„…campusurile americane sunt supuse unui regulament interior detaliat și foarte

riguros: de exemplu, se recomandă profesorilor de sex masculin să lase ușa biroului deschisă
ori de câte ori primesc studente sau să înregistreze toate conversațiile, pe față sau pe ascuns.
Acestea sunt, potrivit autorităților, singurele mijloace de a evita, ulterior, acuzații de hărțuire
sexuală.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, p. 34

„Bineînțeles, odată trezită, angoasa violului crește și se răspândește. Afundată sub

broșurile, casetele și posterele distribuite fie de autorități, fie de unele grupuri feministe,
obsedată în permanență de perspectiva unei agresiuni, conștientă în fiecare clipă de
amploarea pericolului, o studentă deja fragilă poate lesne claca, convinsă că în spatele
fiecărui bărbat (n-ai cum evita să stai alături de ei la cursuri și în cafenele) se ascunde un
violator potențial.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, p. 41

„Feministele o demonstrează cu claritate: dragostea curtenitoare e necunoscută, cel

mai nevinovat limbaj galant, considerat suspect, e condamnat fără drept de apel. Am fi putut
crede că, în sânul universității americane, facultățile de franceză ar aduce un ajutor prețios în
analizarea acestei prejudecății și că profesorii ar putea încuraja studierea, limbajului
„galant”, folosindu-l drept temă de cercetare sau subiect de disertație și, astfel, anulându-i
latura dramatică. Nu se întâmplă așa. Acest tip de subiect, riguros interzis, face parte din
tabuurile impuse de poliția internă din campusuri, supunându-se dictatelor militantelor
feministe dure. Într-un climat intelectual cangrenat de dictatura PC, universitățile sunt astăzi
mai puțin locuri privilegiate ale dezbaterilor de idei, cât fortărețe ale conformismului.
Rezultatul: cu foarte rare excepții, profesorii, oricare le-ar fi gradul sau reputația, n-au decât
o idee în cap – să nu se facă remarcați prin libertatea de limbaj, să nu dea prilej pentru cea
mai mică acuzație de antifeminism și, mai ales, să se încline și să-și ceară iertare atunci
când, din păcate, se văd acuzați de sexism sau hărțuire sexuală. Într-un cuvânt, asistăm la un
soi de nou maccarthysm intelectual: nu s-a schimbat decât natura acuzației.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 49-50

„Atitudinea profesorilor devine perfect logică atunci când înțelegem că ei caută,

înainte de toate, să evite orice comportament care ar putea fi interpretat, intr-un fel sau în
altul, drept rasist, sexist sau ținând de hărțuirea sexuală.
…
Asociația profesorilor de colegiu ține un registru cu numeroase cazuri de profesori
concediați pentru „hărțuire sexuală” fără cea mai mică dovadă în afara acuzației studentei în
cauză.
…
Justiția americană, în general atât de scrupuloasă în ceea ce privește drepturile
acuzaților, atât de avidă de dovezi materiale în cazul escrocheriilor, furturilor sau
asasinatelor, devine mult mai puțin vigilentă când autoritățile universitare în comitet

1
restrâns, își fac propria justiție. Teama de a nu încălca regula political correctness explică
severitatea de care dau dovada, uneori absurdă și aproape întotdeauna surprinzătoare.
Severitate care nu le satisface, de altfel, întotdeauna pe feministele cele mai angajate.
… zarurile rămân măsluite pentru că opresiunea masculină este inexorabilă,
iremediabilă; dacă e nevoie ca reclamanta să mintă, ei bine, minciuna va fi considerată
necesară pentru restabilirea justiției imanente feministe, batjocorită fără milă atâta vreme.
Așa cum spune Katie Rophe „noțiunea de hărțuire sexuală a căpătat, la aceste feministe, o
asemenea amploare, încât nu le mai pasă de limitele sistemului disciplinar”. În mintea lor,
„ca să cureți universitatea de acești profanatori merită să faci câteva nedreptăți individuale,
un preț cu totul acceptabil.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 51-53

„In Middle West, la Universitatea din Minnesota, political correctness i-a incitat pe
studenți (ca în multe alte universități, de altminteri) să celebreze a cinci suta aniversare a
descoperirii Americii de către Cristofor Columb organizând un simulacru de proces în care
acesta a fost judecat pentru „crime împotriva umanității”.
Profesoara de la Universitatea din Minnesota care mi-a relatat această istorisire nu
vrea să-și divulge identitatea: netitularizată, ea știe că riscă licențierea dacă numele îi e
dezvăluit. În realitate, spune ea, acuzațiile de hărțuire sexuală nu sunt decât un pretext.
„Suntem expuși unor adevărați comisari politici care au găsit singurul mijloc de a obține
promovarea și puterea. În anii 50, eticheta de «comunist» era în sine suficientă ca să distrugă
cariera unui profesor. Astăzi, e de ajuns să lansezi acuzația de hărțuire sexuală pentru a
obține același efect și a ne pune în carantină."
Acestei stări de lucruri i se adaugă o problemă sordidă de bani. Salariile modeste – ale
universitarilor sunt completate prin merit bonuses, adaosuri cu atât mai prețioase, cu cât sunt
mai precare: ele depind de randament, de ansamblul notelor pe care profesorul le primește
din partea superiorilor săi. Or, orice acuzație de hărțuire sexuală conduce la retragerea
imediată a acestei prime, care poate fi atribuită atunci unui profesor mai merituos adică, în
unele cazuri, mai corect din punct de vedere politic. Administratorii universității, unde se
recrutează un anumit număr de comisari politici ai ideologiei feministe, au, așadar, o putere
atât de însemnată, încât unele universități întâmpină astăzi mari dificultăți în a găsi profesori
specializați în subiecte „sensibile”, cum ar fi literatura medievală, unde referirile sexuale
sunt inevitabile.
…
Câteva mărturii de bună-credință (și aici anonime, din rațiuni evidente) dovedesc că
există, în sânul lumii universitare, o adevărată mafie de comisari politici care-și transmit
numele tuturor celor a căror political correctness – în orice domeniu - lasă de dorit. Acești
profesori n-au nici o șansă să obțină o promovare, în pofida celor mai strălucite CV-uri.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 60-62

„Implicațiile sunt grave, în măsura în care, în Statele Unite, imposibilitatea de a

comunica altfel decât prin intermediul unui ansamblu de clișee codificate nu se limitează la
sex, political correctness și hărțuirea sexuală, ci devine unul dintre cele mai evidente

2
semnale de disperare ale unei societăți în derivă.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, p. 65

„Pentru psihologul Richard Ofshe (personaj-cheie în afacerea Ingram), memoria

recuperată nu e decât ultimul dintre remediile-miracol care se manifestă cu regularitate în
mediile medicale americane. În „Society”, el notează că acestea comportă întotdeauna o
parte de spectacol, de teatru, și sunt constant reluate de talk-show-urile de televiziune și de
vulgarizatorii care fac din ele bestseller-uri. „În cel mai bun caz”, spune el, „când noua
tehnică se dovedește inoperabilă, nu e vorba decât de timp și de bani pierduți. Uneori
sechelele pot fi foarte grave – ca practica lobotomiei, foarte la modă acum patruzeci de ani.
Întrebarea pe care mi-o pun este: cum a putut tolera profesiunea medicală acest tip de
exces?”
„Memoria recuperată, remediu-miracol actualmente foarte la modă”, scrie Ofshe, „a
devastat mii de vieți. A devenit, într-un timp record, un fenomen național, profund ancorat în
cultura noastră și în practicile specialiștilor noștri în sănătate mintală.
Diverși profesioniști, medici sau terapeuți, sunt astăzi convinși că sute de mii de
adulți, în mare parte femei, suferă din cauza consecințelor unui abuz sexual căruia i-ar fi
căzut victime pe când erau copii. Li se spune pacientelor că nu pot avea nici o amintire a
acelui abuz pentru că memoria lor a fost reprimată, dar că o cheie magică le va îngădui să-și
recupereze sănătatea devenind conștiente de el.
Timpul scurs nu înseamnă nimic. Ele pot ignora cu desăvârșire traumatismele lor
vreme de mai bine de treizeci de ani. Odată recuperate aceste amintiri, profesioniștii își
încurajează pacientele să-i acuze, să-i înfrunte și, uneori, să-i atace în justiție pe cei pe care îi
desemnează drept responsabili.
Originea memoriei recuperate este întotdeauna iatrogenică, adică provocată de
terapeuții înșiși. Ei își bat joc de bolnavii lor făcându-i să creadă că-și amintesc evenimente
care n-au avut niciodată loc.
Întrebarea pe care o pune Ofshe este dublă. 1) Această ocultare există oare cu adevărat
și funcționează conform spuselor terapeuților? 2) Tehnicile folosite sunt oare capabile să
genereze o falsă memorie, chiar in absența oricărui adevărat abuz sexual?
Dar, spune el, adevărata întrebare este politică: „Din punct de vedere politic,
traversăm un veritabil câmp minat căci totul a devenit un act politic. Potrivit adepților
political correctness, unica atitudine convenabilă este aceea de a accepta fără rezerve teoria
terapeuților care cred neclintit în memoria recuperată, în amploarea flagelului incestului și
abuzurilor sexuale practicate de părinți asupra copiilor lor, și în veridicitatea acuzațiilor
«victimelor».
Nu contează, de altfel, dacă metodele utilizate sunt sau nu valabile. Practicile s-au
instituționalizat atât de rapid, au fost acceptate ca adevăruri esențiale atât de repede, încât nu
vedem cum s-ar putea împiedica proliferarea lor. Chiar dacă un ansamblu de profesori, de
cercetători și de clinicieni ar decide că o terapie de acest gen este dăunătoare, nu s-ar ajunge,
în mod sigur, la oprirea sau descurajarea celor care trăiesc din asta.”
De la Freud încoace, notează Ofshe, s-a recurs la teoriile memoriei recuperate pentru a
explica de ce anumite gânduri, anumite amintiri rămân în inconștient. Noțiunea freudiană de

3
refulare a fost întotdeauna speculativă, un principiu metafizic mai degrabă decât o ipoteză
care se pretează unui adevărat test, teoriile freudiene având din ce în ce mai puțină greutate.
Dar terapeuții americani actuali, notează Ofshe, merg mult mai departe decât Freud. Unii
sunt convinși că amintirile abuzurilor sexuale pot fi refulate una – mergând consecutiv, una
câte până la a crede, de exemplu, că un copil, violat in mod regulat de tatăl său, poate oculta
memoria violului imediat după actul în cauză. A doua zi, violat din nou, copilul n-ar avea
nici o amintire a violului precedent. Alții inclină spre teoria unei memorii de ansamblu: se
uită faptele incriminate până în ziua în care, printr-un fel de declic, provocat de terapeut,
totul iese la iveală.
Aceste teorii, subliniază Ofshe, presupun înregistrarea și reținerea de către creier a tot
ce este perceput. În condiții prielnice, conform terapeuților, „filmul” memoriei recuperate se
derulează exact ca o videocasetă.
Asta înseamnă să ignori adevărata natură a memoriei, maleabilă, parțială, deformată,
precum și noțiunea de sugestibilitate.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 152-155

„La limita terapiei memoriei recuperate se află nu numai cei care cred în cultele
satanice, ci și partizanii fenomenului Multiple Personality Disorder (MPD), manifestare a
mai multe personalități trăind în același „înveliș” uman. Este vechiul mit al „Dr. Jekyll și
Mr. Hyde”, adus la zi în limbajul pseudo-științific al sfârâitului secolului XX.
În America, MPD începe să slujească drept alibi într-o serie de cazuri penale: pentru
un avocat care încearcă să-și salveze cu orice preț clientul de la o condamnare grea pentru
asasinat sau viol, a pleda că acesta este grav bolnav, atins de sindromul personalității
multiple și, deci, lipsit de responsabilitate pentru actele sale reprezintă un recurs eficient.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, p. 157

„Egalitarismul, în Statele Unite, este o noțiune mitică, sacră; majoritatea americanilor,

inclusiv cei mai sofisticați, care au călătorit și chiar au trăit în străinătate, sunt convinși că
una dintre principalele diferențe dintre America și Europa (care explică superioritatea
Americii asupra restului lumii) se datorează existenței – mai ales în Franța și în Marea
Britanie a unor bariere de clasă bine definite, aproape de netrecut. Acest principiu egalitar
este atât de puternic, încât eutemismule obligatoriu, mai ales în vocabular. Astfel, clasa
muncitoare se definește mai degrabă prin meseriile pe care le practică decât prin
specificitatea sa: se vorbește mai des de „gulere albastre” (blue-collar workers), de „purtători
de cască de protecție” (hardhas) decât de working class, pentru că, în orice caz în Statele
Unite, toată lumea e obligată să muncească – asta face parte din etica puritană.
Ne putem hazarda să vorbim de o „clasă mijlocie”, dar termenul de „burghezie”
provoacă o anumită stânjeneală, acela de ruling class (clasă dominantă) încă și mai mult –
chiar dacă procesul de selecție care deschide accesul spre această pătură dominantă începe
din ce în ce mai devreme aproape la fel de devreme ca în Japonia și, cu siguranță, mai
devreme decât în Franța.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, p. 198

4
 „…ascensiunea negrilor la adevărata putere rămâne un mit – iar procesul de accedere
în burghezia neagră, cu toate că se traduce prin salarii ridicate și un stil de viață care nu se
poate compara cu acela al generațiilor precedente, nu e altceva decât consecința unei
stupefiante ipocrizii albe, a unei aplicări exclusiv formale a principiului „discriminării
pozitive.”
… în marile firme de avocatură chiar în întreprinderile mijlocii, care folosesc în jur de
o sută de angajați), rari sunt negrii care acced la adevărata titularizare, la partneship.
Nu există nici măcar un singur președinte-director general negru în fruntea vreuneia
dintre companiile care figurează în rândul celor 500 din Fortune. În definitiv, și aceasta este,
poate, concluzia cea mai devastatoare, mulți dintre angajații de nivel înalt din sânul
companiilor de tip Fortune 500 consideră, după el, că se află acolo „de formă”, că nu slujesc
decât drept alibi pentru faimoasa „discriminare pozitivă.”
…
Cel mult, negrii sau hispanicii recrutați în instituțiile prestigioase vor avea un final de
carieră respectabil, în fruntea acelor sectoare, dar vor rămâne absenți din sectoarele-cheie,
adică le va lipsi întotdeauna adevărata putere.
Căci, în sânul majorității marilor companii americane, problemele legate de rasă nu
dispar niciodată cu totul. Dimpotrivă, „acesta este, cel mai adesea, factorul principal care
ne definește existența.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 201-203

„De ce a cunoscut America forma cea mai rea de sclavagism din lume?
...americanul a fost mult mai rău decât „modelul brazilian”, pentru că, scrie
Moynihan, societatea feudală braziliană, cu tradițiile ei juridice și religioase, ii acorda
sclavului un loc de ființă omenească într-o societate ierarhizată – chiar dacă acel loc era
mizerabil și redus în chip monstruos. Dar cum nu exista nimic în jurisprudența engleză sau
în teologia protestantă care să se poată referi la realitatea sclavagismului, sclavii americani
erau reduși la starea de bunuri, de lucruri, adesea bine tratate, uneori chiar privilegiate dar
totuși obiecte."
În Brazilia (Moynihan îl citează în continuare pe Tannenbaum), „sclavul avea drepturi
pe care nu le avea în America: putea să se căsătorească în mod legal, să fie botezat, să devină
membru al Bisericii Catolice; familia sa nu putea fi dispersată și i se acorda un anumit număr
de zile de care putea să dispună, fie pentru a se odihni, fie pentru a câștiga bani și, eventual,
pentru a-și cumpăra libertatea... Sclavul brazilian știa că este o ființă umană, că exista, între
el și stăpân, o diferență de nivel – dar nu era o ființă complet diferită.
În Statele Unite, nici o formă de protecție din organizarea societății nu îi proteja, nici
o instituție, religioasă sau laică, nu-i recunoștea ca ființe omenești; nu știau nimic despre
trecutul lor, de care erau iremediabil separați, iar viitorul nu le oferea nici o speranță. Copiii
lor puteau fi vânduți, căsătoriile nu le erau recunoscute, soțiile lor riscau să fie violate sau
vândute, erau la discreția celor mai atroce barbarii - și exista, fără îndoială, printre
proprietarii de sclavi același procent de sadici, bărbați și femei, ca în oricare alt grup.
Sclavul, prin lege, n-avea dreptul la nici o formă de educație; nu putea practica nici o formă
de religie fără consimțământul stăpânului său, nu putea tine nici o întrunire cu alți sclavi fără

5
permisiunea acestuia, iar prezența unui alb era întotdeauna obligatorie. Și dacă se întâmpla
ca un stăpân să dorească să-și elibereze unul din sclavi, procedura era în mod voit presărată
cu piedici. În lumea antică, în Evul Mediu, în Antile și în țări precum Brazilia, sclavia
însemna cu totul altceva.
Efectele au fost dezastruoase.
…
Sclavagismul american, separându-i pe negri de moștenirea lor africană, îi așezase
într-un rol de dependență absolută, le redusese capacitățile de împlinire. Recompensele nu
erau rodul inițiativei individuale și al spiritului întreprinzător, ci doar al unei supuneri
totale... Și mai important, sclavagismul, negând viața familială, a încurajat un sistem
matriarhal, în care tatăl era complet absent... ”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 216-218

„E mai greu pentru puștii negri să urmeze traseul copiilor albi, pentru că excelența
școlară nu e un motiv de mândrie, dimpotrivă, un copil negru căruia îi place să citească este
privit cu suspiciune
…
Prejudecata în favoarea sportului și împotriva a tot ce poate părea „intelectual” este
„extrem de pernicioasă, deoarece copii negri cresc cu acest gen de idee preconcepută. Este
nu numai un element major de divizare în sânul societății, mult mai hotărâtor decât sărăcia
clasică, ci din ce în ce mai important, pe măsură ce cunoașterea calculatorului se impune în
societatea «productivă» ca un factor de reușită, oricare ar fi ea". Trebuie adăugată o altă
diferență majoră între cele două etnii: din vremea sclaviei, singura calitate recunoscută
negrilor (bărbați) era forța lor fizică, ceea ce explică de ce atletul negru – iar nu intelectualul
– este încă, în sânul comunității sale, unicul erou autentic.
Contrastul cu alte categorii de imigranți este frapant: toți specialiștii consideră că
reușita imigranților din Europa Centrală și din Rusia, sosiți începând din secolul al XIX-lea,
se explică prin importanța legăturilor familiale. Grija omniprezentă a imigranților din prima
generație, adesea incapabili să vorbească engleza americană și relativ inculți, era să le
asigure copiilor lor cea mai bună educație posibil. Succesul material al imigranților de dată
mai recentă, provenind din Asia, se explică tot prin sentimentul că aparțin aceleiași
comunități, unde întrajutorarea și sprijinirea celor mai defavorizați (împrumuturi, tontine” 1 )
rămâne o datorie.
… ea lipsește teribil din comunitatea neagră americană. Și se poate oare chiar vorbi de
o comunitate atunci când negrii „bogătani” resping, așa cum o fac în majoritate, orice
responsabilitate în privința celor mai defavorizați negri?
…pătura privilegiată neagră nu este direct interesată - că totul cade asupra albilor,
răspunzători, de trei sute de ani, de această situație din ce în ce mai critică. ”
…
Atitudinea americanilor față de afacerea O. J. Simpson ce împarte, de altminteri,
foarte repede după criterii rasiale, o largă majoritate de negri crezând neclintit în nevinovăția
lui și în imposibilitatea, din cauza culorii, de a fi judecat în mod echitabil, în vreme ce o
1
Asociații în care membrii contribuie la crearea unui fond comun, din care supraviețuitorii primesc anual rente tot mai mari. Ele
au fost numite astfel după inițiatorul, în 1653, al acestei forme de investiție, bancherul napolitan Lorenzo de Tonti.
6
majoritate încă și mai numeroasă de albi s-a convins foarte repede de vinovăția lui –
determinată de împrejurări materiale indiscutabile. Venind după problemele lui Marion
Barry (fost primar al Washingtonului, acuzat că deține droguri și redevenit primar), ale lui
Michael Jackson (acuzat de delicte asupra minorilor), necazurile lui O.J. Simpson dau o grea
lovitură comunității negre americane. Unii nu văd în ele, de altfel, decât încă un exemplu de
persecuție rasială...”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 221-223

„…în Europa, până și cei care ignoră aproape totul despre Grecia antică văd în „oraș”
un loc privilegiat: inconveniențele sale (densitate, mulțime, criminalitate ridicată) contează
mai puțin decât sensul istoriei pe care-l încarnează și decât spiritul creator pe care-l inspiră.
Dimpotrivă, în America marele oraș, „megalopolis”-ul, n-are nimic sacru: este un loc ca
oricare altul, pe care îl schimbăm adesea în cursul unei vieți, de care arareori ne atașăm.
…
Americanul mediu nu e departe de a-și considera orașul drept un obiect de consum
curent: dacă dă semne de bătrânețe, dacă se produc rateuri, se declanșează îndoiala. Decât să
investesti în reparații costisitoare și de lungă durată, de ce să nu te debarasezi de el și să iei
altul nou? În Europa, ideea de oraș de aruncat ar fi de negândit – lipsește locul pentru soluții
de acest gen. Cu întinderile sale vaste, America n-are această problemă.
…
Detroitul nu este unicul exemplu de oraș devenit mai degrabă sursă de probleme decât
de plăceri și venituri, lăsat în voia sorții atunci când încetează să-și mai îndeplinească funcția
originală, când nu „mai slujeste”. Cleveland, Saint Luis, Denver și Cincinnati figurează
printre alte orașe mari ale căror crize sunt aproape la fel de grave.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 234-235

„Puritanismul latent explică încă o dată această stare de lucruri, puritanism pe care
trebuie să-l deosebim de orice credință propriu-zis religioasă. De generații, rasiștii de toate
felurile îi acuză pe evreii americani că au acaparat Wall Street și marea presă. Este fals, dar,
dacă există în America un sector-cheie in care geniul evreilor americani a putut să
înflorească, este chiar cinematografia, de la inventarea căreia se împlinesc acum o sută de
ani. Or, valorile impuse de giganții hollywoodieni (ca Sam Goldwyn, Jack Warner, Louis B.
Mayer și alții aproape toți evrei) care aveau autoritate asupra conceptelor filmelor destinate
marelui public, dacă nu erau neapărat evreiești, erau totuși puritane, reflectând viziunea lor
platonică asupra unei Americi conservatoare din punct de vedere social – și asta în pofida
marii diversități de vederi a realizatorilor-vedetă.
În ciuda rolurilor și carierelor anumitor superstaruri (Bette Davis, Marlene Dietrich,
Louise Brooks), la fel de nonconformiste în viața, ca și pe ecran, imensa majoritate a
filmelor din anii 30, 40 și '50, fie că sunt opera unui John Ford sau a unui Frank Capra,
prezintă o Americă profundă în care binele triumfă asupra răului, în care valorile familiale
sunt subînțelese, în care amorurile fulgerătoare ale cuplurilor se încheie printr-o căsătorie
durabilă, în care în spatele fiecărui ,seducător" se ascunde întotdeauna o ființă puțin demnă
de stimă și în care femeia nu aspiră decât la a-și administra bine căminul – pe scurt,

7
cinematografia americană din acea perioadă constituie reflexul unui „vis american”
statornicit, puțin de periferie, gen „Muncă, Familie, Patrie”, unde superioritatea masculină și
rolul tradițional al femeilor sunt arareori puse în discuție.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 256-257

„Din preistorie până în zilele noastre, cred, violul a jucat o funcție critică. Nu este nici
mai mult, nici mai puțin decât procesul conștient de intimidare prin care toți bărbații mențin
toate femeile într-o stare de teamă. Descoperirea de către bărbat a faptului că se putea sluji
de organele sale genitale ca de o armă, pentru a insufla frica, trebuie considerată drept una
dintre cele mai importante descoperiri din epoca preistorică, pe același plan cu aceea a
focului și toporului.
…
La originea dorinței istorice a bărbatului de a avea acces unic și nelimitat la vaginul
femeii, dorința codificată de riturile matrimoniale primitive, găsim nevoia masculină de a fi
singurul instrument fizic care să controleze fecundarea, descendenta și drepturile de
moștenire. Și dacă justiția masculină (împotriva violatorilor) este severă, nu e pentru a
respecta drepturile femeilor (care n-au nici unul), ci pentru că pedepsește „un act de posesie
ilicit, un delict săvârșit împotriva dreptului tribal de a controla accesul la vaginele tuturor
femeilor care le aparțin.
…
Pasivitatea Frumoasei din Pădurea Adormită este și mai mare decât aceea a Scufiței
Roșii – și evocă și mai mult violul. „Ca lecție de sexualitate feminină, mesajul este limpede:
frumoasa prințesă nu reacționează decât la sosirea bărbatului vieții sale (Mister Right).
Prințul e singura persoană care o poate «trezi» pe prințesă – ea este incapabilă să se trezească
singură. Rolul ei e de a fi frumoasă și pasivă, ca Albă-ca-Zăpada sau Cenușăreasa, care are
la rându-i nevoie de un prinț pentru a ieși din condiția ei nefericită. Așa se definește
sexualitatea feminină... Așteaptă mereu/ Fermecătorul Prinț va trece în curând. Și, dacă
Marele Lup Rău – iar nu fermecătorul Prinț - ajunge în fața ușii condiția feminină te obligă
să rămâi nemișcată. Marele Lup Rău e mai mare și mai puternic decât tine. De ce să încerci
să te lupți cu el? Dar n-avea grijă, fetițo! Vânători buni și amabili patrulează prin păduri.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 269-271

„…atâta vreme cât oprimarea „mitului frumuseții” rămâne, raporturile dintre bărbați și
femei,vor continua, în pofida unei tendințe sociale către egalitate, să fie marcate de dictatură
(a bărbatului). A așeza plăcerea feminină, fie că este vorba de sex, de hrană sau de încredere
în sine, în mâinile unui judecător personal îl transformă pe bărbat din tovarăș în legiuitor al
plăcerilor femeii.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, p. 283

„…pretinsa diversitate multiculturală, cel puțin aceea invățată și practicată de experți,

este de un dezamăgitor conformism: în viziunea experților-consultanți, nu sunt îngăduite
decât comportamente și convingeri riguros identice, predicând valoarea egală a tuturor
culturilor, oricare ar fi ele. A pune această dogmă în discuție echivalează cu etichetarea ca

8
rasist sau sexist. Nu atât simplismul unui asemenea comportament te înfricoșează, cât ceea
ce implică el, adică nu doar absenta, ci negarea oricărei dezbateri, a oricărui argument
rațional, intelectual, întemeiat pe cunoștințe istorice și culturale – dar, fiind din ce în ce mai
rar predate în universități, aceste cunoștințe se epuizează, în afara unei minorități
specializate. Este, într-adevăr, mai ușor să acuzi orice persoană refractară la argumentele
propagandiștilor multiculturaliști că e „complice la o structură hegemonică, impusă ea însăși
de un sistem patriarhal eurocentric, însuflețit de o strategie de dominare” decât să te angajezi
într-o polemică riscantă.
Nu încape nici o îndoială că la originea multiculturalismului se află un elan generos
față de defavorizații de tot felul. Dar este vădit faptul că această mișcare s-a transformat într-
o ideologie totalitară. Și, ca în toate ideologiile totalitare, vânarea disidenților (s-a văzut în
vremea lui Mao și a lui Stalin) devine parte integrantă a dogmei în cauză.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 316-317

„…schimbarea la care asistăm este fundamentală: să condamni individualismul, să

refuzi să-ți dai în vileag sentimentele de teama unei dezaprobări din partea grupurilor de
presiune, să accepți principiul autocenzurii, toate acestea implică sfârșitul unei anumite
Americi, așa cum ne-o imaginăm. Să transformi bazele unui învățământ universitar apropiat
de cel care se practică în Europa, să-i substitui o viziune extrem de părtinitoare și sectară, să
nu vezi în trecut decât oprimatori și oprimați, să respingi cultura europeană în favoarea unui
multiculturalism în care noii maeștri nu sunt prezenți decât datorită rasei sau importanței
furiei lor echivalează cu o adevărată automutilare. Este oare posibil, în condițiile date, să te
aștepti, din partea viitorilor conducători, la o viziune realistă asupra lumii exterioare sau la
reacții, în crize viitoare, care să nu fie marcate de o abordare sectară sau total imprevizibilă.”
Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, Ed. Humanitas, 2013, pp. 344-345