social,
împreună cu clientul, să adune informaţii, să chestioneze şi apoi să „atace”
convingerile iraţionale care stau la baza unor reacţii negative ale clienţilor.
De exemplu, „exagerarea situaţiei”, percepţia greşită a ceea ce i s-a
întâmplat sau percepția greşită a relaţiilor cu ceilalţi pot fi combătute prin
acest tip de terapie.

70
 IV. Terapia cognitiv-structurală se ocupă cu trei „structuri” de
credinţe din minţile clienţilor (idem): a) credinţele esenţiale (presupuneri
despre noi înşine); b) convingerile intermediare (descrieri explicite pe care
oamenii le creează despre lume); c) convingerile periferice (planuri de
acţiune şi strategii de rezolvare a problemelor, care sunt utilizate zilnic). În
aplicarea acestei terapii, asistenţii sociali se concentrează în special asupra
convingerilor periferice care cauzează probleme şi explorează originile
transformării acestor convingeri în idei mai profunde.

3.6. Tehnici comportamentale de grup, comunitare şi în medii

rezidenţiale
Abordările comportamentale pot fi folosite eficient şi în cazul
lucrului în grup (groupwork). Este vorba despre folosirea unor grupuri
convenţionale ca suport şi stimulent pentru ca indivizii cu probleme
asemănătoare (alcoolici, adolescenţi cu probleme, membri ai unei familii/
grup social, persoane care au comis diferite delicte etc.) să adopte anumite
comportamente sau programe comportamentale. După Hudson şi
Macdonald (1986: 165), grupul lucrează împreună la evaluarea problemei,
la stabilirea ţelului, discutând şi luând decizii asupra strategiilor, modelării
şi exersării. În mod special este utilă în acest caz formarea abilităţilor
sociale. De exemplu, N.A. Wright (1995) arată cum lucrul rezidențial cu
adolescenții băieți cu probleme de comportament a dus la îmbunătățiri
consistente prin intermediul unor programe de formare cognitiv-
comportamentală a deprinderilor. Un alt exemplu este relatat de Burgess
et al (1980) și se referă la folosirea eficientă a tehnicilor comportamentale
de grup cu delincvenții sexuali din închisoare. Scopul acestor tehnici a fost,
de asemenea, formarea abilităţilor sociale. Printre tehnicile utilizate se
numără (apud Payne, 2011: 157): a) microînvățarea unor elemente ale
deprinderilor de a interacționa cu alte persoane (de pildă, postura corpului,
folosirea vocii, a contactului vizual ș.a.); b) formarea asertivităţii, astfel
71
încât delincvenții să fie capabili să își exprime părerile și să își urmărească
interesele fără a deranja alte persoane; c) jocuri de rol ale unor evenimente
din ce în ce mai complexe petrecute sau care s-ar putea petrece în
închisoare. De asemenea, pe baza deprinderilor formate pentru situațiile
din închisoare, s-a trecut la abordarea situațiilor din afara închisorii,
asistenții sociali jucând un rol important pe parcursul întregului proces de
modelare a deprinderilor.
Tehnicile comportamentale pot fi folosite pentru sprijinirea
asistenţei sociale comunitare, în scopul diminuării comportamentelor care
nu ajută comunitatea să atingă obiectivele dorite (idem).
În instituţiile rezidenţiale, o abordare comportamentalistă des
utilizată este cea a economiilor de tip token. Acestea sunt sisteme de
condiţionări operante care folosesc „reîntărirea” (recompensele) pentru
anumite tipuri de comportamente. Echipa instituţiei stabileşte o listă de
comportamente care trebuie consolidate şi oferă rezidenţilor jetoane atunci
când perpetuează aceste comportamente pentru o perioadă de timp sau de
un anumit număr de ori (ibid.: 158). Clienţii adună jetoanele şi le
transformă în bunuri sau în privilegii dorite („recompensele”), atunci când
ating numărul de jetoane stabilit pentru fiecare recompensă. Economiile
de tip token sunt folosite în şcoli şi în instituţiile rezidenţiale pentru
adolescenţi cu probleme de comportament şi pentru delincvenţi. De
asemenea, sunt folosite în instituţiile în care trăiesc persoane cu boli
mintale sau persoane cu dificultăţi de învăţare. Ele pot fi utile şi în
formarea discernământului, deoarece îi ajută pe oameni să înveţe ce tipuri
de comportament sunt adecvate anumitor circumstanţe sociale. Principala
problemă a acestei tehnici este însă aceea că, deşi pe moment dă rezultate
bune în ceea ce privește schimbarea comportamentului, există probleme în
menţinerea rezultatelor sale de-a lungul vremii.

72
3.7. Deschideri, limite şi critici ale teoriilor cognitiv-
comportamentale
Elementele practicii cognitiv-comportamentale, în special teoria
învăţării sociale, au avut o influenţă considerabilă în asistenţa socială
(Payne, 2011: 161). Un avantaj important al lor este reprezentat de
abordarea limitată în timp, focalizată şi planificată. De asemenea, centrarea
acestor tehnici asupra prezentului, cu posibilitățile și cerințele sale, și nu
asupra trecutului, asemenea practicilor psihanalitice, este adesea văzută ca
un avantaj.
Ideile derivate din teoriile cognitiv-comportamentale s-au dovedit
deosebit de valoroase în îngrijirea medicală multidisciplinară şi în lucrul
din cadrul echipelor care se ocupă cu sănătatea mintală, dar mai ales în
activitatea privind depresia, anxietatea şi alte reacţii psihologice la stresul
social (idem).
Majoritatea aspectelor practicii behavioriste sunt bine validate
empiric. Metodele de lucru și instrumentele de evaluare pe care le
avansează sunt caracterizate de obiectivitate. Utilizând modalități de
intervenție de tip behaviorist, asistența socială a făcut progrese în ce
privește sporirea rigurozității demersului său științific (Roth; Rebeleanu,
2011: 308).
Pe lângă contribuțiile sale la dezvoltarea teoretică a asistenței
sociale, teoriile comportamentale oferă metode concrete pentru aplicare în
practica asistenței sociale. Ele nu doar îi indică asistentului social ce să facă,
ci îl ajută și să înţeleagă cauzele unui comportament, ca şi condiţiile de
modificare a acestuia. Spre deosebire de tradiţia psihodinamică, abordarea
comportamentalistă a asistenţei sociale a mutat accentul pe prezent, pe
comportamentele observabile şi pe modalităţile de intervenţie asupra
acestora.
Totodată, faptul că tehnicile derivate din teoriile behavioriste se
axează doar asupra comportamentelor și a modalităților de schimbare a
73
acestora, le face mai puțin vulnerabile la etichetarea întregii persoane ca
fiind „anormală”, așa cum există riscul în cazul aplicării teoriilor
psihodinamice. Comportamentele sunt văzute, înțelese și evaluate în
funcție grupul de apartenență al persoanei și în funcție de contextul
cultural; dacă un comportament este apreciat ca inadecvat, atunci doar
acesta trebuie adaptat sau schimbat, și nu întreaga persoană.
O primă critică a acestei dezvoltări teoretice se axează asupra
abordării prea tehnice propuse şi asupra faptului că pleacă de la
presupoziţia raţionalităţii tuturor oamenilor (în practică, nu se întâmplă
întotdeauna ca, odată ce oamenii „află” că au un comportament inadecvat,
ei să acţioneze, urmând anumiţi „paşi”, pentru a se schimba).
O altă limită din punct de vedere profesional este posibilitatea de
aplicare restrânsă doar la anumite tipuri de probleme ale asistenţei sociale,
precum fobiile sociale, anxietatea, depresia sau în cazul persoanelor cu
anumite dificultăţi sau deficienţe de comportament. Largi categorii de
persoane care formează clientela asistenţei sociale, precum cei afectaţi de
sărăcie, de pierderi, de oprimare sau discriminare socială, nu pot fi ajutaţi
prin acest tip de abordare.
Mai mult, faptul că teoriile cognitiv-comportamentale pun
accentul mai mult pe schimbările psihologice ale indivizilor decât pe
scopurile sociale mai extinse, le fac aplicabile eventual în asistenţa socială
din ţările occidentale şi mai puţin în cea din ţările în curs de dezvoltare (şi
în general în ţările în care este nevoie de schimbări sociale, precum
România), în care mai relevante şi adesea preeminente sunt obiectivele şi
reformele la nivel social.

Lectură suplimentară pentru această temă:

Alexiu, Teodor Mircea. 2011. „Teorii și aplicații în asistența socială”.

În George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Ed. a II-a. Editura

74
Polirom, Iași – Subcapitolul 4 („Teoria modificării comportamentului”),
pp. 339-341.
Bandura, Albert. 1977. Social Learning Theory. Prentice-Hall,
Englewood Cliffs, NJ
Cherry, Kendra. What is Behaviorism? An Introduction to Behaviorism.
http://psychology.about.com/od/behavioralpsychology/f/behaviorism.h
tm
DeMar, Gary. Behaviorism. 1989.
http://www.forerunner.com/forerunner/X0497_DeMar_-
_Behaviorism.html
Herbert, Martin. 1981. Behavioral Treatment of Problem Children. A
Practice Manual. Academic Press, London
Howe, David. 2001. Introducere în teoria asistenţei sociale. Editura
MarLink, UNICEF: Bucureşti – Capitolul 9 („Asistenţa socială
comportamentalistă”), pp. 66-73.
Neamţu, Cristina. 2003. „Personalitatea – determinant fundamental în
asistența socială”. În George Neamțu (coord.), Tratat de asistenţă socială.
Editura Polirom, Iași – Subcapitolul 4.2. („Perspectiva behavioristă”), pp.
203-205.
Payne, Malcolm. 2011. Teoria modernă a asistenţei sociale. Editura
Polirom, Iași – Capitolul 6 („Teorii cognitiv-comportamentale”), pp. 139-
162.
Roth, Maria; Rebeleanu, Adina. 2011. „Modelele teoretice în asistența
socială”. În George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Ed. a II-
a. Editura Polirom, Iași – Subcapitolul 2 [„Teoria comportamentală
(Behaviorismul)”], pp. 307-308.
Sheldon, Brian. 1982. Behaviour Modification. Tavistock, London
Sheldon, Brian. 1995. Cognitive-Behavioural Therapy: Research, Practice
and Philosophy. Routledge, London
*** Behaviorism. 2000. http://plato.stanford.edu/entries/behaviorism/
*** Behaviorism. http://www.learning-theories.com/behaviorism.html

75
 Capitolul 4

PERSPECTIVELE ȘI MODELELE SISTEMICE

Capitolul de față este dedicat unor teorii considerate integratoare

în asistența socială, și anume teoria sistemică, teoria sistemelor ecologice și
teoria rețelelor sau sistemelor de sprijin social. Spre deosebire de teoriile
prezentate în capitolele precedente, care, provenind din psihologie, se
focalizau pe persoană, teoriile din acest capitol au o viziune holistică, mult
mai generală, de sorginte sociologică, oferind o perspectivă mai largă
asupra relației dintre persoană și mediul în care trăiește, respectiv dintre
individ și sistemele/ subsistemele din care face parte. Viziunea deschisă de
aceste teorii subliniază importanța intercondiționării dintre persoană și
mediul său de viață, ceea ce în asistența socială a condus la tipuri de
intervenții integratoare, în care nu doar clientul este vizat și implicat în
schimbare, ci și alte persoane, grupuri, organizații, instituții etc., adică
orice elemente constitutive ale subsistemelor și sistemelor din care clientul
face parte și care, la rândul lor, pot fi văzute ca părți constitutive ale
problemei și ale căilor și proceselor lor de rezolvare.
În prima parte a capitolului va fi prezentată teoria sistemică:
viziunea sa generală, conceptele de bază, aplicațiile sale în asistența socială,
același demers fiind urmat în continuare și pentru teoria sistemelor
ecologice. Va fi schițată, de asemenea, abordarea „modelului de viață” și
vor fi menționate contribuțiile și avantajele aplicării acestor două teorii în
asistența socială, ca și criticile și limitele lor. În cea de-a doua parte a
capitolului este prezentată teoria rețelelor/ sistemelor de sprijin social. Și
în acest caz sunt discutate conceptele de bază, viziunea și specificitatea sa,

77
aplicațiile sale în asistența socială și, în final, avantajele pe care le oferă,
respectiv dezavantajele sau limitele care o caracterizează.

4.1. Teoria sistemică

Abordarea sistemică în asistenţa socială îşi are originile în teoria
generală a sistemelor elaborată în anii ’40 şi ’50 ai secolului XX în ştiinţe
precum biologia, managementul, antropologia culturală, sociologia.
Fondatorul teoriei generale a sistemelor este biologul austriac Ludwig von
Bertalanffy, care a conceptualizat noțiunea de sistem și a pus în evidență
caracteristicile sale holiste (de la grecescul holos = tot, întreg, complet).
Viziunea avansată de această teorie este, așadar, una a „întregului”, ideea
sa de bază fiind aceea că orice organism constituie un sistem compus din
subsisteme şi, în acelaşi timp, este el însuşi o componentă a unui
suprasistem. Sistemul este definit drept un ansamblu ale cărui părți și
elemente funcționează împreună, interacționează și sunt interdependente.
Întregul este determinat nu de suma elementelor sale separate, ci de
relațiile dintre aceste elemente componente (Bertalanffy, 1971).
Concepțiile teoriei generale a sistemelor au fost extinse și preluate
din biologie în numeroase alte științe și domenii, precum istoria, filosofia,
educația, managementul, cibernetica, psihiatria, psihologia, sociologia etc.
Astfel, teoria se poate aplica nu doar sistemelor biologice, ci şi sistemelor
sociale, precum familia, grupurile sociale, comunităţile şi societatea în
ansamblu. Ea este o teorie deosebit de importantă în lucrul cu familiile.
În asistența socială, adoptarea acestei perspective teoretice a avut
loc în anii ’70 ai secolului XX, ca reacție împotriva perspectivei
psihodinamice şi a eşecului acesteia de a aborda aspectele „sociale” ale
asistenţei sociale. Fiind legată de dezvoltarea curentului structural-
funcţionalist în ştiinţele sociale, punctul forte al acestei teorii era tocmai
focalizarea pe aspectele de natură sociologică, cvasi-ignorate de
perspectivele teoretice şi de practica de până atunci din asistenţa socială,

78
puternic influențate de perspectivele psihodinamice şi cele cognitiv-
comportamentale.
Perspectiva sistemică a reprezentat o schimbare de optică în
asistenţa socială. Spre deosebire de psihanaliză, această viziune arată că
individul este influenţat nu doar de factori psihologici, ci şi de factori
externi, de contexte şi experienţe sociale. De asemenea, ca urmare a acestei
schimbări de optică, în această perioadă se conturează şi unul dintre cele
mai importante principii din asistenţa socială, anume acela că profesia de
asistent social trebuie exercitată împreună cu clientul, şi nu asupra acestuia.
Cu alte cuvinte, persoana asistată nu mai este văzută ca „pacient”, ci ca un
„client” al unor servicii.
Valoarea teoriei sistemice constă în faptul că abordează „întregul”,
în loc să se preocupe parţial doar de o anumită componentă a
comportamentului uman sau social, aşa cum fac alte teorii (Hanson,
1995). Deşi este o abordare holistă, a ansamblului, în asistenţa socială
teoria sistemică se axează în principal tot pe lucrul cu indivizii, pentru a-i
ajuta să se integreze în ordinea socială existentă, cu alte cuvinte pentru a-i
ajuta să remedieze relațiile cu alte subsisteme. Prin urmare, așa cum
accentuează Anderson et al (1999), abordarea oricărei probleme
individuale și a oricărei situații sociale presupune, în această viziune
teoretică, să luăm în considerare nu doar aspectele personale ale clienților,
ci și modul în care acestea interacționează cu aspectele personale ale altor
persoane care fac parte din aceleași sisteme ca și ei, să analizăm cum aceste
elemente se intercondiționează și interrelaționează pentru a forma
sistemul, cu alte cuvinte să ne gândim și la aspectele sociale implicate de
orice problemă sau situație individuală.
Deoarece ia în considerare relațiile și conexiunile sociale ale
indivizilor atunci când se lucrează cu ei, ca și (re)integrarea lor în ordinea
socială existentă, perspectiva sistemică în asistența socială constituie o
abordare individual-reformatoare (Payne, 2011). În abordare sistemică,

79
asistenţa socială trebuie să se preocupe mai mult de dezvoltarea unei ordini
sociale mai eficiente, decât de promovarea unor schimbări sociale radicale.
Aceasta o diferenţiază de teoriile radicale, care au constituit cealaltă
perspectivă sociologică influentă în aceeaşi perioadă, și care, de asemenea,
respingeau teoriile tradiţionale psihologice din asistenţa socială, dar care
respingeau, de asemenea, ordinea socială existentă, susţinând necesitatea
promovării unei noi ordini sociale.
O sursă importantă a teoriei sistemelor în sociologie o constituie
perspectiva darwinistă a filosofului englez Herbert Spencer, care considera,
prin analogie cu organismul biologic, că societatea este un organism viu,
apt, în mod sistematic, de adaptare, de evoluţie, dar şi de „îmbolnăvire” şi
dificultăţi de funcţionare. De asemenea, teoria a fost susţinută empiric de
cercetări realizate în Anglia şi în SUA, precum de pildă cele realizate de
aşa-numita Şcoală sociologică de la Chicago, în anii ’30-’40 ai secolului
trecut.
Teoria sistemică operează cu următoarele concepte de bază:
Sistemul – reprezintă o entitate cu graniţe (limite) determinate, în
interiorul cărora au loc schimburi de energie fizică şi mentală
(psihologică), mai intense decât schimburile ce au loc între interiorul şi
exteriorul aflat dincolo de aceste graniţe.
Sistem închis – este acel sistem care nu realizează schimburi în afara
graniţelor (ca într-o sticlă închisă etanş); în plan social, casta poate fi
considerată un sistem închis.
Sistem deschis – este acel sistem în care se face schimb de energie cu
exteriorul; este un sistem permeabil, energia traversând graniţele, ca de
exemplu un plic de ceai pus într-o cană cu apă fierbinte – învelișul de
hârtie lasă apa să intre prin el și lasă substanțele dizolvate să iasă în cană,
dar conținutul (frunzele de ceai) rămâne în continuare în interiorul
plicului; în plan social, spre deosebire de castă, clasa socială poate fi
considerată un sistem deschis.

80
 Sistemele funcţionează prin următoarele modalităţi sau posibilităţi de
procesare, funcționare şi schimbare:
o Input – se referă la energia care pătrunde în sistem din exterior,
traversând graniţele acestuia (zona de delimitare);
o Throughput sau utilizarea energiei – modul în care energia este
utilizată în interiorul sistemului;
o Output – efectele energiei ieșite din limitele sistemului asupra
mediului înconjurător;
o Bucle (cercuri/ cicluri) de feedback – informaţia şi energia care intră
în sistem, ca reacţie la output-ul care afectează mediul, care la rândul
său transmite sistemului în ce constau aceste efecte; este răspunsul la
rezultatul output-ului;
o Entropia – se referă la folosirea de către sisteme a propriei energii
pentru a continua să funcţioneze, ceea ce înseamnă că, dacă nu
primesc energie din afară (input-uri din exterior), ele rămân fără
energie, se epuizează şi, în cele din urmă, mor.

Input

Output

Buclă de feedback

Figura 4: Modalitățile de procesare, funcționare şi schimbare a sistemului

81
 Un exemplu simplu al procesării în cadrul sistemului, al modului
în care acesta funcționează și în care se poate schimba este, după Payne
(2011: 165), următorul: dacă o persoană transmite altei persoane un mesaj,
aceasta înseamnă un input în sistemul persoanei care primește mesajul;
conținutul mesajului afectează modul în care reacționează persoana care l-
a recepționat (throughput-ul din sistemul său) și, prin urmare,
comportamentul său se schimbă (acesta fiind output-ul). Schimbarea
produsă este observată de către persoana care a transmis mesajul, așadar ea
primește un feedback despre faptul că mesajul ei a fost receptat (auzit și
înțeles). Aceasta este bucla de feedback din imaginea de mai sus.
Alte concepte semnificative în teoria sistemică vizează
caracteristicile stării unui sistem:
Stabilitatea se referă la modalitatea prin care un sistem se automenţine,
primind (din afară) şi utilizând energia; ideea sugerată este că, deși
primesc permanent input-uri din afară, sistemele (inclusiv ființele
umane și grupurile sociale) integrează schimbările fără a-și pierde natura
lor esențială.
Homeostazia sau starea de echilibru – se referă la principiul vital care
menține integritatea și continuitatea sistemului, la capacitatea lui de a
răspunde la schimbare prin găsirea echilibrului în noile condiții (Alexiu,
2011: 334). Din punct de vedere etimologic, termenul de
„homeostazie” își are originea tot în greaca antică, hόmoios/ homeos
însemnând similar, același, iar stasis – stare, poziție. Homeostazia este,
așadar, abilitatea sistemului de a-şi menţine identitatea fundamentală
în ciuda modificărilor, ca urmare a input-ului, a folosirii energiei în
interior şi a producerii output-ului.
Diferențierea – sistemul poate evolua, complexitatea lui poate creşte
în timp, în cadrul său dezvoltându-se tipuri diferite sau noi de
componente.

82
 Nonsumativitatea – se referă la faptul că întregul este mai mult decât
simpla însumare a părţilor sale componente.
Reciprocitatea – dacă una din părţile sistemului se schimbă, datorită
interacțiunii şi interdependenței dintre părţi, celelalte părţi sunt afectate
și ele; acestea se adaptează la schimbare, schimbându-se şi ele, la rândul
lor.
Sinergia – aceasta este o caracteristică specifică sistemelor sociale, și se
referă la capacitatea creării propriei energii pentru a-și continua
existența, chiar și atunci când nu mai primesc input-uri din afară;
așadar, spre deosebire de alte sisteme (din biologie, fizică etc.), sistemele
sociale îşi pot crea propria energie pentru a se menţine.

4.2. Aplicaţii ale teoriei sistemice în practica asistenţei sociale

4.2.1. Concepte și tipologii ale sistemelor cu relevanță în asistența socială
În asistenţa socială, o aplicaţie a teoriei sistemelor este concretizată
în concepţia conform căreia persoanele depind de sistemele sociale pentru
a duce o viaţă satisfăcătoare şi, de aceea, asistenţa socială ar trebui să se
concentreze asupra acestora (Buzducea, 2005: 133). După A. Pincus şi A.
Minahan (1973), există în societate trei tipuri de sisteme care pot fi de
folos persoanelor (sisteme de ajutorare):
1) Sistemele informale (naturale) – familia, rudele, prietenii, colegii,
vecinii;
2) Sistemele formale – grupurile sau asociaţiile comunitare, uniunile
sindicale etc.
3) Sistemele societale – şcolile, spitalele, bisericile, organizațiile politice etc.
Din perspectiva acestei concepții teoretice, persoanele care au
nevoie de asistenţă socială nu sunt capabile să utilizeze aceste sisteme de
ajutorare din diferite motive: nu dispun de astfel de resurse sau ele sunt
deficitare (astfel, multe din sistemele menționate mai sus nu există în viața
unor persoane, precum pensionarii); nu ştiu despre existenţa unora dintre
83
aceste sisteme sau nu ştiu cum să le folosească (de exemplu, aceasta se
întâmplă frecvent cu victimele abuzurilor); politicile procedurale ale
sistemelor nu sunt adecvate (cazul unor politici prea complicate, sau atunci
când există conflicte de interese între politicile sistemelor); sistemele sunt
în conflict unele cu altele (de exemplu, familia cu școala, familia cu
vecinătatea, grupul de egali/ prieteni cu școala și/ sau familia, grupurile
comunitare cu uniunile sindicale ș.a.) etc.
Analiza făcută de cei doi cercetători menţionaţi mai sus a avut o
influenţă notabilă în practica asistenţei sociale sistemice. După ei, sistemele
fundamentale în asistenţa socială sunt:

Sistem Descriere Informaţii adiționale

Agent de Asistenţii sociali şi agenţiile/
schimbare organizaţiile în cadrul cărora
lucrează.
Client Indivizi, familii, grupuri,
comunităţi care caută ajutor sau
care au nevoie de ajutor; ei se
angajează să colaboreze cu
agenții de schimbare.
Sistem- Indivizii/ grupurile etc. pe care
ţintă asistentul sau agenţia încearcă
să-i schimbe.
Pot fi clienţi reali, care şi-au
dat acordul să primească
asistenţă şi s-au angajat în
proces; sau clienţi potenţiali,
care au nevoie de ajutor şi pe
care asistentul încearcă să-i
implice (de exemplu, victime
ale violenţei domestice,
adolescenţi delincvenţi etc.).
Pot fi clienţii, dar şi alte
sisteme din jurul lor (care
devin grupuri-ţintă).

Sistem de Indivizii/ grupurile etc. cu care Pot fi clienţii, grupurile-ţintă,

acţiune asistentul sau agenţia (agentul dar şi alte sisteme în afara
de schimbare) colaborează acestora (de exemplu, şcoli,
fundaţii, asociaţii etc.).
pentru a-şi atinge scopurile.

Tabelul 4: Sistemele fundamentale în asistența socială după A. Pincus şi A.

Minahan (1973)
84
 Asistentul social trebuie să depisteze ce elemente din cadrul
interacțiunilor dintre client şi mediul social creează probleme. Scopul
intervenţiilor din asistenţa socială este acela de a dezvolta deprinderi şi
abilităţi pentru a face faţă problemelor, de a oferi sprijin persoanelor în
dezvoltarea propriilor capacităţi de a face faţă problemelor, de a dezvolta
conexiuni între persoane şi sistemele-resursă. D. Evans şi J. Kearney
(1996) vorbesc despre şapte principii-cheie ale abordării sistemice a
practicii în asistenţa socială (apud Payne, 2011: 167-8):
I. Teoria sistemelor poate contribui la menţinerea stabilităţii şi
unităţii în practică. Ea sugerează că asistentul social trebuie să înceapă cu
contextul în care operează, cu oportunitățile şi cu constrângerile sale, în
scopul implicării lui în proces.
II. Ca urmare a importanţei stabilităţii, este recunoscută
importanţa contextului în definirea acţiunilor asistenţei sociale. În funcție
de acesta sunt stabilite ţelurile şi reacţiile asistentului.
III. Adoptarea unei abordări pozitive. Deşi de multe ori poate părea
dificil de văzut un progres în cazul persoanelor asistate, totuşi intervenţia
asistenţei sociale trebuie văzută ca o schimbare semnificativă în experienţa
de viaţă a clientului.
IV. Identificarea unor tipare de comportament. Aceasta poate ajuta
la identificarea unor posibile soluţii şi în alte cazuri (comportamentul în
cadrul unui anumit sistem social creează oportunităţi de învăţare pentru
un alt sistem), ca şi la identificarea schimbărilor necesare.
V. Teoria sistemică scoate în evidenţă procesul, adică modul în care
se desfăşoară interacţiunile şi relaţionarea, precum şi conținutul şi
rezultatele acestora. Asistentul social poate identifica abilități şi relaţii
pozitive într-un anumit segment al vieţii clientului, care pot fi apoi
transferate într-un alt segment în care există dificultăţi.

85
 VI. Este subliniată importanţa conlucrării cu alţii, adică a modului
în care cooperarea directă sau indirectă cu alte sisteme contribuie la
influenţarea vieţii clienţilor.
VII. În gândirea sistemică, nu doar în cazul clientului, dar şi în
cazul asistentului social este esenţială colaborarea – el interacţionează cu
reţelele asociate clienților săi, cu colegii şi cu alte agenţii.
Teoria sistemică a avut un puternic impact în asistenţa socială în
anii ’70, ca o reacţie la mişcarea de integrare a diverselor practici şi de creare
a unor agenţii sociale mai mari. Însă, cu excepţia SUA, influenţa aceasta a
slăbit în timp, pe măsură ce tendinţele de specializare şi de întărire a
responsabilităţilor administrative de protecţie socială ale statului au făcut-
o mai puţin relevantă pentru practică (ibid.: 163).
4.2.2. Abordări ale sistemului familial
Așa cum a fost menționat, teoria sistemică este deosebit de
importantă în lucrul cu familiile, caz în care și-a dovedit adesea utilitatea
practică. Aplicând teoria sistemică, asistentul social vede simptomele
individuale ca parte a interacțiunilor familiale și a dezechilibrelor care apar
la nivelul sistemului familial, chiar dacă de multe ori problemele unui
membru al familiei sunt prezentate ca fiind exclusiv de natură individuală.
Conform lui J. White (1997, apud Roth; Rebeleanu, 2011), familia poate
fi văzută ca un sistem care se autoguvernează după reguli și norme
specifice. Asistentul social trebuie să adopte rolul de facilitator care ajută
familia să își recapete stabilitatea și să își valorifice propriile resurse.
Intervențiile vizează nu doar un membru singular al familiei, ci
familia ca întreg (Roth; Rebeleanu, 2011: 318), unitatea de evaluare fiind
nu individul separat, ci interacțiunile stabilite de către membrii familiei în
interiorul propriului sistem familial (Buzducea, 2005: 135). Așadar,
tehnicile terapeutice pornesc de la analiza relațiilor intrafamiliale și vizează
modificări ale tiparelor interpersonale de comunicare și interacțiune. De
asemenea, intervențiile asistentului social trebuie să ia în considerare și
86
gradul de deschidere al familiei văzută ca sistem, deci relațiile sale cu alte
sisteme exterioare. De aceea, trebuie evaluate relațiile și intercondiționările
familiei cu sistemele extrafamiliale, precum alte familii, grupurile,
organizațiile, instituțiile etc. În cazul în care problemele își află originea în
disfuncționalități ale acestor relații, asistentul social preia rolul mediator
între sistemul familial și alte sisteme și subsisteme sociale, sau rolul de
facilitator, dezvoltând conexiuni între persoane/ familii și diferite sisteme-
resursă (de exemplu, conexiunea dintre o familie care include o persoană
cu dizabilități și diferite servicii administrative sau organizații non-profit
care acordă ajutor tocmai unor astfel de persoane).

4.3. Teoria sistemelor ecologice

4.3.1. Caracteristici şi aplicaţii în asistenţa socială
Această teorie avansează tot o viziune holistă, sistemică asupra vieţii
sociale. Potrivit teoriei ecologice (şi „mişcării” care o însoţeşte, mişcarea
ecologistă), planeta este formată din sisteme şi subsisteme – mediile fizice
înconjurătoare, persoanele, plantele, animalele etc. Conform acestei
concepţii, oamenii se adaptează în mod constant la multitudinea
schimbărilor realizate în cadrul interacţiunilor cu mediul înconjurător.
Indivizii sunt influenţaţi de către mediu şi, la rândul lor, ei influenţează
mediul, realizându-se tot timpul o adaptare sau ajustare reciprocă.
Teoria sistemelor ecologice, denumită uneori și teoria ecologiei
umane, a fost formulată de psihologul Urie Bronfenbrenner (1979). El a
identificat cinci sisteme din mediul înconjurător cu care individul
interacționează și care trebuie luate în considerare atunci când se abordează
relația sa cu comunitatea și cu mediul social mai larg: microsistemul,
mezosistemul, exosistemul, macrosistemul și cronosistemul. El a
reprezentat relațiile individului cu aceste sisteme sub forma unui
aranjament de cercuri concentrice (o viziune în sensul păpuşilor ruseşti

87
Matrioşka): individul este plasat în centru, iar în jurul său sunt redate
sistemele menționate:

Figura 5: Modelul sistemelor ecologice după U. Bronfenbrenner (1979)

Microsistemul cuprinde grupurile și instituțiile aflate în imediata

apropiere a individului: familia, şcoala, vecinătatea, grupul de egali/
prieteni, biserica etc. În abordarea microsistemelor, asistentul social
trebuie să evalueze relațiile interpersonale, rolurile persoanelor și așteptările
de rol, mărimea și dinamica familiei, relațiile intrafamiliale și
interfamiliale, conexiunile comunitare etc.
88
 Mezosistemul se referă la interrelaționările dintre microsisteme, de
exemplu interacțiunile dintre familie și profesori, dintre grupul de egali și
familie, relațiile din interiorul comunității (etnice, religioase, regionale
etc.), reţeaua prietenilor părinţilor, reţeaua colegilor de muncă etc.
Exosistemul cuprinde acele relații și organizații din care persoana
nu face parte în mod direct, dar care pot să o influențeze într-o mare
măsură. De exemplu, promovarea în plan profesional poate avea drept
efecte, în unele cazuri, ca urmare a diminuării timpului petrecut acasă,
deteriorarea relației conjugale și/ sau neglijarea copiilor; condițiile de
muncă ale părinților sau anumite evenimente profesionale pot avea efecte
asupra climatului familial (Roth; Rebeleanu, 2011: 320), climat care poate
influența în mod hotărâtor dezvoltarea copilului. Așadar, exosistemele se
referă la legăturile din mediul social în care individul (clientul) ca atare nu
are un rol activ, dar care pot avea o influență majoră.
Macrosistemul se referă la societate şi la cultura în care individul
trăiește. Implică valorile și normele culturale, credințe și atitudini,
ideologii, prejudecăți, mentalități, obiceiuri, așadar toate constantele
culturale ale sistemelor sociale (idem). Totuși, macrosistemele evoluează
de-a lungul timpului, ca urmare a amprentei puse de fiecare generație
asupra lor.
Cronosistemul se referă la structurarea evenimentelor din mediu și
la tranzițiile care au loc de-a lungul vieții individului. Este vorba despre
circumstanțele socio-istorice și evoluția lor temporală, precum, de pildă,
creșterea din ultimii 30-40 de ani a oportunităților pentru femei de a-și
dezvolta o carieră ca și bărbații, sau schimbarea din aceeași perioadă a
atitudinii la nivelul societății față de abuzurile intrafamiliale.
Atunci când o persoană are probleme, acestea pot fi analizate prin
intermediul totalităţii factorilor posibili care au putut-o determina. Astfel,
pot fi factori individuali (care ţin de persoana respectivă, precum probleme
psihice, deficiențe de relaționare etc.), factori care țin de microsistem și

89
mezosistem (conflicte intrafamiliale sau între familie și alte elemente ale
microsistemului, probleme la şcoală, probleme în vecinătate/ cartier etc.),
factori din exosistem (precum în exemplele menționate mai sus), dar și
factori comunitari și societali, care țin de macrosistem și cronosistem
(precum dezavantajele economice și sociale determinate de apartenența la
anumite comunități geografice, regionale, etnice, religioase etc., sau, la un
nivel mai larg, lipsa coeziunii sociale, crize sociale şi economice, tranziții
politice și sociale etc.).
Cu alte cuvinte, atunci când un asistent social se confruntă cu
problemele unei persoane, el trebuie, în perspectiva teoriei sistemelor
ecologice, să analizeze minuţios toţi factorii, de la toate nivelurile
menţionate mai sus, care ar putea avea o contribuţie la apariţia, menţinerea
şi incapacitatea de soluţionare a problemei/ problemelor respective.
Asistenţa socială poate avea succes numai dacă sunt determinaţi toţi aceşti
factori interdependenţi şi contribuţia lor la situaţia persoanei asistate. Doar
evaluând fiecare dintre nivelele sistemice, asistentul social poate constata
care sunt factorii de risc care au favorizat apariția problemei și care,
eventual, o pot agrava, și la ce nivel (în ce sisteme) sunt ei plasați, dar și
factorii compensatori, care pot reduce șansele agravării problemei
respective (ibid.: 321). Intervențiile trebuie să vizeze toți factorii de risc și
toate subsistemele critice ale unui anumit sistem-problemă.
4.3.2. Abordarea „modelului de viață”
O interpretare a teoriei sistemelor ecologice în practica asistenţei
sociale este modelul de viaţă. Acesta se bazează pe metafora ecologiei, care
vede oamenii ca fiind interdependenţi între ei şi în relaţie cu mediul.
Astfel, se vorbeşte despre „indivizi în mediul lor”. Aşa cum precizam şi mai
sus, relaţia este reciprocă: fiecare îl influenţează pe celălalt de-a lungul
timpului, prin schimburile dintre ei. Scopul asistenţei sociale este să crească
ajustarea reciprocă a indivizilor şi a mediului lor de viaţă (Payne, 2011:
171).
90
 Conform acestei abordări, fiecare persoană are un curs al vieţii
unic. Pe parcursul vieţii, fiecare om experimentează factori stresanți,
tranziții, evenimente şi probleme care îi pot dezechilibra adaptarea şi
ajustarea la mediu. Cei mai mulți oameni găsesc propriile resurse pentru a
face faţă dezechilibrului şi a se reechilibra. Printre resursele de care oamenii
dispun pentru a se adapta la mediu şi la schimbările provocate de astfel de
factori se numără (Germain; Gitterman, 1996): a) relaţionarea: capacitatea
individului de a forma ataşamente; b) eficacitatea: încrederea în propria
capacitate de a face faţă problemelor; c) competenţa: sentimentul persoanei
că dispune de abilităţi relevante sau că poate primi ajutor de la alţii; d)
concepția de sine: evaluarea generală a propriei persoane; e) stima de sine:
gradul în care individul se simte important şi se autovalorizează; f)
orientarea de sine: sentimentul că deține controlul asupra propriei vieţi şi,
în același timp, asumarea responsabilităţii pentru propriile acţiuni și
respectarea drepturilor celor din jur.
Scopul practicii în modelul de viaţă este îmbunătăţirea ajustării
reciproce dintre indivizi şi mediul lor, reducând factorii de stres şi
dezvoltând resursele personale şi sociale ale oamenilor, pentru a-i ajuta să
folosească strategii mai numeroase şi mai bune de adaptare la mediu şi de
influenţare a acestuia astfel încât să răspundă mai bine nevoilor lor (ibid.:
173). Practica trebuie să ia în calcul diversitatea, etica şi conceptul de
empowerment (autonomizare). Aceasta înseamnă că principalul țel al
intervenţiei trebuie să îl constituie dezvoltarea şi consolidarea punctelor
tari, individuale şi colective. Asistenţii sociali trebuie să ajungă la un acord
cu clienţii în ceea ce priveşte importanţa şi prioritatea problemelor
identificate (idem), făcând evaluări şi permiţându-le clienţilor să ia decizii
în cunoştinţă de cauză cu privire la cel mai adecvat mod în care să
acţioneze.

91
Figura 6: „Modelul de viață” în practica asistenței sociale (după Germain și
Gitterman, 1996, apud Payne, 2011: 172)

Există opt variante de lucru (idem): cu indivizii, cu familiile, cu

grupurile, cu reţelele sociale, cu comunităţile, cu mediul fizic, cu
organizaţiile şi cu mediul politic. C.B. Germain şi A. Gitterman (1996)
descriu un model al practicii de asistenţă socială care cuprinde trei faze
92
principale, cărora le sunt specifice anumite acţiuni şi abilităţi necesare
(apud Payne, 2011: 174-5):
Faza Procesul asistării Acţiuni
Iniţial: Premise: crearea Demonstrarea empatiei faţă de client;
începutul unor servicii încurajarea lui să-şi exprime dorinţele şi
suportive şi alegerile.
caracterizate de Descrierea clară a agenţiei şi a rolului
acceptare asistentului social.
Modalităţi Selectarea lucrului cu individul, familia,
grupul, comunitatea, în funcţie de preferinţele
clientului şi de factorii de stres.
Metode Selectarea tipului de servicii/ intervenţie:
episodice, de urgenţă, pe termen scurt, pe
termen lung, pe termen limitat sau nelimitat.
Abilităţi Abilitatea de a evalua adaptarea individului la
mediul său de viaţă: perspectiva de ansamblu –
informaţii de bază despre el şi familia sa;
definirea factorilor de stres; punctele tari şi
limitele clientului.
Elaborarea de comun acord a planului de
intervenţie.
Continuare: Sprijin în perioadele Capacitarea clientului prin demonstrarea că
pe parcursul de tranziţie stresante asistentul social „îi este alături”.
procesului şi în cazul Analizarea şi clarificarea problemelor
evenimentelor (asistentul oferă focus, orientare, identifică
traumatizante tiparele existente, încurajează reflexia etc.).
Mobilizarea resurselor şi capacităţilor
clientului.
Orientarea clientului prin oferirea de
informaţii, corectarea percepţiilor greşite,
discuţii, definirea obiectivelor.
Facilitare prin identificarea tiparelor de evitat,
confruntarea falsei implicări şi a
inconsecvenţelor clientului.

93
 Sprijin pentru Identificarea rolului şi structurii agențiilor de
confruntarea cu servicii sociale relevante.
factorii de stres din Identificarea reţelelor sociale suportive.
mediu Explorarea efectelor mediului fizic: asigurarea
spațiului personal adecvat.
Coordonarea şi relaţionarea clienţilor cu
resurse organizaționale; colaborarea cu clienţii;
medierea cu organizaţiile.
Interacţiuni cu organizațiile (directive,
asertive, persuasive, de susţinere).
Sprijin acordat Identificarea funcţiilor îndeplinite de familie
familiei (socializare, economică etc.).
Crearea unor contexte terapeutice în care
familia poate progresa.
Interacţiuni cu familia; stabilirea de „teme de
lucru”; abordarea ritualurilor şi a tiparelor de
comportament; reflectarea; monitorizarea
familiei.
Sprijin acordat în Identificarea obiectivelor grupului: educaţie,
procesele de grup rezolvare de probleme etc.
Identificarea factorilor de stres din grup.
Formarea de grupuri: dobândirea susţinerii
organizaționale, constituirea structurii
grupului, recrutarea de membri.
Oferirea de sprijin, identificarea nevoilor de a
fi diferit şi independent; medierea între
membrii grupului.
Reducerea stresului Identificarea eventualelor surse de stres:
interpersonal dintre autoritatea agenţiei şi sancțiunile; autoritatea
asistentul social şi asistentului şi socializarea profesională a
client acestuia; diferenţele sociale; eforturile
clientului pentru control interpersonal;
tabuurile.
Pregătirea eficientă pentru problemele
posibile; explorarea deschisă a barierelor
interpersonale.

94
 Final: Premise: timp Identificarea factorilor ce duc la finalizare în
încheierea organizaţional şi politicile agenţiei, termenele limită şi utilizarea
metode adecvată a metodelor.
Factori relaţionali Schimbarea relaţiei dintre client şi asistentul
social, diferenţele dintre experienţa lor de
viaţă.
Faze Identificarea sentimentelor negative legate de
încheiere şi abordarea lor adecvată.
Recunoaşterea bucuriei pentru succes sau a
tristeții pentru eşec; recunoaşterea eliberării de
responsabilitatea cazului respectiv.

Tabelul 5: Faze și acțiuni ale practicii de asistență socială în abordarea

„modelului de viață” (după C.B. Germain şi A. Gitterman, 1996)

4.4. Avantaje, limite şi critici ale teoriilor sistemică şi ecologică

Teoria sistemică şi teoria ecologică, cu terminologia lor tehnică şi
cu încercările lor de structurare, au alcătuit un tip diferit de teorie faţă de
tradiţia anterioară asistenţială, de natură psihologică. Ele se numără printre
puţinele teorii sociologice comprehensive aplicate în asistenţa socială
(Payne, 2011: 179). Principalele avantaje și deschideri aduse de aceste teorii
sunt:
• Pun accentul pe schimbările de mediu și se concentrează nu asupra
gândurilor şi sentimentelor intime, ci asupra influenţelor exercitate de
oameni unii asupra altora, ca şi asupra influenţelor reciproce dintre om
şi mediul în care trăieşte.
• Concep persoana nu într-o viziune izolată, ci într-un context social care
poate fi deosebit de important atunci când se caută explicaţii (pentru)
şi soluţii la probleme. De asemenea, evită explicaţiile lineare,
deterministe, de tipul cauză-efect (specifice teoriilor cognitiv-
behavioriste) date comportamentelor şi fenomenelor sociale. În schimb,

95
 aduc în discuție posibilitatea unor explicaţii multiple, deoarece
schimburile de energie pot afecta sistemele în numeroase moduri.
• Sunt holiste, adică au o viziune de ansamblu asupra vieţii clienţilor, ceea
ce oferă posibilitatea unei perspective mai corecte asupra naturii
problemelor lor, şi sunt unitare şi integrate, adică includ lucrul cu
indivizii, cu familiile, cu grupurile şi cu comunităţile. Totodată, previn
asistenţii sociali cu privire la existenţa mai multor căi alternative de a
atinge aceleaşi obiective.
Pe lângă aceste avantaje şi deschideri oferite de aceste două teorii,
există şi limite sau aspecte pentru care au fost criticate:
• Sunt mai degrabă descriptive decât explicative şi prescriptive. Aceasta
înseamnă că aceste teorii descriu şi analizează conexiunile dintre
comportamentele individuale şi sociale şi, prin conceptele utilizate,
realitatea poate fi descrisă într-un mod ușor de înțeles; cu toate acestea,
ele nu explică de ce se întâmplă lucrurile şi de ce există anumite
conexiuni şi nici nu prescriu modalităţi de influenţare, adică nu ne spun
unde sau cum să influenţăm sistemele (ibid.: 180).
• Unii autori consideră că sunt prea inclusive, adică a lua în considerare
toate componentele şi aspectele sistemelor nu este întotdeauna un
avantaj. Nu toate aspectele sunt relevante şi teoria nu ne ajută să
decidem ce anume este relevant şi ce nu este.
• Alţi autori consideră că termenii împrumutaţi din ştiinţele fizice,
precum „entropie” şi „supravieţuire”, nu pot avea aplicabilitate generală
în cazul sistemelor sociale (idem). Mai mult, unele concepte sunt prea
complexe şi tehnice, ceea ce nu le face adecvate unei activităţi umanitare
ca asistenţa socială.
• Atât teoria sistemică, dar mai ales cea a sistemelor ecologice, tind să
supraestimeze importanţa integrării părţilor componente ale
sistemului, considerând că toate părţile sunt necesare pentru ca acesta
să continue să existe. De asemenea, ele consideră că toate părţile sunt
96
 sau ar trebui să fie interconectate. Astfel, tendinţa ar fi să se considere
că sistemele se conservă sau ar trebui conservate şi că trebuie să îşi
păstreze echilibrul mai degrabă decât să se schimbe sau să fie schimbate
(idem). Or, practica arată că uneori schimbarea (chiar una radicală) este
mai benefică decât stabilitatea/ stagnarea.

4.5. Teoria reţelelor/ sistemelor de sprijin social

4.5.1. Caracteristici şi aplicaţii în asistenţa socială
Aceasta reprezintă una dintre cele mai importante dezvoltări ale
teoriei sistemelor în asistența socială. În acest caz, „sistemele” din care
fiecare persoană face parte sunt conceptualizate sub forma „rețelelor”.
Teoria porneşte de la ideea că orice persoană convieţuieşte în cadrul unor
reţele formale şi informale, al căror grad de conectivitate influențează
socializarea, adaptabilitatea şi funcţionarea sa socială (Buzducea, 2005:
139). Cu cât individul face parte din rețele mai puternice, cu atât
socializarea, adaptabilitatea şi funcţionarea sa socială sunt facilitate și
pozitiv influențate.
Conceptul de bază în această perspectivă este acela de „reţea
socială”, definit ca „ansamblu de relaţii sociale care variază de-a lungul
vieţii în funcţie de diverse statusuri şi roluri sociale, de contexte socio-
culturale, de obiceiuri şi tradiţii, zonă de rezidenţă, tipul şi caracterul
persoanei, migraţia, evenimentele de viaţă etc.” (idem). Rețeaua socială
poate fi văzută ca „un sistem sau un tipar de legături între diverse puncte”,
care au o semnificație specifică pentru cei implicați (Seed, 1990: 19).
„Reţeaua de suport” sau „de sprijin social” reprezintă o parte a
reţelei sociale a persoanei, parte care corespunde şi satisface unele nevoi
psihosociale ale acesteia în cursul vieţii cotidiene, ca şi în situaţiile de criză,
asigurând sprijin afectiv, emoţional şi instrumental persoanei în cauză
(Buzducea, 2005).

97
 Analiza reţelelor sau a sistemelor de sprijin social vizează atât
grupurile de sprijin formal, cât şi cele informale, adică sprijinul oferit
persoanelor aflate în situaţii de dificultate de către membrii familiei
(nucleare şi extinse), de către prieteni, vecini etc. Suportul social eficient
necesită atât grupuri de suport formal, planificat, cât şi abilitatea
susținătorilor informali sau „naturali” de a-şi ajuta rudele, prietenii, vecinii
aflaţi în nevoie (Walton, 1986).
După F. Folgheraiter (2004) toate problemele sociale își au
originea în dificultățile existente în relațiile din cadrul rețelelor sociale și
de aceea practica asistenței sociale ar trebui să se axeze în primul rând pe
restabilirea relațiilor din rețele și pe colaborarea dintre membrii rețelelor
în conceperea și implementarea planului de intervenție. În cazul în care
suportul social a lipsit pe termen scurt, poate fi eficientă doar restabilirea
legăturilor anterioare; dacă, însă, suportul social a lipsit pe termen lung,
este nevoie de o intervenție care necesită colaborare, lucru în grup și în
comunitate (Eyrich et al, 2003).
Pot fi distinse mai multe tipuri de reţele de suport/ sprijin social
(Buzducea, 2005):
a) Reţeaua primară, formată din acele persoane care au contacte şi legături
directe şi repetate cu individul în cauză, implicând de obicei un
ataşament. În rețeaua primară sunt incluse, de obicei, familia, rudele,
prietenii, colegii de şcoală sau de muncă, vecinii etc. Nucleul reţelei
primare este constituit din indivizi aflaţi în legătură intimă cu subiectul.
b) Reţeaua secundară, formată din legăturile indirecte realizate prin
intermediul reţelei primare.
c) Reţeaua terţiară, care cuprinde un ansamblu mai larg de legături care
conectează membrii reţelei secundare într-o relaţie mai largă.
În general, pentru o persoană obișnuită, reţeaua de sprijin social
cuprinde 25-40 de indivizi, dintre care doar 6-10 persoane se cunosc intim
şi constant (ibid.: 139), având legături de durată (cei care fac parte, aşadar,

98
din reţeaua primară). Reţelele pot fi mai mult sau mai puţin dense şi pot
fi de calitate diferită, în funcţie de intensitatea contactului dintre părţile
componente şi de valoarea asociată acestuia (Payne, 2011: 178). Totodată,
ele pot avea caracteristici diferite (de exemplu, sunt preocupate de familie,
de cămin, de timp liber, de muncă, de îngrijire etc.). O reţea puternică este
una protectivă, în timp ce una slabă sau absentă contribuie la creşterea
vulnerabilităţii persoanei atunci când aceasta experimentează evenimente
de viaţă negative.
Funcțiile unei reţele de sprijin social sunt de două feluri (Buzducea,
2005: 140):
1. Funcţia de suport psihologic sau afectiv – se referă la capacitatea reţelei de
suport de a asigura comunicarea intimă, încrederea, confidenţa,
aprecierea şi acceptarea;
2. Funcţia de suport instrumental, la fel de importantă ca şi prima funcţie
menţionată – se referă la capacitatea reţelei de a asigura/ contribui la
rezolvarea unor probleme concrete, practice din viaţa cotidiană sau din
situaţiile de criză (pierderi, schimbări, boli etc.).
Structura reţelei de sprijin social se referă la următoarele aspecte
(idem): a) numărul total al persoanelor incluse; b) caracteristicile
demografice ale membrilor reţelei (vârstă, sex, mediu de rezidență,
apartenență etnică și religioasă, nivel de educație, ocupație, profesie etc.);
c) pregnanţa contactelor (frecvenţa întâlnirilor, frecvența comunicărilor
etc.); d) modalitatea legăturilor (simetrice, asimetrice); e) intensitatea
legăturilor reciproce (puternice, slabe); f) gradul de accesibilitate al
persoanei aflate în relaţie; g) tipul de relaţie; h) stabilitatea şi durata
legăturilor; i) proporţia legăturilor multiple (sociale, economice, culturale,
religioase, sexuale etc.); j) contextul în care se realizează legăturile.
Din această perspectivă teoretică, asistenţii sociali trebuie să îşi
concentreze atenția asupra reţelelor din care fac parte clienţii şi asupra
relaţiilor cu agenţiile, care alcătuiesc un tipar în viaţa clienților. Scopul

99
constă în identificarea reţelelor sociale formale şi informale, extinderea lor
şi utilizarea lor în sprijinul clientului.
Intervenţia asistenţei sociale, din punctul de vedere al acestei teorii,
poate fi făcută atât la nivel personal (prin sprijin psihologic, dezvoltarea
deprinderilor, dezvoltarea competenţei şi a abilităţilor în rezolvarea
problemelor proprii, empowerment), cât şi la nivel social (prin educaţie şi
feedback pentru a stimula sistemele de sprijin ale clientului) (idem). Atât
sprijinul personal, cât şi cel social, au ca scop susţinerea clienților capabili
să se implice în rețeaua socială care le oferă resursele necesare, dar în acelaşi
timp aceştia, la rândul lor, trebuie să contribuie la sprijinirea altor persoane
aflate în situaţii similare (idem).
De obicei, în sistemul public de asistenţă socială, după ce este
sprijinit, clientul părăseşte sistemul. Conform acestei abordări, însă, el
urmează să rămână în sistem pentru a-i ajuta pe alţii. Rolul asistentului
social este, în acest caz, mai degrabă acela de a fi un intermediar între
oameni, de a realiza o interdependenţă între client şi alte persoane (idem).
Așadar, el vizează mai puțin contribuția la independența persoanei (o idee
importantă și vizată de multe alte teorii ale asistenței sociale). Astfel, din
acest punct de vedere teoretic, asistenţii sociali trebuie să își asume rolul de
brokeri comunitari, scopul fiind conectarea utilizatorilor serviciilor la o
diversitate de resurse comunitare (Payne, 2011). Aceasta reprezintă un pas
important în practica autonomizării (empowerment).
4.5.2. Deschideri şi critici ale teoriei reţelelor/ sistemelor de sprijin social
Un prim avantaj al teoriei reţelelor sau sistemelor de sprijin social
se referă la faptul că ia în considerare mediul social din care provine
clientul, ca şi numeroasele posibilităţi de întrajutorare care pot fi exploatate
şi care țin de relaţiile sociale dintre oameni. Teoria sugerează posibilitatea
de a realiza acelaşi scop prin mai multe alternative, ceea ce poate duce la
reducerea riscului stigmatizării. Datorită caracterului său holist, această
teorie presupune munca împreună cu indivizii, grupurile, comunităţile,
100
promovând modalităţi de intervenţie interactive şi integratoare (după
sprijinul oferit de către asistentul social, teoria presupune ca persoana
asistată să ajute şi ea membrii reţelei sociale aflaţi, de asemenea, în situaţii
de dificultate).
Printre limitele sau dezavantajele acestei perspective teoretice se
numără faptul că ea este destul de dificil de pus în practică şi de testat
empiric. Aserţiunile sale sunt mai mult descriptive şi narative decât
exploratorii (Buzducea, 2005). O limită care decurge din faptul că este
destul de dificil de pus în practică este aceea că nu a dezvoltat o anumită
metodă specifică de intervenţie.
Un posibil efect negativ al aplicării unei astfel de viziuni teoretice
poate fi acela că asistentul social poate neglija individul aflat în nevoie, din
cauza concentrării pe construirea reţelelor şi sistemelor de relaţii sociale.
Unii autori arată că nu prea există dovezi că în toate comunitățile există
resurse încă neutilizate care ar putea veni în sprijinul persoanelor cu
probleme, iar alţi autori (vezi Payne, 2011: 178) argumentează că
încercarea de a înlocui serviciile formale cu îngrijirea informală sau de a
modifica tiparele de îngrijire informală existente este probabil sortită
eşecului.

Lectură suplimentară pentru această temă:

Alexiu, Teodor Mircea. 2011. „Teorii și aplicații în asistența socială”.

În George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Ed. a II-a. Editura
Polirom, Iași – Subcapitolul 2 („Teoria sistemelor”), pp. 335-336.
Anderson, Ralph E; Carter, Irl; Lowe, Gary R. 1999. Human
Behavior in the Social Environment: A Social Systems Approach. Aldine de
Gruyter, New York.
Bertalanffy, Ludwig von. 1971. General System Theory: Foundations,
Development, Application. Allen Lane, London.

101
 Bronfenbrenner, Urie. 1979. The Ecology of Human Development:
Experiments by Nature and Design. Harvard University Press, Cambridge
MA.
Buzducea, Doru. 2005. Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura
Polirom, Iaşi – Subcapitolul „Teoria sistemică, ecologică şi reţele/sisteme de
sprijin social ”, pp. 131-141.
Evans, Dave; Kearney Jeremy. 1996. Working in Social Care: A Systemic
Approach. Arena, Aldershot.
Flamand, Lee. General Systems Theory in Social Work.
http://www.ehow.com/about_5422804_general-systems-theory-social-
work.html
Folgheraiter, Fabio. 2004. Relational Social Work: Toward Networking
and Societal Practices. Jessica Kingsley, London.
Germain, Carel B.; Gitterman, Alex. 1996. The Life Model of Social
Work Practice: Advances in Theory & Practice. Second Edition. Columbia
University Press, New York.
Payne, Malcolm. 2011. Teoria modernă a asistenţei sociale. Editura
Polirom, Iași – Capitolul 7 („Sistemele şi perspectiva ecologică”), pp. 163-
182.
Pincus, Allen; Minahan, Anne. 1973. Social Work Practice: Model and
Method. Peacock, Itasca.
Roth, Maria; Rebeleanu, Adina. 2011. „Modelele teoretice în asistența
socială”. În George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Ed. a II-
a. Editura Polirom, Iași – Subcapitolele 5.6. („Teoria sistemului
familial”), pp. 317-318 și 6 („Concepții integratoare în asistența socială:
modelul sistemelor ecologice”), pp. 318-324.
Seed, Philip. 1990. Introducing Network Analysis in Social Work. Jessica
Kingsley, London.

102
 Capitolul 5

PERSPECTIVELE RADICALE ŞI CRITICE

În acest capitol vor fi abordate o serie de teorii și modele care, ca și

teoriile din capitolul precedent, sunt integratoare și pornesc de la o viziune
a întregului, mai exact a societății în ansamblu, dar care fac parte dintr-o
paradigmă diferită și oferă, prin urmare, o viziune diferită asupra vieții
sociale și, prin extensie, asupra menirii asistenței sociale în societate. Mai
exact, perspectivele teoretice radicale și critice derivă din paradigma
conflictualistă din sociologie, o paradigmă concurentă celei structural-
funcționaliste, în care se încadrează perspectivele sistemice anterior
abordate. Dacă teoriile respective ofereau descripții și explicaţii ale ordinii
și funcționalității sociale, dezvoltând tipuri de intervenții care vizau
reintegrarea sau restaurarea ordinii și funcționalității, considerate a fi
pozitive și benefice, teoriile derivate din perspectiva conflictualistă
consideră, dimpotrivă, ca tocmai această „ordine” sau „funcționalitate”
este problema, deci soluția ar fi (chiar și pentru problemele mai mici,
aparent individuale), de fapt, schimbarea acestei „ordini”. Spre deosebire
de structural-funcționaliști, adepții conflictualismului și radicalismului
văd în „ordine” ceva benefic doar pentru cei care dețin puterea în societate,
prin urmare doar pentru o minoritate, și care, ca urmare a beneficiilor ce
decurg de aici, doresc să păstreze statu-quo-ul, tocmai pentru a-și prezerva
privilegiile, pe când pentru majoritatea populației ea are o funcție opresivă
și constrângătoare. Așadar, pentru a obține efecte reale în rezolvarea
problemelor sociale și, implicit, individuale, scopul mișcărilor sociale – dar
și al practicii asistenței sociale – ar trebui să fie acela de a schimba ordinea
socială opresivă și de a o înlocui cu una în care păturile sociale oprimate au

103
mai multă putere și, prin urmare, mai multe drepturi, mai multe
oportunități și mai multe beneficii.
Capitolul începe cu o introducere în viziunea perspectivei radicale
și a teoriilor critice și continuă cu prezentarea aspectelor esențiale ale teoriei
și practicii marxiste și radicale în asistența socială. Va fi conturată, apoi,
concepția structuralismului radical și a teoriei sociale critice. În continuare
va fi prezentată perspectiva feministă, aici accentul fiind pus în special pe
domeniile principale, pe principiile, obiectivele și metodele asistenţei
sociale feministe. În cea de-a doua parte a capitolului vor fi tratate alte
abordări teoretice care decurg din viziunea radicală și critică, și anume
abordările privind antidiscriminarea şi sensibilizarea culturală şi etnică,
urmate de perspectivele privind empowerment şi advocacy. În finalul
capitolului sunt discutate deschiderile și avantajele, respectiv limitele şi
criticile perspectivelor radicale și critice.

5.1. De la perspectiva radicală la perspectivele critice

Ca şi teoria sistemică, perspectiva radicală a devenit influentă în
asistenţa socială în anii ’70 ai secolului XX, ca răspuns sociologic la
neputința perspectivei psihodinamice şi a celei behavioriste de a trata
numeroasele aspecte sociale implicate de asistenţa socială. Însă, spre
deosebire de teoria sistemică, teoriile radicale nu propuneau o practică
asistenţială în interiorul ordinii sociale existente, ci respingeau această
ordine, susţinând necesitatea promovării unei ordini sociale noi.
Aşa cum adoptarea teoriei sistemice a reprezentat o transpunere a
perspectivei structural-funcţionaliste din sociologie în asistenţa socială,
teoriile radicale reprezintă adaptarea în domeniul asistențial a viziunilor
perspectivei conflictualiste, şi în special a teoriei sociale marxiste, fiind
legate în special de apariţia mişcărilor pentru reformă socială din anii ’60
şi ’70 ai secolului XX. Cele mai importante teorii radicale din asistenţa
socială din această perioadă sunt teoria feministă şi perspectivele teoretice
104
privind sensibilitatea etnică şi combaterea discriminării. Ca urmare a
faptului că acestor teorii le-au lipsit modelele de practică utilizabile la scară
largă, în anii ’90 au apărut tentative de reformulare a teoriei marxiste şi s-
au constituit aşa-numitele teorii critice, care au dezvoltat metode de
practică radicală şi strategii devenite deosebit de importante în asistenţa
socială contemporană, precum strategiile de empowerment (autonomizare)
şi advocacy.
Teoriile radicale şi critice sunt transformaţionale, adică propun ca
asistenţa socială să urmărească să schimbe modul în care societăţile creează
probleme sociale (Payne, 2011: 253). În mod special, asistența socială
radicală şi critică refuză elementele practicii asistenţei sociale tradiţionale,
care acceptă politica socială bazată pe liberalism şi/ sau pe raţionalism
economic. De asemenea, ele sunt emancipatoare, întrucât sunt preocupate
de eliberarea oamenilor de restricţiile impuse de ordinea socială existentă
(idem).
Luând în considerare aceste caracteristici, se poate spune că teoriile
radicale şi critice avansează o perspectivă socialistă în asistenţa socială: ele
argumentează că individualismul şi competiția nu sunt necesare pentru
dezvoltarea economică (aşa cum susţin liberalismul şi raţionalismul
economic) şi au dezavantajul că duc la inegalităţi economice între oameni,
care, la rândul lor, duc la oprimarea celor mai slabi din punct de vedere
economic de către elite şi de către grupurile sociale puternice; în schimb,
susţin ele, dezvoltarea planificată ar fi la fel de eficientă şi ar evita
inegalităţile.

5.2. Teoria şi practica marxistă şi radicală în asistenţa socială

Karl Marx considera că societatea capitalistă este prin excelenţă o
societate divizată de inegalitate şi conflict. Societatea, în viziunea lui, nu
este un sistem coeziv, aşa cum susţineau funcţionaliştii, ci o arenă a
conflictului – în special a conflictului de clasă – şi a luptelor pentru putere.
105
Capitalismul este un sistem economic în care câteva persoane acumulează
capital pentru a investi în producţia de bunuri, în timp ce majoritatea
oamenilor „vând” muncă acestora contra unui salariu. Pentru angajaţi este
dificil să acumuleze capital din salariul lor, şi în consecinţă ei pierd
continuu controlul asupra mijloacelor prin care bunurile sunt produse în
societate. Mai mult, dat fiind faptul că, în fond, individul nu munceşte
pentru sine şi nu se poate bucura de rezultatul muncii sale, el devine
alienat. Alienarea este un concept fundamental în teoria marxistă, ea fiind
definită ca stare a individului în care el nu se mai recunoaşte în lumea pe
care el însuși a creat-o, percepând-o ca străină şi ostilă. Alienarea este o
consecință a organizării sociale bazată pe proprietatea privată asupra
mijloacelor de producție, condiţii în care se produce o distorsionare
profundă a relațiilor dintre om şi mediul său social în mai multe planuri:
a) faţă de produsul muncii sale, care aparţine altuia; b) faţă de propria
activitate, percepută doar ca un simplu mijloc exterior de subzistenţă; c) în
relațiile cu ceilalți, deoarece relațiile de cooperare, bazate pe „nevoia de
celălalt”, sunt înlocuite cu relații de concurenţă, exploatare, dominare.
Inegalitatea şi injustiţia în societate sunt rezultatul faptului că doar
câţiva membri ai ei posedă mijloace de producţie („burghezia”), în timp ce
majoritatea aparţin clasei muncitoare („proletariatul”). Între cele două
clase sociale va exista întotdeauna tensiune şi conflict, spune Marx, deoarece
interesele lor sunt profund antagonice: în timp ce burghezia doreşte să-şi
sporească profitul, concomitent cu reducerea costurilor de producţie (ceea
ce înseamnă menţinerea unor salarii cât mai scăzute şi a unor costuri
pentru condiţiile de muncă cât mai mici), membrii proletariatului sunt
interesaţi de creşterea salariilor şi de îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
Analiza nedreptăților la care sunt supuși cei din urmă este o parte esențială
a preocupărilor socialiste. Accentul pus asupra unor grupuri oprimate din
societate (femeile, anumite grupuri etnice, bătrânii etc.) a dus la
dezvoltarea unor direcții de acțiune inclusiv în practica asistențială, precum

106
asistența socială feministă, abordările antidiscriminatorii și antiopresive
sau strategiile de empowerment şi advocacy.
Teoria marxistă vede societatea ca pe o entitate aflată în perpetuă
schimbare, evoluția societății având loc prin conflicte. Așadar, din această
perspectivă, trăsătura semnificativă a societății este schimbarea, nu
stabilitatea (cum consideră funcționaliștii), iar „motorul” schimbării este
conflictul, care nu este văzut ca fiind ceva patologic (așa cum este considerat
de funcționaliști), ci, dimpotrivă, este apreciat ca fiind benefic.
Din perspectivă marxistă, un scop major al acţiunii sociale trebuie
să fie eliminarea inegalității şi a nedreptăţii sociale. Cele mai potrivite
modalităţi de organizare a unei societăţi în care a fost eliminată nedreptatea
socială sunt cooperarea şi împărtăşirea, în cadrul unor structuri sociale care
încurajează mai mult egalitatea decât inegalitatea (ibid.: 256).
Asistenţa socială radicală a criticat atât asistenţa „tradiţională”
(psihodinamică) şi teoriile care se bazează pe explicaţii psihologice ale
problemelor sociale, cât şi teoriile funcţionaliste, care au tendinţa de a lua
de bună ordinea socială existentă (ibid.: 258). Printre cele mai frecvente
critici aduse acestora de către perspectiva radicală se numără (idem):
a) explicaţiile din asistenţa tradiţională reduc problemele sociale
complexe la probleme psihologice individuale; ele „dau vina pe victimă”,
considerând persoanele responsabile pentru problemele care, de fapt, au
origini sociale şi abat, astfel, atenţia de la contextul social;
b) idei precum „adaptare” şi „adecvat”, utilizate în teorii precum
cea ecologică, presupun că este de dorit ca oamenii să se adapteze la ordinea
socială actuală, să se supună la condiţiile ei fără să riposteze sau să lupte
împotriva aspectelor negative din societate;
c) în special perspectivele psihologice „privatizează” oamenii cu
probleme sociale; prin cerinţa „confidenţialităţii”, această abordare îi
separă de ceilalţi şi face imposibilă împărtăşirea experienţei cu alţii şi
rezolvarea problemelor prin cooperare socială;

107
 d) cu deosebire perspectivele sistemice, funcţionaliste,
consolidează şi urmează ordinea socială opresivă a capitalismului.
Plecând de la ideea combaterii acestor aspecte, practica radicală a
fost concepută mai ales ca practică ce înţelege poziţia celor oprimaţi, în
contextul structurii sociale şi economice în care trăiesc aceştia. Printre
principiile din practica asistenţei sociale radicale se numără (De Maria, 1992,
apud Payne, 2011: 260):
• Acţiunea de asistență socială ar trebui să fie sensibilă faţă de cauzele
sociale relevante;
• Practica trebuie să fie în mod constant adaptată situaţiei în care
asistenții sociali o desfăşoară;
• Asistenţa socială are ca bază fundamentală umanitatea, şi nici o poziţie
politică sau teoretică nu deţine monopolul valorilor care susţin astfel de
obiective umanitare;
• Gândirea critică ar trebui să ducă la acţiune;
• Asistenţa ar trebui să se concentreze asupra lucrurilor care sunt
marginalizate de către gândirea convenţională, şi, de asemenea, ar trebui
să menţină naraţiunile despre viaţa reală, care arată şi explică
nedreptăţile.
Aşa cum aminteam mai devreme, perspectiva radicală este una
transformaţională, deoarece propune schimbări radicale în societate. În
același mod, practica radicală în asistenţa socială este transformaţională,
presupunând implicarea asistenţilor sociali în procesul de schimbare.
Viziunea marxistă şi practica radicală presupun acţiune, două obiective
fiind esenţiale pentru aceasta:
1. Asistenţa socială să acţioneze concertat pentru a creşte puterea
celor slabi din punct de vedere economic şi politic;
2. Asistenţa socială să se implice direct în planificarea şi proiectarea
serviciilor de care să beneficieze persoanele şi grupurile slabe sau
oprimate din societate.
108
 Cele două obiective presupun că asistenţii sociali nu trebuie să
rămână neutri din punct de vedere politic. Ei şi organizaţiile pe care le
reprezintă trebuie să adopte o linie de intervenţie politică mai fermă. Dat
fiind faptul că problemele sociale sunt o consecinţă a sistemelor economice
datorate sau încurajate de anumite doctrine politice, atunci acest probleme
nu pot fi rezolvate decât prin acţiuni politice. Asistenţii sociali ar trebui,
aşadar, să devină mult mai activi inclusiv în plan politic: ei ar trebui să
promoveze echitatea, să devină mai implicaţi atât la nivel local, dar şi la
nivel naţional; să organizeze grupuri de discuţii în care cei cu probleme să
îşi exprime opiniile, să-şi afirme nevoile şi să-şi asume responsabilităţi; să
ceară alocarea de fonduri care să vină cu adevărat în întâmpinarea nevoilor
persoanelor cu probleme; să încurajeze crearea unui echilibru de forţe între
profesionişti şi clienţi, în special atunci când clienţii sunt reprezentaţi de
categorii sociale precum femeile sau persoanele vârstnice. Cu alte cuvinte,
asistenţa socială nu ar trebui să se ferească din a-şi asuma scopuri cu
adevărat revoluţionare.

5.3. Structuralismul radical

Este o viziune derivată din concepţia lui K. Marx (mai exact, din
opera sa de maturitate), F. Engels şi V.I. Lenin care, spre deosebire de
perspectiva funcţionalistă, vede societatea ca pe o entitate în aflată în
schimbare permanentă, evoluând nu prin cooperări, ci prin conflicte.
Aceste conflicte structurale din societate determină crize politice şi
economice care generează schimbări perpetue. În timp ce funcţionaliştii
consideră perturbările sociale ca fiind patologice și sporadice, structuraliştii
radicali le consideră endemice (cu caracter permanent) și, în esență,
pozitive.
Conceptul central al acestei abordări este cel de realitate obiectivă
şi materială. Aceasta, spun structuraliştii, trebuie analizată prin condiţiile
şi structurile care stau la baza sa. Întrucât aceste structuri nu sunt
109
observabile, ele trebuie apreciate mai ales prin instrumente teoretice
(Howe, 2001: 103). În linia interpretării lui Marx, această perspectivă
consideră că «oamenii nu fac istoria, ci istoria îi face pe ei». Baza economică
a societăţii determină nu doar structurile ei sociale, ci şi psihologia
oamenilor care trăiesc în respectiva societate. Viaţa, spune Marx, nu este
determinată de conştiinţă, ci conștiința este determinată de viaţă (vezi
McLellan, 2001). Toate fenomenele, inclusiv conștiința individuală, sunt
produse ale existenţei materiale. Fiinţa umană este un produs social şi un
rezultat al interacţiunii elementelor lumii sociale (Corrigan; Leonard, 1978:
119). Pornind de aici, structuraliștii combat atât perspectivele
psihodinamice, cât şi «psihologia îngustă» a comportamentaliştilor. În
timp ce primele pun accent pe introspecție și pe explicații psihologice
pentru toate problemele oamenilor, behavioriștii consideră, mai mult, că
indivizii sunt pasivi și răspund în mod automat unor stimuli veniți din
mediu, ignorând total nu doar modalitățile în care oamenii pot să schimbe
mediul în care trăiesc, ci chiar și modul în care oamenii interrelaționează
cu și sunt influențați de mediul fizic și social.
În concepţia structuralismului radical, așa cum am subliniat,
conflictul este o caracteristică a vieţii sociale. Oamenii grupaţi în jurul unor
interese comune intră în conflict cu interesele altor grupuri, iar relaţiile
dintre grupuri sunt definite în termenii situațiilor de conflict. Iată o
exemplificare oferită de D. Howe (2001: 105) în acest sens: în dezbaterea
despre constituirea unei comunități pentru tratarea și reabilitarea unor
persoane cu probleme psihologice în Accacia Avenue (Londra), au apărut
tensiuni și conflicte între rezidenţii din Accacia Avenue, pe de o parte, și
un grup de întrajutorare a pacienţilor spitalelor de psihiatrie, pe de altă
parte. În timp ce rezidenţii din Accacia Avenue nu vor ca vecini pe
„nebunii psihopaţi” de la numărul 43, grupul de întrajutorare a pacienţilor
spitalelor de psihiatrie consideră că suburbia din Accacia Avenue este un

110
mediu ideal pentru reabilitarea celor ce au trecut prin perioade de
fragilitate psihologică.
În majoritatea cazurilor de situaţii conflictuale există un
dezechilibru de forţe. Astfel, grupul dominant încearcă să-l subordoneze
pe celălalt, căutând să îi impună acestuia, prin orice mijloace, propria
viziune asupra situaţiei. Din acest punct de vedere, inclusiv cei care
definesc problemele sociale şi care gândesc şi implementează legislaţia fac
parte din grupurile dominatoare. De exemplu, serviciile de probaţiune se
ocupă mai ales de clienţii proveniţi din clasa muncitoare, acesta fiind un
rezultat al aplicării legilor care identifică şi definesc anumite activităţi ca
fiind ilegale, iar aceste activităţi ar fi mai ales apanajul celor care aparţin
clasei muncitoare (ibid.: 106). Mai mult, caracteristicile practicii de
asistenţă socială sunt determinate de caracteristicile legislaţiei şi politicilor
sociale, toate determinate de o bază politică, adică de ideologia şi interesele
clasei sau grupurilor dominatoare. Aşadar, în această perspectivă, asistenţa
socială este o parte a aparatului de stat. Ea este concepută de stat pentru a
elimina consecințele negative ale capitalismului, pentru a ameliora efectele
inegalităţii materiale, pentru a menţine obedienţa populaţiei şi a o
„anestezia” astfel încât să ignore cauzele problemelor (idem). Astfel,
„menținând nivelul insatisfacţiei la valori scăzute, asistenţa socială
reprezintă una din profesiile sponsorizate de către stat pentru a reduce
conflictualitatea societăţii capitaliste. Această profesie întârzie căderea
capitalismului” (idem).
Aşa cum se observă, structuralismul radical avansează o critică
radicală cu privire la asistenţa socială ca profesie. Există numeroase critici
îndreptate împotriva practicilor de asistenţă socială. De pildă, tratarea
abuzurilor de către asistenţii sociali. De cele mai multe ori, abuzurile,
inclusiv asupra copiilor, sunt puse pe seama disfuncţiilor familiale şi a
problemelor individuale (de pildă, pe incapacitatea de adaptare a
copilului). Însă nu se ia în calcul stresul, uneori de nesuportat, prin care

111
trec cei care trăiesc în condiţii proaste, cu venituri scăzute, în nesiguranţă
şi izolare (ibid.: 109). În fapt, spun structuraliştii, cauzele ar trebui căutate
în inegalităţile sociale şi în sărăcie care sunt, la rândul lor, consecinţe ale
economiei capitaliste. Atâta vreme cât abuzarea copilului este considerată
un produs al familiilor dezorganizate, copiii vor continua să fie abuzaţi
(idem). Soluţiile văzute de structuralişti în acest caz ar fi: pe termen scurt,
serviciile de îngrijire pe timpul zilei; însă fundamentală este viziunea pe
termen lung, esenţială pentru toate problemele ce țin de asistenţa socială –
schimbarea radicală în distribuirea puterii politice şi economice.
Mai exact, atât la scară mică, cât şi la scară mare, scopurile
asistenţilor sociali ar trebui să se îndrepte spre „redresarea echilibrului în
favoarea celor săraci, pe cheltuiala celor bogaţi” (ibid.: 110). Un scop util
ar fi o distribuţie mai justă a resurselor, a oportunităților și a șanselor. De
asemenea, asistenţii ar trebui să înceteze să mai fie agenţi ai controlului
social (idem). Cu alte cuvinte, ei nu ar trebui să încerce „să îndrepte”
clienţii, adică să-i transforme în cetăţeni supuşi sistemului, ci mai degrabă
să-i ajute pe cei lipsiți de putere să câştige mai mult control asupra vieţii
lor şi, la un nivel mai larg, să identifice condiţiile care generează sărăcia şi
crima, pentru ca acestea să fie „îndreptate”.
Totodată, asistenţii sociali ar trebui să îi ajute pe clienţi să lupte
pentru câştigarea drepturilor lor cetăţeneşti şi pentru redistribuirea puterii
în societate (idem). O metodă utilă ar fi acţiunile colective («în număr stă
puterea»). Uniţi, asistenţii şi clienţii pot constitui o puternică forţă politică.
De asemenea, asistenţii sociali pot forma sindicate puternice, inclusiv la
nivel naţional, care pot face cunoscute problemele comunităţii şi pot accesa
serviciile necesare rezolvării acestora. Mai mult, clienţii nu trebuie să
rămână izolaţi unii de alţii; ei ar trebui să fie ajutați să se grupeze și să se
organizeze atunci când au probleme comune, şi să lupte pentru drepturile
lor într-o lume care îi exclude (ibid.: 111). Asistentul social radical „trebuie
să se asigure că problemele personale sunt considerate probleme politice.

112
El nu trebuie să schimbe clientul pentru a se ajusta la serviciile oferite de
sistem, ci trebuie să schimbe sistemul pentru a veni în întâmpinarea
nevoilor clienților, prin oferirea de servicii adecvate” (idem).

5.4. Teoria socială critică

Asistenţa socială critică reprezintă o continuare a asistenţei sociale
de tip radical şi se bazează pe perspectivele teoretice critice. Acestea au
urmat teoriilor radicale, păstrând abordări şi idei teoretice cu privire la
ordinea socială, controlul social, dar şi cu privire la consecinţele nefaste ale
profesionalizării asistenţei sociale şi ale impactului puterii agenţiei asupra
practicii asistenţiale.
Teoria şi practica critică contemporană oferă o analiză distinctă a
problemelor sociale, care ajută asistenţii sociali să gândească creativ despre
practica lor şi să răspundă la preocupările privind practica opresivă (Payne,
2011. 276). Abordarea critică scoate în evidenţă aspecte ale vieţii sociale,
precum importanţa puterii, hegemonia ideologiei, stratificarea în clase şi
statute, discriminarea pe bază de gen şi opresiunea. Ea a pus astfel de idei,
într-o formă uşor de înţeles, la dispoziţia asistenţei sociale (idem),
contribuţiile sale în domeniu fiind deosebit de relevante pentru aspecte
sociale precum sexismul şi rasismul.
În tradiţie structuralist-radicală, abordările critice văd opresiunea
ca funcţionând nu printr-o singură formă de constrângere, ci prin
constrângeri sistematice asupra grupurilor subordonate. Există
nenumărate forme de opresiune, printre acestea numărându-se (ibid.: 264-
5):
• Exploatarea. Presupune aservire și oprimare, ca și însușirea rezultatelor
muncii cuiva fără a-l plăti sau oferind, în schimb, o plată derizorie. O
formă actuală de exploatare este munca de îngrijire realizată de femei.
Aceasta este exploatată prin plată redusă, ca şi prin preţuirea redusă a
eforturilor întreprinse.
113
• Marginalizarea. În acest caz, termenul este înțeles în sensul acordat lui
de către W.I. Thomas și Fl. Znaniecki în lucrarea lor clasică The Polish
Peasant in Europe and America (Țăranul polonez din Europa și America)
(1927), adică cu referire la procesul de izolare a unei persoane sau grup
față de societate și de asumare a acestei izolări, ca urmare a faptului că
asimilarea valorilor majoritare și integrarea în societate sunt extrem de
dificile sau chiar imposibile. De multe ori, persoanele sărace care provin
din grupuri etnice minoritare experimentează marginalizarea, ducându-
și viața în locuinţe periferice, de proastă calitate și fiind cvasi-excluse
din viața socială.
• Lipsa de putere. Deținerea puterii este apanajul celor bogați, care dețin
mijloacele de producție, controlează reglementările și practicile de
muncă și au influență asupra politicii și legislației. De obicei, locurile
de muncă sunt organizate ierarhic, iar accesul la straturile superioare ale
ierarhiei este limitat pentru anumite categorii de peroane, precum
femeile şi cei care aparţin minorităţilor etnice. În acest fel, astfel de
persoane sau grupuri au o influenţă redusă sau insignifiantă asupra
politicilor şi practicilor de muncă.
• Imperialismul cultural. Inegalitatea de putere se reflectă și în cultură. De
pildă, experienţele minorităţilor nu sunt reprezentate în formele
dominante de exprimare culturală, astfel încât istoria apare ca fiind
făcută de grupurile dominante, şi în special de bărbaţii albi puternici.
• Violenţa. În acest caz, termenul se referă mai mult la a fi victime ale
violenței (adică utilizarea forței fizice în vederea prejudicierii integrității
unor persoane sau bunuri), decât la utilizarea violenței pentru a atinge
anumite scopuri sau a ajunge la anumite rezultate. De exemplu, viaţa
celor ce trăiesc în cartiere sărace va fi mai probabil afectată de violenţă
şi furt (deci mai puțin sigură și supusă la fiecare pas riscurilor și
pericolelor) decât a celor ce trăiesc în cartiere mai prospere și mai sigure.

114
 Așa cum precizam mai sus în cazul marginalizării, persoanele
oprimate ajung să își asume, de multe ori, forma de opresiune,
considerându-se ele însele ca fiind incapabile, nedemne, inferioare. Astfel,
persoanele oprimate răspund la experienţele opresive în moduri tipice
acceptării inferiorităţii lor (Payne, 2011. 265):
• Mimetism. Presupune imitarea „asupritorilor”, în speranţa de a arăta ca
ei. De exemplu, mulţi tineri săraci idolatrizează şi îi copiază pe sportivii
şi actorii de succes, iar unele persoane de origine africană îşi poartă părul
în aşa fel încât să reducă aspectul său diferit.
• „Scăpare de identitate”. Se referă la negarea aspectelor importante ale
identităţii, care creează sau întreţin separarea. De pildă, multe femei de
afaceri își asumă ceea ce ele consideră a fi un „comportament masculin”,
devenind agresive, desconsiderându-și subordonații și chiar colegii,
practicând, astfel, o exacerbare a unui comportament masculin de tip
„macho”.
• Retragere psihologică. Presupune schimbări voite, controlate, de
personalitate și comportament. De exemplu, unele persoane sociabile,
dar care aparţin minorităţilor etnice, îşi moderează comportamentul
atunci când sunt în preajma persoanelor din grupurile etnice
dominante.
• Ritualuri de ispăşire a vinei. Se referă la asumarea întregii
responsabilități pentru propria stare precară și, ca urmare a acesteia, la
ispăşire și la îndreptarea furiei către propria persoană. Astfel,
minorităţile au deseori un nivel mai mare de comportament
autodistructiv, cum ar fi vătămarea propriei persoane şi suicidul.
• Ideologii magice. Se referă la căutarea unor soluții „dincolo” de
posibilitățile realității, care nu le oferă nici o șansă. În acest fel,
persoanele oprimate sunt mai dispuse să creadă în superstiţii și fantezii
(care uneori duc la boli mintale) sau să recurgă la jocuri de noroc.

115
• Ostilitate în interiorul grupului. În acest caz, frustrările acumulate și
furia se îndreaptă nu către propria persoană (ca în cazul ritualurilor de
ispășire a vinei), ci către membrii propriilor grupuri marginalizate, care
se întorc unii împotriva altora.
• Retragere socială. Se referă la o formă de duplicitate: grupurile
marginalizate încearcă să pară diferite atunci când sunt în faţa
autorităţilor sau a grupurilor dominante.
Unul dintre teoreticienii perspectivei critice este J. Fook (1993,
2002). El formulează o teorie socială critică preluând idei postmoderne şi
poststructurale, conectată cu alternativele căutate la problemele din
asistenţa socială structurală. Principalele puncte ale teoriei sale, care se
regăsesc în asistența socială critică, sunt:
Dominaţia – În viziunea lui Fook (2002), dominația este creată
structural, dar experimentată personal. Convingerile culturale conform
cărora opresiunea şi inegalitatea sunt inevitabile, îi pot conduce pe
oameni la un comportament autodistrugător.
Falsa conştientizare – Se referă la presupunerea că inegalitatea este
naturală în societate. Oamenii nu îşi dau seama că ordinea socială este
creată istoric, ceea ce înseamnă că ea poate fi schimbată, şi nu este
„naturală”.
Pozitivismul – În corelație cu ideea că oamenii cred că faptele sociale
nu pot fi schimbate, ideologia pozitivistă, cu concepția sa despre cum
sunt create cunoştinţele, duce la pasivitate şi fatalism. Teoria socială
critică subliniază capacitatea oamenilor de a fi agenţi ai schimbării
sociale.
Conştientizarea posibilităţii de schimbare – Oamenii ar trebui să își
dea seama că progresul este posibil, deoarece ei deţin controlul voluntar
asupra aranjamentelor sociale.
Cunoştinţele sunt construite în mod activ de către cercetători – Ele
nu sunt o reflexie a realităţii externe. De aceea, comunicarea şi

116
 reflectarea sunt esențiale pentru crearea schimbărilor sociale (apud
Payne, 2011: 267).
Aşadar, teoria critică subliniază importanţa discuţiei, a reflecției,
analizei şi înţelegerii pentru a dezvolta capacitatea de a întreprinde acţiuni
legate de problemele vieţii. Asistenţa socială critică respinge punctele de
vedere bazate pe dovezi, ca și diversele vederi pozitiviste privind
cunoştinţele despre asistenţa socială.

Figura 7: Procesul asistenței sociale critice (după Fook, 2002,

apud Payne, 2011: 267)
117
 J. Fook (2002) concepe o asistenţă socială critică bazându-se pe o
regândire a ideilor privind practica, pe patru paliere diferite:
I. Cunoaşterea. Acest aspect este important pentru practică,
întrucât teoria critică pune sub semnul întrebării provenienţa cunoaşterii
şi modul în care ea este utilizată de profesionişti. Deseori, ea provine de la
grupurile dominante, iar cunoaşterea profesională ia de bune punctele de
vedere ale acestor grupuri asupra lumii (apud Payne, 2011: 269). Fook
propune o abordare critică reflexivă a practicii, astfel încât dominarea în
structurile externe, în relaţiile sociale şi în construcţiile personale să fie
provocată, și, în cele din urmă, construcţiile dominante să fie întrerupte.
II. Puterea. După C. Clark (2013), puterea nu reprezintă o entitate
substanțială, ceva care poate fi „deținut”, o „caracteristică” a unor persoane
sau grupuri, și nici o instituție, ci un atribut al relațiilor, în interiorul cărora
este exercitată (Clark, 2013: 188). Puterea este văzută deseori, în mod
eronat, ca un bun, ca ceva deţinut de o persoană sau de un grup, ca și cum
nu ar exista posibilitatea împărţirii ei. Pornind de aici, adesea grupurile
sunt văzute ca fiind opuse unele altora, ca și cum toți cei care nu
împărtășesc aceeași opinie ar reprezenta „dușmanii”. Teoria critică arată că
ar trebui să fie permisă şi acceptată existenţa diferenţelor dintre grupuri,
iar oamenii ar trebui să încerce să fie responsabili pentru contradicţiile din
gândirea şi din comportamentul lor. Asistenţa socială critică presupune
reconstruirea relaţiilor de putere, analizând şi reflectând asupra puterii care
există în relațiile dintre oameni, şi încercând apoi o reconceptualizare a lor,
prin comunicare şi dialog.
III. Discurs, limbaj şi naraţiune. Viziunea postmodernă sugerează
că înţelegerea este construită din practici sociale, din forme speciale de
subiectivitate şi din relaţiile de putere inerente în cunoaştere (Payne, 2011:
269). Limbajul nu este văzut ca neutru, ci el influenţează modul în care
noi gândim, ca şi ceea ce cunoaştem. Modul de a povesti ceva poate fi ales
dintr-o multitudine de alternative, astfel încât comunicarea respectivă să îi

118
convingă pe alţii de adevărul celor spuse. Dacă regândim povestirea,
inclusiv o interpretare diferită poate deveni adevărată.
IV. Identitate şi diferenţă. Plecând de la ideile despre limbaj, teoria
critică pune sub semnul întrebării ideea unui „eu” sau a unei identităţi
continue, şi susţine că oamenii se pot schimba şi, de asemenea, că ei pot
acţiona în moduri multiple şi chiar contradictorii.
De reținut este faptul că ideile și preceptele postmoderniste care au
influenţat asistenţa socială critică sunt: prețuirea și valorizarea modurilor
interactive şi reflective de cunoaştere; recunoașterea conexiunilor dintre
dominaţia structurală şi autolimitarea personală; credința în posibilitatea
schimbărilor sociale şi personale.

5.5. Perspectiva feministă

Gândirea feministă are o istorie îndelungată, iar perspectivele din
cadrul ei sunt diferenţiate. Feminismul a apărut ca mişcare reformatoare
critică şi radicală, ca urmare a diferitelor forme de dominare a femeii:
politică, economică, socială, culturală, sexuală etc. şi, de asemenea, ca
urmare a relaţiilor sociale specifice societăţii patriarhale, în care sistemul
de gândire, ca şi viaţa socială, privilegiază bărbatul, garantează puterea
bărbatului şi creează relaţii de gen caracterizate prin inegalitate, prin
afectarea autonomiei femeii, prin desconsiderarea capacităţilor ei și prin
devalorizarea experienței și muncii sale.
Chiar dacă mişcări feministe au existat şi anterior (feminismul
având o istorie de peste un secol, cunoscute fiind diferitele „valuri” ale
mișcărilor feministe), dezvoltările teoretice feministe au început să prindă
contur în anii ’60 ai secolului trecut. Există mai multe perspective teoretice
feministe, în funcţie de aspectele asupra cărora se axează:
I. Feminismul liberal sau gradualismul – se concentrează asupra
inegalităţilor de şanse. El promovează egalitatea dintre bărbaţi şi femei, în
special la locul de muncă, în îngrijire şi în ceea ce priveşte responsabilităţile
119
din familie (Payne, 2011: 278). Egalitatea de şanse ar trebui promovată
prin legislaţie, dar şi prin modificarea procesului de socializare, astfel încât
copiii să nu mai crească cu ideea acceptării inegalităţilor dintre sexe.
II. Feminismul radical sau separatismul – se concentrează asupra
patriarhatului, ca sistem social caracterizat prin puterea şi privilegiile
bărbaţilor (ibid.: 279). Această viziune preţuieşte şi salută diferenţele
dintre bărbaţi şi femei şi urmăreşte promovarea unor structuri separate ale
femeilor în organizaţii şi, în general, a unor structuri sociale proprii ale
femeilor.
III. Feminismul socialist / marxist sau activismul – pune în
evidență opresiunea femeii ca parte a inegalităţii structurale într-un sistem
social stratificat, bazat pe clase. Sistemul de stratificare presupune
subordonarea şi epuizarea femeii, care pe lângă faptul că este forţă de
muncă în beneficiul capitalismului (de obicei mai ieftină decât bărbaţii, şi
aflându-se în poziţii subordonate, executive), trebuie să îndeplinească şi
treburile casei şi să îngrijească copiii. Această situație a fost conceptualizată
prin termenul de „dubla împovărare” a femeii. Toate acestea în timp ce
bărbaţii se află în poziţii de conducere şi, fără a fi constrânşi de „treburile
casei” sau de îngrijirea copiilor, sunt liberi să organizeze societatea şi să ia
deciziile sociale importante. Acest tip de feminism militează pentru
eliminarea opresiunii şi inegalităţii de gen, alături de eliminarea altor forme
de oprimare (pe bază de rasă, de vârstă, de handicapuri etc.).
IV. Feminismul de culoare – pornind de la combaterea rasismului
în general, se concentrează asupra diversității femeilor, a valorii experienţei
lor şi a diferitelor combinaţii de opresiune care le afectează (idem). Această
perspectivă se centrează asupra situaţiei femeilor de culoare, care, oprimate
în multe domenii din viaţa socială şi domestică, experimentează
inegalitatea mai accentuat şi în mai multe moduri comparativ cu femeile
albe.

120
 V. Feminismul postmodern – pune accentul pe complexitatea şi
caracterul sofisticat al relaţiilor sociale care implică femeia şi se
concentrează asupra modalităţilor în care discursul din societate creează
prezumţii referitoare la cum este şi cum trebuie să fie tratată femeia (idem).
Aceste discursuri culturale şi sociale limitează concepţia despre femeie şi
posibilităţile sale de dezvoltare.
Referitor la activitatea de asistenţă socială, perspectiva feministă se
focalizează pe explicarea şi răspunsul la poziţia oprimată a femeii în
majoritatea societăţilor. Ea îşi are originea în activitatea asistentelor sociale
în mişcările feministe mai ample din societăţile occidentale din anii ’70 ai
secolului trecut. Pe parcursul anilor respectivi, gândirea profesională a fost
influenţată de activitatea academică şi de teoria radicală referitoare la
rolurile de îngrijire ale femeii (ibid.: 281). De asemenea, mişcările
feministe au avut efect asupra abordării consilierii cu privire la bunăstarea
şi sănătatea femeii. Au fost organizate campanii referitoare la problemele
care afectează femeile, în special violenţa, violul şi prostituţia (idem). J.
Orme (2002) identifică patru domenii principale în asistenţa socială
feministă:
1. Condiţia femeii. Acest domeniu include referiri deopotrivă la femei care
au în comun experiența opresiunii şi a discriminării în numeroase
domenii ale vieţii, cât şi la femei-specialişti care sunt dezavantajate în
munca lor şi în şansele lor de promovare.
2. Practica centrată pe femei. Aici accentul se pune pe identificarea
nevoilor speciale ale femeii şi răspunsul la acestea.
3. Vocea diferită a femeii. Acest domeniu se axează pe faptul că femeile au
o experienţă diferită şi o viziune asupra lumii diferită de cea a bărbaţilor,
în special în ce priveşte problemele sociale şi morale.
4. Munca cu diversitatea. Acest domeniu se referă la faptul că datorită
experienţei împărtăşite de opresiune, femeile au putut identifica, prețui

121
 şi răspunde la o varietate de tipuri de diversitate socială (apud Payne,
2011: 282).
Practica asistențială feministă ar trebui să se ghideze după o serie
de principii, atât în ceea ce privește atitudinea față de femei, suportul
acordat lor și munca cu femeile, cât și în ceea ce privește munca cu bărbații.
După L. Dominelli (2002), principalele principii ale practicii feministe de
asistență socială sunt următoarele:
• Recunoașterea diversității femeilor și eliminarea eventualelor privilegii
ale unor grupuri de femei;
• Valorizarea femeilor, considerarea lor drept agenți activi, capabili să ia
propriile decizii;
• Accentuarea și prețuirea calităților femeilor, a „punctelor lor tari”;
• Acordarea de oportunități femeilor de a-și exprima propriile nevoi și
de a avansa propriile soluții;
• Identificarea contextelor sociale și recunoașterea interdependenței
dintre relațiile umane, facilitând o abordare holistă, conform căreia
fiecare domeniu al vieții interacționează (este influențat și influențează,
la rândul său) cu alte domenii;
• Redefinirea problemelor individuale, private, ca probleme publice,
sociale;
• Căutarea unor soluții colective la problemele personale.
Pe lângă aceste principii expuse mai sus cu privire la practica
feministă în ceea ce privește munca cu femeile, L. Dominelli se referă și la
o serie de principii feministe referitoare la înțelegerea situației bărbaților și
la munca cu bărbații:
• Relațiile de putere specifice societăților patriarhale au implicații și
consecințe nu doar pentru femei, ci și pentru bărbați; rolul atribuit de
societate bărbaților de a conduce, de a întreține familiile etc. reprezintă
și pentru ei, dincolo de asumarea ineluctabilă a responsabilității, o
formă de împovărare;
122
• Comportamentul bărbaților trebuie apreciat ca reflectare a organizării
sociale (care îi privilegiază); ca atare, privilegiile lor față de femei nu
trebuie văzute ca efecte ale modalităţilor de a se comporta individual
sau ale unor trăsături „superioare”, ci ca efecte ale organizării sociale;
• Ca și în cazul femeilor, recunoașterea diversității și în rândul
bărbaților; așadar, este importantă identificarea diferitelor nivele de
privilegiere în funcție de această diversitate;
• Tot ca o consecință a recunoașterii diversității bărbaților, evitarea
gândirii care uniformizează; astfel, trebuie făcută diferența între
bărbații care își impun puterea tocmai ca urmare a apartenenței lor de
gen (sexul „puternic” asupra sexului „slab”), unii dintre ei ajungând
chiar să comită acte de violență atroce, și cei care sunt conştienţi de
organizarea societății și, implicit, de relațiile sociale opresive (unii
dintre ei opunându-se acestora);
• Identificarea legăturii între oprimarea femeilor de către bărbați, uneori
prin acte violente, și pasivitate, faptul că organizarea socială și relațiile
sociale opresive nu sunt puse în discuție, ci sunt acceptate ca
„naturale”;
• Asumarea răspunderii de către bărbați pentru situațiile de oprimare,
acolo unde este cazul;
• Deși masculinitatea a fost (și mai este încă) înțeleasă ca impunere a
puterii asupra celor mai slabi, ea poate fi redefinită la nivel social, astfel
încât să implice relații de egalitate a genurilor.
A. Donnelly (1986: 18) vorbeşte despre cinci obiective ale asistenţei
sociale feministe, realizabile în special prin intermediul metodei grupurilor
de suport:
1. „Să combată izolarea, ajutând femeile să-şi dea seama că nu sunt singure
în faţa dificultăţilor, construind reţele de sprijin şi prietenie care să se
extindă şi dincolo de grup.

123
2. Să dezvolte conştientizarea oprimării la care sunt supuse femeile în
societate, şi cum aceasta le afectează ca persoane. Acest obiectiv se poate
atinge prin discuţii de grup.
3. Să construiască încrederea şi stima de sine, ajutând femeile să-şi
cunoască şi să-şi dezvolte potențialul propriu.
4. Să le ajute pe femei prin intermediul grupului să înţeleagă puterea pe
care o au pentru a-şi putea controla vieţile.
5. Să le ajute pe femei să-şi exprime sentimentele generate de experienţele
dureroase” (apud Howe, 2001: 95-6).
Prin metoda lucrului în grup, femeile pot avea o schimbare de
perspectivă asupra propriei vieţi şi a propriilor probleme. Astfel, ele nu mai
văd problemele ca pe eşecuri personale, ci ca pe consecinţe ale luptei de a
supravieţui în condiţii neprielnice. Multe probleme individuale sunt, de
fapt, probleme sociale. Necazurile personale reprezintă de multe ori
repercusiuni ale condiției lor sociale ca femei. De asemenea, lucrând în
grup femeile învaţă să recâştige controlul asupra propriilor vieţi. Astfel, ele
pot să îşi facă auzită vocea şi trebuie încurajate „să îşi spună povestea”
(ibid.: 96), iar asistenţii sociali trebuie să înveţe să le asculte, aşa încât să le
înţeleagă şi să le poată ajuta. Mai mult, grupurile constituie medii de
învăţare, în cadrul lor femeile pot să-şi împărtăşească experienţa, pot să-şi
ofere afecţiune şi sprijin, aşadar pot să primească ajutor din partea altor
femei, nu din partea profesioniştilor detaşaţi (idem). Din aceste experienţe
rezultă, în primul rând, o mai mare conştientizare a condiţiei femeii şi a
efectului ei asupra fiecărei femei, şi, în al doilea rând, o mai bună înţelegere
de sine a femeilor. Or a fi conştient şi a înţelege este începutul procesului
de recâştigare a controlului asupra propriei vieţi (idem).
Acest exemplu metodologic de aplicare a ideilor feministe în
practica asistenţei sociale şi-a dovedit utilitatea în special în lucrul cu
femeile victime ale violurilor şi ale violenţei domestice.

124
5.6. Abordările privind antidiscriminarea şi sensibilizarea culturală şi
etnică
Astfel de abordări au pornit de la îngrijorarea sporită de după anii
’80 ai secolului XX cu privire la diversele forme de discriminare, rasism şi
conflicte etnice. Există o istorie îndelungată a rasismului şi discriminării,
iar schimbările de după anii ’80, în special ca urmare a migraţiei datorate
dezastrelor, războaielor, dar şi căutării unor locuri de muncă, au contribuit
la accentuarea diferitelor forme de opresiune pe bază de rasă, etnie sau alte
trăsături fizice, culturale sau sociale.
Când definim „discriminarea socială” trebuie să pornim de la
conceptul de „inegalitate socială”. Simplu definită, inegalitatea socială
înseamnă accesul disproporţional al indivizilor, din cauza unor diverse
criterii, la resursele societăţii. Inegalitatea este evaluată de indivizi şi de
grupurile sociale conform unor scări de valoare. De exemplu, un alb şi un
negru se deosebesc prin pigmentarea pielii lor. Această deosebire naturală
nu implică nici o inegalitate. În multe societăţi, totuşi, cei doi se bucură
de un statut diferit în funcție de această deosebire, situaţie din care decurg
avantaje sau dezavantaje. Inegalităţile sunt deci, în esenţă, sociale, ele fiind
legate de existenţa unor stratificări economice, politice, de prestigiu sau, în
multe societăţi, rasiale şi/ sau etnice.
Discriminarea socială poate fi definită ca mod de tratare inegală a
indivizilor egali, ea fiind componenta acţională determinată de inegalitate,
comportamentul efectiv faţă de anumite grupuri, consecinţa în plan social a
ideilor rasiste sau privind „inferioritatea” anumitor grupuri de populaţie în
comparaţie cu altele. Deşi, etimologic şi lingvistic, conceptul în sine de
„discriminare” (lat.: discriminatio) este unul neutru, implicând doar
capacitatea de a deosebi, de a distinge între mai multe elemente, el a
căpătat în sociologie un sens critic, cu o conotaţie peiorativă. Aceasta
deoarece el este un termen strâns legat de societatea modernă, care situează
egalitatea de şanse în centrul valorilor sale (Boudon et al, 1996: 90). În acest
125
fel, discriminarea socială face trimitere la modalitățile de tratare
diferențiată, inegală a anumitor indivizi sau grupuri sociale, incluzând
acțiuni precum exploatarea, relele tratamente, oprimarea, marginalizarea,
izolarea, excluderea etc. Așadar, ea desemnează deosebirile făcute în viața
socială pe seama unor grupuri considerate de către majoritate ca
„inacceptabile” sau „inferioare”. Presupusele „criterii” pe baza cărora se
discriminează sunt foarte diferite și pur arbitrare (culoarea pielii, starea de
sănătate, credința religioasă, orientarea sexuală, vârsta, genul etc.), fără nici
o justificare obiectivă; discriminarea este deci, eminamente, un construct
social.
În asistenţa socială, mişcările antiopresive au dus la dezvoltarea, în
anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, a unei varietăţi de perspective şi modele
de lucru. Perspectivele antidiscriminatoare, antiopresive şi antirasiste sunt
în general axate pe combaterea discriminării instituţionalizate în societate,
prezentă ca urmare a intereselor grupurilor puternice, și vizează
combaterea discriminării pe baza unor motive diverse, precum cele rasiale
și etnice, dar și motive care țin de gen, de sexualitate, de vârstă, de
deficiențe, de apartenență la anumite medii sociale ș.a.m.d. Perspectivele
privind sensibilizarea culturală şi etnică sunt focalizate pe acceptarea
diferenţelor şi a diversităţii culturale şi etnice din societate (Payne, 2011:
297). Un concept relevant, din acest punct de vedere, este cel de
multiculturalism, acesta presupunând afirmarea diversității etnice și
integrarea socială a grupurilor care sunt diferite de populaţia dominantă,
prin valorificarea contribuției lor culturale la întreaga comunitate şi prin
sublinierea valorii diversităţii şi pluralismului.
Printre perspectivele antirasiale, antidiscriminatorii şi de
sensibilizare etnică şi culturală, cu relevanţă în practica asistenţei sociale,
putem aminti (ibid.: 302-3):
I. Perspectiva privind asimilarea. Ideea de bază a acestei abordări
este aceea că migranţii şi minorităţile vor fi asimilați de cultura țării care îi

126
primește și se vor subsuma stilului de viaţă majoritar, fie prin „aculturaţie”
(adică prin însuşirea valorilor şi normelor culturii din [noua] societate în
care trăiesc), fie prin „încorporare socială” (adică prin amestecarea
reciprocă a structurilor, culturilor şi identităţilor sociale ale minorității şi
majorităţii). O dezvoltare a acestei perspective, deosebit de importantă în
asistenţa socială, este perspectiva normalizării, care presupune includerea
persoanelor cu diferite handicapuri (de exemplu, cei cu deficienţe de
învăţare, cu deficienţe de auz sau locomotorii etc.), pe cât posibil, în „viaţa
de zi cu zi” a societăţii, îndeplinind roluri care să echivaleze cu rolurile
evaluate la nivel social.
II. Pluralismul liberal. Porneşte de la constatarea că imigranţii şi
grupurile de culoare asuprite suferă privaţiuni multiple care decurg din
poziţia lor inferioară pe piaţa forţei de muncă şi din nivelul de salarizare
scăzut şi are ca idee de bază faptul că toate grupurile dintr-o societate ar
trebui să coexiste şi să aibă şanse egale. Aceste şanse egale ar trebui asigurate
prin mijloace legale şi administrative. Domeniul asistenţei sociale ar trebui
să ofere acces egal la servicii, dar şi ajutor special pentru îmbunătăţirea
condiţiilor sociale ale celor oprimaţi, drept compensaţie pentru lipsurile
multiple.
III. Pluralismul cultural. Ideea sa de bază este aceea că toate
grupurile ar trebui să coexiste, păstrându-și tradiţiile culturale specifice.
Dezvoltarea şi valorificarea diverselor modele culturale ar trebui încurajată,
iar cunoştinţele, experienţa şi înţelegerea diferitelor culturi ar trebui
răspândită. În această perspectivă, asistenţa socială ar trebui să contribuie
la sensibilizarea culturală, adică la acceptarea diferenţelor şi a diversităţii
culturale şi etnice din societate.
IV. Structuralismul. Are ca idee de bază faptul că diviziunile etnice
şi culturale sunt întărite de dominaţia economică şi culturală a grupurilor-
elită. Puterea este astfel exercitată de aceste grupuri dominatoare încât să
evite recunoaşterea oprimării minorităţilor, ceea ce conduce la rasism şi la

127
discriminare instituţională. În asistenţa socială, valorile ar trebui schimbate
astfel încât să fie promovată o practică antirasială. Atunci când vizează
grupurile de culoare, asistenţa socială structuralistă presupune lucrul în
alianță cu comunitățile şi organizațiile persoanelor de culoare, urmând
prioritățile lor, şi lucrul cu familiile de culoare, acceptând aşteptările şi
valorile acestora. O altă viziune se focalizează asupra îmbătrânirii şi a
persoanelor în vârstă, militând în special împotriva excluderii persoanelor
în vârstă de pe piaţa forţei de muncă, excludere care îi face dependenţi din
punct de vedere economic şi social de alţii.
V. Perspectiva grupurilor de culoare. Grupurile etnice şi
minoritare dezvoltă ele însele perspective cu privire la societate, perspective
marcate de istoria şi experienţa lor. Aceste grupuri au privilegiul
„epistemic” de a înţelege într-un mod mai direct experienţa trăită de cei
asupriţi, iar perspectivele lor ar trebui evaluate şi folosite pentru
îndrumarea dezvoltării sociale şi a prestării de servicii. În asistenţa socială,
aceasta presupune ajutarea persoanelor de culoare să participe la
dezvoltarea practicilor şi serviciilor, iar perspectivele lor să fie luate în
considerare în luarea deciziilor şi în constituirea politicilor sociale.
Deşi aceste perspective, ca şi multe altele, avansează valori care ar
trebui incluse în practica asistenţei sociale, totuşi, pentru a putea forma
fundamentul unei abordări distinctive, ele ar trebui însoţite de dezvoltarea
unor noi servicii şi de formularea unor noi obiective terapeutice.

5.7. Perspectivele privind empowerment şi advocacy

Ideile de empowerment („autonomizare/ împuternicire”) şi
advocacy („sprijinire/ susţinere”) îşi găsesc originea în teoriile critice,
feministe şi antidiscriminatorii, dar şi în practicile socio-democratice care
au drept scop capacitarea oamenilor de a depăşi barierele în atingerea
obiectivelor şi de a obţine acces la servicii (ibid.: 323). Strategiile de
empowerment se referă la ajutarea clienţilor să câştige puterea de decizie şi
128
de acţiune asupra propriilor vieţi, reducând efectul blocajelor personale şi
sociale şi sporind încrederea în sine şi capacitatea de a-şi folosi puterea.
Strategiile de advocacy se referă la ajutorarea clienților neputincioşi în faţa
indivizilor puternici şi a structurilor sociale, prin reprezentarea intereselor
lor.
Empowerment şi advocacy sunt idei privind rolul asistenţei sociale
care au generat teorii practice, pentru a încorpora în cadrul practicii
asistenţei sociale aspecte ale teoriilor critice şi radicale. Începând cu anii
’70, strategia de advocacy a fost încorporată în practica generală a asistenţei
sociale, în special în activitatea privind câştigarea de drepturi, iar teoria
autonomizării (empowerment) a fost dezvoltată pentru a oferi căi de
implementare a unor obiective radicale. Totuşi, practica bazată pe
empowerment ajută indivizii şi grupurile să depăşească barierele spre
autoîmplinire în cadrul structurilor sociale existente, ceea ce vine în
contradicţie cu scopurile de transformare la nivel social ale teoriei radicale
şi critice, ca şi cu scopurile de emancipare ale teoriei feministe şi ale celei
antidiscriminatorii (ibid.: 325). Cu toate acestea, atrag atenţia practicanţii
autonomizării, metodele sale pot conduce la un anumit progres social, prin
intermediul învăţării individuale şi în grup şi prin încurajarea participării
la mişcări sociale. De exemplu, un grup de femei dintr-o minoritate etnică
ar trebui ajutat în obţinerea unor resurse mai bune pentru familiile lor,
prin intermediul grupului de femei (un exemplu clasic de practicare a
empowerment-ului). Acest lucru le-ar putea da încredere să joace un rol mai
important în campaniile organizaţiilor pentru drepturile femeilor, ceea ce
ar reprezenta o consecinţă care poate contribui la emancipare (ibid.: 326).
5.7.1. Strategiile de empowerment (autonomizare)
Conceptul de empowerment poate fi tradus în limba română în mai
multe moduri (autonomizare, capacitare, abilitare, împuternicire – în
sensul de a da/ a acorda putere sau de a dezvolta puterea etc.) deși, probabil,
nici unul dintre termenii folosiți nu surprinde în totalitate exact sensul
129
termenului original. În timp ce L. Staples (1984) definește empowerment-
ul drept procesul de facilitare în vederea obținerii puterii, N. Wallerstein
și E. Bernstein (1994) se referă, când vorbesc despre empowerment, la
acțiunea socială care promovează participarea indivizilor, a grupurilor,
organizațiilor și comunităților cu scopul de a obține controlul asupra
propriilor vieți și asupra comunității, creșterea calității vieții, dar și justiția
socială și eficacitatea politică. Așadar, empowerment înseamnă, deopotrivă,
dezvoltarea abilităților de rezolvare a problemelor și de luare a deciziilor
pentru depășirea unor situații dificile, capacitarea indivizilor și a grupurilor
pentru a accesa resursele necesare unui trai decent și pentru a controla
aceste resurse, dar și sporirea puterii lor în raport cu instituțiile sociale în
scopul atingerii unor obiective semnificative (Buzducea, 2005: 141).
Tendinţele actuale în ceea ce priveşte empowerment-ul (cel mai
adesea întâlnit în română prin traducerea „autonomizare”) se îndreaptă
mai ales spre autoajutorare şi spre lucrul în grup. Asistenţa socială a
grupurilor are drept avantaj axarea pe valorile democratice, participative şi
umaniste. Ea poate, de asemenea, să ajute la depăşirea efectelor creării
dependenţei în urma îngrijirii instituţionalizate. Autonomizarea este
adecvată în special adulţilor, dovedindu-şi eficacitatea, de pildă, în lucrul
cu persoanele în vârstă (Stevenson, 1996). Aceasta se întâmplă deoarece
ajutorul reciproc la maturitate le permite oamenilor să împărtăşească
experienţe ale stigmatizării şi reduce izolarea (Payne, 2011). De exemplu,
E.O. Cox (1989) arată cum asistenţa socială a grupurilor poate fi folosită
pentru a sprijini persoanele în vârstă să răspundă unor probleme precum
menţinerea venitului, îngrijirea sănătăţii şi combaterea abuzurilor
împotriva lor.
J.A.B. Lee (2001) arată că strategiile de empowerment în asistenţa
socială ilustrează aspiraţia către justiţie socială şi grija faţă de comunităţi,
prin stimularea speranţei şi puterii în rândul oamenilor. Deşi provine din
activitatea cu minorităţile etnice, practica autonomizării poate fi aplicată

130
tuturor grupurilor lipsite de putere din societate, precum femeile,
vârstnicii sau persoanele cu diferite dizabilități. Lee consideră că, deşi
empowerment-ul de tip clinic vizează indivizi şi familii, în asistenţa socială
el ar trebui să fie orientat spre comunităţi. Ea susţine că sunt esenţiale trei
obiective în practica autonomizării/ „împuternicirii”:
1) Dezvoltarea unui sentiment, a unei aprecieri mai pozitive şi mai potente
faţă de sine;
2) Asimilarea cunoştinţelor şi dezvoltarea capacităţii de a ajunge la o
perspectivă critică asupra realităţilor sociale şi politice;
3) Cultivarea resurselor, a strategiilor şi competenţelor necesare pentru a
atinge scopuri personale şi colective.
Alţi autori care au contribuit la teoretizarea ideii de empowerment
au fost A. Mullender şi D. Ward (1991). Ei susţin că acţiunea de
autonomizare trebuie să fie „autodirecţionată” (de către utilizatorii
serviciilor), dar trebuie şi să se opună opresiunii. Viziunea lor implică
lucrul cu grupurile, întrucât: a) grupurile analizează mai clar situaţia şi
acţiunile cu care trebuie să se confrunte; b) doar prin acţiunea concertată
a grupurilor pot fi promovate răspunsuri împărtăşite la nivel social; c)
grupurile permit oamenilor să împartă resursele şi să iniţieze şi să
experimenteze împreună acţiunea. Modelul practicii autodirecţionate de
empowerment propus de Mullender şi Ward cuprinde cinci etape:
1. Preplanificarea: presupune constituirea unei echipe compatibile
pentru a conlucra, pentru a oferi sprijin pentru consultanţă, fiind de
acord cu principiile presupuse de empowerment.
2. Startul: înseamnă conexiunea cu utilizatorii ca parteneri şi organizarea
grupului în comun, prin „planificare deschisă”.
3. Pregătirea grupului pentru acţiune: grupul este ajutat să analizeze care
probleme trebuie atacate, de ce există aceste probleme şi cum se poate
produce schimbarea.
4. Acţiunea: membrii grupului duc la bun sfârşit acţiunile stabilite.

131
5. Preluarea: asistenţii sociali încep să se retragă, iar membrii grupului
revăd ce s-a realizat, observă şi analizează legături, identifică probleme
noi, văd legăturile dintre noile probleme şi vechile probleme, decid ce
acţiuni să întreprindă. Acest proces continuă de-a lungul vieţii grupului
(apud Payne, 2011: 337).
Conlucrarea este, în această concepție, de preferat, deoarece oferă
o experienţă mai vastă pentru utilizatorii serviciilor şi le oferă mai mult
sprijin. Există cinci principii ale practicii bazate pe empowerment (idem):
1. Toţi oamenii dispun de abilităţi, înţelegere şi capacitate; este
necesar să recunoaştem mai degrabă aceste calităţi decât aspectele
negative.
2. Oamenii au drepturi, deosebit de relevante fiind dreptul de a fi
ascultaţi, de a-şi controla propriile vieţi, de a alege să participe sau
nu la activităţi, de a-şi defini problemele şi de a acţiona.
3. Întotdeauna problemele oamenilor reflectă aspecte structurale sau
societale, ele fiind rezultatele oprimării, politicii, economiei şi a
puterii.
4. Când acționează în colectiv, oamenii pot fi mai puternici; de aceea
practica ar trebui să promoveze și să consolideze conlucrarea, lucrul
în grup și în colectiv.
5. Activitățile realizate și practicarea lucrurilor susţinute trebuie să
implice facilitarea, nu controlarea sau continuarea/ provocarea
oprimării.
În viziunea lui B. Solomon (1976) asistența socială trebuie să se
axeze mai mult pe schimbarea instituțiilor sociale decât pe schimbarea
indivizilor, iar asistenții sociali trebuie să își asume un rol activ în acest
proces. De asemenea, strategiile de empowerment pot contribui la această
schimbare, întrucât ele trebuie să îi ajute pe clienți să înțeleagă
complexitatea structurilor de putere, dar și faptul că acestea pot fi
schimbate. Totodată, scopurile empowerment-ului trebuie să vizeze

132
capacitarea clienților de a se autopercepe drept potențiali agenți ai
schimbării, ca și abilitarea lor pentru a accesa resursele necesare și pentru a
găsi soluții la propriile probleme. În acest proces, asistenții sociali trebuie
văzuți ca facilitatori și ca parteneri în rezolvarea problemelor. Deși teoria
empowerment-ului dezvoltată de Solomon (1976) a fost folosită inițial
pentru lucrul cu grupurile de culoare, ea a putut fi aplicată ulterior și altor
grupuri și comunități marginalizate și oprimate (Buzducea, 2005: 142).
5.7.2. Strategiile de advocacy (sprijinire/ susţinere)
Advocacy („sprijinirea/ susţinerea”) se referă la acel aspect al
asistenţei sociale de a „reprezenta” clientul, de a fi purtătorul lui de cuvânt,
încercând să-i prezinte cauza şi să pledeze în favoarea acesteia. Acest aspect
s-a dezvoltat ca urmare a necesităţii, în multe cazuri, de a reprezenta
persoanele fără putere în faţa unor grupuri/ organizaţii puternice sau în
faţa unor instituții. Ca şi în cazul avocaţilor, cu a căror profesie se face
analogie, asistenții sociali depun eforturi pentru a „câştiga”, acest câştig
materializându-se în acele beneficii la care persoana asistată este
îndreptăţită în mod legal, dar pe care, din diferite motive, încă nu le-a
putut obţine. Advocacy devine din ce în ce mai importantă în contextul
sistemelor complexe, birocratice de protecţie socială, care fac dificil accesul
la beneficii şi prestaţii. Aşadar, advocacy a fost concepută ca un serviciu
pentru clienţi. Pot fi diferenţiate patru tipuri de servicii de advocacy pentru
clienţi (Freddolino et al, 2004):
1. Protejarea oamenilor vulnerabili.
2. Crearea suportului care întăreşte funcţionarea.
3. Susţinerea identităţii şi a controlului.
4. Protejarea şi înaintarea plângerilor şi a apelurilor; aici se poate face
distincția între:
4.1. Susţinerea (advocacy) de caz – oferită de profesionişti
pentru a îmbunătăţi accesul oamenilor la acele beneficii la
care sunt îndreptăţiţi în mod legal;
133
 4.2. Susţinerea (advocacy) cauzei – care vizează promovarea
schimbării sociale în beneficiul grupurilor sociale din care
provin clienţii.
O caracteristică importantă a practicii bazate pe advocacy se
întemeiază pe drepturile sociale, care vizează garantarea faptului că
personale asistate beneficiază de serviciile şi de măsurile sociale la care au
dreptul (Payne, 2011: 326). De-a lungul anilor ’80 ai secolului XX s-a
dezvoltat o practică specifică de advocacy, care a început ca proces de
sporire a capacităţii persoanelor cu boli mintale şi deficienţe de învăţare de
a-şi dirija propriile vieţi. Pe parcurs, s-a dezvoltat o mişcare care avea scopul
de a oferi asistenţă în obţinerea drepturilor civile în cadrul instituţiilor şi a
drepturilor de externare din instituţii, acolo unde erau ţinute prin
constrângere (Brandon et al, 1995). Această mişcare a început în ţările
scandinave, după care s-a dezvoltat şi în SUA şi Marea Britanie (Payne,
2011: 327). Ea a avut un rol deosebit de important în promovarea
independenţei persoanelor cu dizabilităţi.
R.L. Schneider şi L. Lester (2001) diferenţiază două aspecte ale
advocacy (susţinerii): pe lângă „reprezentare”, ei vorbesc şi despre
„influenţă”.
Reprezentarea implică exclusivitate, ceea ce înseamnă că asistentul
social acţionează doar pentru client, fără a avea în acelaşi timp alte
responsabilităţi faţă de o agenție, şi reciprocitate, ceea ce presupune o relaţie
deschisă şi de egalitate între asistentul social şi client. Reprezentarea poate
fi statuată prin comunicare scrisă sau orală, în amândouă cazurile fiind
necesar să se acorde atenție structurării, scopului, planificării timpului şi
consideraţiilor strategice.
Influenţa are legătură cu încercarea de a schimba deciziile sau
politicile în legătură cu problemele care afectează clientul (apud Payne,
2011: 340). Influența nu presupune neapărat exclusivitatea sau
reciprocitatea, deoarece asistentul social-avocat poate acţiona în numele

134
mai multor clienţi sau poate ridica o problemă care afectează mai mulţi
clienţi. Uneori clienţii pot fi chiar anonimi şi nu sunt implicaţi în proces.
Acesta este aspectul „influenţă” al advocacy, şi nu cel de „reprezentare”.
În timp ce aspectul „reprezentare” este mai mult întrebuinţat
pentru susţinerea (advocacy) de caz, aspectul „influenţă” este mai des folosit
pentru susţinerea (advocacy) cauzei, în aceasta din urmă fiind incluse şi
urmărirea realizării de schimbări legislative, ca şi de schimbări la nivelul
procedurilor administrative şi politicilor sociale.

5.8. Avantaje, critici şi limite ale perspectivelor radicale și critice

Printre deschiderile/ avantajele acestor perspective şi teorii se
numără:
• Ca şi perspectivele sistemice, perspectivele radicale şi critice în asistenţa
socială au reprezentat un răspuns la tradiţia anterioară, psihologică,
oferind o viziune comprehensivă, la nivel social, pentru problemele
specifice asistenţei. Ele integrează explicaţiile structurale în practică,
îndepărtându-se de explicaţiile pe baza psihologiei individuale. De
aceea, se poate spune că sunt holiste, adică au o viziune de ansamblu
asupra vieţii clienţilor, ceea ce oferă posibilitatea unei perspective mai
corecte asupra naturii problemelor lor. Mai mult, ele sunt
transformaţionale, deoarece ţintesc transformarea socială în scopul
îmbunătăţirii vieţii celor care sunt slabi, nu au putere, sunt discriminaţi
etc. O altă deschidere este focalizarea asupra conştientizării, adică
încercarea de a-i ajuta pe oameni să înţeleagă şi să fie capabili să critice
modalitatea în care structurile sociale sunt implicate în oprimarea lor,
şi să identifice şi să întreprindă acţiuni cu consecinţe practice. Nu în
ultimul rând, perspectivele radicale și critice sunt emancipatoare,
deoarece se centrează pe câștigarea drepturilor și pe eliberarea celor
oprimați de restricțiile impuse de ordinea socială existentă.

135
• Şi feminismul are ca principală deschidere creşterea conştientizării şi
reflecţia, ca strategii de stimulare a conştiinţei şi a schimbării. Mai mult,
teoria feministă este una dintre perspectivele care au contribuit
hotărâtor la practica unor relaţii de dialog, de egalitate şi de
empowerment, mai ales prin lucrul de grup, ceea ce a avut un impact
deosebit pentru îmbunătăţirea vieţii unor categorii de persoane (femei
de culoare, femei victime ale violului sau violenţei etc.). De asemenea,
ele au contribuit la realizarea unor schimbări benefice în practica
asistenţei sociale.
• Abordările privind antidiscriminarea şi sensibilizarea culturală şi etnică
prezintă avantajul de a aduce în discuţie aspecte acute în multe societăţi,
precum discriminarea, opresiunea, inegalitatea, rasismul şi conflictele
etnice, şi de a încerca găsirea unor soluţii pentru combaterea acestora.
În asistenţa socială, ele au promovat ca parte importantă a practicii
sensibilizarea socială, etnică şi multiculturalismul.
• Perspectivele privind empowerment şi advocacy au contribuit la
dezvoltarea strategiilor de autoajutorare şi de participare a indivizilor şi
a comunităţilor la luarea unor decizii care îi afectează, ca şi la
promovarea strategiilor privind persoanele cu deficienţe. Ele pun
accentul pe metode de grup care promovează solidaritatea şi creşterea
nivelului de conştientizare. Sunt abordări care vizează scopuri esenţiale
pentru asistenţa socială, precum: autonomizarea și „împuternicirea” (în
sensul de facilitare în vederea obținerii de către clienți a puterii și
controlului asupra propriilor vieți); reprezentarea clienților în faţa unor
structuri puternice, în scopul obţinerii beneficiilor la care au dreptul;
dar şi influenţarea mediului social mai larg, vizând scopuri strategice
precum schimbări legislative, schimbări la nivelul politicilor şi
schimbări ale procedurilor administrative.
În schimb, printre limitele, respectiv criticile aduse acestor
perspective teoretice putem aminti:

136
• Unii autori consideră că teoriile radicale, inclusiv structuralismul
radical, sunt mai degrabă ideologii decât teorii. Cu alte cuvinte, nu oferă
explicaţii care să poată fi testate empiric. Teoriile radicale sunt deficitare
la capitolul „linii directoare” pentru practica asistenţei sociale. Teoria
critică a încercat să remedieze acest deficit, bazându-se în special pe
tehnicile constructelor sociale care permit clienţilor (în special cei
marginalizați și excluși) să se facă auziţi şi să li se răspundă; cu toate
acestea, ea este deficitară la capitolul „probleme emoţionale” ale
clienţilor. Multe critici atrag atenţia asupra concentrării acestei teorii pe
aspectele sociale şi materiale şi pe promovarea unor servicii precum
consilierea privind drepturile la asistenţă socială (Payne, 2011: 273),
ignorând în schimb umanitatea clienţilor şi problemele lor emoţionale
şi personale.
• Abordarea feministă a fost criticată în special pentru faptul că nu oferă
o perspectivă pentru o aplicare mai generală, deoarece atenţia şi
prioritățile sale sunt limitate la problemele femeilor. De asemenea, ea
este deficitară la capitolul cercetare. Deşi există multe exemple de
practică feministă în care sunt folosite grupuri pentru autonomizare
(empowerment) şi pentru dezvoltarea împărtăşirii şi sprijinului reciproc
al femeilor, ca şi pentru a proteja femeile împotriva violenţei, o mare
parte a teoriei feministe nu are un program explicit de practică (ibid.:
293). Alte critici ale feminismului s-au referit la tratarea femeilor ca
fiind o singură categorie, fără a se recunoaşte diversitatea femeilor, a
comunităţilor şi a relaţiilor acestora.
• Criticile asupra abordărilor şi practicilor antidiscriminatoare și
antiopresive se centrează asupra pretenţiilor lor de a prescrie
comportamente şi atitudini corecte, adecvate controlului profesional a
ceea ce este considerat asupritor sau discriminatoriu (ibid.: 322). De
asemenea, li se poate imputa abordărilor de acest gen şi faptul că nu au
tratat îndeajuns sau chiar au omis unele forme de opresiune care

137
 caracterizează multe societăţi, precum opresiunea religioasă, oprimarea
din motive politice, tortura şi alte diverse forme de nerespectare a
drepturilor omului.
• Abordările axate pe sensibilizare culturală şi etnică au fost criticate în
special pentru focalizarea excesivă asupra influențării tuturor formelor
de asistenţă socială, în detrimentul creării unor modele specifice de
practică.
• Principala limită a abordărilor privind empowerment şi advocacy este
lipsa lor de eficienţă în cazul clienţilor incapabili să dobândească putere
şi control asupra propriilor vieţi sau a clienţilor care au nevoie de
protecţie, ca urmare a faptului că au fost dezamăgiți sau induși în eroare
în legătură cu posibilitatea propriei autonomizări (ibid.: 343). Din
perspectivă radicală şi critică, tehnicile de empowerment sunt criticate ca
urmare a focalizării lor asupra depășirii de către indivizi şi/sau grupuri
a barierelor spre autoîmplinire în structurile existente, în loc să aibă ca
prioritate schimbarea sau transformarea în ansamblu a structurilor
sociale. O limită a strategiilor de advocacy este riscul de a crea
dependenţă, atunci când aspectul „reprezentare a clientului” nu este cu
grijă îndeplinit de către asistentul social. În astfel de cazuri, în loc ca
persoana asistată să devină independentă şi „împuternicită” să se ajute
singură, ea devine dependentă de asistentul social care o „reprezintă” în
faţa altor indivizi, grupuri, instituţii sociale.

Lectură suplimentară pentru această temă:

Burrell, G., & Morgan. G. 1979. Sociological Paradigms and
Organizational Analysis. Heinemann, pp. 1-37.
http://faculty.babson.edu/krollag/org_site/org_theory/Scott_articles/bu
rrell_morgan.html.
Buzducea, Doru. 2005. Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura
Polirom, Iaşi – Subcapitolul „Strategiile de empowerment ”, pp. 141-144.

138
Corrigan, Paul; Leonard, Peter. 1978. Social Work Practice under
Capitalism: A Marxist Approach. Macmillan, London.
Dominelli, Lena. 2002. Feminist Social Work Theory and Practice.
Palgrave Macmillan, Basingstoke and New York.
Fook, Jan. 1993. Radical Casework: A Theory of Practice. Allen, Unwin,
St Leonards.
Fook, Jan. 2002. Social Work: Critical Theory and Practice. Sage,
London.
Glazer, Mark. Structuralism.
http://www.utpa.edu/faculty/mglazer/Theory/structuralism.htm.
Howe, David. 2001. Introducere în teoria asistenţei sociale. Editura
MarLink, UNICEF: Bucureşti – Capitolul 12 („Cei ce ridică gradul de
conştientizare”) – parţial: „Asistenţa socială feministă” pp. 95-97;
Capitolul 13 („Practica radicală”), pp. 98-102; Capitolul 14
(„Revoluţionarii”), pp. 103-111; Capitolul 15 („Asistenţa socială
marxistă”), pp. 112-118.
Lee, Judith A.B. 2001. The Empowerment Approach to Social Work
Practice: Building the Beloved Community. Second Edition. Columbia
University Press, New York.
Mullender, Audrey; Ward, David. 1991. Self-Directed Groupwork:
Users Take Action for Empowerment. Whiting & Birch, London.
Payne, Malcolm. 2011. Teoria modernă a asistenţei sociale. Editura
Polirom, Iași – Capitolul 11 („De la perspectiva radicală la perspectivele
critice”), pp. 253-276; Capitolul 12 („Perspectiva feministă”), pp. 277-
295; Capitolul 13 („Antidiscriminarea şi sensibilitatea culturală şi etnică”),
pp. 297-322; Capitolul 14 („Autonomizare şi advocacy”), pp. 323-343.
Schneider, Robert L.; Lester, Lori. 2001. Social Work Advocacy. A New
Framework for Action. Brooks/Cole, Belmont CA.

139
 Capitolul 6

PERSPECTIVA UMANISTĂ

În acest capitol vor fi tratate o serie de teorii, abordări și modele

care pot fi încadrate în perspectiva umanistă, perspectivă care pune în
centrul preocupărilor sale omul, privit ca ființă cugetătoare, rațională,
capabilă și liberă să acționeze și să își decidă propria soartă. Capitolul
debutează cu o prezentare succintă a umanismului și existențialismului,
curentele filosofice ale căror idei au inspirat dezvoltarea unor teorii privind
viața și organizarea socială, precum interpretivismul și interacționismul
simbolic, dar și a unor viziuni orientate spre acțiune și schimbare, precum
umanismul radical, ale căror principale teze sunt expuse, de asemenea, în
acest prim subcapitol. În continuare vor fi abordate câteva din aplicaţiile
umaniste şi interacționiste în asistenţa socială, precum abordările centrate
pe client, asistenţa socială interacţionistă și practica umanistă radicală. Va
fi prezentată, apoi, analiza tranzacţională, care, deși înglobează idei similare
psihanalizei, cum ar fi credința că unele probleme ale oamenilor își au
rădăcinile în copilăria timpurie, este mai adesea privită ca o formă a terapiei
umaniste, deoarece principiile sale fundamentale se bazează pe ipoteza că
oamenii sunt responsabili, agenţi autonomi care au energia şi capacitatea
de a-şi controla vieţile şi de a-şi rezolva problemele. În ultima parte a
capitolului vor fi scoase în evidență principalele aspecte ale lucrului cu
grupurile de tip umanist, urmând ca în final să fie discutate contribuțiile
aduse de aceste teorii și avantajele pe care ele le oferă practicii asistenţei
sociale, ca și limitele și aspectele care le-au adus critici.

141
6.1. Umanismul. Existențialismul. Interpretivismul. Interacţionis-
mul. Umanismul radical
Umanismul şi existenţialismul reprezintă două curente filosofice
de seamă, care au exercitat o influenţă importantă asupra dezvoltărilor
teoretice din sociologie şi psihologie, dar şi din asistenţa socială. Multe
concepte şi abordări din cadrul lor sunt legate, de asemenea, de viziuni
asupra lumii de tip constructivist, care vor fi tratate în capitolul următor.
Curentul umanist, care stă la baza Renașterii, și care a reabilitat atât
literatura Antichității greco-latine, cât și reflecția personală (Julia, 1999:
351), a avansat o doctrină morală care recunoaște în om valoarea supremă,
opunându-se atât fanatismului religios, cât și etatismului politic, care
sacrifica individul în numele rațiunilor de stat. Fiind valoarea supremă,
omul este, în concepție umanistă, el însuși un scop în sine, și nu un mijloc.
Ideea de bază a umanismului este capacitatea fiinţelor umane conştiente de
a raţiona, de a face alegeri şi de a acţiona liber, neinfluenţate de zei şi religie.
De asemenea, umanismul este asociat cu democraţia, ca urmare a credinţei
în capacitatea oamenilor de a valoriza şi participa împreună la controlarea
propriilor destine. Umanismul este diferit de „a fi uman”, care se referă la
tratarea cu bunăvoinţă a oamenilor, ca urmare a aprecierii umanității lor
(Payne, 2011: 206).
Existenţialismul a preluat ideea umanistă a situării omului în
centrul preocupărilor sale și a pus accentul pe capacitatea distinctivă
umană de a-și trăi libertatea în primul rând pe planul conștiinței (Roth;
Rebeleanu, 2011: 315). Ideea de bază a acestui curent filosofic este aceea
că „existența precedă esența” (Sartre, 1943), cu alte cuvinte omul însuși
este cel care trebuie să dea un sens vieții sale și să devină o ființă rațională.
Așadar, omul nu este decât ceea ce face el din sine însuși (Julia, 1999: 108).
Preocuparea majoră a existenţialismului este, astfel, ce semnificaţie dau
fiinţele umane existenţei lor. Acest curent filosofic se concentrează pe
capacitatea oamenilor de a obţine puterea personală pentru a-şi controla
142
vieţile şi de a schimba ideile care le guvernează modul de a trăi. În această
concepţie, oamenii sunt acceptaţi atât ca „subiecte”, cât şi ca „obiecte”,
adică ei acţionează, însă sunt afectaţi şi de mediu. Acesta din urmă poate
conţine inclusiv experienţe şi suferinţe absurde şi alienate (Payne, 2011:
206). Unele idei din teoriile feministe au tangenţă cu umanismul şi
existenţialismul, deoarece ele se concentrează asupra experienţei
împărtăşite a femeilor în dezvoltarea unei conştiinţe a poziţiei lor sociale
asuprite (ibid.: 207).
Interpretivismul este o abordare de tip umanist. Conform acestuia,
lumea socială nu poate fi înţeleasă decât în mod subiectiv. De aceea este
important punctul de vedere al indivizilor, ideile şi intenţiile lor,
experienţele lor subiective. Atunci când încercăm să aflăm sau să ne
ocupăm de problemele oamenilor, trebuie mai întâi să înţelegem cum arată
lumea socială din punctul de vedere al celor pe care vrem să-i ajutăm
(Howe, 2001: 74), cum interpretează ei această lume. Oamenii îşi creează
activ lumea care îi înconjoară, idee consonantă cu ideea constructivistă
după care oamenii îşi creează/ construiesc, prin intermediul interacţiunilor
cu alţii, propriile lor realităţi şi identităţi sociale. În viziune interpretivistă,
oamenii nu pot fi studiați ca și cum ar fi obiecte; este nevoie ca
investigatorul social să înțeleagă punctele de vedere subiective ale
indivizilor și să capteze experiența lor de viață (idem). Fiinţele umane nu
sunt sau nu rămân pasive în faţa unor forţe impersonale din societate; ele
contribuie la construirea societăţii. Totuşi, schimburile umane au loc în
ritmuri prestabilite, într-un cadru social care presupune o manieră
ordonată a interacţiunilor. Încă de timpuriu în viaţa lor, oamenii învaţă să
dea un sens şi o interpretare lumii sociale din jur, prin acordarea de
semnificaţii subiective lucrurilor. Aceste sensuri şi semnificaţii sunt
învăţate prin interacţiunile cu ceilalţi.
Interacţionismul simbolic este principala perspectivă sociologică
centrată asupra interacţiunilor sociale. Ideea sa centrală este aceea că

143
oamenii acţionează conform unor simboluri ale lumii exterioare pe care le
păstrează în minte, simboluri pe care le învaţă/ creează pe baza interpretării
interacţiunilor dintre ei şi lumea exterioară, folosind limbajul. Ca şi în
viziunea constructivistă şi în cea umanistă, interacţionismul simbolic vede
comportamentul uman nu ca pe o simplă reacţie la mediul ambiant, ci ca
pe un proces interactiv de formare a acestui mediu. De asemenea, entități
precum societatea, instituțiile, clasele sociale sau conștiința colectivă nu
există independent de interacțiunile sociale (Boudon et al, 1996: 140).
O perspectivă distinctă în cadrul umanismului este umanismul
radical. Acesta reprezintă o combinare a unor idei umaniste cu idei din
teoria conflictului şi din teoriile radicale, având, de asemenea, o
importantă trăsătură militantă, politică. În concepţia umanismului radical,
individul şi subiectivitatea sunt consideraţi prin prisma existenţei într-o
societate guvernată de conflicte (Howe, 2001: 89). Ca şi în curentul
umanist general, şi umaniştii radicali consideră că individul creează lumea
în care trăieşte, însă această lume este dominată de inechitate. „Natura
societăţii şi starea conştiinţei individuale sunt relaţionate. Examinarea
acestei relaţii conduce la o critică radicală a întregii societăţi, mai ales a
modului în care societatea afectează individul. Multe din problemele pe
care le au oamenii, fie că sunt personale, psihologice sau sociale, pot fi
înţelese numai în termenii caracteristicilor dezumanizante ale societăţii
moderne” (idem). Ca şi structuraliştii radicali, şi umaniştii radicali propun
acţiunea, pentru a elibera întregul potenţial al spiritului uman din capcana
inechităţilor sociale ale sistemului capitalist. Programul de acţiune
umanist-radical are ca prim obiectiv conştientizarea de către oameni a
modului în care experienţa socială, mai ales în societatea capitalistă, le
limitează gândirea, le modelează percepţiile, le canalizează dorinţele (ibid.:
91). Prin efortul „conştientizării de sine”, indivizii îşi pot recăpăta
adevărata esenţă şi pot schimba societatea în care trăiesc.

144
6.2. Aplicaţii umaniste şi interacţioniste în asistenţa socială
Teoriile şi modelele de practică din asistenţa socială având la bază
viziuni umaniste şi interacţioniste se centrează pe ideea că fiinţele umane
încearcă să dea un sens, un înţeles lumii pe care o experimentează.
Modelele umaniste iau în calcul faptul că interpretările de sine ale
oamenilor, ca şi interpretările pe care ei le dau lumii sociale, sunt valide şi
valoroase. De aceea, asistenţii sociali ar trebui să îi ajute pe oameni să
dobândească aptitudini pentru a se analiza pe sine şi pentru a explora
semnificaţiile personale pe care le dau lumii percepute şi care îi afectează
(Payne, 2011: 208).
Acest ajutor trebuie oferit, însă, printr-o abordare numită de
umanişti „non-directivă”. Acesta presupune respectarea clientului,
valorizarea punctelor sale de vedere asupra evenimentelor, dându-i
posibilitatea să-şi exploreze trăirile. Aşadar, înseamnă a da maximă atenţie
nevoilor exprimate de client şi problemelor pe care acesta le acuză.
Asistentul social trebuie să încerce să înţeleagă toate acestea şi să
împărtăşească clientului ce a înţeles și, de asemenea, să ajute persoana
asistată să recunoască semnificația și valoarea propriei experiențe de viață.
Stabilind un climat de încredere şi căldură umană, clientul capătă
convingerea că poate să facă faţă nevoilor. El este încurajat să preia
controlul asupra propriului viitor şi destin. Toate acestea pot fi îndeplinite
doar dacă abordarea este focalizată pe persoana asistată.
6.2.1. Abordările centrate pe client
Au fost folosite iniţial în consiliere, apoi şi în lucrul cu familiile şi
cu grupurile mici. Cel mai important autor umanist în domeniul terapiei
care a avut o influenţă în asistenţa socială este Carl Rogers (ibid.: 210).
Implicarea asistenţilor sociali în activitatea de consiliere şi formare a dus la
transpunerea ideilor sale în asistenţa socială. Pe lângă contribuţia
hotărâtoare în ce priveşte terapia propriu-zisă, o altă contribuție

145
semnificativă a lui Rogers a fost formularea condiţiilor necesare unei terapii
de succes. Aceste condiţii presupun ca activitatea asistenţilor sociali să fie
percepută de clienţi astfel: a) asistenţii sunt sinceri şi potriviţi pentru relaţia
terapeutică (adică ceea ce spun şi fac le reflectă cu adevărat personalitatea
şi atitudinile reale, intenţia lor nefiind aceea de a influenţa clienţii); b) ei
au o consideraţie pozitivă necondiţionată pentru clienţi; c) ei empatizează cu
viziunile clienţilor asupra lumii (idem). Aceste idei pot fi adaptate unui
concept mai general care caracterizează asistenţa socială umanistă centrată
pe client: asistenţii sociali trebuie, din acest punct de vedere, să
demonstreze: 1) onestitate şi autenticitate; 2) căldură, respect şi acceptare;
3) înţelegere empatică. Evidenţele empirice au confirmat că acestea sunt
elementele esenţiale într-o relaţie terapeutică eficientă.
Conform lui Rogers (1951), abordarea asistentului social ar trebui
să fie non-directivă, tolerantă, ea trebuie să implice „ascultare activă”,
„empatie pură” şi „prietenie autentică”. Pentru Rogers, toți oamenii
dispun de potențialul de a fi umani. Ca urmare a credinţei lui în unicitatea
fiecărui client, el a respins diagnoza şi clasificarea condiţiilor. Fiecare client
trebuie tratat ca individ unic. Ideile mai târzii ale lui Rogers s-au extins
prin includerea acestor deziderate umaniste în activitatea comunitară, în
organizaţii şi schimbări politice (Payne, 2011: 210). Propunerea sa era de
a-i face pe oameni capabili să-şi folosească „puterea personală” pentru a-şi
atinge obiectivele. Așa cum am menționat, în viziunea sa toate ființele
umane sunt înzestrate cu o astfel de putere. Îndepărtându-se de
psihanaliză, Rogers a dezvoltat un mod practic care să fie reversul tehnicilor
freudiene (Howe, 2001: 76). Terapeutul nu este un tehnician expert.
Clientul este cel care ştie cel mai bine care este problema ce trebuie să fie
explorată şi ce este de făcut. În această ecuație, relaţia dintre client şi
asistent are o importanţă majoră.
Urmând ideile generale ale lui Rogers, şi alţi autori mai recenţi
(Wilkes, 1981; Goldstein, 1984; England, 1986) au dezvoltat abordări

146
centrate pe client. Lucrările acestor autori au în comun orientarea spre
persoană şi experienţa subiectivă. Ei folosesc termeni precum: centrare pe
persoană, empatie, intuiţie, dragoste, respect, împărtăşirea sentimentelor.
Conform acestor autori, singura modalitate eficientă de învăţare este cea
experienţială. În spirtul aceste şcoli de gândire şi practică, un bun asistent
social este un om creativ, iar asistenţa socială este o artă (Howe, 2001: 82).
În acest model, asistenţii sociali se află într-o relaţie de egalitate cu clienţii.
Ei nu intră în această relaţie ca „experţi”, ca tehnicieni specializaţi în
„repararea” psihicului clientului. Asistenţii nu emit judecăţi de valoare la
adresa clienţilor, nu comandă acestora ce şi cum să facă, ci îi acceptă în
totalitate aşa cum sunt. Ei devin mai degrabă „tovarăşi de drum” pentru
clienţi, petrec mult timp cu aceștia, explorând împreună cine este şi încotro
se îndreaptă clientul şi concentrându-se mai ales pe „aici şi acum” (idem).
În tot acest timp, un bun asistent social este cel ce manifestă interes şi
afecţiune.
Terapia, consilierea sau orice întreprinde asistenţa socială se poate
reduce, în această perspectivă, la discuţii (ibid.: 76). Oamenii, oriunde s-
ar afla, caută alţi oameni care să le asculte necazurile, cărora să le
împărtășească problemele lor. Însă dincolo de ascultare, ei trebuie să simtă
şi căldură, iubire, înțelegere şi empatie. În această viziune, nu este nimic
intelectual sau complicat în ajutorarea celorlalţi; baza este, de fapt, simplă:
ajutorarea se face din iubire și din bunăvoinţă. Desigur, pentru aceasta este
nevoie ca asistentul social să simtă nevoile clientului, dar şi propriile
emoţii, experienţe şi propriul sine. El trebuie să aibă încredere în intuiţie
şi să nu-i fie teamă să o accepte. Aşadar, acest punct de vedere umanist nu
consideră că asistenţa socială este o ştiinţă socială aplicată. Metodele
ştiinţelor sociale îşi au originea în metodele din ştiinţele naturale,
pozitiviste, care presupun orientare spre un scop bine delimitat, măsurare,
evaluare etc. Or, spun reprezentanţii curentului umanist, practica
asistenţei sociale nu ar trebui să fie de tip pozitivist, adică obiectivă şi

147
utilitaristă, transformând asistenţa socială într-o ramură a tehnologiei.
Eventual în cazurile simple principiile ştiinţelor sociale l-ar putea ajuta pe
asistentul social. Însă de cele mai multe ori cazurile de asistenţă socială nu
sunt simple, ele cuprind numeroase aspecte non-tangibile, care nu pot fi
„măsurate”. Oamenii nu sunt „maşini”, iar modul în care trebuie să-i
înţelegem este diferit de modul de înţelegere a funcţionării maşinilor.
Pentru a înţelege şi a ajuta oamenii este nevoie nu de „unelte”
metodologice pozitiviste, ci de empatie şi compasiune. În multe probleme
umane, empatia este mai importantă decât tehnologia. Fără compasiune,
spun reprezentanții acestor abordări, asistența socială este un vid (ibid.:
82). Există o „artă de a ajuta”, pe care asistenţii trebuie să şi-o dezvolte. De
pildă, ei nu trebuie să intervină necondiţionat în vieţile oamenilor, ci
trebuie să dezvolte o grijă neposesivă care să lase clientul să-şi aleagă
drumul (ibid.: 84). Asistenții sociali trebuie să se folosească de imaginaţie
şi de capacitatea de a rezona la experienţele celorlalţi. În acest proces,
intuiţia este esenţială, şi nu numai atât: modul intuitiv de a-i simţi pe
ceilalţi produce o înţelegere care devine parte integrantă a sinelui
asistentului social. Astfel, el câştigă înţelegerea nu explorând aspectele
externe, ci articulând propria conştiinţă (ibid.: 85). Scopul „metodei
umaniste”, miza acestei metode subiective este căutarea semnificaţiilor: în
viaţă, în evenimente, în relaţiile cu ceilalţi. Asistenţii sociali trebuie să
asculte, dar să asculte cu atenţie şi să caute semnificaţiile care stau la baza
acţiunilor şi care influenţează gândurile şi emoţiile clienţilor. Perceperea
sinelui, atât din partea asistentului, cât şi a clientului, este în centrul unei
practici de bună calitate. Desigur, înţelegerea semnificaţiilor nu are nici o
valoare dacă nu este comunicată şi recunoscută reciproc (ibid.: 86). Aşadar,
comunicarea este un alt element de bază al practicii umaniste. Ea
presupune o activitate reciprocă, incluzând recepţionare şi răspuns
(feedback). Dacă o comunicare este bună, ea conduce la înţelegere
mutuală.

148
 În concluzie, coordonatele practicii umaniste sunt următoarele: a)
relaţia/construirea relaţiei dintre client şi asistent are o importanţă majoră;
relaţia trebuie să fie una de „egalitate”; calitatea relaţiei determină succesul
acţiunii de asistenţă socială; b) scopul metodei subiective este căutarea
semnificaţiilor, care duce la înţelegerea experienţei, iar mijlocul este
comunicarea reciprocă; c) în tot acest proces este nevoie de intuiţie,
utilizarea sinelui, empatie. Aşadar, nu există o delimitare clară a unor
secvenţe ale procesului: evaluare, stabilire a problemei, implementare. Aici
ţinta este identificarea perspectivei clientului asupra problemei şi
desprinderea semnificaţiilor acesteia, ceea ce îl ajută să recunoască valoarea
şi semnificaţia experienţei sale de viaţă (ibid.: 87). Această abordare este,
deci, mai degrabă descriptivă şi expresivă, decât explicativă.
6.2.2. Asistența socială interacționistă
Abordarea interacționistă pune mai puţin accent pe „relaţie” şi mai
mult pe „interacţiune”, se vorbeşte mai puţin de iubire, şi mai mult de
nevoia de empatie „metodică” (ibid.: 77). Totuşi, nu lipsesc
„ingredientele” paradigmei umaniste: se consideră că oamenii acţionează
cu un scop; acţiunile lor iau în considerare ceea ce fac şi spun ceilalţi; se
interpretează faptele şi întâmplările; se caută semnificaţii; se consideră că
situaţiile se definesc în interacţiunile dintre oameni, iar oamenii acționează
cu un scop, dar în conformitate cu ceea ce ei cred şi simt.
Şi în această perspectivă, asistenţii sociali ar trebui în primul rând
să înțeleagă semnificaţiile subiective pe care clienţii le atribuie ei înşişi
experienţei lor, şi nu să le „măsoare” comportamentul sau să îi „evalueze”
psihologic. Aşadar, asistentul va fi interesat mai întâi să pătrundă în lumea
clientului. Semnificaţiile sunt generate de contexte sociale precum
căsnicia, familia, şcoala, munca, procedurile legale. Asistenţii învaţă, de
asemenea, să îi înţeleagă pe clienţi în aceste contexte sociale, deoarece
„realitatea” lor este construită social (idem). De exemplu, societatea este
cea care „etichetează” anumite comportamente ca fiind „deviante” sau
149
„anormale” (handicapul mintal, consumul de droguri, infracţiunea etc.).
Prin diferite mecanisme sociale, persoana etichetată ca deviantă este
constrânsă să se conformeze etichetei și, printr-un proces de redefinire a
sinelui, ajunge să își reorganizeze comportamentul în acord cu identitatea
deviantă. Abordarea interacţionistă se concentrează atât asupra procesului
prin care oamenii sunt etichetaţi, cât şi asupra: a) reacţiei lor la etichetare
şi b) reacţiilor celor care etichetează. În această paradigmă, dacă modificăm
„construcţia” socială a unei anumite experienţe, putem modifica şi
semnificaţia acordată ei. Prin aprecierea semnificaţiilor, asistentul social îl
poate ajuta pe client să își redefinească sinele și, în ultimă instanță, să își
recunoască valoarea propriei vieţi. Aceasta produce autenticitatea care îl
poate conduce pe client către înţelegerea responsabilităţii pe care o are
pentru acţiunile sale.
6.2.3. Practica umanistă radicală
Programul de acţiune al umaniştilor radicali presupune că oamenii
ar trebui să devină conştienţi de modul în care experienţa socială, mai ales
în societatea capitalistă, le limitează gândirea, le modelează percepţiile, le
canalizează dorinţele (ibid.: 91). Toate fenomenele sociale care ţin de
politică, justiţie, religie sunt, din acest punct de vedere, creaţii ale omului,
iar multe dintre ele îl oprimă şi îl domină. Prin efortul „conştientizării de
sine”, ființele umane îşi pot recăpăta adevărata esenţă şi pot schimba
societatea în care trăiesc (idem). În această perspectivă, asistenţii sociali ar
trebui să îmbine grija faţă de individ cu critica politică. Deşi scopul este
schimbarea socială, „ruta” trece prin „puterea de înţelegere” a clientului,
aceasta fiind platforma pe care se iniţiază schimbarea radicală (ibid.: 92).
În această viziune, societatea este cea care reprezintă o problemă
pentru individ, în timp ce el nu trebuie considerat o problemă a societăţii.
În societatea capitalistă, singurătatea şi depresia, disperarea şi sentimentul
că viaţa este o rutină au început să fie considerate normale, ca fiind „esenţa
condiţiei umane”. În fapt, problemele indivizilor trebuie văzute în directă
150
relaţie cu contextul social în care au loc. De aceea, asistentul social trebuie
să facă o analiză a circumstanţelor sociale, a relaţiei dintre situaţia personală
şi contextul social. Această analiză trebuie să fie sensibilă la trăirile
subiective, dar şi la climatul social şi politic în care apar aceste trăiri. El
trebuie să-i ajute pe clienţi să vadă această legătură, să înţeleagă cum
socialul şi politicul le modelează vieţile, cum îi declară pe unii „slabi” iar
pe alţii „puternici”. Societatea este cea care permite ca unii să fie judecaţi,
în timp ce alţii judecă. Miza asistenţei sociale ar trebui să fie aceea de a-i
ajuta pe oameni să devină conştienţi de aceste aspecte şi să-şi recapete
controlul asupra propriului psihic şi asupra propriei vieţi.
Aşadar, practica umanistă radicală propune două scopuri
asistenţiale: 1) ridicarea gradului de conştientizare şi de înţelegere a celor care
fac parte din grupuri defavorizate, supuse unor forme de subjugare; ei
trebuie să înveţe să recunoască modul în care cei ce deţin puterea le
influenţează viaţa; 2) recăpătarea controlului de către clienţi asupra
propriilor destine; aceasta înseamnă şi ajutorarea lor de a căpăta controlul
asupra serviciilor şi resurselor, pentru ca acestea să vină în întâmpinarea
nevoilor lor reale; clienţii nu trebuie să fie recipienţi pasivi ai serviciilor, ci
producători activi şi consumatori de resurse (ibid.: 94). Metodele pentru
îndeplinirea acestor scopuri sunt: a) controlul indivizilor asupra propriilor
conştiinţe şi b) controlul indivizilor asupra propriilor vieţi. Prima metodă
constă în implicarea indivizilor în găsirea propriilor căi prin care să devină
conştienţi de condiţia lor şi de situația care promovează şi perpetuează
această condiţie (idem). Deși ridicarea gradului de conştientizare poate fi
practicată de asistentul social cu clientul său pe bază personală, mai
frecvent se utilizează metoda lucrului cu grupurile de oameni care au
întâmpinat probleme asemănătoare. Grupul ajută oamenii să-şi exploreze
mai bine experienţa şi situaţia, să recunoască modul în care sunt
influenţaţi, ca și valorile şi normele impuse de societate. În grup oamenii
se ajută unii pe alţii să se înţeleagă mai bine (pe ei înșiși și pe ceilalţi) şi,

151
astfel, este facilitată sporirea responsabilităţii, a libertăţii şi a puterii. A
doua metodă este în strânsă legătură cu prima, deoarece ea decurge din
implicaţiile acesteia. Ființele umane nu doar că trebuie să îşi controleze
propria conştiinţă, dar trebuie să îşi controleze şi propria situaţie și propria
viață. Ei trebuie să încerce să schimbe împrejurările care le influenţează
comportamentul şi să devină responsabili în mod activ pentru a-şi înţelege
nevoile, a-şi defini problemele şi a găsi soluţiile. Clienții pot explica mai
bine propriile dificultăţi, nu experţii profesionişti. De asemenea, ei au
capacitatea de a genera propriile soluţii. De multe ori, în asistenţa socială
practicată în societăţile capitaliste, clienţii sunt menţinuţi în starea de
obiecte pasive, neputincioase în faţa „expertizei” efectuate de medici,
psihologi, profesori, asistenţi sociali etc. Adesea, „soluțiile” oferite de acești
specialiști perpetuează, de fapt, problemele clienților, în loc să contribuie
la rezolvarea lor. În realitate, susține umanismul radical, soluțiile cele mai
bune pot veni doar de la clienții înșiși. De aceea, ei trebuie să devină
subiecţi activi, cu conştiinţă de sine, responsabili şi capabili să-şi organizeze
propriile vieţi, să-şi creeze propriile soluţii şi să-şi determine propriile
destine.

6.3. Analiza tranzacţională

Fondatorul acestei teorii este considerat a fi Eric Berne (1961,
1964), iar Thomas A. Harris (1967) este cel care a continuat cercetările în
această direcție și a contribuit la dezvoltarea teoriei. Teoria are unele
legături cu psihanaliza, mai exact cu structurile personalităţii delimitate de
aceasta. Totuşi, analiza tranzacțională este mai degrabă privită ca o formă
a terapiei umaniste, întrucât, spre deosebire de teoria psihanalitică mai
deterministă, principiile sale fundamentale se bazează pe ipoteza că
oamenii sunt responsabili, agenţi autonomi care au energia şi capacitatea
de a-şi controla vieţile şi de a-şi rezolva problemele, însă întâmpină

152
dificultăți în a acţiona astfel numai ca urmare a eşecurilor din tiparele de
comportament din copilăria timpurie (Payne, 2011: 218).
Analiza tranzacțională este o teorie despre personalitatea umană,
considerată optimistă și ușor de aplicat în practica asistenței sociale, ca
urmare a dinamismului său și a sistemului terapeutic rapid, direct și
contractual pe care îl propune. Ea subliniază aspectele cognitive, raționale
și comportamentale ale procesului terapeutic, scopul său fiind rescrierea
scenariului de viață printr-o atitudine activă și asertivă (Buzducea, 2005:
153). Ceea ce o face deosebit de atractivă pentru practica asistenţei sociale
este faptul că poate fi aplicată unei game largi de probleme și unei varietăți
de clienţi, tehnicile sale putând fi adaptate terapiei individuale, celei de
grup, dar și terapiei familiale și maritale.
6.3.1. Modelul stadiilor eului. Analiza structurală și analiza
tranzacţională
Există mai multe direcții ale analizei tranzacționale, două dintre ele
fiind analiza structurală și analiza tranzacţională.
Analiza structurală pornește de la un model teoretic al stadiilor
eului. Acesta pleacă de la presupoziţia că personalitatea noastră are trei
„stări ale eului”, trei modalităţi de a gândi lumea. Cele trei stadii de bază
ale eului, care sunt active, dinamice și observabile, coexistă în fiecare
individ. Acestea sunt asociate cu modele tipice de comportament:
1) Stadiul eului-părinte reprezintă o colecţie de comportamente,
sentimente și gânduri reproduse din influențele părinților sau ale altor
figuri parentale; sunt atitudini specifice tipului de interdicţii pe care
un părinte consideră că poate să le impună unui copil, şi tipului de
percepţii pe care un copil le poate avea despre o astfel de atitudine.
De multe ori acest stadiu este urmarea identificării cu unul dintre
părinți, aflându-și, deci, originea în familie și în mediul socio-cultural
și fiind raportat unor norme, reguli, credințe și atitudini morale
învățate în copilărie și impregnate de influența familiei și culturii.
153
 2) Stadiul eului-copil conţine trăiri şi atitudini rămase din copilărie, în
general mai mult centrate pe sine, dar şi necontrolate, spontane şi
potenţial creative și intuitive; este vorba despre sentimente, gânduri și
comportamente „rejucate” din copilărie. Acest stadiu reprezintă o
stare regresivă a eului, un psihic arhaic, dominat de dorințe copilărești
(Buzducea, 2005: 155).
3) Stadiul eului-adult gestionează, predominant raţional, relaţiile dintre
toate stadiile eului şi lumea exterioară; este un arbitru între
revendicările eului-copil și ale eului-părinte (idem). Conține
răspunsuri directe, în forma unor gânduri, comportamente,
sentimente la situaţiile hic et nunc (aici și acum), fiind o instanță
obiectivă, logică, realistă, lucidă, factuală și adaptativă, fără implicații
emoționale.
Aceste concepte se aseamănă cu structurile personalităţii delimitate
de psihanaliză: eul-părinte ar corespunde supraeului; eul-copil – Id-ului
(sinelui), iar eul-adult – ego-ului (eului). Cu toate acestea, analiza
tranzacțională este mai puţin interesată de tranzacţiile interne dintre părţile
minţii, impulsuri și reacții iraționale.
Două dintre stadiile eului descrise mai sus se divid, la rândul lor,
în substadii: stadiul eului-părinte se subdivide în părinte critic și părinte
educativ, în timp ce stadiul eului-copil se subdivide în copil liber și copil
adaptat. Stadiul eului-adult este indivizibil.
Părintele-critic se referă la acea parte a personalității care valorizează
regulile, care găsește greșeli și critică, fiind în același timp asertivă și directă.
Criticismul poate fi pozitiv, vizând protejarea altor persoane și
impulsionarea lor, dar poate fi și negativ, atunci când în orice fac
persoanele din jur sunt văzute doar greșeli și defecte. Indivizii la care
domină acest eu de părinte-critic la modul negativ pot deveni despoți,
opresivi, dogmatici, dictatoriali.

154
 Părintele-educativ este acea parte a personalității afectivă, empatică,
grijulie. Și în acest caz sensul de „educativ” poate fi pozitiv, când este
oferită protecție echilibrată și sinceră, dar și negativ, când protecția este
dezechilibrată (insuficientă, caz în care persoana pare indiferentă la nevoile
celor din jur, sau excesivă, caz în care persoana îi „sufocă” pe cei din jurul
său) sau induce devalorizarea celor pe care ar trebui să îi protejeze.
Copilul-liber se referă la partea personalităţii care îi conferă
persoanei spontaneitate, caracter ludic, naturalețe. Această „libertate”
poate fi pozitivă, în acest caz persoana fiind naturală, creativă, artistică,
expresivă, neîncorsetată de reguli rigide, dar și negativă, când persoana nu
are limite și nu respectă reguli, poate fi prea nerăbdătoare, impulsivă, fără
control.
Copilul-adaptat este partea conformistă, adaptabilă și supusă a
personalităţii. Și „adaptarea” poate lua o formă pozitivă, când persoana este
echilibrată, conformându-se fără probleme regulilor și normelor atunci
când situația o cere și adaptându-se ușor unor condiții sau situații noi.
Sensul negativ se poate manifesta fie prin supunere fără discernământ la
orice, fie prin înclinație spre depresie, lipsă de speranță sau sentimente de
neputință și disperare.
Toate aceste stadii și substadii coexistă în interiorul fiecărui om,
chiar dacă unele din ele într-o manieră latentă. Ele se află într-un dialog
permanent și dinamic unele cu altele, funcționând într-o stare de
dependență unele față de altele. De aceea, atunci când apare o modificare
într-o anumită stare a eului, apar schimbări și în celelalte stări. O
personalitate „sănătoasă” are nevoie de o dezvoltare armonioasă și distinctă
a tuturor stadiilor eului (ibid.: 157).
Un proces terapeutic fundamentat pe viziunea analizei structurale
trebuie să fie precedat de o introspecție a clientului, făcută la sugestia
terapeutului. Prin această introspecție clientul începe realizarea propriei
sale analize structurale, prin care el identifică sau învață să identifice și să

155
diferențieze diferitele stadii ale eului și să evalueze posibilitățile și
modalitățile specifice de manifestare a tipurilor de eu în propriul caz. În
acest fel clientul începe propria investigare și se pregătește pentru
metamorfozarea propriei personalități (ibid.: 171).
Analiza tranzacţională are în vedere modul în care stările eului
unei persoane interacţionează cu cele ale altei persoane. Tranzacţiile
reprezintă „unitatea” de comunicare interpersonală, bazându-se pe
legătura stimul-răspuns dintre două stări ale eului a două persoane diferite
(ibid.: 164). O interacțiune socială sau o comunicare implică o serie de
tranzacții; într-o conversație între două persoane, de exemplu, sunt
tranzacționate de fapt șase stări ale eului (3 + 3). În funcție de forma acestor
tranzacții comunicarea continuă, este alterată sau stopată (idem). Aceste
schimburi între stările eului oamenilor pot fi pozitive (de încredere,
afecțiune, apreciere, valorizare) sau negative (de dominare, umilire,
ridiculizare etc.); pot fi, de asemenea, deschise (au loc la nivel social) sau
latente sau ascunse (când se desfășoară la nivel psihologic). Probleme în
tranzacţii pot apărea atunci când mesajele, deschise sau ascunse, implică
stări diferite ale eului (Payne, 2011: 218), dar și când există discrepanțe
majore între tranzacțiile deschise (sociale) și cele ascunse (psihologice).
O tipologie a tranzacțiilor este următoarea:
a) Tranzacțiile complementare – au loc atunci când vectorii tranzacționali
sunt paraleli, adică stările eului implicate sunt similare. Așadar, răspunsul
vine de la același stadiu al eului ca și stadiul eului care a trimis stimulul.
Într-o tranzacție complementară, comunicarea poate continua la nesfârșit.
b) Tranzacțiile încrucișate – se întâmplă atunci când vectorii tranzacționali
nu sunt paraleli, adică stadiul eului care a trimis stimulul și stadiul eului
care răspunde nu coincid. Astfel, răspunsul este destinat unei stări a eului
care este alta decât cea care a trimis stimulul. Din această cauză,
comunicarea poate fi întreruptă.

156
c) Tranzacțiile ulterioare – implică, de asemenea, mai multe stări ale eului,
dar aceste tranzacții au loc pe două planuri simultane: un plan explicit,
manifest, conștient, deschis (social), respectiv un plan ascuns, subînțeles,
implicit, secundar (psihologic). De multe ori, mesajele psihologice sunt
comunicate nonverbal, prin mijloace precum gesturile, mimica (expresia
feței), privirea, postura corpului etc., și implică alte stări ale eului decât
cele sociale. De obicei conținutul nivelului psihologic cuprinde mesaje
realizate între stadiile Părinte-Copil sau Copil-Părinte, în timp ce
conţinutul nivelului social este format din mesaje Adult-Adult (Buzducea,
2005: 166).
În multe interacțiuni umane primează tranzacțiile la nivel
psihologic și tocmai de aceea acestui nivel ar trebui să i se acorde o
importanță sporită atunci când se dorește înțelegerea comunicării și a
substratului interacțiunilor sociale. În opinia lui E. Berne (1961),
comportamentul nonverbal reprezintă adevărata comunicare dintre
oameni, restul formelor de comunicare fiind „zgomote”. Așadar, pentru a
înțelege cu adevărat o interacţiune este nevoie să urmărim cu atenție
nivelul psihologic al acesteia și să decodificăm mesajele ascunse.
În practica asistenţei sociale analiza tranzacţională poate fi utilizată
de către asistenți pentru a afla care dintre stările eului sunt implicate în
tranzacţiile în care clienții sunt implicați şi pentru a ajuta persoanele
asistate să folosească comunicarea într-un mod mai constructiv și mai
eficient.
6.3.2. Scenariile de viață și analiza jocurilor
Așa cum am văzut, comunicarea dintre oameni este departe de a fi
simplă. De fapt, comunicarea directă, deschisă și onestă este destul de rar
întâlnită. După Thomas A. Harris (1967), oamenii dezvoltă începând cu
copilăria timpurie – ca urmare a interacțiunilor cu părinții și cu alte
persoane – scenarii de viață care, pe parcursul vieții, se cristalizează ca
strategii de supraviețuire. Fiecare persoană poate fi subsumată unui
157
scenariu existențial, de pe poziția căruia comunică și relaționează cu alte
persoane. Harris (1967) a delimitat patru scenarii de viață (sau poziții de
bază în viață), care se reflectă în comportamentele și modalitățile de
relaționare ale oamenilor:
Poziţie de bază în viaţă Semnificaţie
(scenariu existențial)
Eu sunt OK – tu eşti OK Te simţi bine atât în ceea ce te priveşte, cât şi
faţă de alţii.
Eu sunt OK – tu nu eşti OK Te simţi bine în ceea ce te priveşte, dar nu şi în
ceea ce-i priveşte pe alţii. Astfel, ai tendința să îi
critici și să îi blamezi pe alţii pentru propriile
tale probleme.
Eu nu sunt OK – tu eşti OK Nu te simţi bine în ceea ce te priveşte şi îi
percepi pe ceilalţi ca fiind mai capabili şi mai
puternici decât tine. Astfel, tinzi să te simţi
inferior şi incompetent tot timpul.
Eu nu sunt OK – tu nu eşti OK Eşti critic atât cu tine, cât şi cu ceilalţi.

Tabelul 6: Cele patru scenarii de viață în viziunea lui Thomas A.

Harris (1967; 1973)
Primul scenariu, eu sunt OK – tu ești OK, denotă o biografie de
câștigător. O astfel de persoană a avut experiențe pozitive în copilărie,
nevoile sale fizice și afective fiindu-i îndeplinite cu dragoste și acceptare.
Această „biografie” se relevă în modul „sănătos” al persoanei de relaționare
și de raportare la alți oameni.
Cel de-al doilea scenariu, eu sunt OK – tu nu ești OK, relevă un
mod de raportare la lumea înconjurătoare impregnat cu frustrare și mânie.
O astfel de persoană a fost tratată în copilărie cu indiferență și ironie, ceea
ce a dus la cristalizarea unei personalități insensibile și agresive, care are
tendința de a-i blama pe ceilalți (în afară de propria persoană) pentru
diversele probleme. În cazuri extreme, indivizii care se încadrează într-un
astfel de scenariu de viață pot deveni paranoizi.

158
 Al treilea scenariu, eu nu sunt OK – tu ești OK, denotă o biografie
de persoană înclinată către depresie și neputință. Unei astfel de persoane
nu i-au fost îndeplinite nevoile de bază în copilărie, ceea ce a dus la
cristalizarea unui comportament defensiv și a unei atitudini de inferioritate
și neputință. Sentimentele predominante la cei care se încadrează în acest
scenariu existențial sunt teama, vinovăția, renunțarea, depresia. În cazuri
extreme, se poate ajunge la nevroze, acțiuni de autodistrugere și suicid.
Cel de-al patrulea scenariu, eu nu sunt OK – tu nu ești OK, este cea
mai nefastă formă de scenariu de viață, deoarece exprimă inutilitate și
zădărnicie. În acest caz, nu doar propria persoană nu este valorizată (cum
se întâmpla în scenariul precedent), ci nimeni nu este considerat bun,
capabil sau valoros. Și rădăcinile acestui scenariu se găsesc în copilărie,
când o astfel de persoană a avut parte doar de reacții și răspunsuri negative.
Ca urmare, a experimentat renunțarea forțată și lipsa de speranță. Scenariul
este specific persoanelor psihotice care, în cazuri extreme, pot ajunge la
ospiciu, la închisoare sau chiar la morgă (Buzducea, 2005: 161).

Figura 8: Reprezentarea grafică a scenariilor de viață (Harris, 1967; 1973,

apud Buzducea, 2005: 162)
159
 Prin intermediul insight-ului terapeutic se poate acționa în direcția
schimbării scenariilor de viață. De asemenea, uneori la această schimbare
pot contribui și factorii externi. Scopul unei terapii este acela de a ajunge
la obținerea unui scenariu existențial „sănătos” sau „normal”.
Analiza jocurilor vizează identificarea modelelor de interacţiune şi
comportament. Conform acestei viziuni, oamenii au trei grupuri de nevoi
emoţionale (Payne, 2011: 218):
1. Nevoia de stimulare, pe care o împlinesc prin activităţi artistice, de
recreare şi de muncă.
2. Nevoia de recunoaştere, care este realizată primind din partea altora
stroke-uri verbale sau nonverbale, pozitive sau negative (de
exemplu, o mulţumire sau un zâmbet, o critică sau o încruntare).
Stroke-urile sunt, așadar, răspunsurile din partea partenerilor de
comunicare, utilizate ca puncte de reper pentru clarificarea
relațiilor și intențiilor (Roth; Rebeleanu, 2011: 317).
3. Nevoia de organizare în viaţă, în special a timpului.
Experienţele de viaţă și tiparul de stroke-uri cu care persoanele se
obișnuiesc în copilărie stabilesc scenariul de viață (poziţia de bază în viaţă).
Acesta descrie modul în care individul se simte faţă de el însuși şi faţă de
alţii, precum şi atitudinea sa generală faţă de lume (Payne, 2011: 219).
Jocurile apar atunci când în tranzacţii sunt activate în același timp
atât nivelul social, cât și nivelul psihologic al comunicării. Iau astfel naștere
o serie de „tranzacții ulterioare”, care pot fi superficiale, plauzibile și
aparent nemotivate (Buzducea, 2005: 169). Ele pot fi înțelese și ca
mecanisme defensive sau ca trucuri sau strategii care confirmă scenariul de
viață caracteristic pentru un anumit individ.
Orice om dispune de un repertoriu de jocuri la care apelează în
funcție de situațiile și nevoile vieții, și în funcție de rolurile pe care trebuie
să le adopte sau îndeplinească pe scena vieții. Așa cum am văzut anterior,
comunicarea are loc în plan social, însă „în spate”, ascuns, există și un mesaj
160
secret, în plan psihologic. De aceea, ne referim la jocuri ca la un repertoriu
de jocuri psihologice, care se joacă între doi sau mai mulți parteneri. În
funcție de situație, de partener, de moment sau de context se face apel la
un anumit tip de joc psihologic, iar această selecție este influențată de
experiențele de comunicare din copilăria timpurie, când indivizii au
învățat să construiască diferite strategii pentru a fi valorizați și a obține
recunoașterea.
Jocurile sunt modele tipice de „tranzacţii ulterioare” care se repetă,
reflectând şi promovând poziţii (scenarii existențiale) dăunătoare în viaţă
(Payne, 2011: 219). Iată un exemplu de astfel de joc psihologic:
Dialogul la nivel social (deschis):
Soțul (Eul-Adult): „De data aceasta cât au costat pantofii?”.
Soția (Eul-Adult): „300 de lei”.
„Adevărata” comunicare are loc, însă, la nivel psihologic (latent,
ascuns):
Soțul: „Cheltuiești mult prea mult, irosești banii”.
Soția: „Tot timpul mă critici și mă controlezi”.
Cum, de obicei, partenerii de dialog sunt conştienţi de mesajul
ascuns, fiecare dintre ei va reacționa în consecință, adică într-un mod
negativ. Soțul se simte furios, iar soția atacată. În unele cazuri, primul
poate deveni agresiv, iar soția poate avea o reacție depresivă.
Trăsăturile specifice jocurilor psihologice sunt următoarele
(Buzducea, 2005: 169):
- Repetitivitatea: se referă la tendința de a rejuca, circumstanțial, un joc,
odată ce acesta fost jucat o dată; selecția jocului depinde de context,
dar structura lui rămâne aceeași indiferent de partener și de situație;
- Neimplicarea Eului-Adult: tocmai ca urmare a repetitivității jocurilor,
Eul-Adult nu mai este implicat, astfel că persoanele ajung să nu mai fie
conștiente de ceea ce fac;

161
- Sentimentul de neîmplinire: aceste jocuri psihologice nu aduc satisfacție
nici uneia din părți; ele determină un sentiment de neîmplinire;
- Confuzia: tocmai ca urmare a lipsei de comunicare explicită, deschisă,
jocurile psihologice dau naștere la confuzie și la interpretări greșite ale
mesajelor;
- Influențarea „tranzacțiilor ulterioare” dintre parteneri: tranzacțiile
ulterioare dintre parteneri se schimbă, ele fiind marcate de
transmiterea mesajului la nivel psihologic, ascuns („adevăratul mesaj”).
E. Berne (1964) vorbește, totuși, și despre o serie de avantaje ale
jocurilor psihologice:
- Avantaje psihologice interne: prin jocurile psihologice se mențin și se
consolidează convingerile personale ale indivizilor;
- Avantaje psihologice externe: prin intermediul acestor jocuri se evită
situațiile neplăcute și axiogene;
- Avantaje sociale interne: jocurile psihologice contribuie la
(pseudo)socializare;
- Avantaje sociale externe: astfel de jocuri psihologice oferă subiecte și
teme de discuție partenerilor sau membrilor unui grup;
- Avantaje biologice: jocurile psihologice contribuie la întărirea
comportamentelor;
- Avantaje existențiale: în ultimă instanță, jocurile psihologice confirmă
poziția sau scenariul de viață al persoanei.
În orice caz, pentru a ajunge la realizarea unei comunicări
autentice, trebuie să fie identificate diferitele tipuri de jocuri psihologice,
decodificate și corect interpretate.
În ceea ce privește practica asistențială în care este aplicată o terapie
bazată pe această teorie, asistenţii sociali trebuie să analizeze jocurile cu
clienţii, astfel încât aceștia să le înţeleagă şi să le evite în favoarea unor
interacţiuni mai satisfăcătoare.

162
6.3.3. „Triunghiul dramaturgic” al tranzacțiilor relaționale și analiza
script-urilor
Stephen Karpman (1968), student al lui E. Berne, urmând ideile
acestuia, a dezvoltat un model social al interacțiunilor umane, cunoscut în
special ca „triunghiul dramaturgic” al interacţiunilor umane, care viza
interacţiunile distructive care pot să apară între persoanele aflate în
conflict. Așadar, acest model se referă la tranzacțiile relaționale conflictuale
sau tensionate. El a definit trei roluri într-o tranzacție conflictuală:
persecutor, salvator și victimă, pe care le-a poziționat într-o reprezentare
grafică într-un triunghi cu vârful în jos, cu persecutorul și salvatorul în
pozițiile de sus, iar victima în cea de jos (Karpman, 1968):

Figura 9: „Triunghiul dramaturgic” al lui S. Karpman (1968)

Karpman considera cele trei roluri ca fiind trei aspecte sau „fațete”
ale dramei; el ales termenul de „triunghi dramaturgic”, și nu „triunghi
conflictual” deoarece a intenționat ca „victima” din modelul său să nu
reprezinte efectiv o victimă, ci mai degrabă pe cineva care se simte și

163
acţionează ca o victimă. Caracteristicile celor trei roluri sunt următoarele
(idem):
Rolul într-o
tranzacție Trăsături specifice Atitudine
relațională
conflictuală
Se simte victimizată, oprimată, rușinată, „Săracul de
fără putere, înfrântă, lipsită de speranță și mine”
de ajutor; pare incapabilă să ia decizii, să „Sunt fără
rezolve probleme, să se autoanalizeze sau ajutor”
Victima să aibă vreo satisfacție în viață. De obicei
caută un persecutor care să îi confirme
statutul de victimă, dar și un salvator care
să îi dea sentimentul de salvare, dar care să
și contribuie la perpetuarea sentimentelor
sale negative, de neputință, specifice
autovictimizării.
Se simte vinovat dacă nu ajută și dacă nu „Lasă-mă să te
salvează; totuși, acțiunile sale au efecte ajut”
negative, întrucât contribuie la „Știu mai bine
dependența victimei și la întreținerea ce este de făcut”
Salvatorul sentimentelor acesteia de inferioritate. De
fapt, prin atitudinea sa și energia
consumată pentru a-i „salva” pe alții,
încearcă să evite propria anxietate și
propriile probleme (deghizate în forma
nevoilor victimei și a grijii față de aceasta).
Este cel care blamează, critică, controlează, „Este doar vina
Persecutorul oprimă, desconsideră, devalorizează; este ta”
autoritar, rigid, mânios; se comportă cu „Nu ești în stare
superioritate. de nimic”

Tabelul 7: Rolurile dintr-o tranzacție relațională conflictuală după S.

Karpman (1968)

164
 Inițial, un triunghi dramaturgic debutează cu o victimă și un
persecutor, urmând ca ulterior să fie implicați și alți jucători (salvatorul).
Tendința este ca rolurile să fie habituale, adică cineva adoptă fie rolul de
victimă, fie pe cel de salvator sau persecutor. Participanții învață aceste
roluri habituale în familia de origine. Totuși, rolurile nu sunt statice, și de
aceea pot să apară diferite scenarii. De exemplu, se poate întâmpla ca o
victimă să se transforme în salvator, iar un salvator să devină un persecutor
ș.a.m.d. Chiar dacă un participant are un rol cu care se identifică cel mai
mult, odată ce intră în triunghi, este de presupus că va face o rotație
completă a acestuia, trecând prin toate rolurile posibile.
Motivațiile participanților la joc (la tranzacția conflictuală) sunt
nevoile psihologice, cel mai adesea latente, neexprimate, frecvent
inconștiente, care determină persoanele să se comporte într-o manieră pe
care ele o consideră justificată, fără a recunoaște disfuncționalitatea și chiar
daunele pe care o astfel de situație le poate aduce. Rolurile adoptate pot fi
văzute ca strategii de a „smulge” valorizarea din partea celorlalți,
„valorizarea” fiind, desigur, văzută diferit de pe fiecare dintre cele trei
poziții.
Analiza script-urilor (termenul script fiind preluat de Karpman
din cinematografie, el însuși fiind interesat de actorie și membru al Screen
Actors Guild ) este preocupată de studierea modului în care tranzacţiile din
trecut au condus la pozițiile de bază actuale în viaţă (scenariile existențiale,
ca și rolurile adoptate) şi, de asemenea, a modului cum acestea sunt
reflectate în jocuri. Karpman a fost interesat de schimbarea rolurilor și de
analiza frecvenței script-urilor (numărul de roluri schimbate într-o
anumită unitate de timp).
Pornind de la modelul lui Karpman, Acey Choy (1990) a conceput
un model terapeutic care vizează conştientizarea pacienților în legătură cu
rolurile cu care intră într-o tranzacție și modificarea acestora. După Choy,
persoanele care se simt victime trebuie încurajate să își recunoască și să îşi

165
accepte vulnerabilitatea, dar și să devină mai conștiente de sine și de
propria capacitate de a-și rezolva problemele (fără ajutorul unui salvator);
persecutorul ar trebui încurajat să se întrebe ce dorește de fapt, să se
autovalorizeze fără a avea nevoie de o victimă pentru aceasta, să fie asertiv
și puternic, dar fără a aplica pedepse și critici altora; în fine, salvatorul
trebuie încurajat să arate preocupare și grijă, dar fără a exagera și fără a
rezolva probleme pentru alții; de asemenea, el ar trebui ajutat să
conștientizeze că și el însuși are probleme și încurajat să fie responsabil și
să-și abordeze propriile probleme. Choy a reprezentat grafic dezvoltarea sa
teoretică sub numele de „triunghiul câștigătorului”:

Figura 10: „Triunghiul câștigătorului” după A. Choy (1990)

*
În concluzie, analiza tranzacțională este o formulare interactivă a
comportamentului, accentuând modelele de comunicare, ceea ce o apropie
de o teorie mai convenţională a comunicării2. Deşi există unele analogii cu
psihanaliza, legăturile sale cu aceasta nu sunt prea puternice, din moment

2
Teoria comunicării este tratată în capitolul următor.
166
ce analiza tranzacțională nu operează cu impulsuri instinctuale, şi nici cu
explicaţii deterministe (Payne, 2011: 219).

6.4. Lucrul cu grupurile de tip umanist (U. Glassman şi L. Kates)

Urania Glassman şi Len Kates (1990) au dezvoltat o abordare
umanistă a lucrului cu grupurile. În această concepţie umanistă, grupurile
sunt caracterizate de un proces, care este „ajutorul reciproc democratic” în
rândul membrilor săi, şi un scop, reprezentat de schimbările pe care vrem
ca procesul să le producă. Perspectiva derivă din valori democratice şi
umaniste (apud Payne, 2011: 221). Diferenţele dintre membrii grupului
îmbogăţesc şi descriu următoarele aspecte despre oameni: a) valoarea şi
capacitatea inerente; b) responsabilitatea unuia faţă de altul în viaţa socială;
c) dreptul de a adera şi a fi inclus; d) dreptul de a participa şi a fi ascultat;
e) dreptul la auto-exprimare și la libera exprimare; f) dreptul la libertatea
de alegere; g) dreptul de a chestiona şi a provoca profesioniștii (idem).
Conform celor doi autori, grupurile se dezvoltă într-o serie de
etape, iar comportamentul oamenilor şi temele interacţiunii de grup sunt
reprezentative în cadrul etapelor. Teoria umanistă presupune ca membrii
să utilizeze dezvoltarea grupului în mod activ, în vederea dezvoltării lor
personale. Aceste etape sunt (idem):
1. „Nu suntem responsabili”. În această primă etapă, membrii
abordează grupul cu precauţie, fiind nesiguri de normele grupului.
Asistentul social îi ajută să exploreze modalităţile de comportare în grup şi
previne situația în care un membru încearcă să impună norme externe.
2. „Suntem responsabili”. Este posibil ca unii membri să încerce să
îşi impună agenda sau direcţia asupra grupului. Poate exista rezistenţă la
acest lucru din partea celorlalţi, creându-se o stare conflictuală. Asistentul
social trebuie să prevină escaladarea conflictului și să îi ajute pe membrii
grupului să exploreze diferitele consecinţe ale propunerilor de reguli; în
această etapă grupul începe să adopte norme.
167
 3. „Te luăm la bord”. În această etapă este decisă „soarta”
asistentului social. Membrii grupului se preocupă dacă să apeleze la
asistentul social sau să îi refuze implicarea. Asistentul social îi ajută să
exploreze diferite modalități și căi de a-şi aduce fiecare contribuţia,
implicând şi acceptarea şi explorarea motivelor pentru apariţia şi
durabilitatea atitudinilor de supunere și consimţământ, respectiv de
ostilitate şi respingere.
4. „Sanctuar”. Membrii percep grupul ca fiind mai satisfăcător şi
mai puţin complicat decât viaţa reală şi îl văd ca pe o evadare din
problemele lor. Asistentul social îi ajută să folosească securitatea pe care au
creat-o și câștigat-o în grup pentru a o aplica problemelor reale.
5. „Acesta nu mai este bun”. Odată ce se ajunge la problemele din
„viața reală”, de dincolo de grup, este posibil ca membrii grupului să nu
vrea să își asume riscul de a se confrunta cu aceste probleme. Poate apărea
sentimentul de siguranţă lezată și de dezamăgire față de grup. Asistentul
social trebuie să îi ajute pe membrii grupului să reţină experienţa
apreciabilă a suportului grupului, sprijinindu-i către orientarea și
abordarea propriilor problemelor.
6. „Suntem în regulă şi capabili”. Ca urmare a sentimentului de
confort și siguranță conferit de posibilitatea de a fi ajutaţi de grup, membrii
acestuia învaţă că pot face faţă unor probleme dificile. Ei capătă încrederea
că pot să-și urmeze scopurile și să-și rezolve problemele. Membrii folosesc
deprinderile achiziționate în grup, având o gamă variată de astfel de
deprinderi din care pot să aleagă. Asistentul social îi ajută în procesul de
luare a deciziilor și în depășirea ezitărilor atunci când sunt confruntați cu
problemele dificile.
7. „Doar încă puţin”. Această ultimă etapă este dificilă, întrucât
membrii grupului doresc să păstreze securitatea acestuia, din moment ce
ea a fost atât de utilă în a-i ajuta în problemele lor. Asistentul social trebuie
să îi ajute să utilizeze experienţa grupului pentru a-și gestiona mai eficient,

168
pe cont propriu, problemele, valorizând astfel progresul făcut şi
confirmând utilitatea lucrului în grup.
Obiectivele asistenţei sociale umaniste a grupurilor sunt să dezvolte
sistemul democratic de ajutor reciproc şi, concomitent, să îi ajute pe membrii
grupului să-şi exprime şi să-şi gestioneze/ înfăptuiască scopul. Pentru
realizarea acestor obiective, asistenţii sociali pot folosi ca tehnici (ibid.:
223):
Muncă solicitantă, coordonare, viziune încrezătoare şi sprijin. Prin această
tehnică asistenţii sociali încurajează membrii grupului să meargă mai
departe atunci când stagnează. Asistenții trebuie să fie activi şi pozitivi,
mai degrabă decât neutri şi reflexivi.
Implicarea de trăiri. Aceasta înseamnă că asistenţii sociali acţionează ca
un model pentru a exprima trăiri în mod pozitiv, dar şi pentru a-i ajuta
pe membrii grupului să-şi exprime trăirile de care se simt jenaţi.
Liniştea. Presupune exprimarea respectului şi sprijinului pentru
membrii care încearcă să facă faţă dificultăţilor.
Explorarea. Înseamnă implicarea membrilor grupului în activitatea
liberă. Această implicare poate fi stimulată de întrebările cu răspuns
deschis, de curiozitate şi de interes.
Identificarea. Această tehnică presupune reliefarea unor tipare de
comportament şi gândire repetitive la nivel de grup.
În tabelul de mai jos sunt prezentate tehnicile şi activităţile pentru
a îndeplini „obiectivele duale” în lucrul cu grupurile de tip umanist
(Glassman; Kates, 1990, apud Payne, 2011: 222):

Realizarea scopului Dezvoltarea procesului

Tehnici Activităţi Tehnici Activităţi
Permite Sprijină Identifică teme Programarea:
membrilor participarea pentru munca planifică şi participă
grupului să colectivă. grupului. într-un program de
utilizeze norme Oferă experienţa grup – iniţiere,
democratice, de planificare, joc opţiuni, sarcini şi
169
 inclusiv dreptul Scanare (fii atent la de roluri şi instrumente,
de a adera şi a fi fiecare membru al organizare. experienţă, evaluare.
ascultat. grupului pe rând). Repetarea rolului:
Ia decizii şi Implică grupul ca planifică activităţile
dezvoltă reguli întreg. viitoare, probează
de Verifică opinii, comportamente
comportament întreţine utile.
în grup. consensul, Confruntarea:
abordează provoacă şi solicită
compromisul. schimbare
Dezvoltă Procesează „aici şi instantanee în
deprinderi de acum”, subliniază comportament.
conducere/ evenimente Operarea cu
urmărire. importante şi necunoscutul:
Respectă modele de reacţie, discută idei despre
diferenţele determină grupul schimbări viitoare.
dintre membri. să se observe pe Împărtăşeşte Repararea grupului:
sine. sentimente despre începe discuţia pe
comportamentul teme dureroase.
fiecăruia.
Exprimă Încurajează Ajută membrii să Autodezvăluire:
sentimente exprimarea; identifice şi să transmite umanitate
despre solicită reacţii; exprime şi failibilitate
asistentul evidenţiază sentimente (posibilitatea de a
social, în evitarea; abordează obstructive şi greși, de a se înșela).
special în jurul exprimarea trăirii. ajutătoare.
puterii.
Dezvoltarea şi Discută despre Creează activităţi Feedback.
abordarea de cum declaraţiile în afara grupului. Rezolvarea
obiective exprimă nevoi conflictelor:
împreună. schimbătoare; defineşte conflictul,
explorează nevoi şi clarifică teme,
interese diferite. sentimente, interese
personale, oferă noi
perspective.

170
 Exprimă Controlează trăiri Identifică gândirea Discuţie de grup
sentimente puternice; nefolositoare care reflexivă pe detalii
într-o manieră atmosferă non- intervine în ale unor evenimente
utilă pentru ofensatoare; relaţiile de grup. specifice; secvenţe,
ceilalţi. limitează detalii trăiri, interacţiuni,
personale. alegeri.
Explică procesul Date şi fapte: ajută
de grup pentru a studiul pentru a evita
ajuta membrii să prejudicii/erori.
fie mai încrezători
în sine.
Dezvoltă Revizuieşte Reîntăreşte Interpretare; „citirea
legături lucrurile bune şi schimbările care au printre rânduri”
emoţionale şi o rele referitoare la avut succes, astfel ajută indivizii.
coeziune mai întâlniri şi modul încât membrii să le Realizarea
bună. în care se simt repete. inventarului: clarifică
oamenii. realizările.

Tabelul 8: Tehnici și activități pentru îndeplinirea obiectivelor prin

intermediul lucrului cu grupurile de tip umanist (după Glassman și Kates,
1990, apud Payne, 2011)
Abordarea pe baza lucrului cu grupurile în asistenţa socială,
formulată de Glassman şi Kates, este una de tip umanist ca urmare a
scopurilor specifice urmărite şi a obiectivelor de dezvoltare personală,
dobândite pe baza experienţei de grup.

6.5. Deschideri, limite şi critici ale perspectivei umaniste în asistenţa

socială
Principala deschidere pentru asistenţa socială a perspectivei
umaniste şi a diferitelor abordări din cadrul ei este reprezentată de baza
oferită pentru înţelegerea fiinţelor umane într-o viziune diferită, mai
flexibilă, mai optimistă, mai puţin deterministă şi mai puţin supusă
judecăţii, prin comparaţie cu alte idei teoretice psihologice şi sociologice,
171
preluate în domeniul asistenței sociale. Multe dintre ideile umaniste
reprezintă o modalitate eficientă de explicare a comportamentului şi
problemelor clienţilor. Accentul pus pe interacţiunea dintre percepţiile
clienţilor, interpretările lumii şi reacţia lumii la clienţi relevă modul în care
apar situaţiile în care comportamentul clienţilor aparent bizar sau
necorespunzător este stabilizat sau amplificat de procese sociale (Payne,
2011: 230). Umanismul, interpretivismul, interacţionismul oferă o bază
pentru înţelegerea şi explicarea acestor comportamente, fără blamarea celor
care sunt victime ale acestor procese sociale.
Mai mult, abordările umaniste au dezvoltat modele de practică
pentru asistenţa socială centrate, în ceea ce-l priveşte pe client, pe
conştientizare, pe explorarea trăirilor, pe preluarea controlului asupra
propriei vieţi, iar în ceea ce-l priveşte pe asistentul social, pe utilizarea
intuiţiei, a empatiei, a bunăvoinței, a iubirii faţă de semeni, a implicării cu
propriul sine în exercitarea profesiei. Practica umanistă promovează o
relaţie de egalitate între client şi asistentul social. Teoriile umaniste
accentuează faptul că respectul pentru toate persoanele şi binele comun
reprezintă o parte esenţială a practicii eficiente şi valoarea de bază a
asistenţei sociale. Toate acestea fac din teoria şi practica umanistă una
profund umană, contribuind la acea latură a asistenţei sociale care merge
dincolo de caracterul strict ştiinţific, neutru, şi o face o profesie umană,
interesată de binele aproapelui, o adevărată „artă”, după cum o numesc
unii autori umanişti. Umanismul furnizează un echilibru, o contrapondere
pentru abordările raţionaliste ale practicii de asistenţă socială, care, singure,
ar face din asistenţa socială o profesie prea tehnică, prea neutră, „aridă”.
Cu deosebire analiza tranzacțională folosește termeni
nepretențioși, simplu de înțeles, care pot fi accesibili și pentru mulți clienți
ai asistenței sociale. Prin conceptele analizei tranzacționale aceștia pot să își
vadă propriul comportament și să îl interpreteze într-o manieră nouă, ușor
de înțeles. Similar, ei pot să își înțeleagă și interpreteze modalitățile de

172
relaționare cu alții, scenariile de viață și rolurile asumate în tranzacțiile
conflictuale.
Problema principală a abordărilor umaniste este, de cele mai multe
ori, frecventa lipsă a clarităţii în conceperea unei terapii, dificultatea de a
formula ţinte clare pentru terapie şi de evalua rezultatele („măsurarea” este
exclusă de practica umanistă). În special pozitiviștii, care pun accent pe
măsurare și pe rigoarea tehnicilor și instrumentelor folosite în cercetare,
critică acest ultim aspect. Din punctul lor de vedere, practicile umaniste
sunt ambigue, lipsite de rigoare și nu oferă nici o evidență a eficacității
tehnicilor propuse. Unele practici umaniste chiar încurajează improvizaţia,
fiind total împotriva unor paşi constrângători şi stricţi de urmat, iar
aceasta, dacă privim din punct de vedere pozitivist, ştiinţific, este o limită
metodologică majoră. De asemenea, alte critici se îndreaptă spre
explicaţiile pe care teoriile umaniste le oferă pentru comportament,
argumentând că ele nu pot fi generalizate la un nivel mai larg.
În ceea ce privește metoda propusă, analiza tranzacțională a fost
criticată la fel ca şi teoria psihodinamică, pentru centrarea pe insight. Alte
critici se referă la faptul că este o tehnică în mare măsură psihoterapeutică
şi nu are multe de oferit în ce privește problemele practice, care provin din
sărăcie şi oprimare, ale clienţilor (ibid.: 219). În fine, alţi critici arată că
este o tehnică prea simplistă, care nu permite o analiză profundă a
comportamentului, ci mai degrabă oferă informaţii superficiale despre
comportament, într-un jargon care poate da impresia clienților că sunt
trataţi cu seriozitate și respect.

Lectură suplimentară pentru această temă:

Berne, Eric. 1961. Transactional Analysis in Psychotherapy. Grove Press,
New York.
Berne, Eric. 1964. Games People Play: The Psychology of Human
Relationships. Grove Press, New York.

173
 Buzducea, Doru. 2005. Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura
Polirom, Iaşi – Subcapitolul „Analiza tranzacţională în practica asistenţei
sociale ”, pp. 153-176.
Choy, Acey. 1990. „The Winner's Triangle”. În Transactional Analysis
Journal. Vol. 20 (1), pp. 40-46.
England, Hugh. 1986. Social Work as Art: Make Sense for Good Practice.
Allen and Unwin, London.
Glassman, Urania; Kates, Len. 1990. Group Work: A Humanistic
Approach. Sage, Newbury Park, CA.
Goldstein, Howard (Ed.) 1984. Creative Change: A Cognitive-
Humanistic Approach to Social Work Practice. Tavistock, New York.
Harris, Thomas A. 1973. I’m OK – You’re OK. Pan, London.
Howe, David. 2001. Introducere în teoria asistenţei sociale. Editura
MarLink, UNICEF: Bucureşti – Capitolul 10 („Cei ce caută
semnificaţiile”) pp. 74-80; Capitolul 11 („Abordările centrate pe client”),
pp. 81-88; Capitolul 12 („Cei ce ridică gradul de conştientizare”) – parţial,
pp. 89-95.
Karpman, Stephen B., M.D. 1968. „Fairy Tales and Script Drama
Analysis”. În Transactional Analysis Bulletin. Vol. 7(26), pp. 39–43.
Neamţu, Cristina. 2003. „Personalitatea – determinant fundamental în
asistența socială”. În George Neamțu (coord.), Tratat de asistenţă socială.
Editura Polirom, Iași – Subcapitolul 4.3. („Perspectiva umanistă”), pp.
205-207.
Payne, Malcolm. 2011. Teoria modernă a asistenţei sociale. Editura
Polirom, Iași – Capitolul 9 („Umanism, existențialism şi spiritualitate”),
pp. 205-231.
Rogers, Carl. 1951. Client-Centered Therapy: Its Current Practice,
Implications, and Theory. Constable, London.
Roth, Maria; Rebeleanu, Adina. 2011. „Modelele teoretice în asistența
socială”. În George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Ed. a II-
a. Editura Polirom, Iași – Subcapitolele 5.2. („Teorii umaniste și
existențialiste”) și 5.4. („Analiza tranzacțională”), pp. 315-317.

174
*** Script Drama Analysis.
https://www.karpmandramatriangle.com/pdf/DramaTriangle.pdf
*** The New Drama Triangles
http://karpmandramatriangle.com/pdf/thenewdramatriangles.pdf

175
 Capitolul 7

PERSPECTIVA CONSTRUCTIVISTĂ

Capitolul de față este dedicat perspectivei teoretice constructiviste

și unora din teoriile și abordările din această perspectivă care și-au găsit
aplicabilitatea în asistenţa socială. După o descriere succintă a ideilor de
bază ale acestei paradigme, în viziunea căreia realitatea și identitatea socială
sunt construcții psiho-sociale, vor fi menționate principalele modalități în
care sunt utilizate ideile constructiviste în asistența socială. Vor fi
prezentate apoi trei teorii care pot fi încadrate în această viziune și care și-
au dovedit utilitatea în practica asistenței sociale, și anume teoria rolurilor,
teoria comunicării și teoria narativă. Capitolul se încheie cu o trecere în
revistă a principalelor avantaje oferite de aceste teorii pentru asistența
socială, respectiv a criticilor și aspectelor care, din contră, le limitează
aplicabilitatea.

7.1. Premisele perspectivei constructiviste. Construirea psiho-socială

a realităţii
În sociologie, perspectiva constructivistă îşi are originile în
abordările Şcolii de la Chicago (1920-1930), care au dezvoltat tehnicile
non-directivităţii în studiul societăţii, pentru a putea surprinde diversitatea
reală a legăturilor dintre oameni, în contextul lor social, şi nu doar între
indivizi izolaţi, aşa cum era oferit până atunci de statistică. Din această
perspectivă, obiectul ştiinţelor umane este acela de a surprinde realitatea
istorică şi socială în ceea ce are ea singular, printr-un proces intern, prin
experienţă şi înţelegere. Constructivismul a jucat un rol important în
revigorarea studiilor sociale în anii ’70 ai secolului XX, prin caracterul
177
novator al demersurilor sale. Acest curent revendică explicaţii deopotrivă
pentru spaţiul microsocialului (indivizi şi grupuri mici) şi spaţiul
macrosocialului (instituţii, norme sociale, societate). În viziunea
constructivistă, lumea este constituită din instituţii, norme, obiceiuri, idei
sau opinii care premerg situaţiilor, şi tocmai de aceea importante sunt
competenţele actorilor în a da sens acestor situaţii.
Perspectiva social-constructivistă consideră că oamenii îşi
creează/construiesc propriile lor realităţi şi identităţi sociale, această
construcţie fiind posibilă prin intermediul interacţiunilor cu alţii, de la
familie până la grupul de prieteni. „Legiferarea” identităţilor se realizează,
însă, prin intermediul regulilor generale ale vieţii sociale, prin aşteptările
culturale şi prin normele de la locul de muncă. Tendinţa oamenilor este
de a-şi construi scheme mentale şi de a gândi situaţiile şi realitatea în
termenii acelor scheme. Astfel de scheme pot lua, de pildă, forma
stereotipurilor, acele „clişee din mintea noastră”, cum erau definite de W.
Lippmann încă din 1922, utilizate pentru a simplifica lumea din jur. După
Lippmann (1922), oamenii nu răspund în mod direct la realitatea
exterioară, ci la o reprezentare a mediului care este mai mult sau mai puţin
creată de omul însuşi, la o versiune simplificată a lumii, susceptibilă de a-i
satisface nevoia de a privi oamenii ca fiind mai uşor de înţeles şi de
controlat decât sunt în realitate (apud Yzerbyt; Schadron, 2002).
Lippmann utilizează termenul de quasi-environment pentru a desemna
această imagine interpusă între persoană şi lumea care o înconjoară.
După P.L. Berger şi T. Luckmann (1966, 1999), un „construct
social” este un concept sau o practică ce apare ca fiind naturală şi evidentă
pentru aceia care o acceptă, dar în realitate este o invenţie sau un artefact
al unei culturi sau societăţi particulare. Constructele sociale sunt înţelese
în general ca produse (adesea neintenţionate sau inconștiente) ale
nenumăratelor alegeri umane, în loc să fie văzute ca legi rezultând din
natură sau din forţa divină. Un obiectiv major al constructivismului social

178
este acela de a descoperi modurile în care indivizii şi grupurile participă la
crearea realităţii sociale pe care ei o percep. Aceasta presupune a căuta
modurile în care fenomenele sociale sunt create, instituţionalizate şi făcute
în interiorul tradiţiei de către oameni. Realitatea construită social este
văzută ca un proces dinamic, în desfăşurare; realitatea este reprodusă de
oameni, care acţionează conform propriilor lor interpretări şi a
cunoştinţelor lor despre aceasta. Cunoaşterea, inclusiv cunoștințele cele
mai de bază, „ia de bun” sensul comun al cunoaşterii din realitatea de zi
cu zi şi este derivată din şi menţinută prin interacţiunile sociale. Din
moment ce această cunoaştere bazată pe sensul comun este negociată de
către oameni, semnificaţiile, tipologiile şi instituţiile umane par a fi o parte
a realităţii obiective. În acest sens se poate spune că realitatea este
construită social.
Aşadar, construcţia socială a realităţii evidenţiază modul în care
constructele sociale comune contribuie la socializarea indivizilor în cadrul
societăţii şi al grupurilor sociale, până acolo încât ideile sociale împărtăşite
pe o scară atât de largă ajung să constituie ele însele o formă a realităţii
pentru membrii societăţii respective.

7.2. Sociologia fenomenologică și etnometodologia

Sociologia fenomenologică, parte a perspectivei constructiviste,
studiază aspecte ale comportamentului considerate de la sine înţelese,
pentru a dezvălui premisele sociale care le generează. În această viziune
structurile formale ale existenței sociale concrete devin accesibile prin
descrierea analitică a actelor intenționate ale conștiinței. Obiectul de
studiu al acestei analize este așa-numita „lume a vieții” [în original
Lebenswelt (germ.), concept introdus de către filosoful Edmund Husserl
(1970), fondatorul școlii fenomenologice], care înseamnă căutarea
sensului vieții cotidiene trăite. Sociologia fenomenologică vizează

179
descrierea structurilor formale ale acestui obiect de investigație în termenii
subiectivității, așadar ca un obiect constituit în și pentru conștiință.
Etnometodologia, o altă perspectivă sociologică constructivistă,
studiază modul în care un comportament aparent iraţional urmează de fapt
nişte reguli logice tacit înţelese de către toţi cei implicaţi. De pildă, un
studiu a relevat cum într-o clinică personalul scria rapoarte în dosarele de
caz pentru a face să pară că respecta procedurile, fără a reflecta activitatea
desfăşurată efectiv (Garfinkel, 1970). Ca și sociologia fenomenologică, și
etnometodologia studiază structurile sociale care, după cum consideră H.
Garfinkel (1967), părintele etnometodologiei, nu au o existență apriori, ci
ființează și subzistă în măsura în care sunt create și recunoscute de oameni
în derularea activităților practice. Structurile sunt înțelese, așadar, la
nivelul microsocial și în planul subiectivității. În ceea ce privește
comportamentul oamenilor, etnometodologia presupune că indivizii
acționează interdependent și interacționează pe baza unor strategii ce
implică sisteme de coduri de acțiune, iar aceste sisteme se bazează pe o serie
de „axiome” de conduită care iau naștere, se cristalizează și se consolidează
în practica rutinieră (Zamfir; Vlăsceanu [coord.], 1993: 227). De cele mai
multe ori, codurile respective nu sunt transparente pentru actorii acțiunii,
dar sunt luate ca subînțelese printr-un acord tacit și permanent folosite.
„Realul”, în această viziune, este construit perpetuu de către actorii sociali
tocmai în procesul interacțiunii la nivel simbolic.
Așadar, etnometodologia se referă la analiza modalităţilor în care
înţelegem în mod activ – deşi, de obicei, într-o manieră de la sine înţeleasă
– ceea ce vor ceilalţi să transmită prin ceea ce spun şi prin comportament.
Etnometodologia înseamnă studiul „etnometodelor”, adică acele metode
populare sau neprofesionale pe care oamenii le folosesc pentru a înţelege ce
anume fac ceilalţi şi mai ales ce anume spun. Aceste metode sunt aplicate
de toţi oamenii, de obicei fără a le acorda o atenţie conştientă. De multe
ori putem înţelege ceea ce se spune în conversaţie doar în momentul în

180
care cunoaştem contextul social, care nu este exprimat prin cuvinte. Iată
un exemplu relevant din acest punct de vedere (o conversaţie între A şi B),
devenit deja clasic (Heritage, 1984, apud Giddens, 2000):
A: Am un băiat de 14 ani.
B: Ei, nu-i nimic.
A: Am şi un câine.
B: O, îmi pare rău.
Desigur, ne punem întrebarea ce se întâmplă şi care este relaţia
dintre cei doi vorbitori? Dacă ne închipuim că cei doi vorbitori sunt
prieteni sau cel puţin cunoscuţi, atunci conversaţia nu are nici un sens; ea
poate fi chiar considerată ca „inacceptabilă” (conform regulilor sociale şi
umane, nici un prieten sau cunoscut nu şi-ar exprima părerea de rău pentru
cineva din cauză ca are un copil şi un câine). Aşadar, dacă nu cunoaştem
contextul social, răspunsurile individului B par a nu avea relaţie cu
afirmaţiile lui A. Doar dacă ştim că este o conversaţie între un eventual
potenţial chiriaş şi un proprietar, conversaţia devine inteligibilă (unii
proprietari acceptă copii, dar nu le permit chiriaşilor să ţină animale de
casă). Prin urmare, arată etnometodologii, o parte a sensului interacţiunilor
umane se află în cuvinte, iar o altă parte în felul în care contextul social
structurează ceea ce se spune.

7.3. Ideile constructiviste în asistenţa socială

Ideile teoretice constructiviste au fost preluate în asistenţa socială
din psihologia socială şi din psihologia critică, ele reprezentând o
reorientare către o poziție reflexiv-terapeutică şi punând accentul pe
flexibilitate şi pe receptivitatea faţă de vederile şi dorinţele persoanelor
implicate. În anii ’90, psihologia critică, bazată pe idei postmoderne şi pe
teoria constructelor sociale, a influenţat dezvoltarea unei teorii
constructiviste privind practica în asistenţa socială.
Psihologia critică susţine că atât conştiinţa, cât şi eul rezultă din
sensurile şi practicile asociate relaţiilor sociale într-un ciclu reflexiv care
181
este influenţat de înţelegerile, limbajul şi relaţiile noastre de putere
(Wetherell; Maybin, 1996). Astfel, în psihologie, ideile constructiviste pun
accentul pe posibilitatea schimbării ca răspuns la relaţiile sociale de genul
celor care pot fi create de un asistent social sau un terapeut, mai degrabă
decât pe ideea de personalitate de bază care nu poate fi schimbată (Payne,
2011: 187). Pe măsură ce ideile constructiviste au fost preluate în
psihologie, s-a pus tot mai mult accentul pe limbaj, ca rezultat al creării
sociale şi ca proces de formare a structurilor sociale şi de înțelegere,
incluzând idei precum rolurile ca „performanţe” şi comunicarea ca formă
de construct social. Efectele comunicării – ale limbajului și ale vorbirii –
asupra interacțiunilor sociale sunt analizate de psihologia socială. S-a
conturat chiar un domeniu specific pentru analiza limbajului și a altor
simboluri folosite de oameni în interacţiunile lor, în grupuri, dar și în
organizații și colectivități mai mari, și anume „studiile comunicării”.
Acestea încearcă să înţeleagă cum folosesc ființele umane limbajul, atât
individual, cât și ca ființe sociale, adică în situații sociale, pentru a da o
semnificație variatelor perspective asupra lumii (ibid.: 184).
De asemenea, viziunea constructivistă este interesată și de legătura
dintre limbaj și relațiile de putere. În asistența socială, această legătură este
de un interes major, din moment ce asistenții sociali utilizează limbajul și
fac apel la diferite tehnici de comunicare pentru a-i influența pe clienți,
ceea ce le conferă o poziție de putere în raport cu aceștia din urmă.
Alte idei din psihologia socială constructivistă cu impact în
asistenţa socială au fost: ideile novatoare din dezvoltarea consilierii, prin
folosirea tehnicilor experienţiale, care le permit clienţilor să deprindă
practic abilităţi pe care consilierii lor îi ajută să le dobândească; micro-
instruirea, utilizată pentru transmiterea unor abilităţi personale şi sociale,
folosind inclusiv mijloace video pentru vizionarea unor comportamente
din viaţa reală; focalizarea pe comportamente de grup şi intra-grup în
instituţiile rezidenţiale şi în comunităţi.

182
 Principala abordare practică de sorginte constructivistă în asistenţa
socială constă în a identifica, prin înţelegerea tiparelor de limbaj şi de
comportament, modul în care oamenii îşi construiesc lumea socială şi a-i
ajuta, în anumite cazuri, să şi-o reconstruiască pentru a putea identifica
cele mai bune căi de schimbare. Cele mai importante teorii din perspectivă
constructivistă cu impact în asistenţa socială sunt teoria rolurilor, teoria
comunicării şi teoria narativă.

7.4. Teoria rolurilor

Această teorie are o tradiție îndelungată în asistenţa socială,
deoarece este preocupată de interacţiunile dintre ființele umane şi de felul
în care aşteptările şi reacţiile oamenilor îi determină pe aceștia să
reacționeze în moduri caracteristice. Există mai multe dezvoltări ale teoriei
rolurilor (ibid.: 190):
7.4.1. Teoria rolurilor structural-funcţionale
În concepția acestei teorii, indivizii ocupă poziţii în structuri
sociale, numite statusuri, fiecărui status fiindu-i atribuite sau asociate
anumite roluri. Rolurile sunt seturi de aşteptări şi comportamente asociate
poziţiilor din structurile sociale. Conceptul de rol a fost introdus în
sociologie de Ralph Linton, în lucrarea sa Study of Man (1936). El definea
rolul social drept totalitatea aşteptărilor care definesc comportamentul
oamenilor, exprimate în drepturi şi responsabilităţi, ca fiind proprii sau
improprii pentru ocuparea unui status şi punerea în act a cerinţelor conținute
în status. Dacă statusul este o poziţie ocupată de un individ, rolul reprezintă
îndeplinirea unei atribuţii.
În timp ce rolurile din teatru sau cele cinematografice se bazează
în totalitatea lor pe „jocul de rol” și sunt fictive, urmare a creării lor de
către un dramaturg sau un scenarist, rolurile sociale, din contră, dau
expresie unui comportament social şi aspectului prescriptiv al conduitei sociale.

183
Însă, ca şi pe o scenă, un rol stabileşte liniile principale ale „jocului de rol”.
Cât de diferit interpretează indivizii rolurile, aceasta variază de la caz la caz.
Această interpretare este un aspect important al construcției
individualităţii, fiecare om îndeplinindu-și rolurile în maniera sa proprie.
Prescripțiile presupuse de roluri se referă atât la obligații, cât şi la drepturi.
Un singur status stabileşte de obicei mai multe roluri diferite, cunoscute
ca set de roluri. De pildă, statusul de mamă presupune un set de roluri
aferente, precum: rolul de a îndeplini nevoile fiziologice și afective ale
copilului, rolul de a contribui la socializarea și educația acestuia, rolul de
persoană care deține autoritatea, dar și rolul de confident și prieten, rolul
de a fi un exemplu, rolul de a reprezenta copilul în fața altor persoane, a
unor grupuri sau structuri sociale, rolul de a acționa în beneficiul copilului
ori de câte ori este nevoie etc.
Felul în care oamenii îşi percep rolurile afectează felul în care ei
fac faţă schimbării. Iată câteva exemple: persoanele pentru care primordial
în viață este statusul profesional și rolurile asociate lui vor face mai greu
față pensionării și consecinţelor acesteia decât persoanele pentru care și alte
statusuri și roluri (familial, marital, statusuri informale etc.) sunt la fel de
sau mai importante; persoanele care au o concepție mai tradiţională în ce
priveşte rolul lor într-o căsătorie întâmpină dificultăţi mai mari în cazul în
care trec printr-un divorț decât persoanele cu o viziune mai modernistă
despre căsnicie; de asemenea, este de presupus că persoanele care au o
viziune mai tradițională despre familie vor face mai greu față situației de
părinţi singuri decât persoanele cu percepţii mai flexibile în ce priveşte
rolurile dintr-o familie.
7.4.2. Teoria rolurilor dramaturgice
Teoria dramaturgiei sociale a fost formulată de către sociologul
american Erving Goffman (1968, 2007). El a făcut analogia între viața din
societate și scena unui teatru: viața este asemănătoare unui spectacol,
indivizii fiind „actori” care joacă anumite roluri. Goffman s-a preocupat să
184
înţeleagă modurile în care sinele individual „se prezintă” (adică joacă rolul
unui personaj) în viaţa cotidiană a organizaţiilor sau în spaţiul public.
Oamenii „interpretează” aceste roluri ţinând cont de aşteptările asociate
lor din punct de vedere social. Prin intermediul interacţiunilor sociale,
indivizii percep semnale de la şi despre ceilalţi, și își fac o imagine despre
ce se așteaptă de la cineva când îndeplinește un rol într-o anumită situație
socială. Astfel, ei „performează”, ţinând cont de aşteptările sociale asociate
anumitor roluri.
Prin urmare, teoria lui Goffman consideră rolurile drept
„interpretări” ale aşteptărilor sociale ataşate unui status social. Oamenii se
străduiesc să „performeze” astfel încât să facă o impresie cât mai adecvată.
Aceasta presupune inclusiv mascarea unor aspecte care nu-i avantajează.
Prin manipularea impresiei, apreciată de Goffman ca strategie specifică
dramaturgiei, individul caută să-i influențeze pe ceilalţi, astfel încât să îşi
creeze în raport cu aceştia o poziţie cât mai bună, pe care ulterior, tot prin
jocul impresiei, să o controleze şi să o direcționeze conform intereselor sale
şi în funcţie de circumstanţe. Goffman a studiat, de pildă, modul în care
persoanele stigmatizate gestionează impresia celorlalţi despre acel aspect al
persoanei lor care este dezaprobat social, astfel încât să poată „trece” şi ei
drept „normali”.
Modelul dramaturgic presupune, așadar, studierea interacţiunii
sociale ca şi cum cei implicaţi ar fi actori pe o scenă, având decor şi recuzită
şi interpretând, fiecare, un anumit rol. Ca şi în teatru, în diferite contexte
ale vieţii sociale există unele deosebiri clare între „regiunile din faţă” (scena
însăși) şi „regiunile din spate” (culisele – unde actorii se pregătesc de
spectacol şi se relaxează după terminarea lui). De exemplu, arată Goffman,
un chelner poate să fie simbolul politeții tăcute atunci când serveşte un
client (pe „scenă”), dar devine zgomotos şi agresiv în momentul în care se
află în spatele uşilor de la bucătărie (în „culise”). Extrapolând, se poate
spune că în funcţie de obiectivul interacţiunii, fiecare om este interesat să

185
adopte o strategie comportamentală de relevare a aspectelor sale favorabile
şi de mascare a aspectelor defavorabile. Sau, în termenii lui Goffman, el
încearcă să facă impresie.
7.4.3. Aplicații ale teoriei rolurilor în asistența socială
Îndeosebi ideile referitoare la ambiguitățile și conflictele de rol își
pot găsi aplicabilitatea în asistența socială, întrucât mulți clienți întâmpină
dificultăți în ceea ce privește așteptările față de rol, îndeplinirea unui rol,
sau abordarea concomitentă a mai multor roluri. Aplicând teoria rolurilor
într-o analiză care viza modalitățile de ajutorare a părinților angajați în
câmpul muncii și care au copii bolnavi cronic, Debra .A. Major (2003)
propune un proces în şase pași în vederea unui coping eficient prin
intermediul negocierii rolurilor (Major, 2003: 49-55):
1. Identificarea cerinţelor impuse de noul rol (cel de îngrijitor);
2. Definirea setului de rol; ce alte persoane sunt implicate în
îndeplinirea noului rol şi ce anume fac ele;
3. Recunoaşterea resurselor și a barierelor determinate de rolurile
existente şi conflictele cu noul rol;
4. Negocierea rolurilor realizabile (în detaliu: cine face, ce, când şi
unde); clarificări pentru evitarea ambiguităţii de rol, a
supraîncărcării și a conflictului de rol;
5. Integrarea rolului, prin coordonare, alcătuirea unor programe,
orare şi chiar planuri de rezervă; clarificări pentru evitarea
redundanței de rol (situațiile în care sarcinile/ îndatoririle diferiților
membri ai setului de rol se suprapun);
6. Renegocierea rolurilor atunci când este necesar (când feedback-ul
indică nevoia unei schimbări).
Alte aplicaţii ale teoriei rolurilor în asistenţa socială atrag atenţia
asupra faptului că agenţiile oficiale, precum cele în care lucrează asistenţii
sociali, pot avea ele însele un rol în crearea socială a problemelor pentru a
căror rezolvare au fost înfiinţate. În anumite situaţii, aceasta poate însemna
186
ceva pozitiv, precum de pildă atragerea atenţiei şi în cele din urmă
conştientizarea la nivel public, social, cu privire la anumite probleme
sociale, precum discriminarea, violenţa domestică, abuzurile sexuale etc.
În alte situaţii, însă, contribuţia la „crearea” anumitor probleme sociale nu
reprezintă ceva pozitiv, întrucât aceasta poate însemna stigmatizarea
anumitor comportamente sau sisteme sociale. Există cercetări care
sugerează că asistenţii sociali etichetează negativ clienţii în mod frecvent
(ibid.: 192). De pildă, aplicarea unor etichete precum „delincvent”,
„handicapat”, „om al străzii” etc. contribuie de multe ori la adâncirea pro-
blemelor la nivel social ale clienţilor, în loc să ducă la îmbunătăţirea lor.
În concluzie, trebuie reținut că teoria rolurilor poate ajuta asistenții
sociali la explicarea modului în care modelele sociale afectează clienții
individuali dar, în același timp, în special în viziunea sa structural-
funcționalistă, ea poate sugera că rolurile sunt inevitabile și că sunt o parte
necesară a unor modele sociale statuate și aparent infailibile. Totuși, uneori
este necesară schimbarea însăși a modelelor sociale, prin urmare în astfel
de cazuri teoria rolurilor trebuie utilizată cu precauție.

7.5. Teoria comunicării

Comunicarea poate fi definită simplu drept „procesul de
transmitere a informațiilor, ideilor şi opiniilor de la un individ la altul, de
la un grup social la altul” (Drăgan, 2007a: 11). Toate relaţiile interumane
se bazează pe transmiterea şi receptarea unor mesaje și au, de altfel, o
dimensiune simbolică, pentru că ele fac uz, într-o măsură mai mare sau
mai mică, de sisteme de coduri şi semne, de la cele mai simple până la cele
mai sofisticate (Ștefănescu, 2009: 15). Însăși existenţa, funcţionarea şi
organizarea societăţii se bazează pe procesele de comunicare: transmiterea
şi receptarea de semnale, utilizarea unor canale de comunicare, codificarea
şi decodificarea de mesaje, feedback-ul informațional, comportamental sau
afectiv la mesajele primite şi aşa mai departe.
187
 Comunicarea a fost definită, conceptualizată și teoretizată în
numeroase moduri. Multe dintre definiții înțeleg comunicarea ca pe un
transfer de informație, opunând transferul de idei, cunoştinţe, gânduri şi
mesaje transferului de lucruri materiale; alte definiții rețin mai degrabă
ideea de influenţă sau de efect decât pe cea de transfer, precizând că mesajele
se exprimă prin „semnale”; alte conceptualizări văd în comunicare
mecanismul relaţiilor interumane; unii autori pun, în schimb, accentul pe
împărtăşirea (înţelegerea) semnelor de către cei aflaţi în comunicare.
Luând toate acestea în considerare, se poate spune, așadar (Drăgan, 2007a:
19), că în comunicare înglobăm interacţiune, interpretare comună, relaţie,
acţiune, efect de reducere a incertitudinii într-o situaţie dată, echivalenţa
dintre codificare (la sursă) şi decodificare (la destinatar) etc. Ea presupune
cel puţin trei elemente – comunicator, mesaj, receptor, deşi această „triadă
fondatoare” este tot mai mult pusă în discuţie în cercetările şi lucrările
recente (Ștefănescu, 2009: 18).
7.5.1. Concepte de bază și aplicații ale teoriei comunicării în asistența
socială
Întrucât studiile asupra comunicării reprezintă o vastă arie de
cercetare, delimitându-se chiar ca obiect de studiu al mai multor ştiinţe
denumite ştiinţele comunicării, ne vom opri aici doar la câteva aplicaţii mai
relevante ale teoriei comunicării în asistenţa socială. O primă astfel de
abordare semnificativă pentru asistenţa socială o reprezintă studiile
psihologice şi aplicaţiile terapeutice efectuate de psihologii Şcolii de la Palo
Alto, California, printre care V. Satir (1972). Cercetările sale s-au ocupat
de complexităţile interacţiunilor umane în special în vorbire şi în
încercările de schimbare a comportamentelor. O altă abordare relevantă
este programarea neurolingvistică, al cărei obiect principal este felul în care
informaţia primită de către individ dintr-un anumit mediu este procesată
prin limbaj şi apoi organizată. N. Thompson (2003) evidenţiază, de
asemenea, importanţa limbajului ca aspect al culturii, oprindu-se mai ales
188
asupra comunicării scrise. În literatura specifică asistenţei sociale este
discutată și analizată folosirea corespondenţei cu clienţii, inclusiv, mai nou,
a corespondenței electronice prin intermediul email-ului sau al mesajelor
de telefonie mobilă.
Deoarece, pe parcursul timpului, oamenii se obişnuiesc cu moduri
de comunicare echilibrate şi previzibile din partea celor cu care
interacționează în mod regulat, se poate spune că majoritatea actelor de
comunicare se înscriu în nişte modele. M. Furlong (1990) arată că asistenţii
sociali comunică într-un model caracterizat prin termeni precum „ajutor”,
„sprijin”, „încurajare”, ceea ce implică o relaţie pozitivă cu clienţii şi o
interacţiune pe bază de cooperare, în scopuri terapeutice. El arată că uneori
este mai eficient să fie folosiţi termeni mai direcţi, astfel încât utilizatorul
de servicii sociale să înțeleagă mesajul și să îndeplinească sarcinile pe care
le are.
Studiile arată că, în comunicarea verbală, interlocutorii se simt mai
liniştiţi dacă primesc feedback. Acesta poate fi verbal, dar şi nonverbal
(prin poziţia corpului, apropierea sau îndepărtarea de interlocutor etc.).
Chiar şi tăcerea reprezintă o formă de comunicare, deoarece ea este
interpretată într-un fel sau altul de celălalt. Asistenţii sociali comunică nu
doar verbal, ci şi nonverbal (prin gesturi, mimică, privire, postură a
corpului, îmbrăcăminte etc.) şi paraverbal (prin intonație, accentul asupra
cuvintelor, pauzele de vorbire, timbrul vocii etc., „para” desemnând, în
acest caz, „pe lângă”), ceea ce înseamnă că ei trebuie să acorde o atenţie
deosebită tuturor acestor aspecte. Mai mult, dincolo de conţinutul
comunicării, există întotdeauna o metacomunicare („meta” = „dincolo de”).
Aceasta înseamnă că în comunicarea umană, pe lângă nivelul nominal
(conținutul literal), la fel de important este, în același timp, și nivelul
pozițiilor pe care se situează interlocutorii (de egalitate, de dominare-
subordonare, de superioritate-inferioritate etc.). De asemenea, există și un

189
nivel afectiv, care ne dă indicații despre cum trebuie interpretat conținutul
literal și relația dintre participanții la comunicare (Alexiu, 2011: 338).
De exemplu, modul în care este prezentat conţinutul comunicării
oferă o idee sau o propunere pentru un anumit tip de relaţie. Deci, felul în
care se poartă un asistent social cu un client spune ceva despre modul în
care se aşteaptă să fie relaţia lor. Unii clienţi pot percepe asistentul social
ca fiind prea formal, alţii se aşteaptă ca acesta să fie formal şi constată că
este informal. Distanţa aparentă dintre două persoane care îndeplinesc
roluri profesionale diferite poate fi greşit interpretată. Mai mult, această
distanţă poate fi în mod nefericit sporită atunci când asistentul social nu
ţine seama de: a) diferenţele de competenţă lingvistică între el şi client,
folosind termeni prea complicaţi şi un limbaj prea sofisticat, care
compromite comunicarea; b) cerinţele care decurg din atitudinea de
respect faţă de client, printre care se numără şi aspecte ce ţin de
comunicarea nonverbală şi paraverbală (gesturile şi postura corpului să fie
decente, mimica adecvată, spaţiul personal al clientului să fie respectat,
asistentul să fie punctual la întâlnirile cu clientul şi să fie îmbrăcat decent
– nici ostentativ, dar nici neglijent, asistentul să vorbească cu o voce clară,
într-un ritm potrivit şi fără a adopta un ton superior etc.).
Tocmai de aceea este important ca asistenții sociali să învețe tehnici
de comunicare și să dezvolte o serie de deprinderi în acest sens. Aceste
deprinderi se referă nu doar la comunicarea propriu-zisă (verbală,
nonverbală), ci și la aptitudinea de a crea un climat adecvat și securizant în
relația sa cu clientul, astfel încât acesta să se simtă confortabil să comunice
deschis cu asistentul și să fie inspirat să se autodezvăluie. Totodată,
asistentul social trebuie să știe cum trebuie să reacționeze în anumite
situații de comunicare tensionate cu clientul, cum să depăşească barierele
de comunicare și cum să deblocheze eventualele crize în interrelaționarea
sa cu clientul.

190
 De asemenea, interviul, principala metodă utilizată în asistența
socială pentru evaluare și intervenție, poate fi abordat ca o formă specială
de comunicare: un schimb de mesaje între interlocutori (asistentul social,
respectiv persoana asistată), realizat pentru un anumit scop și urmând
anumiți pași specifici. Și aici important este nu doar nivelul nominal sau
conținutul literal al comunicării, ci și nivelul afectiv, dar cu precădere
nivelul pozițiilor, care trebuie să fie pe cât posibil congruente (Roth;
Rebeleanu, 2011: 317).
7.5.2. Etape ale intervenției și tehnici în aplicarea teoriei comunicării
în practica asistenței sociale
Teoria comunicării poate fi relativ ușor adaptată aplicabilității în
asistența socială și se poate dovedi utilă în special atunci când problemele
clientului sunt legate de blocaje de comunicare și dificultăți de relaționare.
O intervenție asistențială din această perspectivă urmează, în general, patru
etape:
I. Etapa inițială. Este etapa de stabilire a relației, conținutul
comunicării fiind format din informații utile și necesare stabilirii unei
relații de încredere și colaborare (Buzducea, 2005: 147). Presupune
comunicare directă, verbală și nonverbală, și, de asemenea, crearea unei
atmosfere securizante pentru dezvoltarea ulterioară a relației. În ceea ce
privește nivelul pozițiilor din comunicare, el nu poate fi unul de egalitate,
întrucât asistentul social reprezintă „profesionistul”, iar clientul presupune
că asistentul are toată puterea (idem).
II. Etapa evaluării primare. Este etapa în care se analizează
informațiile care pot fi utile pentru explicarea problemelor clientului. Sunt
evaluate acum modelele de comunicare ale acestuia și ale altor persoane
relevante din jurul lui (familie, colegi de muncă, vecini etc.), blocajele de
comunicare, obstacolele în rezolvarea problemelor etc.
III. Etapa intervenției propriu-zise. Conform unei strategii de
intervenție elaborate pe baza cercetărilor de la Mental Research Institute din
191
Palo Alto, California, această etapă cuprinde, la rândul ei, șase faze (apud
Buzducea, 2005):
- Stabilirea unei relații terapeutice. În această fază asistentul social
trebuie:
o să dea dovadă de abilități de comunicator, astfel încât beneficiarul
să capete încredere în el și să comunice și el, la rândul său;
o să aibă o atitudine empatică și să construiască o atmosferă de
acceptare și sprijin;
o să fie atent la ce și cum comunică interlocutorul (clientul):
conținutul comunicării, dar și expresiile folosite, figuri de stil,
metafore, jargon, argou etc.
o să se adapteze competenţelor lingvistice ale clientului, folosind
termeni familiari acestuia și un limbaj accesibil și clar.
- Definirea problemei. Problemele clientului pot fi generate de diferite
cauze, cum ar fi dificultăţile de relaționare cu el însuși, relaționarea
deficitară cu alții, dar și cu mediul social în care trăiește (valori,
norme). Este important cum definește clientul propria problemă (se
pleacă de la această definiție și de la descrierea pe care o face el
situației). Alte elemente care trebuie luate în considerare sunt:
modalitățile de manifestare ale problemei; cine mai este implicat și pe
cine afectează (membri ai familiei nucleare/ extinse, alte persoane etc.);
în ce contexte și situații apare problema; care ar fi consecințele în cazul
dispariției problemei.
- Definirea scopului. Țelul intervenției trebuie să fie concret, realizabil și
specific pentru problema definită în faza anterioară.
- Identificarea soluțiilor posibile. Acestea vizează factorii care pot diminua
sau chiar contribui la eliminarea problemei.
- Dezvoltarea și implementarea strategiilor/ tehnicilor de schimbare.
Pornind de la definirea problemei și a scopului, se aleg soluțiile cele
mai potrivite (dintre cele identificate anterior) și se pun în practică.

192
- Finalizarea relației terapeutice.
IV. Etapa evaluării finale. Este etapa în care se analizează rezultatele
intervenției. Sunt evaluate progresele făcute, eventualii factori care au
împiedicat schimbarea, posibilele strategii utile pentru viitor.
Printre tehnicile care pot fi utilizate de asistentul social într-o
intervenție care are la bază teoria comunicării se numără (Buzducea, 2005:
148):
- Reformularea. Presupune folosirea de către asistentul social a unor
modalități de exprimare diferite și diversificate, pentru a ajuta la
conştientizarea de către client a problemei sale și a tuturor elementelor
implicate.
- Schimbarea restricționată. Vizează utilizarea de către asistent a unor
sugestii cu privire la variatele soluții încă neîncercate, ca și cu privire la
beneficiile focalizării asupra unei singure probleme. Este o tehnică
recomandată cu precădere în cazul clienților care suferă de obsesii,
anxietate sau insomnii.
- Poziționarea. Presupune adoptarea de către asistentul social a unei
poziții de comunicare mai negative și mai pesimiste decât cea a
clientului („situația este chiar mai rea decât îmi spuneți”), cu scopul
declanșării unei reacții de reîntărire și al stimulării gândirii pozitive. O
astfel de tehnică trebuie folosită, însă, cu precauție, nefiind
recomandată în cazul clienților depresivi sau al celor care au o stimă de
sine scăzută.
- Prescripțiile comportamentaliste. Se referă la oferirea de informații utile
și, acolo unde este cazul, de sfaturi pentru schimbare.
De reținut, așa cum remarcă D. Buzducea (2005), este faptul că
teoria comunicării nu are contraindicații, dar aplicarea ei necesită o atenție
sporită în cazul clienților dependenți de droguri sau al celor cu tentative
suicidare.

193
7.6. Teoria narativă
7.6.1. Caracteristici generale
Teoria narativă reprezintă una dintre cele mai recente teorii
specifice din asistența socială, fiind o dezvoltare în asistenţa socială
constructivistă a teoriei comunicării. Fondatorii teoriei sunt considerați
doi terapeuți din Australia, respectiv Noua Zeelandă, M. White și D.
Epston, care, în 1990, au publicat cartea Narrative Means to Therapeutic
Ends („Mijloace narative pentru scopuri terapeutice”), carte ce reprezintă
sinteza muncii lor anterioare de terapie în domeniul familial și marital (de
reținut este faptul că anterior acestei publicații cei doi autori au conceput
terapia în mare parte independent unul de altul3).
Teoria narativă, prin excelență una constructivistă, conţine idei
specifice postmodernismului cultural, precum aceea că pot coexista în
același timp mai multe realități și adevăruri (Buzducea, 2005: 149),
realitatea fiind mai degrabă o construcție socială decât un dat absolut. De
asemenea, este pus accentul pe importanța cunoașterii și, în terapie, pe
autocunoaștere ca formă de dezvoltare a capacităților personale. Un
concept esențial utilizat este cel de narațiune sau poveste. După White și
Epston (1990), „poveștile” de viață capătă un sens atunci când sunt expuse,
ele având rolul de a structura experiența oamenilor. Această structurare
presupune, însă, un proces selectiv, întrucât nu toate experiențele sau
evenimentele de viață sunt povestite, unele dintre ele fiind chiar uitate.
Aplicând această teorie în practică, asistentul social trebuie să se
preocupe de ajutorarea clienților să își reconstruiască propria viață, astfel
încât aceștia să fie capabili să se confrunte într-un mod eficient cu oricare
dintre problemele lor. Terapia presupune narațiunea și explorarea
experiențelor și trăirilor clientului și aprofundarea continuă a acestei

3
Vezi și https://thefamilytherapyblog.com/2015/07/16/narrative-means-to-therapeutic-
ends/.
194
explorări. Rolul asistentului este acela de a asculta și de a pune întrebări
care să stimuleze reflecția clientului. Pornind de la identificarea unor
valori, cunoștințe și abilități ale clientului în istoria sa personală, asistentul
social ajută la reinterpretarea evenimentelor și experiențelor, într-un mod
avantajos pentru client. În acest proces el poate provoca și respinge unele
„discursuri dominante” care contribuie la influențarea în moduri
distructive a vieții unor persoane. Așadar, asistentul social nu este un
ascultător pasiv, ci, dimpotrivă, un „cocreator”, un „coautor” al poveștii de
viață a clientului, țelul său fiind construirea unei noi viziuni despre viața
acestuia, despre realitatea care îl înconjoară și despre abilitățile sale de a se
confrunta cu diferite probleme.
7.6.2. Stadiile procesului de intervenție bazat pe teoria narativă
Așa cum am subliniat, scopul terapiei bazate pe teoria narativă este
acela de a recrea sau reconstrui experiența de viață a clientului, prin
schimbarea poveștii dominate de probleme într-una care prezintă și alte
adevăruri (Buzducea, 2005: 151). Prin descoperirea și a altor viziuni despre
realitate, clienții pot experimenta eliberarea de povara unor frustrări și
probleme și pot identifica mai ușor alternative și soluții de ieșire din impas.
De asemenea, ei pot fi stimulați să pună accentul pe valorile lor și să
mobilizeze calitățile pe care le au și care, ca urmare a concentrării exclusive
asupra dificultăților, este posibil că au fost ignorate. Scopul intervenției
este, deci, acela de a înțelege și schimba poveștile de viață în jurul cărora
clienții și-au organizat viața.
I. Stadiul deconstrucției. Este prima etapă, în care sunt ascultate
poveștile clientului și deconstruite. Procesul deconstrucției este gradual:
- la început, asistentul social ascultă doar cu atenție narațiunea,
încercând să își facă o imagine despre cum a experimentat clientul
evenimentele sale de viață;
- apoi începe să pună acele întrebări care să aducă informații
suplimentare (de exemplu, cum a evoluat problema în timp, cine a mai
195
fost implicat, ce soluții au fost încercate, cum au fost afectate de către
această problemă alte aspecte din viața clientului ș.a.m.d.); acum prinde
contur construirea unei relații de încredere între client și asistent;
- începe conturarea externalizării problemei, scopul acesteia fiind
acela de a separa problema de persoană, de a vedea problema ca nefiind
intrinsecă persoanei, ci doar ca un lucru care a interferat cu viața acesteia
și care trebuie schimbat (idem);
- ajungând aici, asistentul social trebuie să îl stimuleze pe client să
reflecteze asupra propriei vieți și asupra propriei povești, pentru a îndrepta
atenția către localizarea reală a problemei; ținta schimbării devine
problema, nu persoana; în acest fel, situația apare ca fiind controlabilă;
asistentul social poate folosi ca tehnici clarificarea, parafrazarea,
sumarizarea și, bineînțeles, întrebările reflexive;
- în partea a doua a stadiului de deconstrucție, are loc, prin dialog,
sumarizare continuă și întrebări reflexive, deconstrucția propriu-zisă:
povestea este analizată și disputată (fără, însă, a da impresia că nu este
crezută, pentru că astfel clientul s-ar simți devalorizat), se caută alte
răspunsuri și interpretări, noi înțelesuri și semnificații, „adevăruri
alternative” care pot fi, de asemenea, valide (ibid.: 152);
- sunt localizate în timp și spațiu influențele problemei asupra
individului sau familiei și sunt explorate modalitățile prin care clienții s-au
apărat și prin care se pot apăra (uneori ajutați de asistent) de efectele
problemei asupra diferitelor aspecte din viața lor; se caută noi strategii de
acțiune, mai eficiente;
- se ajunge la obținerea de către terapeut a unei istorii complete a
problemei, fiind evaluate nu doar evenimentele propriu-zise, ci și
gândurile, sentimentele, dar și impactul asupra interacțiunilor sociale din
jurul clientului – în trecut și prezent, dar și în viitor.
II. Stadiul reconstrucției. Este stadiul în care se construiesc alte
„adevăruri subjugate”, care nu au fost posibile anterior ca urmare a unei

196
singure viziuni dominante. Pe baza tuturor câștigurilor obținute în stadiul
anterior, în acest stadiu are loc „reconstrucția”: viziunea despre realitate
este reconstruită într-o manieră nouă, ceea ce nu înseamnă neapărat
diferită, dar completă. De exemplu (idem), o mamă depresivă marcată de
„abandonul” copilului într-un centru de plasament (problema inițială/
viziunea „dominantă” despre problema clientei), este ajutată să vadă și să
ia în calcul și alte „adevăruri reprimate”: faptul că era singură, că nu avea
studii, că nu avea serviciu etc. (povestea schimbată, viziunea reconstruită,
completă).
Terapia narativă se aplică, în general, în 6-7 ședințe, fără a exista
totuși o regulă strictă în această privință (dacă este nevoie de mai multe
întâlniri, terapia poate fi continuată). Între ședințe, este recomandată de
către asistenții sociali realizarea unor sarcini, formulate în funcție de stadiul
în care s-a ajuns cu deconstrucția și reconstrucția poveștii narate. La
sfârșitul fiecărei sesiuni, clienții sunt întrebați dacă mai doresc să continue
terapia și dacă da, trebuie să decidă când (idem). După întâlnirile
terapeutice asistentul social scrie „scrisori” pe care le trimite clientului, în
care descrie și explică ce s-a întâmplat în timpul ședinței, ca și soluțiile
discutate. La sfârșitul procesului terapeutic se realizează o evaluare a
întregului proces de intervenție, se acordă diplome clienților (cum ar fi
„Diploma of Special Knowledge”), celebrându-se, în acest fel, „victoria”
asupra problemei (ibid.: 153).
Această teorie poate fi utilizată în modul cel mai eficient la nivel
individual și la nivel de cuplu. Poate fi folosită și la nivel de grup, însă cu
precauție atunci când se discută experiențe traumatice, precum abuzul
sexual, deoarece poate exista riscul de a fi percepută o minimizare a
experienţelor individuale (idem).
7.6.3. Modelul narativ al lui N. Parton şi P. O’Byrne (2000)
Asistenţa socială constructivistă explorează și posibilele alternative
de construire a realității în care oamenii sunt uneori excluși de propriile
197
„poveşti”, ca urmare a felul în care au înţeles sau au experimentat modul
în care-i tratează lumea.
Urmând viziunea lui M. White şi D. Epston (1990), N. Parton şi
P. O’Byrne (2000) au dezvoltat un model teoretic narativ și o propunere
de intervenție care are ca scop construirea aspectele pozitive din viața și
experiențele oamenilor. Punctul de plecare în dezvoltarea lor teoretică este
noţiunea de naraţiune. Ei au observat că atunci când descriu un eveniment,
oamenii încearcă să facă povestea să corespundă ideii lor de realitate; prin
urmare, naraţiunea lor reprezintă realitatea (apud Payne, 2011: 195).
Narațiunile sau poveștile spuse de oameni ţin cont de public, așadar
reprezentarea realităţii este afectată de percepţia naratorului despre cei care
îl ascultă. De asemenea, reacția publicului afectează narațiunea și, prin
extensie, reprezentarea realității, așa cum se poate vedea în figura de mai
jos:

Figura 11: Construirea realității prin narațiune în viziunea lui

N. Parton şi P. O’Byrne (2000) (apud Payne, 2011)

198
 Așadar, se poate spune că fiecare naraţiune este o relaţie socială. Ea
descrie și reprezintă un eveniment, dar evenimentul este interpretat într-o
relaţie socială.
Oamenii stochează în memorie experienţe şi le înmagazinează ca
poveşti (naraţiuni). Ele sunt „editate”, șlefuite, astfel încât să poată fi spuse
şi/ sau folosite atunci când este nevoie. Prin urmare, înțelegerea lumii
înconjurătoare este influenţată de limbajul utilizat și de modalitățile de
construire a textului. K.J. Gergen şi M.J. Gergen (1986, apud Parton;
O’Byrne, 2000: 58) identifică trei tipuri de naraţiune:
1) Naraţiunile progresive – sunt acele narațiuni în care oamenii îşi
descriu progresul spre îndeplinirea unui obiectiv;
2) Naraţiunile de stabilitate – au loc atunci când oamenii sugerează că
lucrurile nu se pot schimba;
3) Naraţiunile digresive – când oamenii sugerează că se îndepărtează
de îndeplinirea unui obiectiv, în loc să se apropie de ea.
Practica constructivistă se bazează, așa cum am văzut, pe dialog, pe
ascultarea poveștilor de viață și pe reconstruirea lor. Un aspect important
este reîncadrarea problemei în viața clienților. Ca și în modelul lui M.
White şi D. Epston (1990), și în acest caz se începe cu ascultarea variantei
de narațiune a clientului, continuând cu întrebări ajutătoare și reflective
din partea asistentului. Se încearcă separarea problemei de persoană și
identificarea modului în care, uneori, „oamenii invită probleme în propria
experiență”. Odată conștientizat acest lucru, se încearcă reîncadrarea
problemei și găsirea posibilităților de schimbare. Este importantă empatia
și reflexivitatea relațională din partea asistentului social, adică reflectarea
asupra experienței relației cu clientul, internalizarea schimbării produse de
către reflecție și, ulterior, acțiunea în vederea încorporării atât a
contribuției clientului la relație, cât și a reacției analizate a asistentului
(Payne, 2011: 197).

199
 N. Parton şi P. O’Byrne au elaborat un model de practici de
asistenţă socială constructivistă, model în care, pe lângă propriile idei, au
inclus şi abordări terapeutice ale altor autori, precum terapia narativă a lui
M. White şi D. Epston (1990). Acestea sunt terapii psihologice,
concentrate pe studiul atent al limbajului clientului şi pe anticiparea și
reîncadrarea soluţiilor posibile în viitor. Modelul lui N. Parton şi P.
O’Byrne este sintetizat în tabelul următor (apud Payne, 2011: 197-9):

Proces Scop Explicaţie

Prezentări.
Scurtă conversaţie socială.
Solicită naraţiunea
problemei; acordă timpul
necesar parcurgerii întregii
naraţiuni.
Întrebări despre
evenimente negative
suferite în viaţă, relaţii,
imaginea de sine, opiniile
celor din jur.
Identificarea punctului de
vedere al clientului în
legătură cu situaţia sa de
acum şi situația în care ar
prefera să fie.
Provocarea a patru tipuri
de naraţiuni problematice.
Atenţie acordată
limbajului.
Validarea experienţelor şi
sentimentelor oamenilor.
„Viziunea” este pusă sub
semnul întrebării;
exprimarea într-un limbaj
care să deschidă
„posibilităţi”.
Aflarea rezistenţei în faţa
problemei.
Externalizarea „actului”
(mai puţin în cazul în care
problema este violenţa sau
oprimarea de către o
persoană a altora).
• Idei legate de
imposibilitate.
• Idei legate de
culpabilitate.
• Naraţiuni de invalidare.
Recunoașterea şi validarea
felului în care se simt.
Ar prefera să se simtă
altfel?
Observarea posibilităţilor
de schimbare.
Îndepărtarea clientului de
varianta sa descurajatoare.
Vizualizarea propriei
persoane ca rezistând
problemei.
Explicarea stresului
provenit de la probleme
cauzate de client.
Construirea problemei ca
„externă”: „sentimentul
infiltrant”.
„Nu se poate schimba”.
„Este cineva foarte rău”.
„Sunt foarte anxios”.
„Sunt la fel ca tatăl meu”.

200
 • Neasumarea
responsabilităţii pentru
acţiuni.
Promovarea externalizării 1. Numirea
naraţiunilor – evocarea 2. Efectele
momentelor, în şapte 3. Excepţiile
etape. 4. Personalizarea
excepţiilor
5. Dovezi ale noilor
naraţiuni
6. Viitorul
7. Dimensiuni sociale
Folosirea metaforelor de Deconstruirea problemei:
externalizare: • Agresori, nelinişte
• Oprimarea • Incapacitate de a
• Încarcerarea desface legături
• Spionarea • Infiltrare şi subminare
• Sporturile • Atacuri, înfrângeri
• Violenţa/ • Momeli, promisiuni
războiul • Existenţa
• Seducţia „vampirului”
• Supranaturalul • Furturi, deturnări
• Infracţiunea
Povestiri Spune poveşti de succes
ale altora.
Discutarea punctelor tari Ce te ajută să faci faţă?
Acordarea de valori de la 1
la 10
Sentimente, experienţe
legate de o problemă.
Când au stat lucrurile mai
bine?
Când succesele au dus la
aprobare/ simpatie = noi
identități.
Succese trecute, explicaţii
ale excepţiilor.
Stimulente: succese
viitoare.
Persoane care pot ajuta.
Poţi fii mai bun? Devii
erou/ eroină?
• Rezistă
• Eliberează-te
• Află adevărul
• Joacă cinstit,
„adună-te”
• Apără-ţi terenul,
graniţele
• Ţine-ţi capul
limpede, spune „nu”
• „Exorcizează
fantoma”
• Agită-te, prinde, fă
apel la justiţie
Ridică posibilităţi, ajută la
decizia despre ce trebuie
făcut în continuare.
Cum reuşeşti să te
„descurci”?
201
 Unde eşti acum şi unde
vei ajunge?
Negocierea obiectivelor. Folosirea de verbe active. Obiectivele trebuie să fie
Diferenţe între: Se subliniază limitele de specifice şi realizabile.
• „Vizitatori” – nevoiţi timp şi, de aceea, se Conștientizarea că este
să ia contact cu stabilesc etape. nevoie de efort din partea
asistenţa socială; clientului asistenţei
accent pe ce vor ei; sociale.
• „Reclamanţi” – care Adoptarea unei atitudini
vor să schimbe pe pozitive.
altcineva; accent pe Focalizarea pe prezent şi
ce pot face ei; pe paşii mici de
• „Clienţi” – care vor îndeplinit.
să se schimbe; accent
pe ce vor şi ce pot
face ei.
Stabilirea şi realizarea Menţinerea Observarea şi listarea
sarcinilor. angajamentului. lucrurilor pe care clientul
Încurajarea practicii şi a vrea să le realizeze/
reflectării asupra continue.
problemei. Discutarea pe marginea
unor predicţii.
Sesiuni pentru discutarea Discuţii despre obiective, Cum progresează?
progresului/ realizărilor intercalate cu discuţii Ce a mers bine? Ce a
(cca. 45 minute fiecare). despre excepţii. contribuit la aceasta?
Oferirea de feedback. Discuţii despre viitor. Ce altceva s-a mai
Studierea limbajului. întâmplat?
Complimente legate de Cum reacţionează cei din
sarcini. jur?
Cum te simţi? Ce ai putea
face în loc să te simţi aşa?
Întâlniri ulterioare Aplicarea „EARS” [→]. Explică schimbările
Discuţii despre obiective exacte.
ulterioare. Amplifică schimbările: ce
diferenţe au apărut?

202
 Reîntăreşte schimbarea;
complimentează.
Start din nou: ce alte
schimbări sunt necesare?

Tabelul 9: Demersul practicii de asistență socială constructivistă în modelul

narativ al lui N. Parton şi P. O’Byrne (2000) (apud Payne, 2011)

Parton şi O’Byrne subliniază că evaluarea în asistenţa socială

constructivistă trebuie să pună accentul pe ascultarea atentă a naraţiunilor
clientului şi pe validarea acestora. R.A. Neimeyer (1993) argumentează că
oamenii „dau un sens” lumii înconjurătoare și experiențelor lor prin
structuri narative, adică „povestind”. El vorbeşte despre tehnica povestirii
în scară, tehnică prin care intervievatorul îl ajută pe povestitor să intre mai
adânc în implicaţiile complexe ale unor afirmaţii despre sine. O altă
metodă inspirată de această teorie este cea a istoriei orale, care poate ajuta
la examinarea structurată a sensurilor și constructelor asociate
experiențelor clientului, și care s-a dovedit utilă în special în lucrul cu
persoanele migrante și cu cei care fac parte dintr-o cultură diferită față de
cea majoritară.

7.7. Avantaje, critici şi limite ale perspectivei constructiviste în

asistenţa socială
Unul din principalele aspecte pozitive ale asistenţei sociale
constructiviste este faptul că ea concepe o abordare pozitivă şi optimistă a
problemelor clientului, mai degrabă decât una pesimistă, axată pe
învinovăţire. Idei precum lucrul centrat pe soluţii, naraţiunea, căutarea
excepţiilor în eşecurile clienţilor, utilizarea unor metode mai puțin
convenționale, s-au dovedit a fi utile şi pozitive şi sunt folosite în abordări
frecvent întrebuințate în asistenţa socială contemporană. După M. Payne

203
(2011: 200), principalele avantaje ale perspectivei constructelor sociale
pentru asistenţa socială sunt:
• Este atât sociologică, cât şi psihologică (nu doar una sau alta); pune
accent pe explicarea atât a factorilor sociali, cât şi a factorilor
individuali, cărora li se acordă o importanţă egală;
• Dispune de o bază de cercetare, care cuprinde analize detaliate ale
comportamentului şi limbajului, și care se potriveşte nevoilor practice
din asistenţa socială;
• Și-a găsit utilitatea și a fost aplicată cu succes în practica
psihoterapeutică;
• Oferă modele de intervenție flexibile;
• Este compatibilă cu rolul social al asistenţei sociale şi cu obiectivele
strategiilor de empowerment (autonomizare), prin accentul pus în
practică pe comunicarea reflexivă şi pe dialog;
• Pune accent pe schimbare, iar deschiderea la schimbare este importantă
în asistenţa socială.
Pe lângă aceste avantaje enumerate, mai trebuie amintit că
perspectiva oferă modalităţi practice de intervenţie (prin teoria
comunicării, teoria narativă). Teoria rolurilor, prin explicațiile referitoare
la aşteptările legate de poziţia socială, oferă posibilitatea înţelegerii
legăturilor sociale care, alături de contribuția la descifrarea modului în care
modelele de comunicare creează astfel de aşteptări sociale, constituie un
model folositor pentru înţelegerea atât a aspectelor sociale, cât şi a
aspectelor interpersonale ale vieţii colective. Atât teoria rolurilor, cât şi cea
a comunicării, prezintă modalităţi inofensive de a-i ajuta pe clienţi să
înţeleagă diferite comportamente şi diferite aspecte de interrelaţionare. Așa
cum am precizat deja, teoria narativă poate fi aplicată cu succes în practica
multiculturală a asistenței sociale, fiind potrivită lucrului cu persoanele
discriminate, marginalizate, respinse, excluse. De asemenea, atât teoria
narativă, cât și teoria comunicării sunt utile pentru cazurile de violență
204
intrafamilială și pentru familiile confruntate cu nevoi multiple (Buzducea,
2005: 149).
Există însă şi critici ale teoriilor și modelelor derivate din această
perspectivă. Dacă ideile constructiviste sunt împinse la extrem, s-ar putea
ajunge la presupoziţia că toate percepţiile şi valorile sunt relative, că toate
părerile (chiar divergente) au valoare egală (fiind o altă „versiune de adevăr”
sau o proprie construcție a realității), aceasta ducând la dificultăți în
negocierea de către asistentul social între clienți, familie, comunitate,
organizații și instituții cu viziuni diferite, ceea ce poate, desigur, îngreuna
munca asistentului şi rezultatele intervenţiei.
Există, de asemenea, și limite ale aplicării abordărilor
constructiviste în practica asistenței sociale. Printre situațiile care au
dovedit acest lucru pot fi amintite:
• Atunci când sunt vizate obiective ale serviciilor sociale, modelele
constructiviste sunt puțin eficiente (Payne, 2011: 202);
• Utilitatea lor este pusă la îndoială în situaţiile în care este nevoie de
control social şi supraveghere, ca urmare a accentului pe care îl pun pe
variabilitate şi oportunitate;
• În timp ce ideile constructiviste s-au dovedit de mare utilitate în lucrul
creativ şi neoprimant cu copiii, cu tinerii, dar şi cu părinţii care apelează
la protecţia copilului, ele sunt mai greu sau chiar imposibil de
încorporat în evaluările de management de caz şi în alte situaţii de acest
gen (idem), ca urmare a deschiderii lor spre ideea de relativitate a
percepțiilor;
• Teoria rolurilor nu este potrivită pentru cazurile în care cea mai utilă ar
fi schimbarea modelelor sociale, tocmai din cauza accentului pus pe
rolurile deja consacrate și statuate în societate (învățarea rolurilor,
diminuarea conflictului dintre roluri, sau chiar schimbarea unor aspecte
legate de roluri – toate presupun recunoașterea rolurilor sociale
respective, deci consfințirea modelelor sociale existente);
205
• Aplicarea teoriei comunicării este limitată în anumite cazuri ale
asistenței sociale, precum alcoolicii, dependenții de droguri și
persoanele care au înclinații spre suicid;
• Teoria narativă este mai puțin potrivită lucrului în grup, îndeosebi
atunci când problemele membrilor grupului sunt legate de experiențe
traumatice de viață.

Lectură suplimentară pentru această temă:

Alexiu, Teodor Mircea. 2011. „Teorii și aplicații în asistența socială”.
În George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Ed. a II-a. Editura
Polirom, Iași – Subcapitolul 3 („Teoria comunicării”), pp. 337-339 și
Subcapitolul 5 („Teoria rolurilor”), pp. 342-346.
Berger, Peter L.; Luckmann, Thomas. 1999. Construcţia socială a
realităţii. Editura Univers, Bucureşti.
Buzducea, Doru. 2005. Aspecte contemporane în asistenţa socială. Editura
Polirom, Iaşi – Subcapitolele „Teoria comunicării ”, pp. 144-149 şi
„Teoria narativă”, pp. 149-153.
Garfinkel, Harold. 2008 [1967; 1984]. Studies in Ethnomethodology.
Polity Press, Cambridge; Blackwell Publishers, Malden MA.
Goffman, Erving. 2007. Viaţa cotidiană ca spectacol. Editura
Comunicare.ro, Bucureşti.
Parton, Nigel; O’Byrne, Patrick. 2000. Constructive Social Work:
Towards a New Practice. Palgrave Macmillan, London, Basingstoke.
Payne, Malcolm. 2011. Teoria modernă a asistenţei sociale. Editura
Polirom, Iași – Capitolul 8 („Psihologia socială şi constructele sociale”), pp.
183-203.
White, Michael; Epston, David. 1990. Narrative Means to Therapeutic
Ends. WW Norton, New York.

206
 Capitolul 8

PERSPECTIVE TEORETICE ŞI METODOLOGICE

PRIVIND ASISTENŢA SOCIALĂ
INDIVIDUALIZATĂ – MODELELE CASEWORK

Acest ultim capitol este dedicat abordării unor teorii și modele

proprii asistenței sociale, apărute odată cu sfârșitul anilor ’50 și începutul
anilor ’60 ai secolului XX, ca urmare a tendinței care și-a făcut tot mai
mult simțită prezența în asistenţa socială de a dezvolta teorii care să
răspundă nevoilor specifice practicii și care să fie concise, structurate şi
concentrate, cu scopul de a trata probleme concrete imediate și de a oferi
o serie de etape și pași care permit acțiunea rapidă și precisă. Fiind izvorâte
din practica asistenței sociale și inspirate de lucrul concret cu cazurile
(casework), aceste perspective teoretice au dezvoltat concomitent
metodologii de intervenție care propun planuri de acțiune structurate și
prestabilite. Ca urmare a focalizării lor pe cazuri, aceste modele sunt
considerate specifice asistenței sociale individualizate, înscriindu-se în
tradiția individualist-reformistă, care nu acorda o atenţie prea mare
schimbării sociale, dar care reflecta nevoia de metode scurte de intervenţie.
Modelele teoretice casework au fost dezvoltate într-o perioadă când
asistenţa socială trecea de la o profesiune slab dezvoltată şi practicată pe
scară mică la o profesiune de bază în multe ţări dezvoltate (Payne, 2011).
Cronologic, primul model care a fost formulat a fost cel al rezolvării de
probleme, aceasta datorându-se cercetătoarei Helen Harris Perlman de la
Universitatea din Chicago, care în 1957 publica lucrarea Social Casework:
A Problem-Solving Process. Perlman punea un accent deosebit pe
responsabilitatea practicianului în diagnoză şi în planificare. Pentru ea,
207
rezolvarea problemei avea semnificaţia unui proces şi a unei metode de
acordare a ajutorului. Metodologia punea accent pe dezvoltarea unei relații
de cooperare între asistentul social și client și pleca de la premisa că orice
ființă umană este activă și se poate implica în rezolvarea propriilor
probleme.
Fiind propriu asistenţei sociale, modelul rezolvării de probleme a
influenţat dezvoltarea altor teorii specifice, precum teoria centrată pe
sarcină și teoria intervenției în criză. Unele elemente ale acestor două teorii
din urmă au fost, de asemenea, inspirate de tratarea în practica asistenței
sociale a unor cazuri prin prisma psihologiei eului. Teoria centrată pe
sarcină a fost articulată pe baza unor studii realizate de W.J. Reid (1969;
1972a; 1972b; 1978), M. Shyne (1969) şi L. Epstein (1972a; 1972b).
Aceste studii arătau că tratamentul planificat pe termen scurt poate fi foarte
eficient şi că modelul de practică axat pe rezolvarea unor sarcini concrete
dă randament. Teoria intervenţiei în criză, formulată anterior celei centrate
pe sarcină (Caplan, 1961, 1964; Carkhuff, 1969a, 1969b), foloseşte
elemente ale psihologiei eului dintr-o perspectivă psihodinamică, dar şi
elemente de terapie cognitivă (Payne, 2011: 118). Tipul de intervenție
preconizat se concentrează pe reacţiile emoţionale la evenimente externe şi
pe controlul raţional al acestora.
Succesul celor două abordări – modelul intervenției în criză și
modelul centrat pe sarcină – în asistenţa socială se datorează faptului că
cele două concepte de bază utilizate, „criză” şi „sarcină”, sunt atractive şi
practice (ibid.: 121). Ambele modele lucrează cu intervenţii scurte, pe baza
unui plan structurat şi prestabilit şi folosindu-se „contracte” sau alte forme
de acord explicit între client şi prestatorul intervenţiei. De multe ori cele
două modele sunt utilizate împreună, ele completându-se reciproc.
Deoarece în această lucrare va fi prezentată o abordare mai recentă
a modelului rezolvării de probleme (Compton; Galaway, 1994; Compton;
Galaway; Cournoyer, 2005), el va fi prezentat ultimul în acest capitol. În

208
schimb, la începutul capitolului va fi tratat modelul teoretic al intervenției
în criză, în cadrul acestuia fiind prezentate: ideile de bază, conceptele
fundamentale și caracteristicile generale, fazele sau stadiile unei crize,
câteva din cele mai importante modele ale intervenției în criză, ca și
nivelurile și principiile intervenției în criză. Subcapitolul se încheie cu
discutarea principalelor avantaje, limite și critici ale modelului. În
continuare va fi abordată teoria centrată pe sarcină, și aici fiind subliniate
ideile și conceptele de bază, caracteristicile și principiile, obiectivele și
etapele procesului de intervenție fundamentat pe acest model, ca și
avantajele, respectiv limitele sale și criticile care i-au fost aduse. Prezentarea
celui de-al treilea model major de intervenție de tip casework, modelul
rezolvării de probleme, începe cu clarificarea noțiunii de rezolvare a
problemei în asistența socială și cu delimitarea și clasificarea nevoilor
sociale din perspectivă asistențială. După ce vor fi schițate ipotezele de bază
ale modelului, vor fi tratate etapele procesului de rezolvare a problemelor,
urmărindu-se detaliat ce activități trebuie întreprinse și ce abilități sunt
necesare în fiecare dintre cele trei faze ale procesului de intervenție. Ca și
în celelalte cazuri, și acest subcapitol se încheie cu discutarea principalelor
avantaje și argumente în favoarea aplicării acestui model, a contribuțiilor
și deschiderilor pe care le-a adus în practica asistenței sociale, respectiv a
limitelor, dificultăților și dezavantajelor lui.

8.1. Modelul intervenţiei în criză

8.1.1. Concepte de bază și caracteristici generale
Modelul a început să fie articulat în anii ’60 ai secolului XX,
printre principalii săi autori numărându-se G. Caplan (1961, 1964), R.R.
Carkhuff (1969b), L. Rapoport (1970), B.A. Baldwin (1978) şi alţii.
Acest model teoretic și metodologic porneşte de la conceptua-
lizarea noţiunilor de „criză” şi „intervenţie în criză”. Criza poate fi definită
ca ruptură sau disfuncţionalitate creată de un eveniment ce pare a
209
transforma în mod radical condiţiile de existenţă; ea se referă la o
distorsionare a echilibrului din viața cuiva, la un obstacol care schimbă
planurile prestabilite (Alexiu, 2011), la o situație traumatizantă care, de
multe ori, depășește capacitățile de adaptare ale unei persoane (Roth;
Rebeleanu, 2011). Astfel de evenimente, obstacole sau situații pot fi
determinate de decesul unei persoane apropiate sau de îndepărtarea de
aceasta, de accidente, atacuri violente (viol, violență domestică ș.a.), boli
grave, divorț, pierderea mijloacelor de subzistență, catastrofe naturale sau
sociale etc. R.K. James și B.E. Gilliland (2001: 3) definesc criza ca
„experiența sau percepția unui eveniment sau situaţii drept o dificultate
intolerabilă care depășește resursele și mecanismele de care dispune o
persoană în momentul respectiv”.
Intervenția în criză poate fi înțeleasă ca acţiunea de întrerupere a
evenimentului sau a seriei de evenimente care conduc la dezechilibru și la
disfuncționalități socio-comportamentale, presupunând un set de acțiuni
care au ca scop refacerea echilibrului, sprijinul pentru adaptarea la noua
situație și, pe termen lung, schimbări în ceea ce priveşte capacitatea
clienţilor de a face faţă problemelor (Buzducea, 2005). Scopul intervenției
în criză este readucerea clientului în starea de echilibru, adică acea situație
în care oamenii pot gestiona evenimentele noi care apar în viața lor (Payne,
2011).
Ideea de bază a modelului bazat pe teoria intervenţiei în criză este
aceea că, după definirea situaţiei de criză particulare cu care se confruntă
clientul, este necesară o intervenţie rapidă. Definirea situaţiei de criză nu
este un demers uşor: este dificil de stabilit ce înseamnă o situaţie de criză.
Ceea ce constituie o criză pentru unii oameni, nu reprezintă o criză pentru
alţii. Mai mult, oamenii reacţionează diferit în situaţiile de criză, iar
răspunsurile la criză pot fi determinate cultural (Buzducea, 2005).
Oamenii funcţionează, în mod normal, în „stare de echilibru”.
Aceasta înseamnă că ei pot face faţă lucrurilor care li se întâmplă şi că pot

210
gestiona evenimentele noi care apar în viaţa lor. Situaţiile de criză
reprezintă momente de răscruce în viaţa oamenilor. De multe ori, însă, o
criză nu este un eveniment brusc sau dezastruos, ci un proces.
Evenimentele care prezintă o semnificaţie importantă sau o ameninţare
pentru o persoană conduc la încercarea de a face faţă evenimentului.
Reacţia la eveniment presupune folosirea unor mecanisme de adaptare care
au mai funcţionat anterior. Dacă, însă, aceste mecanisme nu funcţionează
într-o anumită situaţie, omul trece printr-o stare de disconfort ridicat, care
poate duce la o stare activă de criză. Potrivit lui G. Caplan (1964), starea
de criză activă durează între patru şi şase săptămâni. A.R. Roberts (2005)
arată că această perioadă este una de dezorganizare, în care se poate ajunge
la un deznodământ fericit sau nefericit. Dacă nu se ajunge la o soluţie,
persoana în criză va funcţiona mai puţin bine în viitor şi va avea, probabil,
reacţii proaste la evenimente ulterioare (apud Payne, 2011: 125). De
exemplu, dacă cineva îşi pierde pe neaşteptate soţul/soţia şi nu trece cu
bine peste perioada de suferinţă, la pierderi ulterioare va avea reacţii mai
puternice (idem). Soluțiile și rezolvările neadecvate ale unor situații pot
conduce la dificultăţi serioase, care pot avea, mai departe, consecințe dintre
cele mai grave, precum la alcoolismul, toxicomania, violenţa, afecțiunile
mentale, sinuciderea.
Majoritatea oamenilor trec, de-a lungul stadiilor vieţii, prin diferite
crize. În timp ce unele persoane reuşesc să le depăşească singure, altele cer
ajutor de la cei apropiaţi (familie, rude, prieteni), iar altele cer sprijin
practic şi emoţional din partea specialiştilor, inclusiv cei din asistenţa
socială. Tocmai de aceea a fost formulat modelul intervenţiei în criză – un
model deopotrivă teoretic, ca urmare a conceptualizărilor, descrierilor,
explicațiilor și prescripțiilor cuprinse, și metodologic, ca urmare a
modalităților și procedeelor clare de urmat pe care le propune.
Modelul de intervenţie este asociat de obicei cu ideea de echipă
multidisciplinară (medic, psiholog, asistent social) care intervine în cazul

211
clienților care se confruntă cu diverse crize (Buzducea, 2005: 124). Așa
cum precizam, crizele pot fi determinate de evenimente sau situații diverse,
precum decesul cuiva apropiat sau îndepărtarea de acesta, bolile cronice,
divorțul, violența, accidentele, catastrofele naturale sau sociale. Astfel,
clienții care experimentează criza și care au nevoie de intervenția asistenței
sociale pot fi copii care și-au pierdut unul sau ambii părinți prin deces, dar
și copii care au fost separați de părinți (prin migrație, de exemplu),
persoane adulte vulnerabile care își pierd partenerul de viață, persoane cu
boli cronice incurabile, copii ai căror părinţi divorţează, victimele violului
sau ale violenţei domestice, victimele unor accidente personale sau ale unor
catastrofe precum inundațiile, cutremurele, incendiile, accidentele publice,
atacurile teroriste, războaiele etc.).
Criza se poate manifesta la mai multe niveluri: psihic (emoţional,
dar și cognitiv), fizic şi relaţional şi poate fi experimentată fie la nivel
individual, fie la nivel de grup (în special familial) sau comunitar. Conform
lui B.A. Baldwin (1978) există două categorii de evenimente de viaţă care
determină o criză:
a) Experienţele universale de viaţă (copilăria, adolescenţa, căsătoria,
bătrâneţea etc.); multe dintre crizele determinate de astfel de
evenimente pot fi anticipate (criza adolescenţei, criza menopauzei,
criza pensionării etc.).
b) Experienţele extraordinare, traumatice de viaţă (deces, abuz sexual,
crimă, divorţ, violenţă, boală cronică etc.); astfel de evenimente nu
pot fi anticipate.
O criză presupune, pe lângă tulburarea (psihică, fizică, emoţională,
relaţională etc.) a individului, o incapacitate a acestuia de a face faţă
acesteia. Criza este însoţită de obicei de confuzie, de anxietate, depresie,
disperare, dar şi de simptome fizice (dureri de cap, dureri de stomac etc.).
Individul este vulnerabil psihic, capacitatea de funcţionare socială îi este
diminuată, nu dispune de abilităţi pentru a rezolva singur situaţia de criză.

212
Răspunsul la criză implică şoc, reacţii emoţionale şi eforturi de restabilire
a echilibrului (Buzducea, 2005: 125).
8.1.2. Faze sau stadii ale unei crize
De obicei, o criză reprezintă o stare limitată în timp, în general
perioada reală a crizei durând între una și șase săptămâni (Alexiu, 2011:
352). Cum aceste constatări se bazează pe rezultatele unor cercetări
experimentale, perioada de șase săptămâni trebuie privită cu precauție:
unele crize pot dura mai mult de șase săptămâni, iar dacă această perioadă
se prelungește, există riscul epuizării resurselor personale într-un mod care
poate deveni periculos (idem). Urmând modelul fazelor descrise de H.
Selye (1974) în teoria stresului, T.M. Alexiu (2011) identifică trei faze ale
unei crize (ibid.: 352-3):
I. Faza de alarmă – este faza în care crește tensiunea și se amplifică
sentimentele de neputință și de neliniște.
II. Faza de rezistență – în acest stadiu, persoana își mobilizează
resursele și energiile pentru a găsi soluții de urgență. Unele crize se
rezolvă în această fază (problema este fie rezolvată efectiv, fie este
privită din altă perspectivă, fie sunt formulate alte obiective, mai
realiste, pentru depășirea situației). Printre acțiunile pe care le
poate întreprinde persoana în această fază se numără: percepția
realistă a evenimentului și a sentimentelor provocate de acesta;
punerea în funcțiune a capacităților; căutarea de sprijin adecvat în
apropiere, în mediul social). Dacă, însă, nu se găsește nici o soluție
în acest stadiu, se ajunge în faza următoare:
III. Faza de inadaptare – este faza în care stresul a depășit rezervele
organismului, toate resursele persoanei au fost consumate, iar
epuizarea este inevitabilă.
*

213
 Și G. Caplan a identificat încă din 1961 tot trei faze sau stadii ale
crizei, care pot fi examinate din perspectiva importanţei lor pentru
asistentul social (Caplan, 1961, apud Buzducea, 2005: 125):
I. Faza/ stadiul de impact – este starea de confuzie şi dezorientare
care se manifestă imediat ulterior evenimentului sau evenimentelor
neaşteptate. Este important ca în această etapă să se stabilească
efectele imediate asupra individului şi modul în care este percepută
criza de către acesta. Din punctul de vedere al asistenței sociale,
persoana aflată în criză trebuie implicată atât în definirea naturii
problemelor, cât şi în procesul de intervenţie. În această fază
trebuie realizate trei activităţi esențiale: analiza emoţiilor,
restructurarea situaţiei de criză şi elaborarea unui răspuns.
II. Faza/ stadiul de retragere – este stadiul în care individul încearcă
să depăşească criza prin diferite mecanisme obișnuite/
convenţionale, iar această tentativă de restabilire a echilibrului
eşuează. Astfel, stării neplăcute determinate de evenimentele
generatoare de criză i se adaugă suplimentar o stare de
dezorganizare, supărare sau chiar disperare, datorată eşecului
înregistrat în tentativa de depăşire a crizei. N. Thompson (1991)
arată că în acest stadiu pot apărea şi simptome fizice, precum
oboseala, durerile de cap sau probleme cu stomacul.
III. Faza/ stadiul de ajustare şi adaptare – este o fază de „inovare”,
conform aceluiaşi autor (Thompson, 1991). Este o etapă
integrativă a crizei, care presupune implicarea asistentului social şi
a persoanei aflate în criză într-o confruntare atât cu criza, cât şi cu
intervenţia realizată.
8.1.3. Modele ale intervenţiei în criză
R.K. James şi B.E. Gilliland (2001) identifică trei tipuri de modele
ale intervenţiei în criză:

214
 1. Modelul echilibrului – inițiat de G. Caplan (1964). Conform
acestui model, există un dezechilibru psihologic şi se doreşte întoarcerea la
o stare de echilibru care să permită rezolvarea eficientă a problemelor.
2. Modelul cognitiv – asociat în special cu lucrările lui A.R. Roberts
(1995; 2005). După acest model, există o percepţie greşită despre
evenimentele asociate crizei, prin urmare trebuie acționat asupra acestei
percepții.
3. Modelul tranziţiei psihosociale – inspirat de modelul lui E.
Erikson (1965) privind criza de dezvoltare, care apare cu ocazia trecerii de
la o etapă de viaţă la alta. Conform acestui model, criza apare ca urmare a
unei schimbări psihologice sau sociale importante, care face parte din
dezvoltarea unei persoane.
În continuare vor fi prezentate succint câteva dintre modelele
intervenţiei în criză formulate și dezvoltate de variați autori. Așa cum se va
vedea, fiecare dintre modele presupune o serie de activități organizate pe
etape, accentul fiind pus de fiecare autor pe aspecte diferite ale intervenției.
8.1.3.1. Modelul A-B-C al intervenţiei în criză
K. Kanel (2003) a conceput un model denumit „Modelul A-B-C”
al intervenţiei în criză, care se concentrează pe „atenţia” acordată
clientului, pe stabilirea unei bune relaţii cu acesta. Acest model accentuează
importanţa rapidității cu care trebuie să se acţioneze într-o situaţie de criză.
Schematic, modelul A-B-C poate fi prezentat astfel:

Stabilirea Dezmembrarea
contactului şi problemei în
Coping
începerea rezolvării elemente
problemelor primare

Figura 12: Modelul A-B-C al intervenţiei în criză propus de K. Kanel (2003)

215
 8.1.3.2. Modelul intervenţiei în criză în şase paşi propus de
R.K. James şi B.E. Gilliland
R.K. James şi B.E. Gilliland (2001) au propus un model al
intervenţiei în criză în şase paşi, accentul fiind pus în acest model pe
importanţa asigurării protecției de riscuri, atacuri şi reacţii emoţionale care
pot conduce la situaţii extreme, inclusiv la suicid. Ei atrag atenţia asupra
faptului că în timpul intervenţiei în criză este necesară evaluarea
permanentă, deoarece emoţiile suferă schimbări rapide (apud Payne,
2011). Modelul lor poate fi reprezentat grafic astfel:

Ascultare Acţionare
•Examinarea
•Definirea problemei alternativelor
•Asigurarea •Realizarea
siguranţei clientului planurilor
•Furnizarea •Obţinerea
suportului angajamentului

Evaluare

Figura 13: Modelul intervenţiei în criză în şase paşi propus de R.K. James şi
B.E. Gilliland (2001)

James și Gilliland subliniază faptul că asistentul social poate acorda

sprijin persoanelor aflate într-o situație de criză inclusiv prin asigurarea
acestora că modalitățile în care se comportă nu sunt eronate sau
nerezonabile, ci doar specifice situației în care se află (așadar, „normale”).

216
Este importantă construirea unei relații de respect și acceptare reciprocă
între client și asistentul social.
8.1.3.3. Modelul triajului
R.A. Myer (2001) a formulat un model al intervenţiei în criză bazat
pe evaluare şi analiză. De aceea, acest model mai este denumit şi „modelul
triajului”. Myer evidenţiază importanţa diferenţierii între aspectele: a)
afective, b) cognitive şi morale/spirituale şi c) comportamentale ale reacţiei
la criză. Pentru aspectul afectiv, Myer sugerează examinarea comportamen-
telor verbale şi nonverbale, cu accent pe vocea clientului şi întrebările pe
care le pune. Este, de asemenea, necesară examinarea severităţii reacţiilor.
În registrul reacţiilor afective, principalele distincţii sunt între: furie şi
ostilitate, anxietate şi teamă, tristeţe şi melancolie. În privința reacţiilor
cognitive şi morale/spirituale, Myer distinge următoarele posibilităţi (apud
Payne, 2011: 128):
• ameninţare, atunci când integritatea sau nevoile esențiale ale victimei
sunt ameninţate;
• pierdere, atunci când se trece printr-o deprivare acută, precum pierderea
unei persoane apropiate, a unei relaţii, a unui loc de muncă etc. – ceea
ce înseamnă o schimbare majoră faţă de trecut;
• transgresiune, atunci când sunt violate drepturile persoanei – prin
violenţă, efracţie, discriminare sau violarea unor standarde personale de
comportament (ca, de exemplu, atunci când soţul/ soţia îşi înşeală
partenerul). Acest tip de reacţie se petrece în relaţie cu o experienţă din
prezent.
Evaluarea reacţiilor comportamentale presupune examinarea
mecanismelor de care dispune persoana respectivă pentru a face faţă unei
crize (idem). Aceste mecanisme pot fi împărţite în trei categorii:
• evitare – de exemplu, reprimarea sau negarea („Nu este adevărat că a
murit”);

217
• abordare – de exemplu, raţionalizare sau sublimare („Mă gândesc tot
timpul şi înțeleg ce s-a întâmplat, dar pur şi simplu nu pot să merg mai
departe”);
• imobilizare – de exemplu, restituirea sau compensarea („Nu pot să mă
hotărăsc ce să fac”).
O reprezentare grafică a acestui model poate fi următoarea:

Reacțiilor afective

• Furie/ ostilitate
• Anxietate/ frică
• Tristețe/ melancolie

Reacțiilor cognitive

• Dimensiunile vieții
o fizică
o psihologică
Evaluarea: o socială

Reacțiilor morale/ spirituale

• Transgresiune
• Ameninţare
• Pierdere

Reacțiilor comportamentale

• Evitare
• Abordare
• Imobilizare

Figura 14: Modelul triajului propus de R.A. Myer (2001)

218
 8.1.3.4. Modelul intervenţiei în criză în şapte etape al lui A.R.
Roberts
A.R. Roberts (1991) propune un model al intervenţiei în criză ce
cuprinde şapte etape sau stadii:
1. Evaluarea crizei (inclusiv a măsurii letalităţii) şi a percepţiei
individului asupra crizei;
2. Stabilirea unei relaţii bazate pe încredere şi respect între client şi
asistentul social;
3. Identificarea problemelor majore şi a evenimentelor/ factorilor
precipitanţi, precum şi a metodelor obişnuite, dar ineficiente de
depăşire a crizei;
4. Analiza sentimentelor şi oferirea de suport prin ascultare activă şi
facilitarea exprimării într-un mediu familiar şi securizant care
încurajează autodezvăluirea;
5. Explorarea alternativelor posibile prin examinarea reacţiilor trecute
(mai puţin adaptate la evenimentele de criză) şi definirea unor
comportamente adecvate rezolvării crizei;
6. Formularea unui plan de acţiune prin restaurarea funcţiei cognitive şi
întărirea dorinței de a face faţă problemelor;
7. Asigurarea disponibilităţii de a lucra împreună şi în alte situaţii de
criză din viitor. Acordul şi stabilirea unui plan de monitorizare.
Modelul poate fi vizualizat grafic astfel:

219
 1. Evaluarea crizei

2. Stabilirea unei relaţii

3. Identificarea problemelor majore şi a factorilor precipitanţi

4. Analiza sentimentelor şi oferirea de suport

5. Explorarea alternativelor posibile

6. Formularea unui plan de acţiune

7. Stabilirea unui plan de monitorizare

Figura 15: Modelul de intervenţie în criză în şapte etape propus de A.R.

Roberts (1991)

Roberts sugerează că primele două etape sunt strâns legate:

evaluarea psihosocială şi a gradului de risc trebuie făcută în aşa fel încât să
conducă la stabilirea unei bune relaţii. Persoana care face apel la asistenţa
socială poate fi ea însăşi în situaţie de risc, dar poate fi vorba şi de
semnalarea unei situații de risc a unui membru al familiei sau al cercului
său social. De aceea, în evaluarea gradului de risc (etapa 1) trebuie să se
verifice (apud Payne, 2011: 126):
- dacă există cineva care are nevoie de atenţie medicală;
- dacă există cineva care se gândeşte la sinucidere sau la producerea unor
daune asupra propriei persoane;
- dacă există o victimă al cărei atacator se află în apropiere;
- dacă există persoane violente sau periculoase în apropiere;
220
- dacă se află în pericol un copil;
- dacă cineva trebuie transportat într-un loc sigur;
- dacă cineva se află sub influenţa alcoolului sau a altor droguri.
Chiar dacă se constată că nu există un pericol imediat, riscul trebuie
evaluat mai departe și în profunzime, astfel (idem):
- în cazurile însoţite de violenţă, trebuie examinate eforturile din trecut
ale victimei de a se autoapăra; așadar, trebuie evaluată capacitatea sa de
autoapărare;
- tot în cazurile însoţite de violenţă, trebuie examinate actele de violenţă
şi infracţiunile comise de agresor;
- de asemenea, trebuie văzut dacă există în trecutul victimei episoade de
abuz fizic, exces de alcool sau alte substanțe intoxicante, tentative de
rănire a propriei persoane (această evaluare se face cu precădere tot în
cazurile însoţite de violenţă);
- trebuie examinat dacă au fost folosite arme au alte obiecte vătămătoare
asupra victimei;
- trebuie verificat dacă există arme sau alte obiecte posibil vătămătoare în
apropiere;
- trebuie văzut dacă victima suferă de vreo boală mintală majoră, de
depresie, anxietate sau stres posttraumatic.
Așa cum a mai fost menționat, construirea unei bune relaţii între
asistentul social și client (etapa 2) este de o importanță majoră. Ea trebuie
să fie fundamentată de acceptarea reciprocă și de respectul mutual.
A treia etapă implică înţelegerea problemei, astfel încât atât
evenimentul excepţional, cât şi procesul prin care s-a ajuns la situaţia de
criză să fie identificate. În cea de-a patra etapă are loc examinarea
sentimentelor şi a emoțiilor. De multe ori, oportunitatea de a se descărca
de sentimentele negative ocazionate de criză poate duce la eliberarea unor
energii necesare pentru a face faţă situaţiei mai târziu. În cea de-a cincea
etapă este necesară evaluarea mecanismelor folosite anterior pentru a face

221
faţă unei crize. În acest stadiu, Roberts recomandă folosirea unor tehnici
concentrate asupra soluţiilor. Trebuie trecute în revistă excepţiile de la eşec
şi mărturiile unor succese trecute, succesele fiind subliniate şi întărite. În
etapa a şasea, este importantă evidenţierea elementului cognitiv de
restabilire a unei situaţii funcţionale. Restructurarea implică, inclusiv,
înlocuirea gândurilor nerealiste cu noi idei (ibid.: 129) Clienţii pot primi
ca temă experimentarea de noi comportamente. Scopul este întărirea
dorinţei de a face faţă problemelor şi, în cele din urmă, formularea unui
plan de acţiune. În ultima etapă, clienţii trebuie ajutaţi nu doar să simtă că
pot reveni la intervenţia în criză dacă apar alte probleme, dar şi să identifice
posibile momente în viitor când stresul poate reveni, cum ar fi, de pildă,
aniversarea unui eveniment traumatizant.
8.1.4. Niveluri și principii ale intervenției în criză
După L. Rapoport (1970) pot fi distinse două niveluri ale
intervenției asistentului social:
- la un prim nivel trebuie acționat pentru readucerea clientului la stadiul
anterior de funcționare; pentru aceasta, este nevoie de activități care să
sprijine diminuarea și eliminarea simptomelor, acordarea de suport
pentru înțelegerea de către client a crizei, implicarea unor persoane din
mediul social al clientului, precum membrii familiei și cei ai
comunității.
- la al doilea nivel al intervenției se acționează pentru soluționarea
situației, făcându-se legătura atât între prezent și crize din trecut, cât și
între prezent și posibile reacții în cazul unor crize viitoare.
Pot fie menționate o serie de recomandări sau principii de a căror
respectare depinde succesul intervenţiei în criză (Buzducea, 2005: 127):
Intervenţia să fie realizată cât mai repede posibil;
Intervențiile să fie limitate în timp;
Rolul practicianului (asistentului social) să fie unul activ;
Principalul scop trebuie să fie reducerea/ ameliorarea simptomelor;
222
 Sprijinul acordat trebuie să fie tangibil;
Persoana asistată trebuie să fie cât mai bine informată în privinţa
activităţilor/ eforturilor de depăşire a crizei;
Implicarea familiei şi a comunităţii acolo unde este posibil,
acordarea de sprijin social;
Încurajarea exprimării sentimentelor şi emoţiilor;
Analizarea capacităţii/ competenţei de a face faţă situaţiei;
Testarea realităţii prin confruntarea experienţelor stresante.
8.1.5. Avantaje, limite şi critici ale modelului intervenției în criză
Principalul avantaj al acestui model este claritatea, structurarea și
rapiditatea procesului de intervenție, pașii de urmat fiind preconizați, iar
termenele de timp cu care se lucrează scurte. Aplicându-l, asistentul social
poate să dea dovadă de eficiență atunci când ajută clientul să-şi rezolve
sentimentele provocate de o criză. Alături de modelul centrat pe sarcină,
intervenția în criză reprezintă un curent în asistenţa socială în care sunt
recomandate activităţi mai clare şi mai centralizate, care nu oferă clientului
directive pe care să le urmeze, ci oferă posibilitatea de a înţelege mai bine
nişte situaţii prin metode psihodinamice (Payne, 2011: 137). Un alt aspect
important este acela că atenţia principală este concentrată pe prezent şi pe
soluţii aplicabile „acum”, pentru probleme specifice. Acest fapt este util în
special în cazul situaţiilor ce marchează crize care pot afecta, uneori cu
consecințe grave, viaţa oamenilor pe termen lung.
De asemenea, modelul intervenției în criză și-a dovedit utilitatea și
în cazul clienților care aparțin unor medii sociale defavorizate (Alexiu,
2011: 356). Faptul că atât clientul, cât și asistentul social sunt implicați
activ în intervenție răspunde la nevoia clienților de a avea o dovadă
palpabilă a faptului că se întreprinde ceva și că există interes pentru
rezolvarea unei situații problematice, iar limitarea în timp și structurarea
clară a activităților răspunde la nevoia acestora de a fi ajutați să depășească
cât mai repede cu putință situația limită în care se află (idem). Mai mult,
223
prin acest model se pune accent pe încrederea în posibilitățile naturale de
recuperare ale persoanei. Aplicarea unei politici a „ușilor deschise” (ibid.:
357) – adică persoana poate apela din nou la serviciul de asistență socială
atunci când trece iarăși printr-o criză – s-a dovedit a fi benefică, întrucât
clienții știu că vor fi ajutați, și, având deja această experiență, trec mai ușor
și mai repede prin noua situație de criză, intervenția fiind, deci, mai scurtă.
Această intervenție îi poate ajuta să își consolideze achizițiile anterioare,
astfel încât cu timpul vor deveni tot mai apți să își rezolve de sine stătător
situațiile problematice. Politica „ușilor deschise” reprezintă un avantaj și
pentru asistentul social, deoarece deschiderea către o atitudine de a privi
ca normal să intervii a doua oară în cazul aceluiași client contracarează
sentimentul de culpabilitate sau eșec personal încercat de unii asistenți
când clienții lor revin pentru a cere din nou ajutor. Multe probleme nu se
rezolvă odată pentru totdeauna ci au, într-adevăr, nevoie de mai multe
intervenții, fără ca aceasta să însemne un eșec sau greșeli făcute de asistentul
social.
Așadar, modelul intervenției în criză oferă o bază utilă pentru
servicii care îi ajută pe oameni să treacă peste situații limită, să facă față
unor evenimente majore sau unor etape de tranziție din propria dezvoltare
(Payne, 2011: 138). El oferă un fundament teoretic pentru serviciile oferite
și ajută mai bine decât orice alt model teoretic la soluționarea unor
probleme imediate legate de victimizare și determinate de violență sau de
felurite dezastre (personale, sociale, naturale).
Pe lângă aceste avantaje și deschideri oferite de modelul
intervenției în criză, există și dezavantaje și limite ale aplicării lui. Astfel, el
nu se poate aplica în cazul unor clienţi care nu pot accepta că asistentul
social sau agenţia au dreptul să se implice. De asemenea, nu este eficient
atunci când este vorba de probleme psihologice pe termen lung sau de crize
debilitante periodice. Intervenția în criză nu poate ajuta persoanele a căror
întreagă existență este caracterizată de crize continue, cauzate de probleme

224
sociale precum sărăcia și excluderea socială (idem). Pentru unele persoane
situația de criză este un stil de viață (Alexiu, 2011: 355), metodologia
intervenției în criză fiind în cazul lor ineficientă. Alți clienți pentru care
intervenția în criză nu este recomandată sunt cei care au nevoie de sprijin
constant, precum bolnavii psihici care s-au externat dintr-o clinică de
psihiatrie.
Ca o critică la adresa acestui model mai trebuie spus că, deși ajută
la soluționarea unor probleme urgente, el și-a pierdut caracterul preventiv
pe care l-a avut inițial (Payne, 2011). Totodată, modelul nu are nici o
relevanță sau contribuție la eforturile mai generale ale agențiilor de
asistență socială vizând schimbarea socială și soluționarea unor probleme
sociale pregnante.

8.2. Modelul centrat pe sarcină

8.2.1. Concepte de bază și caracteristici generale
Modelul a fost dezvoltat la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut şi
îşi are originea în practica asistenţei sociale. Câţiva dintre autorii
reprezentativi pentru această teorie sunt M. Shyne (1969), W.J. Reid
(1969; 1972a; 1972b; 1978) şi L. Epstein (1972a; 1972b; 1992).
Asemănător în unele privinţe cu modelul centrat pe rezolvarea de
probleme, modelul centrat pe sarcină este un unul pluralist, care integrează
diverse contribuţii teoretice şi care propune o intervenţie mai scurtă decât
cea propusă de modelul rezolvării de probleme. Această teorie propune
utilizarea unor tehnici de intervenţie psihosocială pentru a ajuta clienţii să
acţioneze în scopul rezolvării propriilor probleme, punându-se accentul pe
stabilirea tipului și a dinamicii problemelor psihosociale (Buzducea, 2005:
128).
Ideea de bază a teoriei este aceea conform căreia clienții sunt
capabili să îşi rezolve problemele în condiţiile în care sunt ajutaţi să
stabilească natura, originea, evoluția și soluționarea problemei (care este
225
problema?/ ce anume face ca o situaţie să reprezinte o problemă?; cum a
apărut problema?; cum evoluează ea?; cum poate fi ea tratată?) şi să
privească problema prin prisma configuraţiei de factori cu care
interacţionează (cum și cu ce alte aspecte din viața clientului este problema
interrelaționată?). Trăsătura esențială a intervenției propuse de acest model
este lucrul pe termen scurt, cu limite foarte clare de timp.
Practica centrată pe sarcini se poate ocupa de probleme care: a)
sunt recunoscute sau acceptate de către clienţi; b) pot fi rezolvate prin
acţiuni întreprinse în afara contactului cu asistenţii sociali; c) pot fi definite
clar; d) provin din lucruri pe care clienţii doresc să le schimbe în existenţa
lor; e) provin în general din „nevoile nesatisfăcute” ale clienţilor, şi nu din
percepţiile altora (Payne, 2011: 130).
Conform acestei teorii, problemele clienţilor pot fi clasificate în:
probleme familiale; probleme în îndeplinirea rolurilor sociale; probleme în
luarea deciziilor. O clasificare mai detaliată a problemelor psihosociale a
fost făcută de W.J. Reid în 1978. El considera că practica centrată pe
sarcini este eficientă în special în cazul următoarelor opt categorii de
probleme:

1 Probleme/ conflicte interpersonale (familiale, de rudenie, colegiale,

profesionale)
2 Insatisfacție în relaţiile sociale (de exemplu, cele din vecinătate, din
comunităţile mai mici sau din găștile stradale de cartier)
3 Probleme în relaţia cu organizaţii formale (agenții, instituții etc.)
4 Dificultăţi în îndeplinirea rolurilor (de părinte, de partener, a
diferitelor roluri sociale)
5 Probleme de tranziţie socială (de la un statut la altul, de la un rol la
altul sau de la o situaţie la alta) și de luare a unor decizii
6 Probleme emoţionale (stres emoțional reactiv sau probleme legate
de boală, de pierderi, de suferinţă, de abuzuri etc.)
7 Probleme în asigurarea resurselor materiale (resurse neadecvate)
226
 8 Probleme psihologice și de comportament (nespecifice unei
anumite categorii, dar care se încadrează în definiția generală a unei
probleme în cadrul acestui model)
Tabelul 10: Probleme în care modelul centrat pe sarcină este eficient (după
Reid, 1978)
O noutate a modelului teoriei centrate pe sarcină este aceea că el
presupune atât intervenţii realizate la nivel individual, cât şi intervenţii
realizate la nivel familial sau de grup. Aceasta deoarece, aşa cum spuneam,
conform acestei teorii o problemă trebuie privită în contextul ei şi în relaţie
cu toţi factorii cu care interacţionează.
Caracteristicile şi principiile modelului centrat pe sarcină sunt
următoarele (Buzducea, 2005: 128-9):
Orientarea practică – aceasta este dată de faptul că sunt preferate metode
şi tehnici de intervenţie empirică, ipoteze realiste; se evită teoretizările
şi speculațiile despre problemele şi comportamentul clientului; se culeg
numeroase informaţii despre fiecare caz în parte; se dezvoltă un
program complex pentru fiecare caz social; se lucrează cu limite
temporale clare și pe termen scurt.
Orientarea integrativă – ca urmare a faptului că selectează şi utilizează
concepte, principii şi metode din alte modele teoretice compatibile
(precum rezolvarea de probleme, modelul intervenţiei în criză).
Concentrarea pe recunoaşterea problemelor clientului – deoarece accentul
este pus pe recunoaşterea explicită a problemelor clientului, ele
constituind un motiv de îngrijorare.
Abordarea sistemică şi contextuală – este recunoscut faptul că problemele
apar în contextul unor sisteme multiple; prin urmare, rezolvarea
problemelor şi prevenirea apariţiei altora necesită o schimbare a
contextului care a generat sau favorizat problemele respective.

227
 Planificarea – întrucât modelul presupune stabilirea concisă a structurii
şi a perioadei intervenţiilor (de la 6 la 12 sesiuni săptămânale pe o
perioadă de maximum patru luni).
Relaţia de colaborare – relaţiile cu clienţii sunt de acest tip (de
colaborare); asistentul social împărtășește informațiile cu clientul, nu
are scopuri sau agendă ascunsă; se folosesc strategii şi intervenţii pentru
dezvoltarea abilităţilor individuale necesare rezolvării propriilor
probleme; relaţia dintre asistentul social şi client este axată pe stimularea
acţiunilor de rezolvare a problemelor.
Structurarea – programul de intervenţie, inclusiv sesiunile de consiliere,
sunt structurate pe activităţi specifice;
Schimbările contextuale – nu sunt un obiectiv în sine, ci doar situaţii
care facilitează găsirea soluţiilor, dezvoltarea abilităţilor de rezolvare a
problemelor, precum şi prevenirea apariţiei altor probleme; aceste
schimbări contextuale apar mai ales ca o consecinţă directă a rezolvării
problemelor-ţintă, dar și ca o consecinţă a procesului de îndepărtare a
obstacolelor ce pot apărea în rezolvarea problemelor;
Nu se recomandă – clienţilor dezinteresați de rezolvarea propriilor
probleme, clienților care nu pot să înţeleagă structura modelului de
intervenţie şi nici clienţilor care nu pot să identifice problemele.
8.2.2. Obiectivele și etapele procesului de intervenţie conform modelului
teoretic centrat pe sarcină
În practica centrată pe sarcină, strategia intervenţiei urmăreşte
două obiective largi:
a) Asistarea persoanelor care au o problemă a căror rezolvare îi
preocupă.
b) Rezolvarea problemei într-o manieră care să facă din acest lucru o
experienţă pozitivă, pe care să se poată bizui capacitatea viitoare a
clienţilor de a face faţă dificultăţilor, precum şi disponibilitatea lor
de a primi ajutor (Payne, 2011: 132).
228
 Accentul este pus pe implicarea cât mai activă a clientului în
atingerea propriilor obiective, scopul general al intervenției putând fi atins
doar prin activități întreprinse de persoana asistată, activități realizate în
mod fracționat, prin sarcini specifice și variate (Roth; Rebeleanu, 2011:
314). În ceea ce privește implicarea asistentului social, este urmărită
construirea unei relații de colaborare între acesta și client, amândoi
contribuind la realizarea în practică a unui proces standard, ca în exemplul
reprezentat grafic mai jos:

Figura 16: Practica centrată pe sarcină (după M. Payne, 2011: 129)

Pot fi delimitate cinci etape în procesul de intervenţie din modelul

centrat pe sarcină:
1) Identificarea, definirea, explorarea şi evaluarea problemei – asistentul
social îl ajută pe client să identifice şi să definească problemele pe care

229
 doreşte să le rezolve. În timpul interviului iniţial, asistentul social
explorează şi evaluează împreună cu clientul problemele prezentate.
Asistentul social identifică dificultăţi potenţiale şi consecinţe pe care
clientul nu le observă (Buzducea, 2005: 130), adică el identifică
problema nu doar pe baza celor afirmate de client, ci şi corelată cu
complexitatea aspectelor generate de cazul respectiv. Definirea și
explorarea problemei include istoria personală a clientului şi factorii
contextuali implicaţi (familie, sănătate, muncă, şcoală etc.). Se caută
răspunsuri la întrebări precum: Când a apărut problema? Cât de
serioasă este pentru client? Care sunt consecinţele ei pentru client? Ce
factori cauzali sunt implicaţi? Ce a făcut sau face clientul pentru a
rezolva singur problema? De când durează aceste eforturi? Ce obstacole
apar? Ce resurse necesită rezolvarea problemei şi ce resurse sunt
disponibile? Scopul evaluării nu este, precum cel din teoria
psihodinamică, acela de a studia reacțiile sau povestea de viață a
clientului, ci acela de a identifica acțiunile necesare, obstacolele din
calea acțiunilor necesare și constrângerile care nu pot fi înlăturate
(Payne, 2011: 132).
2) Elaborarea contractului – asistentul social şi clientul elaborează un
contract verbal, scris sau oral, prin care clientul îşi exprimă acordul de
a lucra împreună cu asistentul social pentru rezolvarea uneia sau mai
multora dintre problemele identificate, explorate şi evaluate în faza
anterioară. Contractul cuprinde motivaţia clientului, stabilirea
rolurilor, numărul sesiunilor şi perioada de intervenţie, estimarea
succeselor şi eventual a insucceselor. Unii autori (Doel; Marsh, 1992)
susțin ca sunt de preferat contractele scrise, deoarece astfel
angajamentul clientului este mai ferm, iar obiectivele sunt mai clare.
Conform altor autori (de exemplu Reid, 1978) sunt de preferat
contractele orale celor scrise, întrucât sunt mai puțin intimidante. În
oricare dintre forme, în contract trebuie specificat numărul de sesiuni

230
 și durata intervenției. De obicei, un program de intervenţie bazat pe
teoria centrată pe sarcină cuprinde de la opt la 12 sesiuni, o dată sau de
două ori pe săptămână, pe o perioadă de trei sau patru luni. Contractul
poate fi renegociat în toate aspectele sale, inclusiv prin introducerea spre
rezolvare şi a altor probleme (Buzducea, 2005: 130). Faza elaborării
contractului este numită de unii autori (Doel; Marsh, 1992) și faza de
stabilire a acordului, deoarece asistentul social și clientul convin acum
asupra unor reguli concrete și stabilesc un acord ferm de a lucra
împreună.
3) Planificarea scopurilor şi a sarcinilor și anticiparea obstacolelor –
după ce problema a fost definită și evaluată și după ce s-a stabilit durata
intervenţiei, se trece la formularea scopurilor şi a planului de
intervenţie. Scopul stabileşte ce are de făcut fiecare parte implicată în
acțiune (clientul și asistentul social), accentul fiind pus pe ceea ce va
face clientul pentru rezolvarea propriilor probleme. Trebuie stabilite şi
o serie de alternative la modalităţile respective de rezolvare a
problemelor, aceasta fiind în special sarcina asistentului social. Sarcinile
sunt planificate şi trebuie să fie posibil de realizat de către clienţi şi în
afara întâlnirilor, aşa cum sunt convenite de asistent şi de client (Payne,
2011: 134). Ele pot implica acţiuni fizice şi/sau mentale (precum a lua
o decizie). În timp ce sarcinile generale stabilesc o strategie a procesului
terapeutic, sarcinile operaționale definesc ceea ce trebuie să facă clientul.
De asemenea, sarcinile pot fi individuale (vor fi realizate doar de client),
reciproce (caz în care, atunci când clientul îndeplinește o anumită
activitate pentru realizarea sarcinii, asistentul social sau o altă persoană
– de exemplu o rudă/ un membru al familiei – efectuează o altă
activitate la schimb) sau împărtășite (atunci când clientul împreună cu
o altă persoană conlucrează pentru realizarea sarcinii). Tot în această
etapă sunt anticipate posibilele obstacole care pot să apară în calea
realizării scopurilor și sarcinilor. Acesta este unul din rolurile de bază

231
 ale asistentului social: a ajuta clientul să identifice obstacolele reale şi
potenţiale. Trebuie stabilite resursele existente pentru depăşirea
eventualelor obstacole substanțiale.
4) Implementarea scopurilor şi a sarcinilor – este etapa realizării efective
a scopurilor şi a sarcinilor propuse. În timpul acestei faze, scopurile pot
fi modificate sau chiar pot fi propuse scopuri și/sau sarcini noi.
Implementarea reprezintă prioritatea întâlnirilor dintre asistentul social
şi client. Pentru ca această fază să fie desfăşurată eficient este nevoie de
stabilirea unui sistem de evidenţă, mai ales atunci când sunt necesare
acţiuni repetate sau serii de acţiuni. De asemenea, sunt importante
identificarea unor strategii şi motivarea permanentă a clientului pentru
atingerea ţintelor şi pentru respectarea termenelor limită (inclusiv prin
recompense şi alte elemente stimulative). Pe parcursul întâlnirilor se
exersează deprinderile relevante şi sunt analizate şi înlăturate
obstacolele.
5) Finalizarea – este o etapă care trebuie menţionată chiar din contract.
Încă din timpul ultimelor sesiuni, asistentul social evaluează împreună
cu clientul progresul realizat în rezolvarea problemelor. În această
ultimă fază este utilă găsirea de răspunsuri la următoarele întrebări
(Buzducea, 2005: 131): Ce schimbări s-au produs/ realizat? Ce aspecte
ale problemei necesită eforturi suplimentare? Ce planuri de viitor are
clientul? Ce potenţiale probleme pot să apară? Ce riscuri există? Etc. În
această ultimă etapă poate fi stabilit un plan de monitorizare care să
asigure că progresul realizat este menținut. Acolo unde este cazul se
poate stabili transferul către o formă de asistență socială care presupune
intervenție pe termen mai lung, sau trimiterea către o altă agenție sau
organizație pentru ajutor adițional.
8.2.3. Avantaje, limite şi critici ale modelului centrat pe sarcină
Ca și în cazul modelului intervenției în criză, principala deschidere
a acestei teorii este structurarea și claritatea adusă procesului de intervenţie,
232
care poate să contribuie la simplificarea acţiunii în cazul unor probleme
din viaţa oamenilor. Modelul s-a dovedit util în găsirea unor modalităţi de
abordare a unor situaţii complexe şi în demonstrarea eficienței asistentului
social atunci când ajută clientul în rezolvarea unei probleme sau a unor
anumite aspecte ale problemei. Un al element de utilitate specific
intervenţiei bazate pe modelul centrat pe sarcină este reprezentat de
termenele scurte de timp cu care se lucrează, eficiente în special în cazul
clienţilor care au un nivel scăzut de angajament sau o slabă capacitate de a
se concentra asupra unor probleme importante (Payne, 2011: 137). Și în
acest caz un aspect important este centrarea pe prezent și pe soluțiile
imediat aplicabile, necesare rezolvării unor probleme specifice. Modelul
oferă îndrumare concretă, iar în ceea ce priveşte eficiența sa, există o bază
empirică ce o susține.
O primă critică a acestui model – ca și în cazul modelului
intervenției în criză – se referă la faptul că, deși poate ameliora consecințele
unui eșec social mai generalizat, nu oferă asistență în cazul unor probleme
sociale mai importante, care afectează viața a numeroși oameni (idem). Cu
alte cuvinte, teoria centrată pe sarcină nu oferă soluții pentru probleme
sociale grave, precum sărăcia, șomajul, delincvența, marginalizarea sau
inegalitatea socială, probleme care afectează mulți clienți ai asistenței
sociale. Răspunsurile oferite de acest model la astfel de probleme sunt
minime – ele contribuie la ameliorarea unor cazuri individuale, dar nu la
diminuarea problemei sociale la nivel mai larg. Modelul nu se axează pe
schimbarea socială şi poate fi, prin urmare, criticat pentru că propune niște
răspunsuri tehnice la probleme imediate. Eficienţa acestor practici în ce
priveşte problemele imediate poate conduce în final la evitarea tratării
problemelor pe termen lung de către societate, ceea ce în loc să contribuie
la reducerea nedreptăţii sociale, duce la menţinerea sau chiar sporirea ei.
O altă critică a fost adusă ideii de contract. Unii autori
argumentează că ideea de contract conduce la un sentiment de falsă

233
egalitate între asistenţii sociali şi clienţi (idem). Această falsă egalitate poate
aduce prejudicii în situaţiile în care asistentul social ar trebui să aibă
autoritatea (cu care, de altfel, este investit de agenţie/ stat) să-şi impună
voința.
Alte critici vizează atitudinea pe care o promovează relativ la
problemele clienților: înscriindu-se în tradiția rezolvării de probleme în
asistenţa socială, folosește un tipar de individualizare a relaţiei cu clienţii
după un model medical. Astfel, problemele sunt văzute ca nişte boli, iar
sarcina asistentului social este să le rezolve aşa cum este sarcina medicului
să vindece o boală, chiar dacă în acest proces clientul este implicat „activ”.
Această viziune față de relația asistent social – client vine în contradicție cu
propriul principiu de a construi o relație de colaborare, și nu una marcată
de poziții de putere total diferite.
Există și limite considerabile în ceea ce privește aplicabilitatea
modelului centrat pe sarcină. Așa cum a fost menționat mai sus, el este
ineficient în cazul clienţilor dezinteresați de rezolvarea propriilor
probleme, al clienților care nu pot să înţeleagă structura modelului de
intervenţie şi al clienţilor care nu pot să-și identifice problemele. De
asemenea, ca și în cazul modelului intervenției în criză, nici acest model
nu funcționează pentru clienții care au probleme psihologice pe termen
lung, ca și pentru clienții care nu pot accepta implicarea activă a
asistentului social și a agenției în viața lor.

8.3. Modelul rezolvării de probleme

8.3.1. Rezolvarea problemei și concentrarea asupra nevoilor în asistenţa
socială
„Rezolvarea de probleme” este asociată cu procesul de trecere de la
o situaţie indezirabilă la una dezirabilă. Ea este definită ca „o activitate
cognitivă al cărei scop este acela de a schimba o situație de la starea iniţială
la starea propusă” (Mayer, 1994: 600).
234
 În asistenţa socială, de multe ori „rezolvarea problemelor” este
asociată cu „satisfacerea nevoilor”. Conceptul de nevoie socială este unul
inerent serviciilor sociale, istoria serviciilor sociale fiind istoria
recunoașterii nevoilor și a organizării societății pentru a satisface aceste
nevoi. În ciuda interesului și a accentului pus pe „nevoi”, adesea nu este
clar într-o situație particulară ce anume desemnează acest termen. Într-o
abordare a nevoilor devenită clasică, Jonathan Bradshaw (1972: 70-3)
realizează o taxonomie a nevoilor sociale, subliniind faptul că în practică
pot fi identificate cel puţin patru accepţiuni ale termenului de „nevoie”:
a) Nevoia normativă. Este nevoia așa cum este definită de experţi,
de specialişti, de administratori, pe baza anumitor standarde. De obicei
stările reale sunt raportate la stările dezirabile, optimale, conforme cu o
normă de funcționare. De exemplu, există „standarde” de nutriție utilizate
ca măsuri normative pentru o dietă adecvată; „scala incapacității” este
uneori folosită pentru a măsura izolarea socială etc. Definirea nevoilor
normative poate contribui la reproducerea structurii sociale și a
„normalizării”; cu toate acestea, standardele normative se schimbă de-a
lungul timpului ca urmare a dezvoltării în domeniul cunoașterii, dar și a
schimbării valorilor societății.
b) Nevoia resimţită. Este nevoia așa cum este definită de subiect.
Înțelesul său poate fi echivalat cu acela al „dorinței”. Nevoia resimțită este
limitată la percepțiile subiectului (individ sau grup), care resimte propria
stare ca pe o lipsă, o insuficiență, un decalaj între ceea ce există în realitate
și ceea ce ar fi optim. Deoarece este fundamentată doar pe percepții, nevoia
resimțită reprezintă un criteriu de măsurare inadecvat pentru „nevoia
reală”.
c) Nevoia exprimată. Este nevoia resimţită, asociată cu o acţiune
menită să o satisfacă, precum aceea de a apela la un serviciu de ajutor. Dacă
nu este posibil ca o nevoie resimțită să fie gratificată prin forțele proprii și
este necesar un ajutor extern, atunci acea nevoie devine nevoie exprimată.

235
„Exprimarea” unei nevoi poate merge de la solicitările neformale de sprijin
până la cererile cu caracter oficial și chiar la unele modalități de protest
(Bocancea, 2003: 159). Totuși, există și situații în care, deși o nevoie este
resimțită, ea rămâne neexprimată.
d) Nevoia comparativă. Este nevoia definită în urma studierii
caracteristicilor unei populații care beneficiază de un serviciu și a
comparaţiilor făcute cu anumite categorii de persoane. Logica comparării
presupune următorul traseu: „Persoana X este beneficiara unui serviciu
deoarece are caracteristicile A-N. Persoana Z are, de asemenea,
caracteristicile A-N, dar nu beneficiază de serviciul social (precum
persoana X). Prin urmare, persoana Z este o persoană în nevoie”
(Bradshaw, 1972: 73)
Urmărind aceste patru perspective din care poate fi văzută o
„nevoie”, se pune întrebarea care dintre cele patru definiții trebuie avută
în vedere atunci când este vizat un scop adesea formulat în asistența socială,
anume „satisfacerea nevoii”. De multe ori, asistenţii sociali – ca specialiști
– sunt tentaţi să definească singuri nevoia, concentrându-se, așadar, asupra
nevoii normative și abordând, în acest fel, ceea ce ei cred că ar fi problema.
Însă focalizarea asupra nevoii normative poate conduce la greșeala de a
minimiza sau ignora nevoia resimțită, sau chiar la dificultăți în a înțelege
punctul de vedere al subiecţilor.
Cheia utilizării modelului „rezolvării de probleme” în asistenţa
socială presupune abordarea problemei în modul în care este prezentată de
client, ori de câte ori acest lucru este posibil. Trebuie să se pornească,
aşadar, de la nevoia resimţită și exprimată, de la ceea ce consideră persoana
că ar constitui dificultatea, de la punctul său de vedere.
De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că adesea oamenii cu
care lucrează asistenţii nu au capacitatea de exprimare a problemelor lor în
termenii specifici profesiei (prin urmare, nevoia exprimată este ambiguă);
mai degrabă ei relatează despre dificultăţi în termenii nevoilor

236
fundamentale ale vieţii: ajutor alimentar, găsirea unui spaţiu de locuit, a
unui loc de muncă, obţinerea unui ajutor bănesc etc. În procesul de
rezolvare a problemei, orice simptom, dorinţă, insuficiență, dificultate
trebuie privită ca nevoie resimțită și exprimată, prin urmare ca o situație
ce necesită acțiune și soluționare – cu alte cuvinte, o „problemă de
rezolvat”.
8.3.2. Ipotezele de bază ale modelului rezolvării de probleme
Helen Harris Perlman, cea care a formulat pentru prima dată
(1957) acest model, considera că viața însăși este un continuu proces de
rezolvare de probleme, iar sarcina asistenților sociali este aceea de asista
persoanele care, din diferite motive, nu reușesc să treacă singure peste
obstacolele vieții și au nevoie de ajutor. În această perspectivă, munca cu
persoanele asistate reprezintă, la rândul său, un proces de rezolvare de
probleme. Mai mult, în viziunea acestui model, scopul asistenței sociale
este, pe lângă ajutorarea persoanelor de a-și îndeplini nevoile psihologice
și sociale, acela de a crea o societate care să vină în întâmpinarea acestor
nevoi (Buzducea, 2005).
Spectrul problemelor care conduc la nevoia de ajutor este foarte
larg, de la problemele care țin de lipsa resurselor la cele care sunt
determinate de lipsa de informații, de la problemele de ordin emoțional la
cele care sunt generate de lipsa deprinderilor de rezolvare a problemelor
(Roth; Rebeleanu, 2011: 313).
Una dintre ideile de bază ale acestui model este aceea că în centrul
intervenției trebuie să se afle preocuparea asistentului social de a-l ajuta și,
unde este cazul, de a-l învăța pe client să își definească problema și
scopurile, și să dobândească și exerseze deprinderile necesare pentru a
ajunge la scopurile respective. O altă idee fundamentală a modelului este
aceea că asistentul social și clientul sunt capabili să comunice reciproc
despre probleme, scopuri, resurse, planificare şi implementare.

237
 Așa cum precizam, presupunerea de la care se pleacă este aceea că
beneficiarii au sincope în capacitatea de a rezolva probleme şi au nevoie de
ajutor pentru a depăşi obstacolele şi pentru a a-şi îmbunătăţi capacitatea
de a face faţă acestora. Aşadar, în acest model, procesul de asistenţă nu este
văzut ca un set de tehnici prin intermediul căruia experţii, care prin însăși
calitatea lor de experți, ar fi îndreptățiți să aprecieze ce nu este
corespunzător și ce ar trebui să fie îmbunătățit, ci ca un proces în care un
specialist cu o anumită pregătire și capabil să aleagă strategia cea mai
potrivită unui caz construiește o relație – cât mai naturală – de colaborare
cu o altă persoană, în interesul acesteia din urmă, în scopul asistării acesteia
pentru rezolvarea problemei sau problemelor cu care se confruntă. De
asemenea, un rol esențial al asistentului social este acela de a înțelege și
încuraja clientul, pentru ca acesta să (re)capete încredere în sine și să devină
capabil să se bazeze în mai mare măsură pe el însuși. Modelul pune accent
pe învățarea de către persoanele asistate a unor deprinderi care le vor fi de
folos în rezolvarea autonomă a unor situații problematice viitoare.
Pe lângă stabilirea unei relaţii naturale, de colaborare/ cooperare, nu
de subordonare, între asistentul social și client, care reprezintă prima sa
ipoteză de bază, modelul rezolvării de probleme pornește de la premisa că
fiecare fiinţă umană este caracterizată de dorinţa de a fi activă, de a-şi atinge
propriile obiective. Credinţa în dorinţa şi în capacitatea oricărei fiinţe
umane de a fi activă şi de a se implica în rezolvarea propriilor probleme este
cea de-a doua ipoteză de bază a modelului rezolvării de probleme.
Mai trebuie precizat că acest model teoretic și intervenția pe care
el o propune pot fi aplicate atât la nivel individual, cât și la nivelul
grupurilor, organizaţiilor și comunităților (Compton et al, 2005).
8.3.3. Etapele procesului de rezolvare a problemelor
Conform lui B.R. Compton şi B. Galaway (1994), modelul
rezolvării de probleme poate fi conceput ca un proces care cuprinde trei
etape sau faze:
238
 I. Etapa/ faza de contact (angajare). Este etapa în care au loc:
identificarea şi definirea problemei; identificarea și formularea scopului;
stabilirea unui contract preliminar; explorarea resurselor, a motivaţiei,
oportunităţilor şi capacităţilor clientului, investigarea, colectarea de date şi
estimarea (analiza critică).
II. Etapa/ faza contractului (acordului), care cuprinde acordul
asupra contractului, pentru care se evaluează problema (în funcție de datele
colectate în etapa anterioară) și se stabilesc obiectivele; formularea planului
de acţiune/ planificarea intervenţiei şi prognoza.
III. Etapa/ faza acţiunii (intervenţiei), care este faza în care au
loc implementarea planului, finalizarea şi evaluarea finală.
8.3.3.1. Etapa/ faza de contact (angajare)
În general se vorbeşte despre următoarele activităţi care trebuie
întreprinse în această etapă:
1. Întrevederea iniţială, identificarea şi definirea problemei de rezolvat;
2. Identificarea şi stabilirea scopului;
3. Negocierea contractului preliminar;
4. Explorarea, investigarea, colectarea de date;
5. Estimarea (analiza critică).
1) Întrevederea iniţială
Există două modalităţi în care asistentul social ajunge să intre într-
o relaţie cu un client:
- persoana, familia, grupul intră în contact cu serviciul de asistență
socială, căutând ajutor pentru o problemă pe care o identifică a fi
dincolo de mijloacele lor de soluţionare; în acest caz se vorbește despre
un asistat voluntar sau clientul de bunăvoie;
- asistentul social inițiază intervenția, ca urmare a faptului că cineva din
comunitate a sesizat o situație problematică (o persoană, o familie, un
grup care se confruntă cu o problemă serioasă ce necesită intervenţia

239
 asistenţei sociale pentru rezolvare); în acest caz se vorbește despre un
asistat/ client involuntar.
În etapa iniţială, îndeosebi la prima întrevedere, asistentul şi
clientul vor încerca să stabilească o relaţie. Momentul iniţial este esenţial în
stabilirea relaţiei – de unde rezultă necesitatea ca asistentul social să
manifeste respect şi preocupare pentru client, încercând să evite pe cât
posibil obstacolele din calea comunicării. Trebuie asigurate condiţiile
propice ale întrevederii: de timp, loc, confidenţialitate etc. Dacă începutul
este necorespunzător, există o mare probabilitate ca interacţiunea care va
urma să fie asemănătoare. Ceea ce se întâmplă la prima întrevedere va
influenţa în bună măsură deciziile ulterioare, va determina dacă persoana
sau grupul vor reveni pentru un al doilea interviu sau pentru o întrevedere
de grup. În situaţiile în care este vorba de o persoană asistată în mod
involuntar, ceea ce se petrece la prima întrevedere va determina dacă
asistentul va putea să depăşească rezistenţa persoanei la implicarea acelui
serviciu social.
Identificarea şi definirea problemei înseamnă a determina
percepţia asupra problemei din mai multe unghiuri de vedere:
a. Problema din perspectiva clientului;
b. Problema definită din perspectiva sistemelor cu care clientul
interacţionează (familie, rude, şcoală, comunitate etc.);
c. Problema din perspectiva asistentului social;
d. Problema de lucru (coordonatele începerii activităţilor comune).
Uneori, asistentul social preia definirea problemei sau a scopului
aşa cum sunt ele prezentate de o sursă de referinţă, de trimitere. Datoria
asistentului social este aceea de a verifica împreună cu clientul sensul
atribuit problemei de sursa de referinţă. Oricum, cel mai important aspect
este cum defineşte clientul problema cu care se confruntă. Evident, de multe
ori clienţii nu sunt capabili să „definească” în mod strict o problemă. Ei
doar au o dificultate sau o serie de dificultăţi, pe care le povestesc

240
asistentului. Acesta are datoria de a asculta povestea clientului, de a-l
încuraja pe acesta să relateze tot ce consideră necesar, de a pune întrebări
pentru clarificări şi de a structura informaţiile. Sarcina asistentului social
este de a înțelege de ce are nevoie clientul de ajutor. Pentru aceasta el
trebuie să se debaraseze de orice prejudecăți, să asculte cu atenție orice are
de spus clientul și să dea dovadă de empatie.
Una dintre cele mai mari dificultăţi ale identificării problemei
apare când asistentul se concentrează asupra propriei definiţii a problemei,
în loc să recepteze mesajele pe care le transmite interlocutorul (Alexiu,
2003: 328). Tot demersul ulterior depinde de corecta identificare a
problemei, deoarece dacă acest proces nu este corect, toate celelalte etape
devin inutile. Este necesar un cadru de referinţă unic, acelaşi pentru
asistentul social şi pentru persoana asistată. O altă dificultate rezidă în
faptul că adesea problema și cauza sau cauzele ei sunt interconectate, ceea
ce poate determina greutăți în identificarea corectă a problemei.
Exemplu: Un adolescent minor a furat un autoturism şi l-a condus fără permis.
Băiatul face parte dintr-o familie în care tatăl tocmai a decedat într-un accident
auto, iar mama sa recunoaşte că este hiperprotectivă cu el. În acest caz, problema
centrală pare să o constituie furtul autoturismului şi conducerea fără permis. Şi
totuşi care dintre cele trei aspecte menţionate mai sus ar fi problema principală? Se
poate spune că 3, 2 sau 1. Pot fi unele relaţii între decesul tatălui, dar şi între mama
hiperprotectivă şi problemă. Dacă luăm în considerare furtul mașinii ca fiind
problema principală, atunci acțiunea asistentului social trebuie să se concentreze
asupra prevenirii repetării infracțiunii. Dacă, pe de altă parte, vedem problema ca
fiind mama hiperprotectivă, atunci ne concentrăm atenţia pe intervenţia asupra
acesteia şi nu asupra comportamentului fiului. Și trauma provocată de decesul
tatălui poate fi identificată ca problema care se cere rezolvată, iar în acest caz
intervenția trebuie să se îndrepte în această direcție (prin consiliere sau
recomandarea psihoterapiei etc.) (adaptat după Alexiu, 2003).
De multe ori trebuie să se recurgă la parțializare, adică la procesul
de separare a problemelor și de identificare a problemei sau problemelor
specifice, asupra căreia (cărora) trebuie să se focalizeze intervenția.
Concentrarea în acelaşi timp asupra mai multor probleme diferite, chiar
241
dacă intercorelate, poate să fărâmițeze și să slăbească acțiunea și,
subsecvent, să submineze succesul intervenției.
2) Identificarea şi stabilirea scopului
Adesea, clienții aflați într-o situaţie dificilă prezintă mai degrabă
soluţia la care se gândesc ei decât problema. De aceea ei apelează la serviciul
de asistență socială, în speranța că acesta le va acorda sprijin pentru
implementarea soluției „descoperite” de ei. De multe ori ei cer un lucru
concret, fără a lua în considerare şi alte posibilităţi. Scopurile formulate de
solicitantul de ajutor nu trebuie ignorate, însă, încă de la început, asistentul
trebuie să încerce să separe problema de scop (ele nu trebuie confundate).
De exemplu, o mamă care vine şi cere ajutor pentru internarea copilului său într-o
instituție. Acesta ar fi scopul, rezultatul dorit de ea, ca răspuns la problemele pe care
le are. Sarcina asistentului social este aceea de a ajuta la identificarea problemei reale
a clientei și, pornind de aici, la a răspunde la întrebarea dacă nu există un alt răspuns,
mai bun, decât acela de a instituționaliza copilul.
De cele mai multe ori există în scop final, dar pot fi stabilite şi
scopuri intermediare. Scopurile pot fi renegociate pe întregul parcurs al
intervenției și pot fi împărțite în scopuri de termen scurt, respectiv scopuri
pe termen lung. În orice caz, scopul sau scopurile finale, ca și metodele
care urmează a fi utilizate pentru atingerea lor, trebuie stabilite prin analiza
și evaluarea minuțioasă a situației.
3) Negocierea contractului preliminar
După identificarea problemei şi determinarea scopului/scopurilor,
ambele părţi decid dacă doresc să continue activitatea comună. În această
fază se negociază, verbal, un contract preliminar. Acum trebuie tratate
inclusiv următoarele aspecte:
a. Precizarea realităţilor, resurselor şi limitelor serviciului;
b. Stabilirea și clarificarea naturii viitoarelor activităţi comune;
c. Înțelegerea de comun acord între asistentul social și client cu privire
la problemă, scopuri și viitoarea intervenție. Aici este inclusă și

242
 eventualitatea angajării sau a acordului de a proceda mai departe în
explorare şi estimare, ținând cont de drepturile, aşteptările şi
autonomia persoanei asistate, ca şi de dreptul asistentului de a
interveni.
4) Explorarea şi investigarea, colectarea de date (informaţii)
După ce se cade de acord cu privire la aspectele de mai sus,
asistentul social poate să înceapă colectarea informaţiilor pe care se vor baza
estimarea şi planificarea intervenţiei. Clientul va fi şi el implicat cel puţin
în determinarea domeniilor de explorat. Colectarea de informații nu este
un scop în sine, ci trebuie să se facă exclusiv în sprijinul acțiunilor și
etapelor care urmează. Tipurile de informaţii depind de problemă şi de
obiectivele preliminare. Trebuie să existe o conexiune între problemele
identificate şi datele colectate. În funcţie de sursa datelor, există cinci
categorii ale modurilor de colectare: 1. relatarea celui asistat, 2. relatările
altora, 3. întrebări şi teste verbale sau scrise, 4. observaţia, 5. înregistrări,
dosare de la alţi specialişti, documente de la alte instituţii. Cele mai folosite
metode de culegere a datelor sunt interviul, întrevederea, ancheta socială
și observația.
De asemenea, tot acum trebuie explorate şi: a) motivaţia
(speranţele, dar şi aspectele ce ţin de disconfort); b) şansele, oportunităţile;
c) capacităţile clientului.
După M. Alexiu (2003: 329) există câteva principii care trebuie
respectate atunci când se explorează și se colectează date/ informații:
• În acest proces trebuie implicat nu doar asistentul social, ci și
clientul; colectarea informațiilor este, prin urmare, un proces
comun;
• Clientul trebuie să aibă tot timpul cunoștință despre sursele
informațiilor;
• Trebuie să fie colectate doar informații care au legătură cu
problema identificată;
243
 • Trebuie explorate toate sursele de informații indicate de persoana
asistată ca fiind necesare problemei vizate, ca și sursele considerate
necesare de către asistentul social;
• Colectarea de informaţii este esenţială în această primă etapă de
contact care presupune identificarea problemei, stabilirea scopului
și evaluarea inițială; totuși, ea este un proces continuu,
prelungindu-se și în celelalte etape ale intervenției;
• Pe lângă evaluarea obiectivă a faptelor și a informațiilor adunate,
asistentul social trebuie să înțeleagă poziția clientului cu privire la
diferitele date colectate, părerea acestuia despre semnificația
variaților factori implicați, ca și sentimentele și motivele acțiunilor
lui trecute.
5) Estimarea (analiza critică)
După ce au fost colectate informaţii şi au fost explorate aspectele
semnificative menţionate, se ajunge la estimare și la analiza critică a
situaţiei. Acesta este un proces continuu, ce are drept scop ajungerea la
înţelegerea problemei clientului, pentru a se putea elabora un plan de
intervenţie. Elementele esenţiale la care trebuie căutat un răspuns în acest
punct sunt:
În ce măsură problemele identificate se află în relaţie cu nevoile celui
asistat;
Analiza situaţiei pentru a se identifica factorii majori care o
influenţează;
Delimitarea şi analiza factorilor care contribuie la crearea şi menţinerea
problemei;
Identificarea celor mai critici factori, delimitarea modului în care ei
sunt interrelaționați, selectarea celor asupra cărora se va interveni;
Trecerea în revistă a resurselor disponibile, a punctelor tari şi a
motivaţiilor clientului;

244
 Selectarea şi utilizarea conceptelor adecvate şi a principiilor specifice
asistenţei sociale;
Interpretarea faptelor din perspectiva profesională a asistenţei sociale;
Organizarea şi structurarea informaţiilor obţinute astfel încât să
contribuie la rezolvarea problemei.
Ca și în cazul colectării de informații, estimarea presupune
participarea activă atât a asistentului cât şi a celui asistat. Estimarea și analiza
critică presupun, în ceea ce îl privește pe asistentul social, pe lângă
colectarea de date despre problemă, punerea în relație a cunoştinţelor sale
profesionale, teoretice și metodologice, cu aspectele concrete, într-o
manieră care să servească intervenției și soluţionării problemei.
*
Abilităţile și cunoştinţele necesare asistentului social, respectiv
deprinderile folosite de către acesta în faza contactului (angajării) sunt
următoarele:
a) Abilitatea de a comunica și de a asculta activ; deprinderea de a
recepta atât mesajele verbale, cât și mesajele nonverbale, ca și
abilitatea de a reacționa adecvat la acestea;
b) Abilitatea de a arăta empatie, respect, interes, îngrijorare, sinceritate,
naturalețe și de a transmite încredere și sprijin;
c) Cunoștințe teoretice temeinice, care să orienteze colectarea datelor
despre aspectele relevante;
d) Abilitatea de a utiliza metode variate de colectare a datelor
(întrevederea, interviul, analiza documentară, ancheta socială,
convorbirea telefonică, metoda biografică, observaţia etc.);
e) Abilități și deprinderi de utilizare a tehnicilor de parafrazare,
clarificare, rezumare, control al percepţiei, concentrare, chestionare,
reflectare, furnizare de informaţii, confruntare etc.;
f) Abilitatea de a analiza și interpreta datele obținute;

245
 g) Abilitatea de a se pune în slujba intereselor celui asistat, pe baza
înţelegerii contextului de agent de schimbare, a cunoaşterii
resurselor disponibile, a sistemului ţintă etc.
8.3.3.2. Etapa/ faza contractului (acordului)
În această etapă sunt cuprinse următoarele activităţi:
1. Acordul asupra contractului, pentru care se evaluează problema și
se stabilesc obiectivele;
2. Formularea unui plan de acţiune/ planificarea intervenţiei;
3. Încheierea unui contract între serviciul de asistență socială și
persoana asistată (client);
4. Stabilirea prognosticului (prognoza).
1) Acordul asupra contractului, evaluarea și stabilirea obiectivelor
În cea de-a doua fază a procesului de rezolvare a problemei,
accentul se pune inițial pe ordonarea și organizarea informațiilor colectate
în faza anterioară, pe reorganizarea datelor pe baza cunoștințelor
profesionale și, unde este cazul, pe reformularea scopurilor preliminare,
astfel încât acum să se stabilească obiectivele clare ale intervenției și pașii
care trebuie urmați pentru punerea ei în acțiune. Toate acestea presupun
o relație de parteneriat între asistentul social si solicitantul de ajutor, ceea
ce înseamnă o activitate comună, interactivă de definire şi explorare a
sarcinilor următoare. Pe baza acestei interacțiuni și a relației de parteneriat
se cade de acord asupra contractului.
Există o serie de negocieri directe şi de încercări de a răspunde la
mai multe întrebări în procesul prin care asistentul social şi clientul ajung
la acordul comun: a) este problema care urmează a fi abordată cea care a
fost identificată atunci când au început să lucreze împreună?; b) ce eforturi
au fost făcute pentru soluționarea problemei și de ce problema persistă, în
pofida încercărilor anterioare de a o rezolva?; c) care ar fi soluţia dorită
(scopul, obiectivele sau rezultatul intervenţiei)?; d) cum poate fi pusă în

246
practică această soluţie (ce metode sunt cele mai adecvate în condițiile
date)?
În această sub-etapă asistentul social trebuie să evite generalizările
neadecvate, ca și etichetarea clientului, adică includerea lui (în scopul
simplificării acțiunii) într-o anumită categorie. Procesul trebuie focalizat
în egală măsură pe client, pe problemă și pe situația în care se află (Alexiu,
2003: 331), iar în acest demers etichetarea trebuie exclusă, întrucât
interesul trebuie concentrat asupra înțelegerii problemei clientului și a
situației unice cu care se confruntă el. Acest proces mai poartă denumirea
de diagnoză, deși, ca urmare a folosirii sale în domeniul medical și a
asociațiilor pe care, prin urmare, le implică (simptome, boală, tratament,
neputință etc.), de preferat ar fi mai degrabă utilizarea termenului de
evaluare (engl. assessment) (ibid.: 332). În cadrul acestui proces de evaluare
se caută răspunsuri la astfel de întrebări:
a. Cum întrevede sau cum doreşte cel care solicită ajutorul soluționarea
problemei?
b. Ce consideră clientul că ar fi necesar pentru rezolvarea problemei?
c. Ce mijloace de soluționare caută sau aşteaptă de la agenţia sau serviciul
social respectiv?
d. Care este perspectiva asistentului social în raport cu problema? Ce
rezultate și ce obiective întrevede acesta?
e. Cum consideră asistentul social că poate ajuta clientul? Ce îi poate oferi
acestuia din partea agenţiei sau serviciului în care lucrează?
f. Ce resurse sunt disponibile?
g. Ce trebuie să realizeze clientul şi ce sarcini îi revin asistentului social?
Pornind de la răspunsurile la aceste întrebări și de la concluziile
evaluării, se trece la stabilirea / formularea obiectivelor concrete ale
intervenției. Pentru ca obiectivele să fie adecvat formulate, este necesar să
se țină cont de următoarele criterii:

247
 Obiectivele trebuie să fie suficient de precise, concrete, măsurabile și
verificabile. Formulările vagi, imprecise (ca de exemplu „clientul să se
simtă mai bine”; „îmbunătățirea relației cu familia”, „îndreptarea
comportamentului clientului” sau „creşterea şanselor de socializare”)
fac măsurarea și verificarea îndeplinirii lor dificilă sau imposibilă. Prin
urmare, obiectivele astfel formulate sunt inadecvate.
Să fie clare și specifice din punctul de vedere al comportamentului.
Să fie vorba de o realizare, nu un program (obiectivul înseamnă ce
trebuie făcut sau ce se propune concret pentru a rezolva problema;
programul înseamnă cum trebuie realizat un obiectiv, cum trebuie atins
un scop).
Să fie realiste, adică să existe șanse rezonabile pentru realizarea lor.
Obiectivele trebuie să fie în acord cu capacitățile și posibilitățile celui
asistat, cu resursele sale şi ale mediului. De asemenea, în stabilirea
obiectivelor trebuie să se țină cont, pe lângă resurse, de motivația
clientului, care poate constitui un factor important (fie pozitiv,
acționând ca imbold, fie negativ, constituindu-se în obstacol).
Să fie realizabile într-un cadru rezonabil de timp. Activitatea
asistentului social și intervenția agenției sunt, pentru fiecare client,
limitate în timp, iar îndeplinirea obiectivelor propuse trebuie să se
poată încadra în aceste limite temporale.
Să fie adecvate. Aceasta înseamnă că, dacă sunt realizate, obiectivele
stabilite trebuie să contribuie parţial sau total la rezolvarea problemei
identificate.
Să fie făcută delimitarea între obiective pe termen lung şi obiective pe
termen scurt.
Obiectivele trebuie să fie în acord cu valorile persoanei sau grupului
asistat.

248
2) Formularea unui plan de acţiune/ planificarea intervenţiei
Intervenția este calea parcursă de la problema identificată către
scopul propus (Alexiu, 2003: 332). Dezvoltarea unui plan de intervenţie
presupune continuarea relației de parteneriat dintre asistent și asistat, ceea
ce înseamnă a lua de comun acord o serie de decizii privind paşii care
trebuie parcurşi pentru atingerea obiectivelor. Diferenţele între așteptările
asistentului social şi cele ale clientului trebuie rezolvate prin negociere. O
eroare adesea întâlnită este aceea de a se stabili un plan de intervenție fără
a se discuta alternativele cu clientul (idem).
În această sub-etapă trebuie realizate următoarele activități și avute
în vedere următoarele aspecte:
a. Stabilirea metodelor de intervenţie;
b. Precizarea modalităţilor adecvate de asigurare a furnizării serviciilor;
c. Trecerea în revistă a „punctelor tari” ale persoanei asistate: resursele
personale, resursele familiei, ale prietenilor, vecinilor sau ale
grupurilor de apartenență, respectiv de referință (cărora clientul le
este atașat și la care se raportează).
d. Luarea în considerare a posibilelor obstacole de la nivelul celui asistat
sau de la nivelul mediului, care ar putea împiedica realizarea
planului;
e. Examinarea alternativelor, a variantelor de soluţii, cu costurile şi
rezultatele posibile;
f. Stabilirea rolurilor profesionale ale asistentului social şi clarificarea
rolului clientului;
g. Luarea în considerare a cunoştinţelor, a abilităţilor şi competenţelor
asistentului social, ca şi a timpului necesar pentru implementarea
planului.
În timpul negocierii mijloacelor de intervenţie, asistentul social
este responsabil să ia în considerare patru limitări care țin de: timp,
abilităţi, etică şi funcţia agenţiei:

249
 Timpul – asistentul social nu își poate aloca un timp nelimitat
pentru un client, el nu se poate angaja în activitate dincolo de timpul
disponibil. Mai mult, asistentul nu trebuie să promită mai mult decât
poate realiza, nici servicii sau întâlniri pe care nu le poate onora din cauza
lipsei de timp. Tot asistentul social trebuie să fie conştient de faptul că
întâlnirile mai dese nu înseamnă o calitate mai ridicată a activităţii sau un
succes mai sigur al intervenției.
Abilităţile, competenţele, posibilitățile – asistentul social nu trebuie
să se angajeze în activităţi care îi depăşesc competențele și abilităţile. De
exemplu, consilierea maritală, sfaturile financiare, bolile psihice,
dizabilitățile fizice etc. sunt de competența altor specialişti (ibid.: 333).
Etica – asistentul social trebuie să planifice intervenţia dând dovadă
de comportament etic. Astfel, el nu poate permite nici o abatere de la
norme, chiar dacă aceasta ar fi în folosul clientului. De exemplu, asigurarea
resurselor economice ale unei familii prin mijloace care presupun corupție,
mituire, înșelare, exploatarea sau discriminarea altora etc. ar presupune
încălcări grave ale unui comportament etic (prin urmare, nu trebuie recurs
niciodată și în nici o circumstanță la astfel de metode; trebuie găsite soluții
legale și înscrise în cadrul normativ).
Contextul organizaţional – serviciile sociale pot avea funcţii
specializate sau determinate de sistemul birocratic care nu se potrivesc
neapărat în toate cazurile.
Uneori, când se aplică modelul rezolvării de probleme, și în special
în aceste sub-etape care presupun stabilirea obiectivelor și a planului de
intervenție, pot să apară diferențe, neînțelegeri și chiar conflicte între client
și asistentul social. Aceasta din urmă nu trebuie să se sperie de astfel de
situații care, în activitatea sa, sunt destul de frecvente. Diferențele și
neînțelegerile, ca și conflictele, pot fi discutate, negociate, rezolvate.
Asistentul social nu trebuie în nici un caz să se descurajeze sau să renunțe
la caz după primul conflict (idem).

250
3) Încheierea contractului între serviciul de asistență socială și persoana
asistată (client)
Contractul poate fi definit, în contextul acestui model aplicat în
asistența socială, drept un acord explicit între asistentul social şi persoana
asistată privind problemele care trebuie rezolvate, obiectivele şi strategiile
de intervenţie, ca și rolurile şi sarcinile participanților (idem).
Caracteristicile principale ale contractului sunt următoarele (ibid.: 334):
a) Înțelegerea mutuală a părților – se referă la acordul reciproc
dintre asistentul social și client cu privire la toate aspectele problemei și
demersului de rezolvare a acesteia.
b) Participarea diferențiată în procesul de intervenţie – înseamnă
că părțile semnatare participă atât în comun/ împreună, cât și separat/
diferit la procesul de rezolvare a problemei. Clientul și asistentul social au
poziții egale, dar roluri diferite. Cel care are de efectuat cea mai mare parte
a acțiunii este clientul, el purtând și cea mai mare răspundere. Bineînțeles,
și asistentul social are un rol bine definit în intervenție, în special acela de
a supraveghea activitatea clientului în direcția stabilită de comun acord.
c) Responsabilitatea reciprocă – se referă la obligațiile reciproce ale
părților. Acestea trebuie să fie clare și precise, astfel încât să se poată verifica
respectarea lor.
d) Caracterul explicit – presupune formularea fără echivoc a
contractului, fără subînțelesuri și fără a lăsa posibilitatea unor interpretări
diferite.
Așa cum precizam, asistentul social și clientul au roluri diferite,
determinate de poziția diferită cu care intră în relația de colaborare. Prin
stabilirea relației de parteneriat, negociere și formularea contractului se
clarifică diferențele de poziție și se stabilește cum se va derula colaborarea
viitoare.
Procesul prin care se ajunge la contract, la acordul reciproc, trebuie
să protejeze individualitatea clientului şi să maximizează şansele pentru

251
exercitarea autodeterminării, astfel încât atunci când apar noi situații
dificile acesta să fie capabil să le rezolve fără ajutor specializat. Prin discuţii,
negocieri şi selectarea variantei optime de intervenție sunt sporite şansele
persoanei asistate de a lua decizii corecte despre sine şi despre situaţie și de
a acționa în direcția dorită.
Se poate vorbi despre cel puţin două tipuri de contracte: contractul
iniţial (exploratoriu) şi cel de lucru. Contractul iniţial este un acord prin
care sunt explorați şi negociaţi termenii contractului de lucru şi nu implică
în mod necesar angajarea părţilor. Contractul de lucru poate să se dezvolte
pe baza celui iniţial, fiind dependent de negocierea care a avut loc. Un
contract de lucru este, aşadar, un acord între două sau mai multe persoane,
care ar trebui să cuprindă:
a) Obiectivele, scopurile și sarcinile fiecărei părţi. Obiectivele trebuie
să fie specifice, măsurabile, fezabile.
b) Responsabilităţile specifice fiecărei părți, în termeni de drepturi şi
obligaţii.
c) Tehnicile sau mijloacele care urmează a fi utilizate pentru atingerea
obiectivelor.
d) Procedurile administrative implicate – când şi unde vor avea loc
întrevederile, ce procedee administrative sunt necesare pentru
acțiunile prevăzute etc.
Aceste patru componente trebuie să fie suficient de precise,
explicite şi detaliate, astfel încât să nu existe dubii și fiecare parte să ştie clar
ce are de făcut și ce se aşteaptă de la ea.
Contractul, incluzând planul de intervenţie, poate fi oral sau scris.
Forma scrisă permite evitarea ambiguităţilor. Activitatea cu clientul poate
implica, de asemenea, o serie de acorduri secvenţiale. Pentru a fi un
instrument util, contractul trebuie privit cu o anumită flexibilitate (idem).
Astfel, un contract în modelul rezolvării de probleme poate fi renegociat și
reformulat, astfel încât să corespundă mai bine nevoilor clientului.

252
 Clientul poate fi un individ, o familie, un grup sau o organizaţie.
Pot exista și situații problematice în încheierea unui contract. Printre
exemple se pot număra: cazul în care clientul are scopuri ascunse, diferite
de cele exprimate explicit în contract; situația în care, pentru a îndeplini
obiectivele propuse, clientul încalcă normele specifice asistenței sociale
(ceea ce are drept consecință renegocierea sau, după caz, transferul
clientului); cazul clientului involuntar, care se simte constrâns să ia parte
la activitate, sau chiar refuză participarea; de asemenea, cazul în care între
asistentul social și client nu se poate stabili o relație de înțelegere reciprocă,
încredere și parteneriat. În unele din aceste cazuri se pot stabili contracte
secundare cu membri ai familiei clientului sau cu persoane semnificative
din viața lor (ibid.: 335). Astfel de contracte secundare trebuie stabilite,
însă, cu precauție, doar după ce s-a stabilit că alte persoane pot avea o
contribuţie la rezolvarea problemei și nu au, la rândul lor, propriile scopuri
ascunse care pot sabota contractul cu clientul.
Există și situații în care contractul este imposibil, precum, de pildă,
în cazul clienților copii, bolnavi psihici, toxicomani etc. În astfel de situații
se recomandă aplicarea unui alt model teoretic de intervenție.
Pornind de la aceste precizări și delimitări, se poate spune că
încheierea contractului presupune următoarele secvenţe:
• Activitatea exploratorie și stabilirea unui contract iniţial.
• Dezvoltarea unui contract de lucru.
• Revederea şi evaluarea realizărilor contractului de lucru.
• Renegocierea, care poate duce la formularea unui nou contract sau,
în unele cazuri, la încheierea procesului de intervenție.
4) Stabilirea prognosticului
În fine, la sfârşitul etapei contractului (acordului) se realizează o
prognoză pe baza evaluării situației, a motivației clientului, a capacităților
și resurselor sale și ale mediului etc. Acest prognostic cu privire la succesul
intervenției se stabilește încercându-se să se răspundă la întrebarea: care
253
este gradul de încredere privind realizarea planului (în ce măsură există
şanse de reuşită)?
*
Abilităţile și cunoștințele necesare asistentului social în faza contractului
(acordului) sunt:
a) Toate abilităţile și deprinderile menţionate pentru faza anterioară;
b) Cunoștințe teoretic-metodologice și abilitatea de utilizare a unei
baze teoretice privind dezvoltarea, interacţiunile şi funcţionarea
sistemelor umane, ca și abilitatea de a analiza şi interpreta astfel de
date;
c) Cunoștințe specializate în ceea ce privește problemele umane și
sociale, ca și abilitatea de a formula obiective precise, realizabile și
măsurabile;
d) Capacitatea de evaluare a resurselor disponibile şi de ordonare a
datelor într-un mod care să sugereze acţiuni utile;
e) Abilitatea de a formula opţiuni şi planuri alternative;
f) Abilitatea de a determina implicarea activă a celui asistat în alegerea
alternativei optime.
8.3.3.3. Etapa/ faza acțiunii (intervenției)
Odată ce a fost negociat acordul și s-a stabilit contractul, asistentul
social și clientul (persoană, dar și familie sau grup) trec la următoarea etapă,
cea mai dificilă, a intervenţiei. În această etapă este necesar ca asistentul
social să utilizeze propriile abilităţi, deprinderi, competenţe, cunoştinţe,
contacte și relații pentru a asista clientul în îndeplinirea obiectivelor
definite în comun. În această etapă trebuie întreprinse următoarele
activităţi:
1. Realizarea sau implementarea planului;
2. Încheierea (finalizarea);
3. Evaluarea finală.

254
1) Realizarea sau implementarea planului
Aceasta este sub-etapa în care are loc intervenţia, acţiunea propriu-
zisă pentru atingerea obiectivelor. Înainte de realizarea efectivă a
intervenţiei, trebuie stabilite rolurile în cadrul intervenţiei, metodele,
resursele şi serviciile adecvate. Aşadar, implementarea planului presupune:
a. Stabilirea „actorilor” intervenţiei şi a rolurilor (sarcinilor) – cine
va acţiona, cum, când?
b. Utilizarea metodelor şi a tehnicilor adecvate;
c. Utilizarea resurselor şi serviciilor adecvate;
d. Realizarea intervenţiei/ intervenţiilor în concordanţă cu scopul
stabilit.
Pentru a înțelege semnificaţia sintagmei „rolurile în cadrul
intervenţiei”, este necesară examinarea atât a sensului termenului de „rol”
şi al celui de „intervenţie”. Pentru început, cel de-al doilea termen:
conceptului de „intervenţie” îi pot fi atribuite două sensuri:
a) un sens mai restrâns, referitor la activităţile ce ţin de îndeplinirea unui
contract, a unui acord, orientate spre realizarea obiectivelor prevăzute;
b) un sens mai larg, care vizează toate activităţile cuprinse în practica
asistenţei sociale, inclusiv colectarea informațiilor și a datelor,
estimarea, evaluarea și acțiunile întreprinse pentru schimbare (cu alte
cuvinte, inclusiv activitățile din fazele anterioare).
În acest model termenului de „intervenţie” îi este asociată
accepţiunea mai limitată, care presupune activităţile orientate spre
atingerea obiectivelor definite în comun. Prin urmare, în acest caz,
„intervenţia” include procesele care se produc după ce un contract (acord)
vizând îndeplinirea unor obiective a fost clar stabilit.
Conceptul de „rol” are o largă utilizare în literatura sociologică,
psihologică, psiho-socială4. În sens larg, rolurile oamenilor pot fi înțelese
ca seturi de prescripții asociate unor statute și poziții sociale, ca ansambluri

4
A se vedea, în acest sens, subcapitolul 7.4. – Teoria rolurilor – din această carte.
255
de aşteptări privind comportamentele persoanelor în anumite situaţii. În
modelul rezolvării de probleme, rolurile pe care și le asumă asistentul social
în cadrul intervenţiei se referă la prescripțiile și aşteptările privind
comportamentul acestuia. Prescripțiile se referă la prevederile privind
comportamentul și acțiunea care decurg din poziția profesională ocupată
de asistentul social, iar aşteptările se referă, pe de o parte, la ceea ce așteaptă
clientul referitor la modul în care asistentul îl va ajuta pentru atingerea
obiectivelor, iar pe de altă parte la ceea ce aşteaptă asistentul cu privire la
propriul său mod de a se implica în realizarea intervenţiei.
Roluri pe care și le poate asuma asistentul social în procesul de
realizare a intervenţiei
Există diferite tipuri de roluri pe care și le poate asuma asistentul
social în procesul de realizare a intervenţiei: broker (agent) social, abilitator
(facilitator), educator, mediator, avocat. La acestea se adaugă şi altele:
consultant, terapeut, negociator, planificator social, cercetător, membru al
unei echipe de profesioniști, activist/ lobby-ist etc. În continuare vor fi
detaliate rolurile care de regulă sunt cel mai frecvent asumate de către
asistenții sociali.
a) Rolul de broker (agent) social. Acest rol, a cărui denumire
este preluată din domeniul activităţilor bursiere, se referă la situația în care
asistentul social acţionează ca verigă de legătură între client și resursele
comunității (Alexiu, 2003: 336). Așa cum broker-ul (agentul de bursă), ca
urmare a specializării sale și pe baza cunoştinţelor referitoare la piața
financiară, îşi asistă clienţii în vederea valorificării cât mai eficiente a
resurselor lor financiare, prin investiţii sau vânzări de acţiuni, astfel încât
să fie selectate cele mai eficiente variante pentru a atinge obiectivele
clienţilor, așa cum agentul imobiliar selectează cel mai potrivit tip de
locuință pentru un cumpărător, la fel și asistentul social poate să își asume
rolul de a orienta oamenii aflați în nevoie către serviciile existente de care
ei pot beneficia.
256
 Așadar, când își asumă acest rol, asistentul social stabilește legătura
între clienţi și resursele comunităţii, mijlocind utilizarea diferitelor
elemente existente ale sistemului, astfel încât, în acest fel, să poată fi
realizate obiectivele definite în cadrul contractului.
Asumarea acestui rol presupune o bună cunoaştere a resurselor
existente în comunitate, a regulamentelor diferitelor agenții și instituții, ca
şi a procedurilor prin care pot fi stabilite legături cu variatele resurse
(servicii sociale, organizaţii non-guvernamentale, voluntari, reţele de
sprijin etc.). Exemple: eforturile depuse de un asistent social în vederea
găsirii unui loc de muncă pentru un şomer; demersurile întreprinse pentru
ca un cuplu să beneficieze de consiliere maritală; găsirea unei surse de
finanțare și eforturile în vederea rezolvării problemei locuinței pentru o
familie cu mulţi copii etc. Așa cum se observă, este vorba de stabilirea de
legături între client şi diferitele agenții specializate, respectiv diversele
categorii de resurse existente la nivelul comunităţii. Acest rol poate fi
asumat atunci când există o trimitere pentru a-l pune în relaţie pe
solicitantul de ajutor cu diferitele resurse, dar poate fi asumat și din propria
inițiativă a asistentului, atunci când situația o cere.
b) Rolul de abilitator (facilitator), presupune ca activităţile ce
ţin de intervenţie să fie orientate spre asistarea clienților în vederea
descoperirii propriilor lor resurse, interne, care să le permită să facă faţă
problemelor, ca şi pentru a promova schimbările specificate în contract.
Așadar, caracteristica distinctivă a acestui rol ţine de faptul că schimbarea
se produce ca urmare a eforturilor celui asistat, asistentul social având
responsabilitatea de a facilita schimbarea, de a-l stimula pe cel asistat să
realizeze schimbarea planificată (schimbarea se referă nu doar la client, ci
și la modificarea mediului de către client), de a orienta și supraveghea
eforturile celui asistat. Acest rol presupune ca asistentul social să se afle în
contact mai ales cu clientul și mai puțin cu mediul exterior. Aceasta
înseamnă construirea unei relaţii strânse cu persoana sau grupul asistat(ă),

257
recurgând la: susținere, încurajarea verbalizării, examinarea sentimentelor
și a modelelor de relaţii, angajarea de discuţii logice, exprimarea
sprijinului. Exemple: eforturile asistentului social de susținere a unei mame
singure care are probleme în relația cu copilul adolescent, astfel încât
aceasta să descopere și să utilizeze resursele interne pentru diminuarea și
rezolvarea problemelor; demersurile asistentului de a ajuta un grup de
locuitori ai unei comunități să se organizeze pentru realizarea proiectului
înființării unei școli; ajutorul acordat unui șomer în vederea sporirii
încrederii în sine a acestuia și a intensificării eforturilor pentru găsirea unui
loc de muncă etc.
c) Rolul de profesor (educator). Așa cum profesorul transmite
informații elevilor săi și contribuie la formarea comportamentelor acestora,
la fel și asistentul social poate să furnizeze informaţii noi care să ajute
clientul (persoană, grup) să se descurce în situațiile problematice și să
învețe sau să exerseze noi deprinderi sau comportamente. Atunci când își
asumă acest rol, asistentul social trebuie să acorde atenție sensului
cuvintelor şi expresiilor folosite, pentru a nu lăsa loc unor interpretări
greșite. Deși se aseamănă, întrucâtva, cu rolul de abilitator (facilitator),
deoarece amândouă vizează consolidarea abilităţilor clientului astfel încât
acesta să devină capabil să schimbe situaţia problematică în care se află,
rolul de profesor (educator) implică și introducerea unor resurse adiționale
în cadrul eforturilor de schimbare ale clientului (spre deosebire de rolul de
abilitator, care țintește mobilizarea propriilor resurse ale clientului).
Asistentul social trebuie să fie conștient că oferirea de informații
este diferită de acordarea de sfaturi. În timp ce informațiile se referă la date
și cunoștințe care pot ajuta persoana asistată să ia decizii, aceasta fiind
liberă să utilizeze sau nu informațiile respective, sfaturile implică faptul că
asistentul social știe ce este mai bine sau mai potrivit pentru client.
Deși informațiile furnizate îl pot ajuta pe client să facă faţă
problemelor şi realităţii sociale cu care se confruntă, trebuie să se țină cont

258
de câteva considerente atunci când asistentul social își asumă acest rol
(ibid.: 337): informaţiile pe care le oferă asistentul reprezintă doar o mică
parte a cunoașterii și a experienţei sociale disponibile la un moment dat;
informaţiile oferite trebuie să fie relevante în raport cu problema care
trebuie rezolvată; atunci când sunt prezentate opinii (deși se recomandă
exprimarea cu precauție a acestora), ele trebuie prezentate ca atare,
argumentate și diferențiate de informațiile care prezintă fapte.
Exemple de situații în care asistentul social își asumă rolul de
profesor (educator): oferirea de informații unor clienți săraci despre mesele
gratuite oferite de unele cantine sociale sau despre posibilitățile de face
cumpărături mai ieftine; furnizarea de informații unor părinți despre
etapele specifice de dezvoltare a copilului și despre nevoile lui în fiecare
dintre etape; oferirea de informații unor clienți cu privire la modalitățile
cele mai adecvate de a se adresa autorităților etc.
d) Rolul de mediator. Medierea se referă la eforturile făcute în
vederea rezolvării unor dispute apărute între client şi alte persoane sau
organizaţii. Pentru a îndeplini acest rol, asistentul social asistă clientul
(persoană sau grup) și partea adversă în scopul găsirii unui „teren comun
pentru a rezolva conflictul” (idem). În acest sens pot fi folosite mai multe
tehnici în scopul ameliorării situației, al diminuării conflictului și al
ajungerii la o convergență a valorilor ambelor părți. Pentru aceasta trebuie
identificate interesele comune, iar când interesele sunt diferite, fiecare
parte trebuie sprijinită să recunoască legitimitatea intereselor celeilalte
părţi. De asemenea, folositoare poate fi împărțirea conflictului în probleme
diferite, separate, ca și localizarea lui la aspecte, momente și situații
specifice. Trebuie facilitată comunicarea dintre părți, acestea fiind ajutate
să realizeze că au mai mult de câștigat dacă rezolvă situaţia pe cale pașnică,
prin negociere, decât continuând conflictul. În acest scop mediatorul
folosește metode care implică persuasiunea și concilierea. Uneori în
mediere este nevoie de mobilizarea unor resurse interne ale clientului, ceea

259
ce apropie acest rol de rolul de abilitator (facilitator). Exemple: medierea
realizată de asistentul social între familia unui elev exmatriculat și școală,
astfel încât să fie atins obiectivul reintegrării elevului în sistemul educativ;
medierea unor conflicte între vecini; medierea disputelor între doi soți; în
unele cazuri, medierea dintre victimă și agresor (frecvent utilizată, de pildă,
în sistemele occidentale de probațiune).
Atunci când conflictul este prea amplu sau rezolvarea lui este de
competența altor specialiști, se recurge la trimiterea către un mediator
specializat (de exemplu, un consilier marital pentru cazurile de conflicte
între soți care riscă să divorțeze).
e) Rolul de avocat. Așa cum și alți termeni referitori la rolurile
asistențiale au fost preluați din alte domenii, și termenul de „avocat” este
preluat din disciplinele juridice. Atunci când îndeplinește acest rol,
asistentul social devine purtătorul de cuvânt al clientului, încercând să-i
apere cauza şi să pledeze în favoarea acesteia, în scopul atingerii obiectivelor
din contract. Pentru aceasta asistentul social poate utiliza argumentarea,
negocierea, persuadarea mediului în numele și în favoarea celui asistat. La
fel ca în justiție, în acest caz nici asistentul social nu va fi neutru, ci va fi
un partizan al clientului (idem).
Deși ar putea părea că se aseamănă, rolul de avocat diferă de cel de
mediator: în mediere, eforturile sunt îndreptate către rezolvarea disputelor
și către împăcarea părților, prin compromisuri și concesii ale ambelor părţi.
Ca „avocat”, asistentul social vizează câștigul clientului, acest câştig
referindu-se, în general, la un beneficiu sau o serie de beneficii la care
clientul este îndreptăţit în mod legal, dar pe care, din diferite motive, încă
nu l-a (le-a) putut obţine5.
Spre deosebire de celelalte roluri, rolul de avocat poate fi practicat
de către asistentul social și fără implicarea directă a celui asistat. De aceea

5
Pentru mai multe detalii despre cum și când se poate îndeplini acest rol, a se vedea
subcapitolul 5.7.2. – Strategiile de advocacy (sprijinire/ susţinere) – din această carte.
260
acest rol poate aduce cu sine pasivitatea clientului și, în unele cazuri,
dependența lui față de asistentul social care îi reprezintă interesele. Un alt
risc implicat de îndeplinirea acestui rol este determinat de tendința
asistentului de a acționa și dincolo de prevederile contractului, atunci când
încearcă să obțină o decizie favorabilă pentru client, implicându-se în unele
demersuri fără a avea un mandat clar din partea acestuia din urmă. În orice
caz, trebuie precizat că rolul de avocat a devenit din ce în ce mai important
în contextul sistemelor complexe, birocratice de protecţie socială, care fac
dificil accesul la beneficii şi prestaţii, în special în cazul clienților fără
cunoștințe administrative, ca și al clienților cu puține competențe sociale
sau al celor cu dificultăți de exprimare și de învățare.
Pe lângă aceste tipuri de roluri întâlnite cel mai frecvent în practică,
asistenții sociali își mai pot asuma și alte roluri specifice în procesul de
realizare a intervenției, precum:
f) Rolul de planificator social, care este întâlnit mai ales în
dezvoltarea comunitară, și care presupune următoarele activități pe care
asistentul social trebuie să le întreprindă: colectarea de informații și de date
despre o problemă; analiza acestora pentru a decide care este cel mai bun
mod de acțiune; elaborarea unui proiect; căutarea de surse de finanțare și
de alte resurse; negocierea și armonizarea diferitelor interese de grup;
evaluarea activităților etc.
g) Rolul de activist/ lobby-ist, prin a cărui asumare este vizată
schimbarea unor politici sociale, a unor servicii și instituții, a unor legi,
reglementări, valori etc. în scopul câștigării unor drepturi pentru anumite
categorii dezavantajate de oameni. De asemenea, acest rol poate presupune
și ajutorul acordat unor grupuri sau colectivități pentru a se organiza și a
desfășura activități menite să promoveze schimbările considerate necesare
(de exemplu: mişcările în favoarea persoanelor cu handicap, mișcările
pentru drepturile homosexualilor, cele pentru protejarea mediului
înconjurător într-o comunitate ş.a.).

261
 h) Rolul de cercetător, care presupune realizarea unor studii și
investigații ale căror rezultate pot contribui atât la dezvoltarea teoretică din
asistența socială, cât și la beneficii pentru practică. Cercetarea din asistența
socială implică analiza literaturii de specialitate, realizarea unor studii
folosind metode științifice de investigare, evaluarea și diseminarea rezulta-
telor, ca și sugerarea unor direcții de îmbunătățire a practicii asistențiale.
i) Rolul de membru al unei echipe de profesioniști, care este
asumat de asistentul social atunci când acesta face parte dintr-o echipă în
cadrul unei organizații sau instituții. De obicei, echipele sunt
interdisciplinare și se ocupă de cazuri complexe, care necesită intervenția
mai multor specialiști și experți, precum asistenți sociali, psihologi, medici,
avocați, sociologi etc., care trebuie să colaboreze între ei în vederea atingerii
obiectivelor intervenției. Există și cazuri în care echipele sunt nu doar
interdisciplinare, ci și interinstituționale și intercomunitare.
Deoarece există atât de multe roluri pe care și le poate asuma
asistentul social pe parcursul intervențiilor realizate, se pune întrebarea
îndreptățită dacă ar fi necesară o specializare a asistenţilor sociali pentru
asumarea unui singur rol. Această specializare i-ar putea asigura
asistentului maximul de eficiență în îndeplinirea rolului respectiv. Totuși,
specializarea în asumarea unui singur rol ar însemna o limitare majoră a
competențelor asistentului social, pentru că în acest caz el nu s-ar putea
implica în multe din cazuri (cazurile tuturor clienților ale căror probleme
nu necesită rolul respectiv), iar în cazurile preluate s-ar putea ocupa doar
de anumite aspecte (cele care pot fi vizate de rolul în care este specializat).
Or, asistentul social nu își poate alege clienții cu care va lucra, deoarece
relaţia în asistenţa socială se stabileşte ca urmare a unor dificultăţi de
adaptare şi integrare pe care le au anumite persoane care au nevoie de
ajutor. Asistentul social nu poate să refuze clienții motivând prin lipsa de
specializare, întrucât specializarea sa este, de fapt, aceea de a acorda ajutor
tuturor persoanelor care au nevoie de el. Prin urmare, asistentul social

262
trebuie să dispună de deprinderi specifice oricăruia dintre rolurile amintite,
și de abilități care să îi permită să selecteze și să își asume cel mai potrivit
rol la un moment dat și într-o anumită situație.
De asemenea, asistentul social trebuie să fie pregătit să își poată
asuma concomitent mai multe roluri, în funcție de specificul cazului și de
particularităţile problemelor pe care le are clientul. Nu sunt rare situațiile
în care asistentul social trebuie ca, pe parcursul realizării intervenției, să
combine elemente și aspecte ale unor roluri diferite.
Metode de intervenţie. Tehnici de implementare a rolurilor. Utili-
zarea resurselor
Aşa cum am văzut, rolurile asumate de asistentul social în cadrul
intervenţiilor se referă la tipurile de acţiuni și de comportament la care
apelează acesta pentru a ajunge la schimbările vizate și prevăzute în
contract în ce privește situaţia clientului. Pentru a îndeplini aceste roluri,
este nevoie ca asistentul social să utilizeze o serie de metode şi tehnici. Ca
și acțiunile de planificare a schimbării și de selectare a celor mai adecvate
roluri, şi alegerea și aplicarea celor mai potrivite metode și tehnici pentru
realizarea planului sunt caracterizate de complexitate. Maniera în care
asistentul selectează și folosește mijloacele specializate de acțiune poate fi
esențială, de ea depinzând de multe ori succesul intervenției.
Pot fi identificați patru factori majori care pot avea un impact
semnificativ asupra selecţiei şi implementării rolurilor:
a) Clientul (persoană/ grup/ organizație/ comunitate asistată) şi contextul
său situaţional.
b) Contextul în care acționează asistentul social. Asistentul trebuie să dea
dovadă de o bună cunoaștere a posibilităților, a resurselor și limitelor
agenției din care face parte și trebuie să aibă cunoștințe referitoare la
resursele comunității din care face parte clientul, ca și la modalitățile în
care aceste resurse pot fi accesate sau activate. De asemenea, el trebuie
să fie permanent pregătit ca, atunci când este necesar, să colaboreze cu
263
 alți specialiști și cu alte agenții și instituții. În plus, trebuie să se ţină
seama de limitările temporale pe care le presupune lucrul la un caz,
astfel încât în timpul alocat să se poată asigura cele mai adecvate și
eficiente servicii clientului.
c) Conținutul activităților desfășurate de asistentul social împreună cu
clientul și, eventual, cu alte sisteme implicate.
d) Relația dintre asistentul social și client, respectiv climatul de lucru necesar
desfăşurării optime a activităților cuprinse în intervenție.
Înainte de a trece la enumerarea celor mai frecvent utilizate metode
și tehnici de intervenție și de implementare a rolurilor, mai trebuie precizat
că eficiența acestora este influenţată și de valorile şi credinţele clientului,
de natura relației care a fost construită între asistentul social și client,
precum și de condiţiile pe care le presupune rezolvarea problemei/
realizarea schimbării.
Pe lângă valorile și credințele celui asistat, importante sunt și
abilitățile acestuia. De exemplu, în cazul unui client cu un ego puternic,
care dispune de abilități ce îi permit să facă față problemelor obişnuite,
atenția trebuie îndreptată către activarea resurselor colaterale, relația dintre
asistent și client fiind în acest caz asemănătoare cu cea din modelul centrat
pe sarcină. Din contră, în cazul unui client cu o imagine negativă despre
sine, despre experienţa sa de viaţă și despre contextul social în care se află,
și care nu a dispus de modele de funcţionare socială corespunzătoare,
necesară este în primul rând sporirea încrederii în sine și îmbunătăţirea,
prin metode educative, a competențelor sale sociale și comportamentale.
Cele mai dificile sunt, probabil, cazurile clienților involuntari. În astfel de
situații atenția trebuie concentrată în primul rând asupra construirii unei
relații între asistent și client și asupra stabilirii unui climat de încredere
reciprocă, în acest sens fiind utilizate în special tehnici adecvate de
comunicare.

264
 În continuare vor fi enumerate o serie de tehnici de implementare
a rolurilor:
a) Furnizarea de informaţii. Este o tehnică de bază pentru rolurile de
broker, abilitator, avocat, dar mai ales educator (profesor). Ea
presupune sporirea gradului de cunoaştere al celui asistat cu privire la
situația în care se află, la propriile sale probleme, dar și la modalitățile
posibile de soluționare. Informarea poate viza cunoștințe generale,
necesare rezolvării problemei (și de care clientul nu dispune), dar și
cunoștințe despre resursele comunităţii, despre procedurile adminis-
trative și birocratice, despre drepturi și obligații, despre modalitățile de
a accede la diverse servicii și beneficii. De asemenea, tot aici sunt
cuprinse și informațiile pe care asistentul social trebuie să le ofere despre
funcțiile și limitările serviciului sau agenției din care face parte. De
multe ori este nevoie să fie oferite informații cu privire la alternative sau
variante ale unor soluții, cu avantajele şi dezavantajele aferente fiecăreia.
b) Predarea în scopul învăţării, al formării unor deprinderi și abilităţi care
să îi permită clientului să facă faţă problemelor. Și aceasta este o tehnică
esenţială a rolului de educator. Spre deosebire de furnizarea de
informații, pe care o însoțește și o completează, predarea presupune nu
doar transmiterea unor cunoștințe sau informații, ci vizează formarea
unor deprinderi, exersarea unor abilități și, în cele din urmă, schimbări
comportamentale.
c) Repetiția. Presupune o detaliere și o reluare a aspectelor privind modul
în care clientul va îndeplini o sarcină specifică. Acesta este încurajat să
îşi îndeplinească îndatoririle care îi revin în cadrul intervenției, să
aprecieze situația în care se află și să abordeze posibilele obstacole și
modalităţile de depășire a acestora. Este o tehnică adesea folosită în
cadrul rolurilor de educator, broker, avocat, abilitator, activist (lobby-
ist).

265
d) Orientarea şi acordarea de sfaturi. Este o tehnică ce presupune ca
asistentul social să ofere sugestii directe referitoare la anumite acţiuni.
Deși de obicei nu este recomandată acordarea de sfaturi, fiind preferată
informarea cu privire la posibilele alternative și lăsând deciziile exclusiv
în seama clientului, orientarea și acordarea de sfaturi sunt necesare
uneori, în special atunci când clientului îi lipsesc anumite competenţe
elementare pentru a putea face faţă situaţiei și orice experienţă necesară
rezolvării unei situații problematice. Această tehnică este utilă în special
în unele situații de implementare a rolului de broker social, abilitator
(facilitator), avocat și mediator.
e) Modelarea şi identificarea. Această tehnică presupune prezentarea asis-
tentului social ca un model, și nu ca un reprezentat al autorității. Astfel,
asistentul se prezintă pe sine ca un partener activ și ca un exemplu, care
arată cum s-ar putea comporta în cazul în care s-ar confrunta el însuși
cu problema clientului. Este o tehnică adesea folosită în legătură cu
rolurile de abilitator (facilitator), avocat, mediator, broker social.
f) Încurajarea. Este o tehnică recomandată în special în cazul clienților cu
o imagine negativă despre sine sau a celor cu o încredere scăzută în
propriile forțe. Pentru a aplica această tehnică, este nevoie de un climat
pozitiv al întâlnirilor dintre asistent și client, acestuia din urmă
acordându-i-se libertatea de a exprima orice fel de sentimente și
gânduri. Asistentul social trebuie să dea dovadă de răbdare, de ascultare
activă, de reflectare a mesajelor recepționate și de respect. El trebuie să
ofere înțelegere, susținere și să transmită încredere în ceea ce privește
posibilitățile clientului. Aceasta este o tehnică de bază pentru rolul de
abilitator (facilitator).
g) Discuţia logică. Poate fi o tehnică utilă în special în ceea ce îi privește pe
clienții care sunt capabili să aprecieze corect situația și care dau dovadă
de dorința de a participa activ la rezolvarea problemei cu care se
confruntă. Poate fi folosită, de asemenea, în cazul clienților cu o

266
 imagine pozitivă despre ei înșiși și despre capacităţile lor de a depăși
situația problematică. Este o tehnică utilizată mai ales când sunt
implementate rolurile de profesor (educator), facilitator (abilitator) și
mediator.
h) Creșterea conştientizării propriilor acțiuni și a comportamentelor celorlalți.
Este o tehnică necesară pe de o parte în cazul clienților care au nevoie
să înțeleagă propriul rol în cadrul unei probleme, iar pe de altă parte în
cazul clienților care necesită mai multe cunoștințe despre punctele de
vedere și comportamentele celor din jur (semnificații ale acestora,
așteptări etc.). De multe ori este nevoie de o schimbare de optică pentru
a înțelege mai bine situațiile care par fără ieșire, precum în cazul
părinților care nu înțeleg comportamentul copiilor lor, al vecinilor care
nu pot să cadă de acord asupra unor puncte de vedere ce par
ireconciliabile, sau al unor reprezentanți ai autorităților care nu înțeleg
comportarea unor persoane ce provin din culturi diferite. Această
tehnică este esențială pentru rolul de mediator, dar și pentru rolul de
abilitator (în special când este vizată conştientizarea de sine și cea
referitoare la propriile acțiuni).
i) Discuţia de grup. Este o tehnică ce permite clientului să îşi exprime
sentimentele și frământările legate de situația sa problematică și de ceea
ce se întâmplă cu el și să facă schimb de experiență cu alți clienți care se
confruntă cu aceeași problemă. Discuția de grup poate fi o modalitate
de canalizare într-o direcție dorită a energiei necesare rezolvării
problemei, de împărtășire a sentimentelor, a frustrărilor, dar și a
posibilelor aspecte pozitive și idei de soluții legate de o problemă.
Aceasta este o tehnică ce poate fi utilă pentru rolurile de mediator,
broker social, activist (lobby-ist), abilitator (facilitator), profesor
(educator).

267
2) Finalizarea (încheierea)
Modul în care se încheie relaţia dintre asistentul social şi client
(persoană, familie, grup, organizaţie) poate avea o importanţă deosebită
pentru situaţia acestuia din urmă. În acest punct au loc:
a. Evaluarea în comun (de către asistentul social şi client) a gradului
de realizare a sarcinilor şi a semnificaţiei procesului;
b. Stabilirea cauzelor unui eventual eşec;
c. Stabilirea unor strategii pentru menţinerea scopurilor;
d. Stabilizarea şi menţinerea câştigurilor, a achiziţiilor;
e. Tratarea problemelor specifice încheierii şi dezangajării;
f. Finalizarea relaţiei cu clientul şi menţinerea suportului/ sprijinului
în reţea.
Intervenţia în asistenţa socială este întotdeauna limitată în timp,
orientată spre atingerea unor obiective. Așa cum menționam, obiectivele
trebuie formulate într-o manieră suficient de precisă, astfel încât în această
fază a încheierii să se poată măsura gradul lor de realizare.
Încă înainte de a se ajunge la această etapă finală, este necesar ca
periodic să se aprecieze în ce măsură este dezirabil să se continue acordarea
de servicii de asistență socială, adică să se răspundă periodic la întrebarea
dacă au fost făcute progrese în rezolvarea problemei clientului, respectiv în
direcția îndeplinirii obiectivelor stabilite. În cazul în care nu poate fi
delimitat nici un fel de progres, înseamnă că strategia intervenției nu a fost
adecvată și trebuie radical modificată, încă pe parcursul etapelor anterioare.
Pe de altă parte, dacă evaluarea evidențiază îmbunătăţirea situaţiei
(obiectivele au fost atinse, problema rezolvată integral), înseamnă că
intervenția și-a atins scopul, iar relaţia de acordare a ajutorului poate să fie
încheiată. Există și situații în care poate fi delimitat un progres, însă încă
nu suficient, în acest caz fiind posibilă continuarea relației și stabilirea unui
nou plan de intervenție. În orice caz, pe tot parcursul desfăşurării
procesului de asistenţă trebuie să aibă loc un proces continuu de evaluare,

268
ultima apreciere a eficacităţii constând într-o evaluare comună a
asistentului social și a clientului, prin care este estimat în ce măsură au fost
îndeplinite obiectivele.
Momentul finalizării activității de asistare trebuie anticipat de către
asistentul social încă de la începutul colaborării cu clientul, dat fiind faptul
că durata intervenției este cunoscută și stabilită/ planificată încă de la
început. Acest moment al încheierii trebuie pregătit cu grijă de către
practician, deoarece, chiar conştienţi fiind de finalitatea demersului
comun, unii clienți pot să resimtă într-un mod negativ întreruperea
colaborării și încetarea ajutorului.
Etapa încheierii procesului de asistenţă presupune, în general,
următoarele activităţi și sarcini (Alexiu, 2003: 353):
• Rezolvarea posibilului conflict dintre recunoașterea progresului făcut,
satisfacţia generată de îmbunătăţirea situaţiei și de atingerea
obiectivelor, pe de o parte, şi o anumită eventuală frustrare determinată
de perspectiva încetării ajutorului și a încheierii unei relații productive,
pe de altă parte. Acest conflict poate fi resimțit atât de client, cât și de
asistentul social.
• Rezolvarea problemei temerilor legate de pierdere – a relaţiei şi a
sprijinului unei persoane competente.
• Examinarea experienţei comune şi recunoaşterea progresului realizat.
• Analiza modului în care experienţa dobândită poate fi valorificată în
viitor, în cazul apariţiei altor probleme.
• Examinarea factorilor care pot determina menținerea câștigurilor și pot
contribui la stabilizarea progreselor înregistrate.
• Clarificarea poziţiei pe care o va avea în continuare asistentul social.
Pentru client parcurgerea acestei etape poate implica o serie de
emoţii şi sentimente, printre care frustrarea și tristețea. Astfel, în această
fază sunt posibile anumite reacţii negative din partea acestuia, cum ar fi
(idem):
269
 a) Negarea încheierii, refuzul de a accepta încheierea procesului de
asistenţă, afişarea unui comportament care sugerează că finalizarea nu se
va întâmpla.
b) Revenirea la comportamentul anterior, reintroducerea sa în situaţia
problemă sau întoarcerea la unele probleme deja rezolvate.
c) Afișarea unui comportament exploziv, înfruntarea de către client a
asistentului social.
d) Adoptarea unei posturi de vulnerabilitate, clientul susţinând că
asistentul greşeşte atunci când consideră că problemele ar fi fost rezolvate;
clientul pretinde că nu se poate descurca singur de acum încolo.
e) Întreruperea precipitată a relaţiei cu asistentul social la iniţiativa sa,
pentru a putea spune că el „l-a părăsit” pe acesta şi nu invers.
În ceea ce îl privește pe asistentul social, acesta poate avea în această
ultimă etapă „sentimente profesionale”, precum mulțumirea față de
progresul făcut de client cu sprijinul său, dar poate încerca și el tristețe față
de pierderea unei relații, dar și frustrare, atunci când nu se înregistrează un
progres vizibil în situația clientului. Uneori poate apărea și sentimentul de
îngrijorare față de evoluția ulterioară a clientului, mai ales atunci când
acesta este încă vulnerabil, dar și sentimentul de vinovăție, atunci când
consideră că nu a făcut suficient de mult pentru clientul său.
Oricum, asistentul social are responsabilitatea ca în etapa finalizării
să îşi exprime atât încrederea în capacitatea clientului de a se descurca
singur și a-şi soluţiona viitoarele probleme, cât şi faptul că interesul său
pentru situația clientului nu se sfârșește aici. El și agenția pe care o
reprezintă trebuie să se arate disponibil în eventualitatea apariţiei altei
nevoi de ajutor. De asemenea, dacă o eventuală dificultate necesită o
intervenție care nu este de competența sa sau a agenției sale, asistentul
trebuie să îl asigure pe client că îl va sprijini să se orienteze către sursa cea
mai adecvată de acordare a ajutorului.

270
 Este posibil ca pe parcursul derulării intervenției între asistentul
social și client să se dezvolte o formă de ataşament care, ca urmare a
perspectivei încetării relației, să declanșeze sentimentele negative despre
care am vorbit. Diferitele tipuri de activităţi pe care le desfășoară împreună
asistentul şi clientul variază din punctul de vedere al duratei şi
complexităţii, de unde rezultă grade diferite ale ataşamentului. De
exemplu, dacă este vorba de un proces de consiliere, gradul de atașament
poate deveni destul de ridicat. Dacă procesul intervenției se derulează pe o
perioadă de 12 luni, cel puțin ultimele două luni trebuie rezervate pentru
activităţile specifice etapei încheierii. Dacă, în schimb, procesul de
asistenţă s-a focalizat pe furnizarea de informaţii, pe obiective ale învăţării,
implicarea afectivă a celor două părţi este mai redusă, ceea ce înseamnă că
este necesar să se aloce o perioadă mai scurtă pentru activităţile specifice
etapei finalizării procesului.
În ceea ce privește implicarea afectivă și atașamentul, experiența și
cercetările scot în evidență următoarele aspecte:
• intensitatea ataşamentului este cu atât mai pronunţată, cu cât relaţia
dintre asistent şi persoana asistată este mai exclusivă;
• cu cât atașamentul dintre asistentul social și client este mai ridicat, și cu
cât clientul a dezvoltat un grad de dependență față de asistent, cu atât
este mai probabilă apariţia unor probleme emoţionale determinate de
etapa încheierii; în acest caz, asistentul trebuie să încurajeze clientul și
să îl asigure de deschiderea sa și a agenției față de o nouă relație de
sprijin, atunci când va fi nevoie;
• cu cât şansele de continuare sau de reluare a relaţiei sunt mai mari, ca
urmare a disponibilității asistentului social de a restabili relaţia în cazul
apariţiei altor dificultăţi ale clientului, cu atât este mai redusă
probabilitatea apariţiei reacţiilor negative specifice etapei finalizării;
• încheierea oricărei relaţii de acordare a ajutorului implică aspecte care
ţin de evaluare şi pierdere, motiv pentru care părerile şi sentimentele
271
 clientului cu privire la aceste aspecte trebuie identificate, recunoscute,
analizate şi tratate.
De multe ori, ultima întrevedere dintre asistent şi client este
marcată printr-un simbol. Dacă este vorba de o persoană asistată, simbolul
poate fi o scrisoare formală în care sunt menţionate aspectele pozitive ale
colaborării, obiectivele realizate, dar și încrederea în capacităţile persoanei
asistate şi disponibilitatea asistentului pentru o posibilă restabilire a relaţiei
în caz de nevoie. Dacă este vorba despre un grup care a fost asistat, o familie
sau o organizaţie, se poate organiza o mică festivitate care să marcheze
finalizarea procesului de asistență.
3) Evaluarea finală
În fine, ultima activitate a fazei acţiunii (intervenţiei), şi totodată,
a procesului de rezolvare de probleme, este evaluarea finală. Această
activitate continuă un proces început chiar în faza contactului, şi
presupune răspunsul la întrebările:
a. În ce măsură au fost atinse scopurile/ realizate obiectivele?
b. Dacă metodele selectate au fost viabile (cele mai potrivite) şi au
reuşit să rezolve problemele.
c. Ce anume a învăţat asistentul social şi ce anume îi este util în
rezolvarea altor cazuri asemănătoare?
Deseori se folosesc termenii de evaluare „sumativă” şi „formativă”
pentru a desemna două tipuri de evaluare (ibid.: 354). Evaluarea sumativă
se referă la studierea urmărilor programului de asistenţă socială sau a
eficienței; evaluarea formativă se referă la studierea procesului în
desfăşurarea lui. Activitatea de evaluare din faza intervenţiei în modelul
procesului de rezolvare de probleme este mai degrabă una formativă,
deoarece primul pas făcut de asistentul social în evaluare este acela de a
cerceta natura intervenţiei, rezultatele obţinute în ceea ce priveşte
problema clientului etc. Pe de altă parte, asistenţii sociali trebuie să
realizeze şi evaluarea sumativă a programelor de asistenţă socială, adică să
272
determine impactul şi natura programelor în ansamblul lor (de exemplu,
programele de asistenţă a persoanelor vârstnice; programele de protecţia
copilului; programele de asistenţă a grupurilor discriminate; programele de
asistenţă a familiilor monoparentale; programele de consiliere familială;
cele de dezvoltare comunitară etc.). Cele două tipuri de evaluare –
formativă şi sumativă – trebuie echilibrate în practica asistenţei sociale.
*
Abilităţile și cunoștințele necesare asistentului social în faza intervenţiei
(acţiunii) sunt:
a) Toate abilităţile și deprinderile menţionate pentru fazele
anterioare;
b) Cunoștințe și abilități de utilizare a metodelor adecvate rolurilor
asumate pentru realizarea planului;
c) Cunoștințe și abilități de evaluare;
d) Abilităţile necesare încheierii şi dezangajării.
8.3.4. Deschideri, limite şi critici ale modelului rezolvării de probleme
Deşi există mai multe modele pentru practica asistenţei sociale,
modelul procesului de rezolvare a problemelor este de multe ori preferat
pe baza următoarelor argumente:
1) Modelul nu conţine ipoteze privind cauza, natura sau sensul problemei.
Astfel, se permite ca problema să fie definită aşa cum apare clientului
(persoană, familie, grup) şi celorlalte sisteme cu care acesta
interacţionează;
2) Cadrul acestui model se bazează pe credința în posibilitatea dezvoltării
potențialului tuturor sistemelor umane;
3) La nivelul bazei teoretice, modelul se întemeiază pe concepte selectate
din psihologie, din teoria sistemelor, din teoria comunicării, din cea a
rolului şi din dinamica grupurilor. Toate pornesc de la aspectele unui
deficit personal şi pun accentul pe tranzacția socială;

273
4) Acest model permite concentrarea asupra obiectivelor celui asistat şi ale
sistemelor cu care acesta interacţionează;
5) Modul în care este definită problema şi în care este stabilit obiectivul
determină categoria de date relevante şi arată unde trebuie pus
accentul investigației. Astfel, colectarea de date este individualizată,
iar intervenţia în viaţa celui asistat este redusă la minimum;
6) Modelul este congruent cu funcţia şi scopurile asistenţei sociale,
întrucât sprijină drepturile celui asistat la definirea personală a
problemei, iar în cazul în care apar diferenţe faţă de punctul de vedere
al asistentului, se prevede negocierea;
7) Sarcinile şi activităţile asistentului pot fi descrise la un nivel specific,
fiind strâns legate de obiectivele celui asistat.
Una dintre dificultăţile ridicate de acest model, care se constituie
în limită a utilizării sale, este numărul destul de mare de informaţii care
trebuie culese în fiecare dintre cele trei faze, în condiţiile în care clienţii
solicită de obicei soluţii imediate pentru rezolvarea problemelor şi a
greutăților cu care se confruntă (Buzducea, 2005: 122).
O listă a dificultăţilor pe care asistenţii sociali le întâmpină în
munca lor cu clienţii, aplicând modelul rezolvării de probleme, a fost
formulată de D.W. Johnson şi F.P. Johnson (1975, apud Buzducea,
2005):
• Lipsa de claritate în definirea problemei (uneori clienţii nu ştiu exact
care este problema lor sau îşi prezintă situaţia în mod vag);
• Informațiile oferite de client sunt insuficiente (nu poate fi dezvoltată
o strategie eficientă numai pe baza definirii minimale a problemei);
• Comunicarea dintre cei implicaţi este precară;
• Testarea în grabă a strategiilor alternative;
• Schimbările premature de strategie;

274
 • Climatul nefavorabil al luării deciziilor – atunci când acesta este unul
critic, culpabilizator, se încalcă valorile şi principiile umane, în special
principiul autodeterminării;
• Lipsa deprinderilor în rezolvarea de probleme (trebuie să existe un
instructaj pentru folosirea în mod eficient a metodelor de intervenţie
în rezolvarea problemelor);
• Pierderea motivației (motivaţia este esenţială în rezolvarea de
probleme, iar uneori, din cauza lipsei de experienţă, motivaţia poate
fi diminuată sau chiar pierdută).
Cu toate aceste dificultăţi, modelul centrat pe rezolvarea de
probleme a avut o contribuţie importantă la dezvoltarea asistenţei sociale,
în special în ceea ce priveşte mutarea accentului de la boală şi diagnoză la
implicarea activă alături de client în rezolvarea de probleme. De asemenea,
o contribuţie semnificativă ţine de ideea relaţionării problemei prezentate
cu altele, precum şi de ideea implicării tuturor resurselor pentru rezolvarea
problemei. Acest model teoretic a dezvoltat relaţia dintre așteptările
clientului faţă de agenţie/ organizație şi resursele şi posibilităţile pe care le
are agenţia/ instituţia respectivă. O altă contribuţie ţine de importanţa
acordată factorului timp în cadrul relaţiei de intervenţie: fiecare etapă are
un început şi un sfârşit, ca de altfel întregul proces de intervenţie (ibid.:
123).
Pe de altă parte, limitele modelului rezolvării de probleme sunt
următoarele (idem): el nu poate fi aplicat clienților cu tulburări psihice;
este dificil de aplicat în cazul grupurilor, în special în cazul grupurilor
etnice şi culturale; este greu de acceptat de către clienţii care doresc o
rezolvare imediată a problemelor; este dificil, de multe ori imposibil de
aplicat clienților cu boli cronice, precum cancerul şi SIDA. De asemenea,
el este aproape imposibil de aplicat clienţilor care au suferit pierderi,
precum separarea, divorțul, decesul unei persoane apropiate.

275
Lectură suplimentară pentru această temă:

Alexiu, Mircea. 2003. „Valori și faze ale acțiunii în asistența socială”. În

George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Editura Polirom,
Iași – Subcapitolul 3 („Modelul de rezolvare a problemelor”), pp. 326-365.
Alexiu, Teodor Mircea. 2011. „Teorii și aplicații în asistența socială”.
În George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Ed. a II-a. Editura
Polirom, Iași – Subcapitolele 6 („Intervenția în situație de criză”) și 7
(„Aplicații privind practica profesională”), pp. 347-357.
Baldwin, Bruce A. 1978. „A Paradigm for the Classification of
Emotional Crises: Implications for Crisis Intervention”. În American
Journal of Orthopsychiatry. Vol. 48 (3), pp. 538-551.
Buzducea, Doru. 2005. Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura
Polirom, Iaşi – Subcapitolul „Rezolvarea de probleme, intervenţia în criză
şi teoria centrată pe sarcină ”, pp. 119-131.
Caplan, Gerald. 1961. An Approach to Community Mental Health.
Grune and Stratton, New York.
Caplan, Gerald. 1964. Principles of Preventive Psychiatry. Basic Books,
New York.
Compton, Beulah R.; Galaway, Burt; Cournoyer, Barry R. 2005.
Social Work Processes. 7th Edition. Brooks Cole, Belmont, CA.
James, Richard K.; Gilliland, Burl E. 2001. Crisis Intervention
Strategies. 4th Edition. Brooks/Cole Thomson Learning, Belmont, CA.
Kanel, Kristi. 2003. A Guide to Crisis Intervention. 2nd Edition.
Brooks/Cole, Belmont, CA.
Mayer, Richard E. 1994. Problem Solving. Encyclopedia of Human
Behavior. Vol. 3. Academic Press, San Diego.
Payne, Malcolm. 2011. Teoria modernă a asistenţei sociale. Editura
Polirom, Iași – Capitolul 5 („Intervenţia în criză şi modele centrate pe
sarcină”), pp. 117-138.
Perlman, Helen Harris. 1957. Social Casework: A Problem-Solving
Process. The University of Chicago Press, Chicago.

276
Reid, William J. 1978. The Task-Centered System. Columbia University
Press, New York.
Roberts, Albert R. (Ed.). 1991. Contemporary Perspectives on Crisis
Intervention and Prevention. Prentice Hall, Englewood Cliffs, NJ.
Roberts, Albert R. (Ed.). 2005. Crisis Intervention Handbook:
Assessment, Treatment, and Research. 3rd Edition. Oxford University
Press, Oxford, New York.
Roth, Maria; Rebeleanu, Adina. 2011. „Modelele teoretice în asistența
socială”. În George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Ed. a II-
a. Editura Polirom, Iași – Subcapitolele 4.1. („Teoria rezolvării de
probleme”), pp. 313-314; 4.2. („Sistemul centrat pe sarcină”), pp. 314-
315 și 5.3. („Intervenția în criză”), p. 316.
Thompson, Neil. 1991. Crisis Intervention Revisited: A Guide to Modern
Practice. Pepar Publications, Birmingham.

277
 Bibliografie ∗

Adams, Robert; Dominelli, Lena; Payne, Malcolm (Eds.). 2002. Social

Work: Themes, Issues and Critical Debates. Second Edition.
Basingstoke and New York: Palgrave Macmillan.
Adams, Robert; Dominelli, Lena; Payne, Malcolm (Eds.). 2009. Social
Work: Themes, Issues and Critical Debates. Third Edition.
Basingstoke and New York: Palgrave Macmillan.
Alexiu, Mircea. 2003. „Valori și faze ale acțiunii în asistența socială”. În
George Neamțu (coord.), Tratat de asistenţă socială. Iași: Polirom,
pp. 319-365.
Alexiu, Teodor Mircea. 2011. „Teorii și aplicații în asistența socială”. În
George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Ed. a II-a. Iaşi:
Polirom, pp. 331-406.
Anderson, Ralph E; Carter, Irl; Lowe, Gary R. 1999. Human Behavior in
the Social Environment: A Social Systems Approach. New York: Aldine
de Gruyter.
Baldwin, Bruce A. 1978. „A Paradigm for the Classification of Emotional
Crises: Implications for Crisis Intervention”. În American Journal of
Orthopsychiatry. Vol. 48 (3), pp. 538-551.
Bandura, Albert. 1969. Principles of Behavior Modification. New York:
Holt, Rinehart & Winston.
Bandura, Albert. 1977. Social Learning Theory. Englewood Cliffs, New
Jersey: Prentice-Hall.

∗
Ultima accesare a tuturor resurselor online utilizate în această lucrare: 30 septembrie
2016.
279
Berger, Peter L.; Luckmann, Thomas. [1966] 1999. Construcţia socială a
realităţii. Bucureşti: Univers.
Berne, Eric. 1961. Transactional Analysis in Psychotherapy. New York:
Grove Press.
Berne, Eric. 1964. Games People Play: The Psychology of Human
Relationships. New York: Grove Press.
Bertalanffy, Ludwig von. 1971. General System Theory: Foundations,
Development, Application. London: Allen Lane.
Bocancea, Cristian. 2003. „Dimensiunea contextuală a asistenței sociale”.
În George Neamțu (coord.), Tratat de asistenţă socială. Iași: Polirom,
pp. 111-168.
Boudon, Raymond; Besnard, Philippe; Cherkaoui, Mohamed; Lécuyer,
Bernard-Pierre (coord.). 1996. Larousse. Dicționar de sociologie.
București: Univers enciclopedic.
Bowlby, John. 1980. Attachment and Loss. Vol. 3: Loss. London: Hogarth
Press.
Bradshaw, Jonathan. 1972. „The taxonomy of social need”. În Gordon
McLachlan (Ed.), Problems and Progress in Medical Care. 7th series.
Oxford: Oxford University Press, pp. 70-82.
Brandon, David; Brandon, Althea; Brandon, Toby. 1995. Advocacy: Power
to People with Disabilities. Birmingham: Venture.
Bronfenbrenner, Urie. 1979. The Ecology of Human Development:
Experiments by Nature and Design. Cambridge MA: Harvard
University Press.
Burgess, Robin; Jewitt, Robert; Sandham, James; Hudson, Barbara L.
1980. „Working with Sex Offenders: A Social Skills Training
Group”. În British Journal of Social Work. Vol. 10 (2), pp. 133-142.
280
Burrell, G., & Morgan. G. 1979. Sociological Paradigms and
Organizational Analysis. Heinemann. http://faculty.babson.edu/
krollag/org_site/org_theory/Scott_articles/burrell_morgan.html

Buzducea, Doru. 2005. Aspecte contemporane în asistența socială. Iași:

Polirom.
Caplan, Gerald. 1961. An Approach to Community Mental Health. New
York: Grune and Stratton.
Caplan, Gerald. 1964. Principles of Preventive Psychiatry. New York: Basic
Books.
Carkhuff, Robert R. 1969a. Helping and Human Relations: A Primer for
Lay and Professional Helpers. Vol. 1: Selection and Training. New
York: Holt, Rinehart & Winston.
Carkhuff, Robert R. 1969b. Helping and Human Relations: A Primer for
Lay and Professional Helpers. Vol. 2: Practice and Research. New York:
Holt, Rinehart & Winston.
Cherry, Kendra. What is Behaviorism? An Introduction to Behaviorism. http:
//psychology.about.com/od/behavioralpsychology/f/behaviorism.htm

Choy, Acey. 1990. „The Winner's Triangle”. În Transactional Analysis

Journal. Vol. 20 (1), pp. 40-46.
Clark, Christopher. 2013. „Macht“. În Ulinka Rublack (Hrsg.). Die Neue
Geschichte. Eine Einführung in 16 Kapiteln. Frankfurt am Main:
Fischer, pp. 188-215.
Compton, Beulah R.; Galaway, Burt. 1994. Social Work Processes. Pacific
Grove, CA: Thomson Brooks/Cole.
Compton, Beulah R.; Galaway, Burt; Cournoyer, Barry R. 2005. Social
Work Processes. 7th Edition. Belmont, CA: Brooks Cole.

281
Corrigan, Paul; Leonard, Peter. 1978. Social Work Practice under
Capitalism: A Marxist Approach. London: Macmillan.
Cox, Enid O. 1989. „Empowerment of Low-Income Elderly through
Group Work”. În Social Work with Groups. Vol. 11(4), pp. 111-
125.
Davies, Martin (Ed.). 2013. The Blackwell Companion to Social Work.
Fourth Edition. Malden, MA, Oxford: Wiley-Blackwell.
DeMar, Gary. Behaviorism. 1989. http://www.forerunner.com/forerunner/
X0497_DeMar_-_Behaviorism.html

Doel, Mark; Marsh, Peter. 1992. Task-Centered Social Work. Aldershot:

Ashgate.
Dominelli, Lena. 2002. Feminist Social Work Theory and Practice.
Basingstoke and New York: Palgrave Macmillan.
Donnelly, Arnon. 1986. Feminist Social Work with a Women’s Group.
Social Work Monographs No. 41. Norwich: University of East
Anglia.
Drăgan, Ioan. 2007a. Comunicarea. Paradigme şi teorii. Volumul I.
Bucureşti: Rao.
Drăgan, Ioan. 2007b. Comunicarea. Paradigme şi teorii. Volumul II.
Bucureşti: Rao.
England, Hugh. 1986. Social Work as Art: Make Sense for Good Practice.
London: Allen and Unwin.
Epstein, Laura. 1992. Brief Treatment and a New Look at the Task-Centered
Approach. New York: Macmillan.
Erikson, Erik H. 1965. Childhood and Society. 2nd Edition. London:
Hogarth Press.

282
Eyrich, Karin. L.; Pollio, David E.; North, Carol S. 2003. „An exploration
of alienation and replacement theories of social support in
homelessness”. În Social Work Research. Vol. 27(4), pp. 222-231.
Evans, Dave; Kearney Jeremy. 1996. Working in Social Care: A Systemic
Approach. Aldershot: Arena.
Flamand, Lee. General Systems Theory in Social Work. http://www.ehow.
com/about_5422804_general-systems-theory-social-work.html

Folgheraiter, Fabio. 2004. Relational Social Work: Toward Networking and

Societal Practices. London: Jessica Kingsley.
Fook, Jan. 1993. Radical Casework: A Theory of Practice. St Leonards:
Allen, Unwin.
Fook, Jan. 2002. Social Work: Critical Theory and Practice. London: Sage.
Freddolino Paul O.; Moxley, David M.; Hyduk, Christine A. 2004. „A
Differential Model of Advocacy in Social Work Practice”. În
Families in Society: The Journal of Contemporary Social Services. Vol.
85(1), pp. 119-128.
Freud, Sigmund. 1980. Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză.
Psihopatologia vieţii cotidiene. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică.
Freud, Sigmund. 2010. Opere esențiale. Vol. 1, Introducere în psihanaliză.
Bucureşti: Trei.
Freud, Sigmund. 2010. Opere esențiale. Vol. 11, Tehnica psihanalizei.
Bucureşti: Trei.
Furlong, Mark. 1990. „On Being Able To Say What We Mean: The
Language of Hierarchy in Social Work Practice”. În British Journal
of Social Work. Vol. 20(6), pp. 575-590.

283
Garfinkel, Harold. 1970. „«Good» organizational reasons for «bad» clinic
records”. În Roy Turner (Ed.). Ethnomethodology. Harmondsworth:
Penguin, pp. 109-127.
Garfinkel, Harold. 2008 [1967; 1984]. Studies in Ethnomethodology.
Cambridge: Polity Press; Malden MA: Blackwell Publishers.
Germain, Carel B.; Gitterman, Alex. 1996. The Life Model of Social Work
Practice: Advances in Theory & Practice. Second Edition. New York:
Columbia University Press.
Giddens, Anthony. 2000. Sociologie. Bucureşti: ALL.
Glassman, Urania; Kates, Len. 1990. Group Work: A Humanistic
Approach. Newbury Park, CA: Sage.
Glazer, Mark. Structuralism. http://www.utpa.edu/faculty/mglazer/Theory/
structuralism.htm

Goffman, Erving. 2007. Viaţa cotidiană ca spectacol. Ediția a II-a revizuită.

București: Comunicare.ro.
Goldstein, Howard (Ed.) 1984. Creative Change: A Cognitive-Humanistic
Approach to Social Work Practice. New York: Tavistock.
Gregory, Mitchell. Sigmund Freud & Freudian Psychoanalysis.
http://www.trans4mind.com/mind-development/freud.html

Hanson, Barbara G. 1995. General System Theory: Beginning with Wholes.

Washington, DC: Taylor, Francis.
Harris, Thomas A. 1967. I’m OK – You’re OK. New York: Avon Books.
Harris, Thomas A. 1973. I’m OK – You’re OK. London: Pan.
Herbert, Martin. 1981. Behavioral Treatment of Problem Children: A
Practice Manual. London: Academic Press.

284
Howe, David. 2001. Introducere în teoria asistenței sociale. Importanța
aplicării teoriei în practică. Bucureşti: MarLink; UNICEF.
Hudson, Barbara L; Macdonald Geraldine M. 1986. Behavioural Social
Work: An Introduction. Basingstoke: Macmillan.
Husserl, Edmund. 1970. The Crisis of European Sciences and
Transcendental Phenomenology: An Introduction to Phenomenological
Philosophy. Evanston: Northwestern University Press.
James, Richard K.; Gilliland, Burl E. 2001. Crisis Intervention Strategies.
4th Edition. Belmont, CA: Brooks/Cole Thomson Learning.
Johnson, David H.; Johnson, Frank P. 2012. Joining Together: Group
Theory and Group Skills. 11th Edition. Boston: Pearson.
Julia, Didier. 1999. Larousse. Dicționar de filosofie. București: Univers
enciclopedic.
Jung, Carl Gustav. 2013. Opere complete. Vol. 8, Dinamica inconștientului.
București: Trei.
Jung, Carl Gustav. 2014. Opere complete. Vol. 9-1, Arhetipurile și
inconștientul colectiv. București: Trei.
Kanel, Kristi. 2003. A Guide to Crisis Intervention. 2nd Edition. Belmont,
CA: Brooks/Cole.
Karpman, Stephen B., M.D. 1968. „Fairy Tales and Script Drama
Analysis”. În Transactional Analysis Bulletin. Vol. 7(26), pp. 39–43.
Kennard, David. 1998. An Introduction to Therapeutic Communities.
Second Edition. London: Jessica Kingsley.
Kuhn, Thomas. 1962. The Structure of Scientific Revolutions. Chicago:
University of Chicago Press.

285
Lee, Judith A.B. 2001. The Empowerment Approach to Social Work Practice:
Building the Beloved Community. Second Edition. New York:
Columbia University Press.
Lippmann, Walter. 1922. Public Opinion. New York: Harcourt, Brace and
Company.
Major, Debra A. 2003. „Utilizing role theory to help employed parents
cope with children’s chronic illness”. În Health Education Research.
Vol. 18(1), pp. 45-57.
Mayer, Richard E. 1994. Problem Solving. Encyclopedia of Human
Behavior. Vol. 3. San Diego: Academic Press.
McLellan, David (Ed.). 2001. Karl Marx: Selected Writings. Second
Edition. Oxford: Oxford University Press.
Mullender, Audrey; Ward, David. 1991. Self-Directed Groupwork: Users
Take Action for Empowerment. London: Whiting & Birch.
Myer, Rick A. 2001. Assessment for Crisis Intervention: A Triage Assessment
Model. Belmont, CA: Brooks/Cole.
Neamţu, Cristina. 2003. „Personalitatea – determinant fundamental în
asistența socială”. În George Neamțu (coord.), Tratat de asistenţă
socială. Iași: Polirom, pp. 169-212.
Neamţu, George (coord.). 2003. Tratat de asistență socială. Iași: Polirom.
Neamţu, George (coord.). 2011. Tratat de asistență socială. Ed. a II-a. Iaşi:
Polirom.
Neimeyer, Robert A. 1993. „Constructivist approaches to the
measurement of meaning”. În Greg J. Neimeyer (Ed.). Constructivist
Assessment: A Casebook. Newbury Park, CA: Sage, pp. 58-103.
Orme, Joan. 2002 „Feminist Social Work”. În Robert Adams; Lena
Dominelli; Malcolm Payne (Eds.). Social Work: Themes, Issues and
286
 Critical Debates. Second Edition. Basingstoke and New York:
Palgrave Macmillan, pp. 218-226.
Parton, Nigel; O’Byrne, Patrick. 2000. Constructive Social Work: Towards
a New Practice. London, Basingstoke: Palgrave Macmillan.
Payne, Malcolm. 2011. Teoria modernă a asistenței sociale. Iași: Polirom.
Perlman, Helen Harris. 1957. Social Casework: a Problem-Solving Process.
Chicago: University of Chicago Press.
Pincus, Allen; Minahan, Anne. 1973. Social Work Practice: Model and
Method. Itasca: Peacock.
Rapoport, L. 1970. „Crisis intervention as a mode of treatment”. În
Robert W. Roberts; Robert H. Nee (Ed.). Theories of Social
Casework. Chicago: University of Chicago Press.
Reid, William J. 1978. The Task-Centered System. New York: Columbia
University Press.
Reid, William J.; Epstein, Laura. 1972a. Task-Centered Casework. New
York: Columbia University Press.
Reid, William J.; Epstein, Laura. 1972b. Task-Centered Practice. New
York: Columbia University Press.
Reid, William J.; Shyne, Ann W. 1969. Brief and Extended Casework. New
York: Columbia University Press.
Righton, Peter. 1975. „Planned environment therapy: a reappraisal”. În
Peter Righton (Ed.). Studies in Environment Therapy. Vol 3.
Teddington: Planned Environment Therapy Trust, pp. 9-16.
Roberts, Albert R. (Ed.). 1991. Contemporary Perspectives on Crisis
Intervention and Prevention. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.

287
Roberts, Albert R. (Ed.). 1995. Crisis Intervention and Time-Limited
Cognitive Treatment. Thousand Oaks, CA: Sage.
Roberts, Albert R. (Ed.). 2005. Crisis Intervention Handbook: Assessment,
Treatment, and Research. 3rd Edition. Oxford University Press,
Oxford, New York.
Roberts, Robert W.; Nee, Robert H. (Ed.). 1970. Theories of Social
Casework. Chicago: University of Chicago Press.
Rogers, Carl. 1951. Client-Centered Therapy: Its Current Practice,
Implications, and Theory. London: Constable.
Roth, Maria; Rebeleanu, Adina. 2011. „Modelele teoretice în asistența
socială”. În George Neamțu (coord.), Tratat de asistență socială. Ed.
a II-a. Iaşi: Polirom, pp. 303-329.
Sartre, Jean-Paul. 1993 [1943]. Being and Nothingness. New
York: Washington Square Press.
Satir, Virginia. 1972. Peoplemaking. Palo Alto, CA: Science and Behavior
Books.
Schneider, Robert L.; Lester, Lori. 2001. Social Work Advocacy. A New
Framework for Action. Belmont CA: Brooks/Cole.
Seed, Philip. 1990. Introducing Network Analysis in Social Work. London:
Jessica Kingsley.
Sheldon, Brian. 1982. Behaviour Modification. London: Tavistock.
Sheldon, Brian. 1995. Cognitive-Behavioural Therapy: Research, Practice
and Philosophy. London: Routledge.
Sheldon, Brian. 1998. „Research and Theory”. În Katy Cingo; Diana
Bourn (Eds.), Cognitive-Behavioural Social Work in Practice.
Aldershot: Ashgate, pp. 1-38.

288
Solomon, Barbara Bryant. 1976. Black Empowerment: Social Work in
Oppressed Communities. New York: Columbia University Press.
Staples, Lee. 1984. Roots to Power: A Manual for Grassroots Organizing.
New York: Praeger.
Stevenson, Olive. 1996. „Old People and Empowerment: The Position of
Old People in Contemporary British Society”. În Phyllida Parsloe
(Ed.). Pathways to Empowerment. Birmingham: Venture Press, pp.
81-92.
Ștefănescu, Simona. 2009. Sociologia comunicării. Târgoviște: Cetatea de
Scaun.
Thomas William I.; Znaniecki, Florian. 1927. The Polish Peasant in
Europe and America: New York: Alfred A. Knopf.
Thompson, Neil. 1991. Crisis Intervention Revisited: A Guide to Modern
Practice. Birmingham: Pepar Publications.
Thompson, Neil. 2003. Communication and Language: A Handbook of
Theory and Practice. Basingstoke and New York: Palgrave
Macmillan.
Trevithick, Pamela. 2008. „Revisiting the Knowledge Base of Social Work:
A Framework for Practice”. În British Journal of Social Work. Vol.
38, pp. 1212–1237.
Wallerstein, Nina; Bernstein, Edward. 1994. „Introduction to
Community Empowerment, Participatory Education, and Health”.
În Health Education Quarterly. Vol. 21(2), pp. 141-148.
Walton, R.G. (Ed.). 1986. „Integrating formal and informal care – the
utilization of social support networks”. În British Journal of Social
Work. Vol. 16, Supplement.

289
Wetherell, Margaret; Maybin, Janet. 1996. „The distributed self: a social
constructionist perspective”. În Richard Stevens (Ed.).
Understanding the Self. London: Sage, pp. 219-280.
White, Michael; Epston, David. 1990. Narrative Means to Therapeutic
Ends. New York: WW Norton.
Wilkes, Ruth. 1981. Social Work with Undervalued Groups. London:
Tavistock.
Wright, N.A. 1995. „Social Skills Training for Conduct-Disordered Boys
in Residential Treatment: a Promising Approach”. În Residential
Treatment for Children and Youth. Vol. 12(4), pp. 15-28.
Yzerbyt, Vincent; Schadron, Georges. 2002. Cunoașterea și judecarea
celuilalt. Iași: Polirom.
Zamfir, Cătălin; Vlăsceanu, Lazăr (coord.). 1993. Dicționar de sociologie.
București: Babel.
*** Behaviorism. 2000. http://plato.stanford.edu/entries/behaviorism/
*** Behaviorism. http://www.learning-theories.com/behaviorism.html
*** Freud’s psychoanalysis http://www.trans4mind.com/minddevelopment/
freud.html

*** Narrative Therapy. https://thefamilytherapyblog.com/2015/07/16/

narrative-means-to-therapeutic-ends/
*** Script Drama Analysis. https://www.karpmandramatriangle.com/pdf/
DramaTriangle.pdf

*** Social Work Theories. http://www.buzzle.com/articles/social-work-

theories.html

*** The New Drama Triangles.

http://karpmandramatriangle.com/pdf/thenewdramatriangles.pdf

290