UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA PSIHOLOGIE, ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI, SOCIOLOGIE

ŞI ASISTENTA SOCIALĂ
DEPARTAMENTUL ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

POPA NATALIA

REFERAT

TEMA: CORELATIA DINTRE ABUZUL SEXUAL ÎN COPILARIE

ŞI COMPORTAMENTUL SEXUAL RISCANT IN PERIOADA DE
MATURITATE

Conducator: ROMICA BRÂNCOVEANU, Asistent Universitar

Autor: POPA NATALIA, - Master II, gr. 1, Psihologie Clinica

CHISINAU, 2023
Scopul acestui studiu a vizat cercetarea consecinţelor abuzului sexual din
copilărie asupra vieţii de adult, prin cunoaşterea factorilor protectivi şi ai
celor de risc. S-a urmărit înţelegerea consecinţelor abuzului sexual din
copilărie asupra comportamentului ulterior al individului, în mod special, a
factorilor care reduc impactul negativ sau care îl amplifică în viaţa de adult.

Preponderent, studiul s-a axat pe următoarele obiective:

-definirea conceptelor de abuz sexual asupra copilului şi
comportament sexual riscant;
-analiza serviciilor psihologice pentru victimele abuzului sexual (VAS)
în Republica Moldova;
-cunoaşterea experienţei psihologilor şi psihiatrilor în consilierea
VAS, inclusiv a victimelor abuzului sexual în copilărie (VASC);
-evaluarea modalităţilor de accesare de către VASC a serviciilor
psihologice;
-identificarea şi analiza factorilor protectivi şi a consecinţelor abuzului
sexual în copilărie asupra vieţii de adult;
-identificarea şi analiza factorilor de risc ai abuzului sexual din
copilărie asupra vieţii de adult;
-evidenţierea consecinţelor abuzului sexual din copilărie asupra
comportamentului la maturitate;
-înaintarea unor recomandări privind eliminarea factorilor de risc şi
-consolidarea factorilor protectivi pentru copiii victime ale abuzului
sexual.

Ipotezele de cercetare:
1. Există factori protectivi şi de risc care determină consecinţe ale
abuzului sexual al copilului în perioada de maturitate.
2. Abuzul sexual al copilului determină comportamente sexuale riscante
în perioada de maturitate.
Este Dovedit Științific − Violul și molestarea sexuală au un mare
potențial traumatic

Violența faţă de copii și faţă de femei rămâne a fi o problemă actuală

pentru majoritatea țărilor, inclusiv pentru Republica Moldova, relevă
raportul global UNICEF din 2019 „Hidden in Plain Sight: A statistical
analysis of violence against children”, care se bazează pe date din 190 de
țări. Actualmente, în Republica Moldova, asistăm la creşterea numărului de
infracțiuni sexuale declarate în care sunt implicați copiii, precum şi la
diversificarea formelor de infracțiuni sexuale împotriva copiilor: de la
infracțiunea de viol, la utilizarea copiilor în scopuri perverse şi acostare a
copiilor în scopuri sexuale.

Datele cercetării efectuate relevă că victimele abuzului sexual în copilărie

ajung în atenția psihologilor şi psihiatrilor, în special, prin 2 căi: (i)
adresarea persoană, (ii) plasarea victimei într-un centru de servicii pentru
victime sau potențiale victime ale traficului de fiinţe umane sau în centrele
pentru victimele violenței în familie, centrele maternale, cu referire
ulterioară la psiholog / psihiatru. Uneori, victimele se adresează singure cu
anumite probleme psihoemoționale de depresie, anxietate, conflicte, pentru
ca psihologul să le ajute să depășească aceste stări. În cadrul ședințelor
de consiliere, se descoperă trauma abuzului suferit în copilărie.

O parte semnificativă a cazurilor de abuz sexual în perioada copilăriei,

consiliate de specialiști, reflectă abuzuri sexuale pentru o perioadă
îndelungată (1-8 ani). În multe cazuri, abuzul sexual are loc după plecarea
la muncă a unuia dintre părinţi sau a ambilor părinţi. În foarte multe cazuri
se atestă o relaţie precară între mamă şi copilul abuzat, inclusiv lipsa de
ataşament între mamă şi copilul abuzat sexual.

Consecinţele abuzului sexual din copilărie, indiferent de vârstă şi sex,

depind de o multitudine de factori: (i) durata în timp a abuzului sexual; (ii)
frecvența abuzului sexual, (iii) forma de abuz sexual; (iv) caracteristicile
individuale ale copilului; (v) serviciile psihologice de care a beneficiat
victima; (vi) suportul acordat de familie etc. Rezultatele studiului relevă că
abuzul sexual în copilărie determină: (i) comportament hipersexualizat; (ii)
preocupare anxioasă şi incapacitatea de a construi relaţii intime durabile;
(iii) interiorizarea comportamentului de victimă în alegerea unui partener de
viaţă; (iv) probleme în relațiile sexuale, lipsa plăcerii în relațiile sexuale,
prezența unor dureri neîntemeiate fiziologic, frigiditatea, lipsa orgasmului;
(v) comportament rebel în calitate de mecanism de autoapărare pe care îl
dezvoltă, inclusiv agresivitate; (vi) frică, neîncredere în oameni; (vii)
probleme de sănătate; (viii) abuz sexual repetat; (ix) tentative de suicid; (x)
transmiterea comportamentului de victimă, inclusiv propriilor copii; (xi) lipsa
unor relaţii stabile, relaţii în paralel cu 3-4 parteneri, inclusiv căsătoriți; (xii)
relaţii sexuale precoce etc. În rândurile victimelor abuzului sexual în
copilărie, care ajung în atenția psihologilor din sistemul de servicii pentru
victimele şi potențialele victime ale traficului de fiinţe umane, victime ale
violenței în familie, mai frecvent, s-a constatat un comportament sexual
riscant, consecinţă a abuzului sexual din copilărie (relaţii sexuale precoce,
schimbarea partenerilor, mulți parteneri, relaţii sexuale în grup, prostituție,
situaţii de exploatare sexuală etc.).

Mai mulți cercetători menționează că motivele comportamentelor sexuale

de risc pot avea doua tipuri de pattern-uri. Primul patern este condiţionat de
interiorizarea simptomelor caracteristice abuzului sexual în copilărie, fapt
care duce la evitarea/ aversiunea pentru intimitatea sexuală. Aceasta are la
bază flashback-le, disocierile cognitive în timpul relaţiilor sexuale, emoțiile
negative, disfuncțiile sexuale, etc. Cel de-al doilea patern indică asupra
faptului că simptomele abuzului sexual în copilărie se externalizeaza şi se
manifestă prin hipersexualitate şi comportament sexual compulsive.

Într-un studiu, 88% dintre victimele agresiunilor sexuale din copilărie și 75%
dintre victimele agresiunilor sexuale la adulți au raportat niveluri moderate
sau ridicate de paralizie în timpul agresiunii. În plus, din cauza nivelurilor
ridicate de disociere, este probabil ca multe victime să nu-și amintească
faptul că s-au simțit paralizate sau să nege paralizia pentru că se simt
vinovate că nu au „ripostat“.

Auto-învinuirea, rușinea și ura de sine

Vina de sine și ura de sine sunt frecvente în rândul supraviețuitorilor
molestărilor și violurilor, care se judecă aspru pentru că nu au „opus
rezistență“, chiar și atunci când lupta nu era o opțiune viabilă. Cu toate
acestea, atât starea de paralizie, cât și autoaprecierea critică despre
„slăbiciune“ și neputință sunt componente comune ale traumei.

Cu cât victima este mai tânără, mai imatură din punct de vedere al
dezvoltării sau mai nesigură pe ea, cu atât este mai probabil ca ea să
răspundă la stres, amenințare și pericol prin paralizie, mai degrabă decât
prin luptă activă.
Persoanele care nu au o legătură solidă de atașament timpuriu cu un
îngrijitor primar și, prin urmare, nu au o bază de siguranță, sunt mult mai
vulnerabile la a fi victimizate și traumatizate și sunt mai susceptibile de a
dezvolta simptome înrădăcinate de rușine, disociere și depresie. În plus,
deoarece modelele psihofiziologice ale traumei și rușinii sunt similare,
există o asociere intrinsecă între cele două. Aceasta include căderea
umerilor, încetinirea ritmului cardiac, aversiunea privirii, greața etc.

Rușinea alimentează, de asemenea, percepția comună greșită a

persoanelor traumatizate că ele sunt, cumva, cauza (sau, cel puțin, că
merită) propriei nenorociri. Un alt factor (puternic coroziv) intră în joc în
formarea rușinii: deși pare a fi o componentă aproape structurală a traumei,
prea frecvent trauma este provocată de persoanele care ar trebui să
protejeze și să iubească copilul.

Copiii care sunt molestați de familie și de prieteni poartă, desigur, această

povară suplimentară confuză și haotică. Rușinea devine adânc
înrădăcinată ca un sentiment omniprezent de „răutate“ care pătrunde în
fiecare parte a vieții lor. O erodare similară a sentimentului central de
demnitate se regăsește și la adulții care au fost torturați, cărora li s-au
provocat în mod deliberat durere, dezorientare, teroare și alte abuzuri.

Factorii protectivi ai abuzului sexual în copilărie asupra vieţii de adult

trebuie divizați pe câteva niveluri (după modelul ecologic).
La nivel individual, un rol deosebit are sistemul nervos puternic al
victimei, caracterul puternic, motivația şi dorinţa de a deveni o persoană
respectată, ambiția de a ieși din această stare, capacitățile intelectuale,
încrederea în sine, stima de sine, abilitățile de relaționare cu ceilalți,
reziliența etc.
La nivel interpersonal, depinde mult de familia şi valorile acesteia, mediul
familial, existența unei relaţii de încredere, atitudinea mamei/altei persoane
apropiate din familie la confesiunea copilului, gradul de atenţie din partea
mamei asupra comportamentului copilului, relația puternică cu școala,
dorinţa de a învăţa etc.
La nivel comunitar, în Republica Moldova, factorii protectivi sunt mediul
urban, prezența unor interese şi a ocupațiilor pentru copii, pregătirea
specialiștilor care interacționează cu copii şi care pot suspecta şi identifica
unele situaţii de abuz etc. Lipsa stereotipurilor, educația sexuală, prezența
campaniilor de informare, prezența serviciilor specializate etc. constituie
factori protectivi puțin prezenți în societate. De asemenea, un rol protectiv
important îl are atitudinea victimei faţă de sine însăşi, lipsa culpabilizării şi
revictimizării în comunitate şi în societate.

Factorii de risc ai abuzului sexual în copilărie asupra vieţii de adult,

- la nivel individual: teama, frica, lipsa de încredere, prezența unei
dizabilități/întârziere în dezvoltarea mentală, naivitatea, lipsa unor
deprinderi elementare de viaţă, etc.
- La nivel interpersonal: familia dezorganizată, lipsa comunicării
emoționale în familie, lipsa afecțiunii, superficialitatea în relațiile
emoționale, lipsa unei relaţii de încredere în familie, prezența violenței în
familia de origine a mamei, migrația unui părinte/ambilor părinţi, lipsa de
prieteni, etc.
- La nivel comunitar, se atestă mai mulți factori de risc în mediul rural. În
localitățile rurale, mai frecvent, asistăm la învinuirea victimelor pentru cele
săvârșite, lipsa confidențialității, marginalizarea, discriminarea socială.
Lipsa educației sexuale, prezența stereotipurilor, învinuirea victimei, lipsa
serviciilor psihologice sunt factori sociali de risc în Moldova. Repetarea
experienței de abuz aprofundează trauma şi creşte probabilitatea unui
comportament sexual riscant, inclusiv, expunerea la alte riscuri (de
exemplu, traficul de fiinţe umane). Victimele abuzului sexual în copilărie
nu văd alte posibilităţi de a evada din abuzul sexual. Comportamentul de
victimă pe care îl preiau victimele abuzului sexual în copilărie determină o
autoapreciere foarte scăzută, o neînțelegere a propriei persoane, lipsa
sentimentului de autorespect, lipsa iubiri de sine. Persoanele respective nu
pun accentul pe calitățile pe care le au şi pe faptul că trebuie să fie
apreciate, şi respectate.

În linii generale, în Republica Moldova este putin dezvoltata cultura

psihologică. Populaţia nu se adresează la psiholog - „persoanele nu se
adresează deloc, unele se adresează prea târziu” (IIA_9_P). Cauzele
numărului redus de adresări a populaţiei pentru servicii psihologice este
determinată de lipsa serviciilor în teritoriu pe de o parte, dar şi ruşinea de a
apela, pe de altă parte. Specialiştii au semnalat că „trauma abuzului sexual
este tabu. Mulţi oameni care au trecut prin astfel de traume nu doresc să
vorbească despre aceasta şi nu apelează la psiholog” (IIA_18_P).
Respectiv, numărul victimelor abuzului sexual care apelează la servicii
psihologice este mic.

Copiii pot fi abuzați sexual de către adulți sau de către alți copii, care sunt,
conform vârstei sau etapei de dezvoltare, într-o poziție de răspundere,
încredere sau putere asupra victimei.

O altă discuție în literatura de specialitate ține de caracterul relației între

victimă şi abuzator. Astfel, relațiile de autoritate sau încredere se pot regăsi
în mai multe medii, fapt confirmat şi de datele cercetării date:
1. intrafamilial - acţiuni cu caracter sexual din partea rudelor apropiate
(părinţi, bunici, fraţi, unchi, mătuși, veri) – incest; din partea persoanelor ce
substituie părintii (tutori, părinţi adoptivi) sau îndeplinesc funcţiile parentale
(părintele vitreg, concubinul/ concubina);
2. extrafamilial - acţiuni cu caracter sexual din partea persoanelor bine
cunoscute de către copil, care, în timp, se pot poziționa în rolul
„persoanelor de încredere” (profesor, prieten de familie, dădacă, vecin,
etc.);
3. stradal - acţiuni cu caracter sexual din partea persoanelor străine sau
puţin cunoscute, de regulă, cu aplicarea violenței fizice (viol) şi a
amenințărilor;
 4. instituţional - acţiuni cu caracter sexual întâlnite în instituții rezidențiale
sau instituții de alt tip, care au loc, în special, între copii, cu scopul
demonstrării puterii, controlului, ierarhiei în grup.

Mai mulți cercetători menționează că motivele comportamentelor sexuale

de risc pot avea doua tipuri de pattern-uri. Primul patern este condiţionat de
interiorizarea simptomelor caracteristice abuzului sexual în copilărie, fapt
care duce la evitarea/ aversiunea pentru intimitatea sexuală. Aceasta are la
bază flashback-le, disocierile cognitive în timpul relaţiilor sexuale, emoțiile
negative, disfuncțiile sexuale, etc. Cel de-al doilea patern indică asupra
faptului că simptomele abuzului sexual în copilărie se externalizeaza şi se
manifestă prin hipersexualitate şi comportament sexual compulsive.

O analiză complexă realizată de K.Lalor demonstrează că experiența

abuzului sexual în copilărie dublează riscul pentru revictimizarea sexuală a
persoanei. Aceasta se explică prin faptul că victimele abuzului sexual au
tendinţa de a întreține relaţii sexuale ocazionale, au experiența partenerilor
sexuali multipli, practică prostituția, ignorând sau minimalizând riscurile
posibile. Acest comportament disociativ cronic, dezvoltat ca şi mecanism
de coping, condiționează interpretarea eronată a posibilelor pericole.Cu
toate acestea, trebuie de menţionat că există şi alți factori de risc (conflicte
familiale, psihopatologia părinților etc.), pe lângă abuzul sexual în copilărie,
care sunt asociaţi cu comportamentele sexuale de risc şi revictimizarea
sexuală.

Cu toate acestea, unii specialişti care oferă servicii pentru victimele

violenţei sexuale susţin că serviciile oferite sunt „bune”, pentru că se
lucrează cu victimele violenţei sexuale, prin metode speciale, se lucrează
diferit cu copiii-victime şi adulţii-victime („adulţii pot fi consiliaţi şi în grup,
ceea ce nu putem face în cazul copiilor”), uneori, se ajunge şi în instanţele
de judecată.
În opinia altor specialişti, calitatea serviciilor oferite victimelor violenţei
sexuale lasă de dorit, din cauza lipsei unui cadru normativ, a standardelor
de lucru.
Marea majoritate a specialiştilor intervievaţi au evidenţiat că problema
abuzului sexual al copilului, nu se rezolvă în complexitate, prin instruirea şi
valorificarea persoanelor care ar putea să ofere suport - „nu toate centrele
lucrează cu părinţii ca să-i înveţe cum să se comporte cu copilul când
acesta revine în familie” (IIA_9_P). De asemenea, cei intervievaţi au
semnalat că nu se face terapie de lungă durată – „copiii au nevoie minim
de 1-3 ani de recuperare”.

Dificultăţile/provocările cu care se confruntă specialistii în consilierea

adultilor cu VASC.
În cazul consilierii adulţilor – VASC, psihologii şi psihiatrii au semnalat că
dificultăţile/ provocările sunt mai complexe, datorită consecinţelor pe care
le-a provocat violenţa sexuală. Astfel, victimelor le este caracteristică frica
de a povesti despre evenimentul din trecut. Ele au frustrări, neîncredere în
sine, depresii profunde, tulburări psihice. La unele victime se atestă
ataşamentul faţă de abuzator (Sindromul Stockholm) şi refuzul de a
colabora cu specialiştii. Psihologii care activează în sistemul de servicii
pentru victimele violenţei în familie au semnalat prezenţa
comportamentelor deviante şi/sau delincvente (consum de alcool, drog,
parteneri sexuali întâmplători, prostituţie, etc.) la unele VASC, lucru foarte
rar întâlnit în cazul psihologilor care activează în cabinete particulare.
Aceştia au evidenţiat că VASC se adresează cu probleme de relaţionare cu
partenerul, cu probleme sexuale.

Modele de intervenție. Reguli de lucru în cazurile de abuz

sexual din perspectiva psihosocială

Cuvântul traumă poate desemna o injurie fizică cauzată de agenţi externi

sau o injurie psihică cauzată de o experienţă înspăimântătoare. James
(1989) defineşte trauma ca o experienţă necontrolată care afectează
victima în mod psihologic inducând sentimentele de neajutorare,
vulnerabilitate, pierdere a siguranţei şi a controlului. Frica intensă în
combinaţie cu pierderea puterii sunt ingredientele de bază ale unei
experienţe traumatice în sens psihologic. Copiii pot fi traumatizaţi de adulţii
fără experienţă prin situaţiile în care aceştia uneori îi pun, de exemplu sunt
separaţi în mod accidental de mama lor într-un magazin sau pe stradă sau
sunt înspăimântaţi de o soră sau un frate mai mare. Povestirea unor crime
de la televizor sau din ziare pot cauza experienţe traumatice.
Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment traumatic.
Pornind de la înţelegerea psihanalitică a conceptului de traumă Laplanche
şi Pontalis (1994, p 444) îl circumscriu ca fiind “evenimentul din viaţa
subiectului care se defineşte prin intensitatea sa, incapacitatea în care se
găseşte subiectul de a-i răspunde în mod adecvat, tulburarea şi efectele
patogene durabile pe care le provoacă în organizarea psihică; în termeni
economici, traumatismul se caracterizează printr-un aflux de excitaţii care
este excesiv în raport cu toleranţa subiectului şi capacitatea acestuia de a
le controla şi elabora psihic.”

În lucrul cu copiii abuzaţi sunt mai multe orientări teoretice care oferă o
viziune utilă. Astfel:

Teoriile dezvoltării se ocupă de următoarele aspecte:

dezvoltarea normală a copilului;

efectele ataşamentului şi a pierderilor asupra copiilor;
impactul experienţelor normale şi anormale din viaţă.
Teoriile interumane cuprind:

modalitatea în care relaţiile importante influenţează identitatea copilului,

percepţiile, credinţele şi interacţiunile sale, cum sunt teoriile privind relaţia
cu obiectele, psihologia personală şi psihologia egoului;
rolul relaţiei terapeutice şi utilizarea contratransferului afectiv.

Teoriile cognitiv comportamentale studiază:

relaţia dintre sentimente şi comportament şi modul în care se realizează

schimbările;
modalitatea în care sentimentele negative se asociază cu percepţiile
despre abuz ale copilului;
maniera în care succesiunea de dezvoltare a fenomenelor, cum sunt
percepţia, motivaţia şi afectele influenţează puterea copilului de a-şi
reorganiza cunoaşterea.

Teoriile sistemice se ocupă de:

importanţa familiei şi a societăţii în care copilul trăieşte;

corelaţiile şi impactul acestora asupra copilului;
intervenţiile practice şi utile în familie, şcoală şi comunitate.
Teoriile privind abuzul şi victimizarea studiază:

efectele abuzului fizic şi sexual asupra copiilor;

vulnerabilitate şi rezilienţă;
efectele pe termen lung ale abuzului şi neglijării.
Modalităţi psihoterapeutice de intervenţie:

psihoterapie individuală;
psihoterapie de grup;
psihoterapie de familie.

Modele de intervenţie terapeutică în cazurile de abuz asupra

copilului

Tratarea tulburărilor psihotraumatice necesită, aşa cum este şi în literatura

de specialitate, integrarea metodologiei terapeutice. Regulile de urmat în
terapia copilului traumatizat, cât şi ariile centrale şi temele de terapie permit
abordările integrative. Tendinţa actuală este de a se trece de la lucrul
intuitiv şi pragmatic la elaborarea unor principii care să aibă rol în crearea
“unui cadru conceptual care sintetizează cele mai bune elemente ce
aparţin la cel puţin două abordări terapeutice” (I.Dafinoiu, 1999), subliniind
faptul că “în psihoterapie, integrarea este o formă de sinteză în care sunt
incluse cel puţin două teorii, cu speranţa de a obţine rezultate superioare
celor ale utilizării separate a teoriilor iniţiale”.

Terapiile cognitiv-comportamentale

Terapiile cognitiv-comportamentale au ca scop reperarea factorilor de

declanşare şi de menţinere a perturbărilor percepute de subiect, scopul
ultim fiind acela de a găsi posibilităţile de schimbare şi autosugestie a
subiectului.

Tehnicile sunt variate:

expunerea şi desensibilizarea sistematică;

restructurarea cognitivă;
controlul anxietăţii prin: oprirea gândurilor, relaxare, tehnici de control a
respiraţiei.
Reconstrucţia cognitivă constă în a ajuta victima să-şi modifice gândurile
negative şi să le reformuleze într-o manieră pozitivă. Răspunsul la aceste
întrebări are o mare influenţă asupra nivelului emoţional al clientului şi al
comportamentului său. Terapeutul trebuie să ajute clientul să se focalizeze
pe mediul său şi să evalueze nivelul de periculozitate într-o manieră
realistă. În cadrul terapiei i se poate atrage atenţia clientului asupra
proceselor gândirii pe care acesta le utilizează în situaţii problemă şi îl ajută
să repereze procesele de generalizare (totul sau nimic), de inferenţă sau
de personalizare. Terapeutul îl învaţă să se concentreze pe discursul său
intern pentru a observa în ce măsură el se raportează la sine însuşi. De
asemenea îl învaţă să remarce dialogul negativ, culpabilizant sau iraţional.
Clientul trebuie să descopere el însuşi ce tip de procedeu a antrenat într-un
moment precis: dacă găseşte că gândirea lui este negativă el va învăţa să
o contrabalanseze printr-o ipoteză sau o afirmaţie realistă de fiecare dată
când se gândeşte la traumă şi să-l substitue unui discurs raţional, echitabil,
valorizant. Pentru fiecare gând negativ terapeutul îl încurajează să
măsoare probabilitatea sa de supravieţuire şi să controleze autocritica şi
autodevalorizarea. În timp ce expunerea este utilizată pentru ca pacientul
să se confrunte cu angoasa şi să se observe, tehnicile de management a
stresului au ca scop învăţarea controlării anxietăţii. Ele sunt utilizate când
anxietatea perturbă funcţionarea cotidiană a individului. Terapiile cognitiv-
comportamentale sunt foarte utile şi convin clienţilor care vor rezultate
obiective pentru diminuarea tulburărilor psiho-traumatice confruntându-se
direct cu problema într-un cadru terapeutic securizant.

Modelul “DESA” – modalitate de intervenţie terapeutică

Modelul de intervenţie terapeutică DESA reprezintă modalitatea de

intervenţie terapeutică în cazurile de abuz asupra copilului utilizată de
terapeuţii suedezi din Clinica de Băieţi din Stockholm şi are la bază
terapiile cognitiv comportamentale. Ea este folosită şi de către psihologii
din Centrele de Consiliere ale Salvaţi Copiii România.

Modelul DESA :

D – description – descrierea abuzului

E – expression – exprimarea sentimentelor

S – say “NO” – situarea limitelor

A – acceptance – acceptarea

Acest model sintetizează anumite arii centrale şi teme de terapie care pot
servi drept paşi în demersul terapeutic. Cele patru etape ale modelului nu
sunt strict delimitate, în multe cazuri pot constitui aspecte diferite ale
aceeaşi probleme. Modelul trebuie înţeles ca dimensiuni diferite ale
terapiei, procese care au centre de concentrare diferite şi care se pot să
intefereze secvenţial sau concurenţial.

Descrierea abuzului

Descrierea abuzului reprezintă modul de a face “realitatea reală”. În cadrul

acestei etape copiii folosesc diferite moduri de expresie în funcţie de vârstă
şi dispoziţie. Pentru unii copii limbajul este cea mai bună modalitate,
exprimând astfel în cuvinte actele abuzive la care au fost supuşi. Alţii
preferă în schimb să arate prin joc ce au experimentat, mai ales copiii mici.
Totuşi pentru unii cele mai bune modalităţi de exprimare pe care le
folosesc în descrierea abuzului sunt desenele şi/sau folosirea păpuşilor
anatomice. Pentru unii copii poate fi imposibil să descrie abuzul la care au
fost supuşi indiferent de mijloacele de expresie care îi stau la dispoziţie. În
cadrul acestei etape apar ca şi teme de abordat în cadrul terapiei:
secretele, uitarea şi disocierea.

Secretul

Secretele devin o temă terapeutică importantă în cazurile de abuz asupra

copilului. Câteodată copilul refuză să vorbească despre abuz pentru că i s-
a spus că acesta este un secret care trebuie fie să rămână numai între el şi
abuzator, fie în familie. De aceea este important să le explicăm copiilor ce
înseamnă “secretul bun” şi “secretul rău”.

Unul din cele mai mari obstacole în a-i determina pe copii să descrie prin
ceea ce au trecut este faptul că abuzul a fost în cele mai multe cazuri ţinut
secret şi asociat cu ruşinea şi ameninţările.

Secretele bune sunt tentante, chiar este bine să-i faci o surpriză mamei sau
cuiva drag cumpărându-i un cadou şi ţinându-l secret până la ziua lui.
Secretele rele însă îţi pot da coşmaruri, te pot speria şi îngrijora. Copiii nu
ar trebui să ţină astfel de secrete. Ele trebuie spuse unui adult, chiar dacă a
promis că nu îl va spune nimănui, altfel ele vor fi greu de uitat şi teama nu
va dispărea. Există posibilitatea ca unii copii să nu simtă ruşine sau vină, ei
ar putea pur şi simplu să hotărască că nu au despre ce vorbi. În acest caz
nu trebuie să insistăm să ne vorbească. Terapeutul în astfel de cazuri le
poate spune ce ştie sau ce i s-a raportat de la investigaţiile poliţiei sau din
alte surse.

Exprimarea sentimentelor

Terapeutul depune mult efort pentru a ajuta copiii să îşi descrie

sentimentele asociate abuzului. Aceasta este una din treptele majore ale
terapiei. În această etapă sunt utilizate o gamă variată de materiale pentru
a-i ajuta pe copii să-şi exprime sentimentele. Folosirea poveştilor în care
anumite animale pot fi simboluri ale binelui şi răului, pericolului şi
siguranţei, fricii şi curajului, încrederii şi neîncrederii are un rol major în a-i
ajuta pe copii să-şi identifice propriile lor sentimente şi trăiri.

Situarea limitelor

Orice persoană căreia i s-a violat teritoriul spaţial, somatic şi emoţional prin
abuz sexual riscă să violeze la rândul său limitele celorlalţi oameni. Ei au
nevoie de ajutor în identificarea şi exprimarea emoţiilor care au legătură cu
“a vrea” şi “a nu vrea”, “acceptarea ” şi “infirmarea”, “a se pune în locul altei
persoane”, a situa limite vis a vis de propriul corp, dar şi de ceilalţi.

Acceptarea

În final aceşti copii trebuie să înveţe să-şi vadă în continuare de viaţă, să

evite să cadă în identitatea de victimă, să se reconcilieze în ceea ce
priveşte ce li s-a întâmplat şi să lase asta în trecut, să renunţe la ideea că
trecutul poate fi refăcut sau negat şi să accepte faptul că dreptatea deplină
nu va putea fi obţinută niciodată. Nu este sigur faptul că copiii abuzaţi
sexual vor fi vreodată capabili să îşi accepte soarta. Mulţi vor purta în suflet
furia, frica, şi mai ales ruşinea pentru mult timp de acum înainte. Ideea
acceptării şi reconcilierii este o experienţă a credinţei că există o cale de
ieşire din neputinţă. Pentru asta aceşti copii au nevoie de mult sprijin din
partea celor din jurul lor pentru a putea să se accepte ca şi normali în ciuda
experienţelor neobişnuite şi anormale prin care au trecut.
Este important ca aceşti copii care au fost molestaţi sexual să poată să îşi
reia o parte a activităţilor pe care le fac în mod curent copiii de vârsta lor.

Există riscul ca nu numai copilul, dar şi cei din jurul lui să rămână cu ideea
că abuzul este cauza tuturor problemelor lor, abuzul fiind luat ca o scuză.
Acceptarea şi reconcilierea sunt la fel de dificile şi necesare şi pentru adulţii
care fac parte din viaţa copilului abuzat.

O parte importantă a acceptării o constituie faptul că în cadrul terapiei îţi

este permis să-ţi consumi doliul asupra faptului că lucrurile ar fi putut să fie
diferite. A duce dorul unui tată sau durerea de a nu fi avut unul niciodată
este o temă de terapie. Copiii care au fost abuzaţi de tatăl lor biologic duc
dorul unui tată “bun” şi îşi doresc de asemenea ca mama sau altcineva să
fi fost în stare să-i înţeleagă şi să fi intervenit pentru ei. Durerea şi dorinţa
devin teme importante în această parte a tratamentului, şi bineînţeles
speranţa.

Hipnoza ericksoniană

Hipnoza este din ce în ce mai mult utilizată pentru tratarea stărilor de stres
post traumatic. În privinţa agresiunilor sexuale trebuie avută o mare
prudenţă. Hipnoza clasică este contraindicată pentru că ea poate fi
înţeleasă ca o rupere în act al procesului de dominare care este chiar
relaţia dintre agresor şi victimă. Mai mult, toate tehnicile hipnotice şi
sugestive sunt contraindicate în cadrul amintirilor tardive a traumatismelor
survenite în copilărie care pot fi grefate de terapeut în cursul psihoterapiei
sugestive.

Gestalt terapia

Traversând un cadru călduros, o obişnuinţă a dialogului terapeutul de

orientare gestaltistă poate să aducă un ajutor precis victimelor agresiunii
sexuale. Punctul de ancorare a muncii gestaltiste îl reprezintă ascultarea
corpului şi emoţiilor. În ceea ce priveşte dialogul, vocea şi cuvintele permit
pacientului să-şi controleze angoasele şi astfel să recurgă mai rar la
mecanismul de disociere. El poate să se simtă ca nou atât în sens propriu
cât şi figurat. Apropiindu-se de corpul său ca de un loc de locuit şi de
plăcere persoana reconstruieşte puncte de reper care îi permit reluarea
contactului cu lumea exterioară. Este vorba de un proces care ia timp.
Timp pentru stabilirea încrederii între pacient şi terapeut şi timp pentru
obţinerea încrederii în explorarea propriilor resurse.

EMDR – Eye Movement Desensitization and Reprocessing

EMDR este o tehnică care constă în expunerea victimei, gândurilor,

emoţiilor, senzaţiilor corporale care însoţesc traumele. Mişcările oculare au
rolul de a accelera desensibilizarea şi a trata informaţia blocată în creier,
acea informaţie care este metaforic responsabilă de repetiţia gândurilor,
imaginilor, coşmarurilor şi evitărilor care tind să le controleze. Această
tehnică permite de asemenea o reconstrucţie cognitivă a gândurilor
negative în gânduri pozitive. Această metodă larg experimentată permite
anumitor terapeuţi abordarea tratamentului cu un instrument nou bine
ancorat în realitatea trăită de victimă.

Psihoterapiile dinamice

Psihanaliza este un tratament psihoterapeutic bazat pe analiza relaţiei care

se stabileşte între terapeut şi pacient (transfer). Pacientul rejoacă cu
terapeutul său scenarii vechi reactualizate în simptome prezente. Se
rămâne în câmpul fantastic şi non-evenimenţial. Nu are indicaţii în urgenţe,
dar poate fi utilizat dacă terapeutul acceptă să trateze simptomele actuale
în raport cu un eveniment traumatic recent se mulţumeşte dacă victima nu
doreşte să treacă dincolo. Pentru victimele evenimentelor vechi şi repetate
terapeutul trebuie să adapteze o tehnică specifică pentru nevroze adică
simptomele se ataşează avatarurilor structurării personalităţii în perioada
copilăriei (perioada oedipiană). Cele mai frecvente tulburări prezentate de
aceste victime se situează în cu totul alt registru (patologie narcisică,
borderline). Transferul nu este nevrotic, este de fapt o punere în act în sens
literal. În acest tip de transfer traumatic, riscul trecerii la actul sexual este
important şi aşteptat ca fiind dramatic, chiar dacă raporturile par să fie liber
consimţite. Trebuie să fim atenţi la această problematică şi să acceptăm
utilizarea adaptărilor tehnice necesare în acest context: empatie, discuţii
faţă în faţă, schimburi verbale.

Terapia sistemică include următoarele teorii:

1. Implicarea familiei si a societăţii în viaţa copilului

2. Interesul familiei şi impactul acesteia asupra copilului

3. Intervenţii folositoare şi practice cu familia, şcoala, comunitatea

Terapiile familiale şi în special cele de reţea sunt utile pentru tratamentul

familiilor atât cât e posibil în cazul relevării tardive a abuzului sexual în
familie. Ele postulează că trebuie să existe un interes nu numai pentru
victimă, ci în egală măsură pentru sistemul familial şi mai departe social,
adică pentru toate intervenţiile care i-au parte în procesul declanşat prin
revelaţie. Agresorul nu trebuie sub nici un pretext să ia parte la şedinţe. De
exemplu pentru a ajuta familiile incestuoase să iasă din impasul
comunicaţional se poate utiliza tehnica de amplificare a crizei care
urmează descoperirii incitând familia să se supună legii penale şi să
denunţe vinovatul. Conjunctural, pentru a lupta împotriva confuziei
sistemului de comunicare care guvernează aceste familii, membrii lor sunt
incitaţi să se întrebe despre propria lor istorie traumatică. Aceasta permite
familiei să suplinească sistemul său de comunicare confuz prin emoţia
împărtăşită. Terapia familială permite modificarea regulilor de funcţionare a
familiei. Nu sunt indicate dacă violul survine la o persoană fără
antecedente traumatice. Pe de altă parte este întotdeauna foarte util să
putem organiza întâlniri familiale pentru a informa familia asupra
consecinţelor pe care le antrenează un viol asupra victimei şi anturajului
său pentru a evita anumite conflicte distructive adeseori bazate pe
neînţelegere şi intenţia de a ajuta victima.
 BIBLIOGRAFIE
Barnes J., E et al. Sexual and physical revictimization among victims of
severe childhood sexual abuse. ChildAbuse&Neglect, 2009.
Finkelhor, D., Hotaling, G., Lewis, I., Smith, C. Sexual abuse in a national
survey of adult men and women: prevalence, characteristics, and risk
factors.Child Abuse&Neglect, 1990.
Preventing Child Maltreatment: a guide
totakingactionandgeneratingevidence. WHO, 2006.
Rădulescu, S., Pătrioară, M. Abuzul sexual asupra copiilor. Bucureşti,
Editura „Lumina Lex”, 2003.
Studiu de analiză a serviciilor prestate femeilor victime ale violenţei în
familie în Republica Moldova. – Fundaţia OAK, WAVE, Centrul de Drept al
Femeilor. Chişinău, 2014.
Siegel J. Larry, Criminology, third edition. St. Paul, New York, Los Angeles,
San Francisco, 1989.
Lalor, K. &McElvaney, R. Child sexual abuse, linkstolater sexual
exploitation/highrisk sexual behaviorandprevention/ treatmentprogrammes.
Trauma, ViolenceandAbuse, 2010, (11), 159-177.
Cheianu-Andrei, D., Bayram, N. Asigurarea accesului victimelor violenţei
sexuale la protecţie legală şi socială adecvată.Centrul Internaţional “La
Strada”, Centrul de Investigaţii şi Consultanţă “SocioPolis”, Chişinău, 2015.
Convenția Consiliului Europei pentru protecția copiilor împotriva exploatării
sexuale şi a abuzurilor sexuale, art. 18.
Vázquez Mezquita, B. (Ed.) (2004). Abuz sexual asupra copiilor. Evaluarea
credibilității mărturiei. Valencia. Centrul Reginei Sofia pentru studiul
violenței
Echeburúa, E. și Guerricaechevarría, C. (2000). Abuz sexual în copilărie:
victime și agresori. Barcelona. Ariel.
Massip, J. și Garrido, E. (2007). Evaluarea abuzului sexual asupra copiilor.
Analiza valabilității declarațiilor copilului. Sevilla: Eduforma.
Noguerol, V. (1997). Aspecte psihologice ale abuzului sexual asupra
copiilor. În J. Casado, J.A. Díaz și C. Martínez (Ed.) (1997). Copii abuzați.
Madrid. Diaz de Santos, pp. 177-182.„1, 2, 3…Paşi în reabilitarea copilului
care a suferit o traumă. Ghid pentru terapeuți”, Mighiu C. (coordonator),
Benga, O., & Muntean, D., 2009, Editura Spiru Haret Iaşi.