Revictimizarea: examinarea ocurenţei ei în viaţa

supravieţuitorilor
de Mary Anne Reilly

De multe ori, poveştile supravieţuitorilor includ nu doar o formă de

victimizare, ci mai multe. De fapt, tot mai multe studii arată că un procentaj
important dintre femeile bătute, cele fugite de acasă, victime ale violurilor,
prostituate, deţinute sau fără adăpost au fost abuzate fizic şi/sau sexual în
copilărie.
Una dintre femei, de exemplu, îşi aminteşte că a avut primul prieten la
15 ani, deşi ştia că acesta încercase să o calce cu maşina pe fosta prietenă.
Au urmat mai multe relaţii abuzive, inclusiv o căsnicie care nu s-a încheiat
decât atunci când atât ea, cât şi soţul ei au vizitat de mai multe ori spitale de
psihiatrie.
Apoi, un nou prieten a început s-o bată. „La început, mă lovea în faţă
cu dosul palmei.”, spune ea, adăugând că după aceea „am fost muşcată,
lovită cu piciorul, sugrumată şi izbită. Mi-au trebuit 6 ani să scap.”
Situaţia ei nu este unică. Shields şi Hermeke (1998), de exemplu, au
descoperit că 33% din participantele la studiul lor care au fost bătute de
parteneri au fost şi abuzate sexual de către membrii familiei în copilărie.
Vednita Nelson, consilier la WHISPER (Women Hurt In Systems of
Prostitution Engaged in Revolt), serviciu de educaţie publică şi consiliere
pentru femeile care încearcă să părăsească prostituţia, afirmă că mai mult de
80% ale clientelor au fost victime ale abuzului sexual în copilărie. Maxine
Harris, psiholog clinician care lucrează cu persoane fără adăpost în
Washington, estimează că mai mult de jumătate din femeile pe care le
consiliază au fost abuzate fizic şi/sau sexual în copilărie.

Ce se înţelege prin „revictimizare”?

Există polemici între cercetători, furnizorii de servicii şi supravieţuitori în
privinţa definiţiei „revictimizării”, cauzelor acesteia, legăturii dintre trecutul
marcat de abuzuri şi victimizarea ulterioară şi posibilităţilor de prevenire.
 Termenul „revictimizare” poate fi folosit pentru a descrie o serie de
evenimente traumatice care afectează aceeaşi persoană pe durata vieţii ei.
Un copil, de exemplu, poate fi molestat mai întâi de un părinte, apoi
asaltat/atacat de o serie de figuri ale autorităţii, apoi de parteneri şi/sau de
străini, şi, în final, de către „îngrijitori” atunci când este mai în vârstă. Modul
cum sunt tratate victimile abuzurilor de către multe din instituţiile din societate
poate fi de asemenea desemnat ca „revictimizare”. Avocaţii victimelor, de
exemplu, indică tacticile folosite deseori în mod deliberat de pentru a
discredita victimele violurilor sau hărţuirii sexuale, care sunt acuzate că mint
sau că provoacă atacul.
Alte cazuri de revictimizare „secundară” sau „sistemică” nu sunt la fel
de deliberate. Psihanalistul Joan Turkus afirmă că lipsa de conştiinţă
instituţională şi profesională faţă de problemele copiilor abuzaţi sexual face ca
victimele să fie mai curând „înţelese greşit” şi „să nu le fie acordată îngrijirea
de care au nevoie” decât lezate în mod intenţionat. Când acest lucru se
întâmplă, ca de exemplu în sala de judecată, de examinare sau de audienţe,
victimele se pot simţi „revictimizate” în egală măsură.
Feedback-ul negativ pe care victimele îl primesc de la prieteni sau
membri ai familiei după dezvăluirea abuzului poate de asemenea contribui la
„revictimizare”. De fapt, afirmaţii precum „Eşti nebun.” sau „Cred că şi tu ai
vrut-o” reprezintă probabil cea mai comună formă de revictimizare.

Miturile despre comportamentul victimelor

Astfel de răspunsuri arată cât de răspândite sunt unele dintre miturile
despre abuz şi despre victime. Un studiu „empiric” a furnizat unele dintre ele.
În Rape, Incest and Sexual Harassment (Violul, incestul şi
hărţuirea sexuală), autoarele Kathryn Quina and Nancy Carlson arată
bunăoară că discursul lui Sigmund Freud despre „atractivitatea copiilor” a
dominat studiile despre victimizare de dinainte de 1974. Un studiu (Bender &
Blau, 1937) îi descrie pe copiii victime ca fiind tipuri de personalitate seductivă
care au o anumită responsabilitate în privinţa actului sexual cu adulţii. Aceşti
copiii, afirmă studiul, aproape că şi-au „raţionalizat” comportamentul, spunând
că s-au supus de frică.
 Psihanalistul german Helene Deutsch consideră că „femeile adevărate”
sunt masochiste destinate să caute plăcere în durere. Potrivit acestui mit,
”caracterul de victimă” este esenţial pentru împlinirea sexuală a femeilor de
orice vârstă. Astfel, femeile nu doar doresc sex violent, ci şi mai intens.
Odinioară celebrata teorie freudiană a seducţiei a dat naştere unei
multitudini de mituri, care au permis societăţii să considere acuzaţiile de abuz
sexual ca fantezii datorate isteriei, ceea ce a condus la opinia că victimele
sunt mai degrabă suflete amăgite care cer milă decât oameni curajoşi care au
nevoie de sprijin.
În final, un alt mit susţinea că oamenii „verticali din punct de vedere
moral” nu sunt abuzaţi, ci doar cei care „sunt în neregulă” sau „au ceva rău în
ei” atrag sau sunt atraşi de oamenii violenţi. Cu alte cuvinte, conform acestei
teorii, victimele ar fi cauza abuzului.

De ce apare revictimizarea
În ciuda popularităţii lor, nici una dintre aceste presupuse analize nu a
rezistat din punct de vedere empiric. Cu toate că s-au dezvoltat mai multe
teorii care să înlocuiască vechile mituri, nici una nu a reuşit să explice în
totalitate de ce supravieţuitorii se revictimizează pe parcursul vieţii. Un punct
de vedere afirmă că, dacă cineva nu a cunoscut altceva decât abuzuri, îi va fi
greu să-şi imagineze viaţa în alt fel. Maxine Harris, de la Community
Connections, spune: „Dacă ai fost abuzat în mod repetat în copilărie vei
ajunge să crezi că aşa trebuie să fie viaţa.”
O altă perspectivă, reprezentată de psihiatrul Richard Kluft în studiul
său despre supravieţuitori care au fost abuzaţi sexual de către terapeuţi,
afirmă că acei copii abuzaţi sexual „sunt învăţaţi în mod sistematic să-şi
neglijeze propriile nevoi, fiind aşadar mai vulnerabili la abuz în toate
privinţele.” Privită astfel, situaţia femeilor bătute şi a victimelor violurilor, de
exemplu, poate fi văzută mai degrabă ca o consecinţă logică a victimizării
anterioare decât ca rezultatul unei „judecăţi defectuoase”.
Unii clinicieni se referă de asemenea la o tendinţă de a „re-juca” cu
altcineva trauma trăită cu un abuzator anterior. Acest comportament este
atribuit credinţei, de altfel inconştiente, că „lucrurile vor decurge mai bine de
data aceasta”. Astfel, supravieţuitorii se implică în relaţii sau situaţii abuzive
sau „inadecvate”, fără să înţeleagă cum sau de ce s-a întâmplat acest lucru.
Situaţia materială reprezintă o altă cauză: ”Dacă venitul unei femei este de
doar 370 de dolari pe lună, nu poate găsi un apartament într-un cartier sigur”,
spune Harris. ”Din cauza situaţiei materiale, ea este în mare risc [de
revictimizare]”.
Un alt factor determinant este acela că abuzul reprezintă o problemă
răspândită în societate. După cum arată statisticile, supravieţuitorii abuzului
sexual din copilărie sunt de ordinul zecilor de milioane în Statele Unite.
Aşadar, nu e greu să tragem concluzia că victimizarea – şi revictimizarea în
multiplele ei forme – a afectat vieţile unui important procent din populaţie, în
ciuda precauţiilor pe care mulţi le iau pentru a se proteja. După cum afirmă
Linda Osmundson, directoarea unui adăpost al femeilor bătute din Florida:
„Câtă vreme avem o societate care permite violul şi bătaia, câtă vreme
problemele de putere se manifestă, în Palm Beach, Beverly Hills sau
Washington, DC, problema va persista.”.

Legătura dintre abuzul din trecut şi cel din prezent

În vreme ce explicaţiile cauzelor revictimizării sunt diferite, costurile
individuale şi sociale ale acesteia sunt indiscutabile. De fapt, costurile
individuale cauzate de revictimizare, sub forma îngrijirii medicale, asistenţei
legale şi terapiei, şi cele suportate de societate, sub forma asistenţei sociale,
sănătăţii şi a altor servicii aferente sunt considerate a fi foarte mari.
Aceste costuri nu au fost însă niciodată cuantificate. Aceasta se
datorează, parţial, faptului că o mare parte din societate mai are de creat
legături cauzale directe sau indirecte atât între diferitele forme de victimizare,
cât şi între revictimizare şi ansamblul eterogen de fenomene pe care le
intitulăm „probleme sociale”.
Multe adăposturi oferă şi programe privind problema abuzului asupra
copiilor. D. Hughes, directorul unei reţele pentru copii fugiţi de acasă cu peste
900 de membri spune: „Din nefericire, mulţi dintre noi nu conştientizează
povestea din spatele mâniei şi că mânia serveşte unui scop sănătos. În loc să
facem asta, avem tendinţa de a revictimiza aceşti tineri pedepsindu-i pentru
că au fost nedisciplinaţi şi abuzivi. Dacă durerea nu este analizată, îi va
urmări pe tot parcursul vieţii lor adulte. Aceşti tineri vor continua să caute
modalităţi de a se elibera de durere şi pot deveni oameni ai străzii, alcoolici
sau drogaţi, promiscui din punct de vedere sexual în încercarea de a obţine
intimitate, pot încerca să se sinucidă sau să aleagă alte comportamente
distructive.”
În unele regiuni, organizaţiile care îi reprezintă pe supravieţuitori sau
pe alte victime ale violenţei domestice precum şi ale abuzului sexual şi-au unit
forţele pentru a se informa între ele şi pentru a educa publicul cu privire la
problematica violenţei.

De ce nu s-a abordat problema revictimizării?

Există diverse motive pentru care cei care oferă sevicii victimelor nu au
abordat sau nu au cunoscut suficient problema revictimizării. D. Snyder din
Washington (Centrul de Criză pentru Viol) şi fostă directoare de adăpost oferă
câteva motive: ”Au existat nişte rezistenţe în a vorbi despre abuzurile suferite
în copilărie din partea celor care s-au ocupat de cazurile victimelor. Cei mai
mulţi spun că nu au abordat această problemă pentru că victimele din
situaţiile de criză nu sunt într-o stare de suficient de bună pentru a purta o
astfel de discuţie.”
Această explicaţie nu se aplică şi situaţiilor în care victima petrece mai
mult timp într-un adăpost sau participă la un grup de suport. Probabil că mulţi
consilieri care sunt specializaţi pe cazuri de violenţă nu se simt la fel de
confortabil să abordeze şi problema abuzului din copilărie. Evitând însă
aceste discuţii, punem în pericol revenirea victimei la o viaţă normală. Dacă
nu facem o conexiune între evenimentele trecute şi cele prezente facem mai
dificilă vindecarea. Mulţi directori de adăposturi au recunoscut că este loc de
mai mulă educaţie în acest sens şi vor să afle răspunsuri la o serie de
întrebări: „Ce componentă importantă a dinamicii abuzului nu este suficient
analizată? „ „Cât de mare este procentul supravieţuitorilor care sunt apoi
revictimizaţi ulterior?”.
L. Copen, fostă poliţistă şi administratoră a unui centru pentru urgenţe,
care lucrează acum cu victimele din programele pentru martori, crede că
costurile acestei verigi lipsă între copilăria marcată de abuz şi victimizarea din
perioada adultă au fost extrem de ridicate. În timpul unei cariere de 11 ani, ea
a asistat victime ale multor tipuri de abuz nu a abordat problema abuzului din
copilărie dcât când un client a pomenit despre asta. „De multe ori mi-aş fi dorit
să-i întreb în mod direct, şi nu voi mai afla niciodată răspunsul”. Acum
întreabă şi despre asta şi doreşte să ofere servicii mai bune celor de care se
ocupă.

Ce putem face?
Ce putem face pentru a oferi servicii corespunzătoare? Există mai
multe opţiuni sugerate de supravieţuitori şi de cei care oferă servicii.
În primul rând, supravieţuitorii consideră că este de importahnţă vitală
ca specialiştii să facă legătura între trecutul marcat de abuz şi revictimizare şi
să arate şi victimelor această legătură. „Când avea 17 ani – îşi aminteşte una
dintre victime – am făcut terapie de familie şi mi-am acuzat tatăl că arăta un
interes deosebit pentru persoana mea. Terapeutul nu a menţionat niciodată
această afirmaţie şi cazul a fost închis aşa.”
Desigur, supravieţuitorul are nevoie de timp pentru a-şi înfrunta
povestea chiar dacă i se sugerează că ar fi o legătură între ceea ce a trăit în
copilărie şi ce a păţit ulterior ca adult. Un trainer la un centru de intervenţie în
criză din Oregon suferea de migrene de ani de zile, dar nu şi-a amintit de
propriul abuz decât după ce a aflat că proprii ei copii fuseseră molestaţi de
fosul soţ (tatăl copiilor) şi de tatăl ei (bunicul copiilor). Ea declară: „Nimeni nu
ar trebui să tracă prin ceea ce am trecut eu pentru a-şi face dreptate. Sistemul
trebuie schimbat. Terapeuţii nu ar trebui să lucreze cu cazuri de cest fel fără
să fie instruiţi. Procurorii nu ar trebui să lucreze cu astfel de cazuri fără să fie
pregătiţi şi judecătorii la fel.”
Instruirea este necesară în cadrul centrelor care oferă servicii
victimelor, de la nivelul de bază privind abuzul sexual până la posibilitatea de
a identifica în spatele altor probleme precum abuzul de substanţe un abuz din
copilărie. De semenea, este necesar să se cerceteze mai riguros dinamica
procesului prostituţiei.
Totul trebuie început de la cei care oferă servicii. Ei trebuie să
înţeleagă nevoia victimelor de de povesti ce anume li s-a întâmplat.
Schimbarea politicilor publice
Deşi s-au făcut eforturi pentru a trasa conexiunea între abuzul din
copilărie şi victimizarea ulteioară, procesul este abia la început în unele
regiuni şi nu trebuie neglijat impactul pe care îl va avea asupra opiniei publice.
Există studii finanţate de guvern privind tinerii care fug de acasă şi
aceste studii includ şi întrebări despre posibile abuzuri din copilărie.
Nu mai este util şi de actualitate să strângem şi mai multe date doar
despre tipurile de victimizare ci trebuie să ne focalizăm şi pe procesul de
revictimizare. Finanţatorii trebuie să afle că ignorarea legăturii între trecutul şi
prezentul victimei va duce la o victimizare şi mai mare.
Putem arăta celor care creează politicile de interveţie că oferind
victimelor o gamă cât mai largă de servicii de îngrijire şi suport (incluzânnd
tratamentul pentru traumele legate de abuzurile din copilărie) vom avea
nevoie pe trmen lung de mai puţine servicii şi de mai puţini bani. Dacă reuşim
să îi convingem, se vor schimba şi politicile referitoare la revictimizare.

Aspecte ale dezvoltării traumelor din copilărie şi

revictimizarea

Ideea conform căreia experienţele trecute contribuie la prezent şi viitor

nu este una nouă. Pentru cei care au trecut printr-un abuz în copilărie ideea
poate fi înfricoşătoare. Pentru cei care au trecut printr-un abuz în copilărie şi
ajung victimele violenţei domestice poate părea o învinovăţire. Totuşi, să
înţelegem modul în care trecutul poate infiltra prezentul poate fi benefic pentru
victimă. Nu are legătură cu plasarea vinovăţiei, ci cu câştigarea
autocontrolului.
Pentru a explora ideea şi mai mult, vom lua în considerare trăsăturile
unui mediu abuziv:
 Controlul totalitar – prin violenţă, ameninţări cu moartea, întărirea
aleatorie a regulilor
 Terorea continuă – frică pentru propria viaţă, frică privind moartea cuiva
apropiat
  Izolarea – adesea intenţionată pentru a împiedica formarea unor relaţii
suportive (Herman, 1992)
Mediile abuzive seamănă cu cele în care se petrec acte de tortură.
Creşterea într-un mediu coercitiv are efecte profunde asupra
supravieţuitorilor. O astfel de perosană nu va fi un adult bine adaptat.
Persoanele expuse cosntant la violenţă şi abuz în copilărie ar putea fi afectate
în toate sferele semnificative ale dezvoltării lor. Copilul va dezvolta maniere
de a face faţă pentru a rezolva situaţiile imediate, dar va avea dificultăţi în
ceea ce priveşte relaţiile pe trmen lung cu ceilalţi şi cu el însuşi. Aceste
paternuri se bazează pe scopul primar al supravieţuirii.
 Creşte nivelul de vigilenţă pentru a putea prezice un pericol
 Se evită abuzul prin ascunderea în debara, în afara casei, prin fuga de
acasă, prin încercarea de a trece neobservat. Totuşi, aceste metode
de cele mai multe ori nu reuşesc şi dacă copilul este prins mai târziu
va suferi mai mult din cauza eforturilor de auoprotecţie.
 Când evitarea nu funcţionează, copiii încearcă să se comporte cât mai
pe placul abuzatorului. Cum de cele mai multe ori abuzul nu are
legătură cu felul în care se comportă copilul, abuzatorul va continua pe
aceeaşi cale.
 Într-un mediu în care autoritatea parentală este exercitată arbitrar, iar
regulile nu sunt constante, mulţi copii se vor abandona complet. Este
vorba despre o stare de autoprotecţie care asigură supravieţuirea.
 Copilul îşi poate crea o lume a iluziilor în care nu se întâmplă niciodată
ceva rău. Se poate disocia complet de trauma trăită în mod conştient.
 Copilul poate dezactiva mecanismele inconştiente care permit
detectarea pericolului. Lucrul acesta poate persista în timp şi mulţi
supravieţuitori îşi inhibă trăirile emoţionale puternice pentru a nu fi
copleşiţi.
Aceste ultime două mecanisme contribuie cel mai mult la procesul de
revictimizare. Când un supravieţuitor trebuie să fie conştient de apariţia
unui pericol şi să-şi acceseze emoţiile pentru a-şi asigura supeavieţuirea,
renunţă de fapt la un mecanism de apărare. O persoană care a fost blocată
într-o clădire în flăcări şi vede apoi fum şi flăcări nu trebuie să mai audă
sunetul alarmei de incendiu pentru a şti că este în pericol. Totuşi, dacă
persoana care supravieţuieşte incendiului revine ulterior în clădire, alarma
de incendiu redevine o importantă sursă de informaţie privind siguranţa.
Având emoţiile şi conştientizarea pericolului afectate, supravieţuitorul
nematurizat încă nu va avea unelte esenţiale pentru relaţiile adulte. Nu-şi
va putea accesa sentimentele pentru a se raporta la ceilalţi şi se va repune
în pericol fără să-şi dea seama. Abuzatorii pot chiar să caute persoane cu
astfel de vulnerabilităţi.
Rezultatul va fi de cele mai multe ori repatarea unei relaţii abuzive.
„Repetarea este limbajul mut al abuzatului.” (R. Rhodes). Adultul
supravieţuitor va avea tendinţa de a repeta relaţii intense, instabile
repetând mereu scene în care să fie salvat, în care i se face dreptate sau
în care este trădat. Abuzul repetat nu i se pare decât o consecinţă
inevitabilă a relaţiei.
Noi, ca şi clinicieni nu putem decât să-i ajutăm să se înţeleagă pe sine
în contextul istoriilor lor de viaţă. Conştiinţa de sine este cheia spre
recuperare şi vindecare. Conştiinţa de sine este o armă cu două tăişuri
pentru supravieţuitori – îi pune în faţa unor emoţii intense şi luptă contra
mecanismelor de evitare. Provocarea specialiştilor şi a supravieţuitorilor
este de a colabora pentru înfruntarea evenimentelor într-o manieră cât mai
integrată. Conştiinţa de sine măreşte autocontrolul şi asumarea de
responsabilităţi. Astfel, se ajunge la preluarea controlului şi la ruperea
cercului revictimizării.