„În pofida multor calităţi, totuşi Roosevelt era în unele privinţe foarte prost pregătit pentru a se

alătura aliaţilor săi în organizarea păcii. El nu avea o viziune bine definită sau complexă asupra lumii,
deşi credea că S.U.A. trebuie să renunţe la tradiţia lor izolaţionistă şi să joace un rol global mai activ.
…
Roosevelt se considera un wilsonian realist, cel care va conduce naţiunea într-o organizaţie
internaţională, evitând însă greşelile lui Wilson. Acesta din urmă fusese prea idealist, dar concepţia lui
Roosevelt despre internaţionalism avea o tentă net naţionalistă şi paternalistă.
…
În general, concepţia de viaţă a lui Rossevelt era un amestec compus din lecţii primite în
copilărie, din opinii păstrate de la Harvard, din credinţa într-un creştinism convenţional şi din încrederea
într-o democraţie progresistă, un amestec agrementat în mod generos de ceva politică. Pentru Roosevelt,
puterile Axei reprezentau adevăratele forţe reacţionare ale lumii, în timp ce britanicii, reprezentaţi prin
Churchill, erau, după părerea sa, pur şi simplu demodaţi. Sovieticii erau cruzi şi dezagreabili, dar
adorabili, foarte asemănători boşilor politici americani.
…
Din nenorocire, aşa cum se va vedea preşedintele ştia foarte vag ce dorea pentru Polonia, ţările
eliberate din Europa de Est, Germania şi China.
Pare evident că la Ialta starea fizică a lui Roosevelt a avut un anume efect asupra capacităţii sale
mentale. Sănătatea lui începuse să se deterioreze din 1939 şi pe la vârsta de 60 de ani inima i se mărise
în mod periculos. Arterele lui se îngroşaseră ca la un om de 90 de ani. În timpul ultimului an al
războiului dormea între 12 şi 14 ore pe zi.
În ianuarie 1945 arăta groaznic şi abia reuşea să se semneze. Nu putea să se concentreze asupra
unor documente lungi şi cu atât mai puţin săs e angajeze în negocieri tensionate.”
D.D. Hatchet & G.G. Springfield – Ialta, Ed. Excelsior 1991 pp. 26-27

„Winston Churchill venise în Crimeea şi cu un puternic scepticism despre comunism şi

perspectivele de cooperare efectivă de lungă durată cu sovieticii. De când îl cunoscuse, el a văzut în
comunişti duşmanii libertăţilor în care credea şi nimic din ceea ce s-a întâmplat în perioada interbelică
nu i-a schimbat părerea.
…
Mai bun negociator decât Roosevelt la Ialta, el a fost totuşi surprinzător de prost pregătit. Volubil
şi emoţionant la tratative, el a fost, în acelaşi timp, insuficient de convingător.
…
El avea concepţia egoismului despre conducere: era responsabilitatea lui de a guverna masele de
britanici, pe care niciodată nu i-a înţeles cu adevărat şi de care nici nu i-a păsat prea mult, precum era
responsabilitatea Marii Britanii de a continua să-ţi guverneze teritoriile sale coloniale.”
D.D. Hatchet & G.G. Springfield – Ialta, Ed. Excelsior 1991 pp. 27-31

„Stalin nu era un orator sau lider în sensul democratic al cuvântului, ci reîncarnarea lui Ivan cel
Groaznic, un autocrat tiran şi despot intern care aspira şi la hegemonia internaţională. El vedea în
sfârşitul luptei împotriva Germaniei o ocazie de a începe aşa cum apreciază istoricul Robert C. Tucker
externalizarea procesului de stalinizare ca o şansă de a garanta securitatea totală a statului sovietic.
Stilul lui Stalin era acela al uni singuratic. El a fost şi a rămas rupt de poporul rus.
…
Autorul unui portret psihologic a lui Stalin sugerează că era o personalitate în esenţă paranoică.
Un om orgolios, avid de putere, cu un simţ acut al propriei sale inferiorităţi; în ele mocneau gelozii
intense şi un spirit răzbunător, meschin. Nu uita niciodată vreo aluzie sau insultă ce i se aducea, adesea
dovedind o răbdare aproape profesională în aşteptarea revanşei. Cea mai mare plăcere a sa, a spus el
odată cu mândrie, era aceea de a alege momentul potrivit pentru răzbunare, ca apoi să înfigă pumnalul,
să-l răsucească şi să-şi privească victima sângerând. El îşi combina răzbunarea aceasta cu un adevărat
simţ al oportunităţii şi cu abilitatea de a dezbina, posedând astfel arta manipulării oamenilor, montând pe
unii împotriva altora, în interesul său propriu.
…
Distrugerea de către Stalin a partidului bolşevic a fost însoţită de crearea unui fel de secretariat
personal, prin care îşi exercita voinţa în cadrul Comitetului Central. Acest aparat de comandă i-a permis
lui Stalin şi subordonaţilor săi apropiaţi să dea ordine conducătorilor armatei, securităţii şi miliţiei,
precum şi altor reprezentanţi ai conducerii locale din republici. Acelaşi aparat de partid îi permitea lui
Stalin să ducă politica externă a ţării prin secţia internaţională a P.C.U.S. iar în timpul războiului i-a
înlesnit să aibă un control personal asupra operaţiunilor militare.”
D.D. Hatchet & G.G. Springfield – Ialta, Ed. Excelsior 1991 pp. 31-33