Psihopatologia si managementul traumei

- Proiect -

Masterand: Isfan(Ranga) Cristina Elena

Facultatea de Psihologie, Universitatea Ecologica
An II,Promotia 2010-2011
 Psihopatologia si managementul traumei

Consecintele traumelor din copilarie asupra dezvoltariinemotionale si sociale a adultului

Definirea traumei.

Definirea traumei.
Trauma psihologică este un tip de deteriorare a psihicului care se produce ca urmare a producerii unui
atac asupra psihicului uman. Psihologii au definit trauma ca un eveniment de o intensitate foarte mare,
eveniment care apare în viata individului in care depăseste posibilitătile sale de adaptare. În general
acest eveniment neplăcut generează o sensibilizare excesivă a individului la emotiile ulterioare. Atunci
când trauma duce la stress post-traumatic, daunele pot țimplica schimbări fizice la nivelul creierului
uman, schimbări de natură chimică, care afectează capacitatea persoanei de a face fată în mod adecvat
stresului in care, pe termen lung, generează efecte patogene durabile.

În patologie, trauma este definită ca fiind o rană a organismului uman sau un soc pe care îl produc
asupra organismului uman unele leziuni fizice bruste, ca provenind de la acte de violentă sau diferite
accidente. Pe scurt, în patologie, trauma este orice vătămare sau rană corporală. Totodată,
traumatismul este definit ca fiind starea produsă de trauma.
În psihiatrie, trauma este înţeleasă ca o experientă care produce un prejudiciu psihologic sau o durere
psihică, iar traumatismul este explicat ca fiind prejudiciul cauzat astfel psihologic. Trauma, în psihologie,
este descrisă ca un şoc puternic, care poate avea efecte pe termen lung (Collins English Dictionary -
Complete & Unabridged, 10th Edition, 2009, William Collins Sons & Co. Ltd. 1979, 1986, Harper Collins
Publishers 1998, 2000, 2003, 2005, 2006, 2007, 2009).

Cauzele traumei:

Trauma poate fi cauzată de o mare varietate de evenimente, dar există câteva aspecte comune. Există
frecvent o violare ideilor familiare pe care persoanele le au despre lumea lor si a drepturilor omului ,
punând persoana într-o stare de extremă confuzie si nesiguranța. Acest lucru apare, de asemenea,
atunci când persoane sau institutii de care persoana depinde sau în care persoana îsi pune sperantele,
încalcă sau trădează asteptările individului într-un mod neprevăzut.

Traumele psihologice pot însoti traume fizice sau pot exista independent. Cauzele tipice si pericolele de
traume psihologice sunt:

 Abuzurile grave din partea altor indivizi: abuzul sexual, hărtuirea, violenta domestică sau
amenintările verbale. Abuzurile din copilărie sunt o sursă foarte amplă de traume la nivelul
psihicului minorilor, care sunt mai putin echipati în a face fată factorilor stresori.
 Evenimentele catastrofice, cum ar fi cutremurele și erupțiile vulcanice, războiul sau alte violențe
în masă , de asemenea, pot provoca traume psihologice.
 Expunerea pe termen lung la situații extreme, cum ar fi sărăcia sau formele mai ușoare de abuz,
cum ar fi abuzul verbal, abuzul de tip alienator, poate fi traumatizantă. În cazul abuzului verbal,
pentru un copil mai ales, acesta poate avea potențial traumatic deosebit, doar într-un singur
eveniment. De asemenea chiar și violențele relativ ușoare, acceptate încă de societatea
românească ca parte a mecanismului de disciplinare a copilului, pot avea repercusiuni foarte
ample asupra psihicului copilului, mai ales că ele vin din partea unor persoane din interiorul
familiei.

Abuzurile asupra copiilor:

Abuzurile asupra copiilor se refera la orice forma de maltratare fizica, sexuala sau emotionala la care
este supusa o persoana in copilarie, acasa, la scoala, in comunitate sau in grupuri sociale. Exista mai
multe tipuri de rele tratamente care isi pun amprenta definitiv asupra psihicului unei victime -
Abuzurile fizice. Implica agresiunile fizice exercitate de un adult asupra unui copil, soldate cu
vatamarea corporala a victimei. Pedepsele care implica palmuiri si alte actiunicare lezeaza
integritatea si demnitatea unui copil sunt integrate de psihologi in aceeasi categorie. - Abuzurile
sexuale. Reprezinta abuzul fizic al unui copil in vederea obtinerii stimularii sexuale sau a profitului
material. In aceasta categorie intra si expunerea organelor genitale in fata unui minor, dezbracarea
unui copil sau folosirea acestuia pentru producerea materialelor de pornografie infantila. - Abuzurile
emotionale. Se refera la producerea de defecte psihologice si sociale in dezvoltarea unui copil, in
urma unor comportamente precum rastitul, atitudinea dura si ostila, privarea de atentie, criticile
exagerate sau denigrarea personalitatii unui copil. Alte exemple includ poreclitul, ironizarea,
distrugerea bunurilor personale, privarea de comunicare, solicitarile exagerate si umilirea. -
Neglijarea. Acest tip de abuz se refera la esecul unui parinte sau tutore in a asigura unui copil hrana,
imbracaminte, adapost, ingrijiri medicale sau supraveghere, pana in punctul in care sanatatea,
siguranta si bunastarea minorului sunt amenintate. Aici se clasifica si privarea de atentie, afectiune si
grija. Toate tipurile de abuz asupra copiilor prezinta consecinte emotionale, intelectuale, cognitive si
comportamentale, care stau la baza instalarii tulburarilor de personalitate observate in conduita
viitorului adult.

Efectele traumelor din copilarie la varsta adulta Din nefericire, traumele din copilarie au puterea de a
influenta negativ viata unei persoane pe tot parcursul vietii adulte. Victimele relelelor tratamente la
varste fragede sunt mai predispuse depresiei, gandurilor suicidale, consumului de droguri si alcool,
dezvoltarii bolilor mentale, incapacitatii de a intretine relatii normale cu cei din jur sau chiar
manifestarii abuzurilor asupra altor minori. Statisticile medicale arata ca pana la o treime din copiii
neglijati sau maltratati ajung sa manifeste acelasi comportament abuziv atunci cand devin la randul
lor parinti, profesori sau tutori legali. Acest ciclu vicios al violentei nu poate fi eliminat, daca
victimele nu beneficiaza de ajutor psihiatric pentru a-si controla traumele trecutului. Printre
posibilele consecinte ale abuzurilor din copilarie, indiferent de natura lor, se numara - autoblamarea;
- cosmarurile recurente; - insomnia; - teama fata de lucrurile asociate cu abuzul (obiecte, mirosuri,
locuri etc.); - stima de sine scazuta; - disfunctiile sexuale; - durerile cronice; - dependenta de
substante; - autovatamarea; - tulburarile somatice; - sindromul de stres post-traumatic; - anxietatea;
- tulburarile de personalitate; - tulburarile alimentare; - comportament pasiv-agresiv; - victimizarea; -
deficientele functiilor neuropsihologice (atentie, gandire, limbaj, memorie si socializare).

Traumele netratate din copilarie afecteaza atat viata victimelor, cat si pe cea a apropiatilor. Acest
lucru este foarte vizibil in relatiile romantice, intrucat acestea implica un grad inalt de incredere si
intimitate. Efectele observabile sunt urmatoarele :

- Lipsa de incredere. Victimele abuzurilor in copilarie pot sa nu se simta confortabil intr-o legatura
intima. Experientele trecutului le-au indus o stare de neincredere profunda, care se poate manifesta
fie prin posesivitate si gelozie, fie prin nevoia de reconfirmare permanenta a afectivitatii
partenerului. Alti adulti maltratati in primii ani de viata isi pot tine la distanta partenerii, preferand o
viata traita in izolare si singuratate, din teama de a nu fi vulnerabili.

- Tendinta spre abuz. Nu este deloc neobisnuit ca victimele abuzurilor din copilarie sa ramana
blocate in ciclul abuziv. Acest fenomen poarta numele de compulsie repetitiva, in care persoana
traumatizata isi retraieste constant abuzul la care a fost supusa. De pilda, femeile care au fost violate
de un parinte isi pot cauta, in mod inconstient, parteneri care sa le produca suferinta.

- Problemele sexuale. Tulburarile de dorinta, excitatie si orgasm pot rezulta din asocierea actului
sexual cu durerea, abuzul si violenta. Studiile de specialitate arata ca supravietuitorii unor abuzuri la
varste fragede pot avea peste 50 de parteneri sexuali in timpul vietii si o predispozitie crescuta la boli
cu transmitere sexuala (inclusiv HIV). Problemele ginecologice (dureri cronice pelvine, dispareunie,
vaginism si vaginite nespecifice) sunt diagnostice frecvente in randul victimelor abuzurilor sexuale in
copilarie.

- Consecinte interpersonale. Adultii care au fost abuzati sexual in trecut pot fi mai putin capabili sa se
protejeze. Psihologii spun ca au o tendinta mai accentuata sa accepte postura de victima in relatiile
interpersonale, ceea ce poate fi rezultatul unei vulnerabilitati mai mari in situatii periculoase, in care
sunt exploatati de persoane rau intentionate.

- Comportamentul violent. Acesta poate sa apara in relatiile personale ale unui adult care a avut un
parinte abuziv, cu care se identifica. Violenta a fost perceputa, in anii copilariei, drept forma de
manifestare a interesului din partea parintelui. Prin urmare, adultul manifesta o agresivitate
exagerata, copiind inconstient modelul agresorului sau.

Stresul post traumatic Sindromul de Stres Posttraumatic cunoscut sub numele Posttraumatic Stress
Disorder (PTSD), prezentat ca o tulburare de anxietate în DSM-IV-TR (Asociația Americană de
Psihiatrie, 2000), este inclus într-un nou capitol în DSM-5. Sindromul de Stres Posttraumatic (PTSD)
Sindromul de Stres Posttraumatic sau PTSD este caracterizat în principal prin expunerea unui individ
la un eveniment catastrofic, traumatic, care depăsește capacitatea acestuia de a face față situației
traumatice. Se precizează în fiecare dintre criteriile de diagnostic, că un eveniment advers,
catastrofic, precede PTSD. DSM-5 include Sindromul de Stres Posttraumatic (PTSD) în categoria
Tulburări legate de traumă și alți agenți de stres (Trauma-and Stressor Related Disorders). Din
această categorie fac parte tulburări în care un eveniment advers, de natură traumatică sau nu,
precede tulburarea psihică. Sindromul de Stres Posttraumatic (PTSD) se declanșează prin expunerea
la stimuli ca moartea cuiva, amenințarea cu moartea, injurii serioase la adresa propriei persoane sau
agresiune sexuală. Este vorba fie despre experiența directă a evenimentului traumatic, fie martor la
un eveniment traumatic sau aducerea la cunoștință a faptului ca un eveniment traumatic i s-a produs
unui membru apropiat al familiei sau prieten apropiat (cum ar fi amenințarea cu moartea, moartea
violentă sau accident). De asemenea PTSD este întreținut de trăirea repetată sau expunerea la
stimuli aversivi ai evenimentului traumatic prin intermediul mijloacelor media, imagini, poze, video,
reportaje tv, filme. Perturbarea cauzează stres considerabil din punct de vedere clinic cu consecință
modificarea semnificativă a interacțiunilor sociale ale individului, capacitatea de muncă și alte
funcții.

Simptomele legate de comportament sun împărțite în DSM-5 în patru grupe :

 Retrăirea evenimentelor: apariția spontană a memoriilor legate de evenimentul traumatic,

vise care se repetă, așa numitele flashbacks sau alte manifestări psihice stresante, repetate,
prelungite;
 Evitarea: se referă la evitarea memorilor stresante legate de evenimentul traumatic,
agândurilor , stărilor emoționale sau a stimulilor externi care reamintesc de traumă;
 Gânduri sau stare de dispoziție negative: se referă la emoții de la sentimentul stabil, durabil,
distorsionat de culpabilizare proprie sau a celorlați până la înstrăinarea de ceilalți,
diminuarea marcantă a interesului pentru activități zilnice, care altădată produceau plăcere
până la incapacitatea de a-și aminti aspecte cheie ale evenimentului traumatic;
 Stare de hipervigilență, de hiperexcitare, persoana suferindă se simte ușor jignită și
reacționează prin agresiune, reacționează rapid la stimuli externi, de unde tulburări de
somn. Tulburarea de stres posttraumatic este o tulburare de anxietate ce se caracterizează
prin trei mari categorii de probleme: retrăirea persistentă a evenimentului traumatic
(simptome intruzive), evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma şi simptome
persistente de hiperactivare neurofiziologică.

Simptome intruzive:

 amintiri ale evenimentului (imagini, mirosuri, sunete, sentimente şi emoţii);

 coşmaruri legate de eveniment;
 flashback-uri;
 reacţii emoţionale intense (teamă, nervozitate, tristeţe sau vinovăţie) la evocarea
evenimentului;
 simptome fizice (transpiraţii, tensiune musculară) determinate de evocarea
evenimentului.
 Simptome de evitare şi de paralizie emoţională:

 încercarea de a evita orice lucru legat de traumă;

 goluri de memorie;
 pierderea interesului pentru activităţile normale;
 senzaţia de izolare şi detaşare faţă de ceilalţi;
 senzaţia de amorţeală sau tocire emoţională;
 limitarea perspectivelor de viitor.

Simptome de hiperactivare neurofiziologică:

 somn agitat;
 mânie şi iritabilitate;
 dificultăţi de concentrare;
 căutare permanentă a semnelor pericolului;
 nervozitate, izbucniri nervoase.

Cauzele Stresului post traumatic Tulburarea de stres posttraumatic este una dintre cele mai complexe
tulburări, la apariţia şi menţinerea ei contribuind o serie de factori psihologici, sociali şi biologici.
Tulburarea de stres posttraumatic este clasificată ca fiind o tulburare de anxietate, iar în mod tipic când e
voba de anxietate persoana se teme de ceva, simte o ameninţare. Spre deosebire de alte tulburări
anxioase, în cazul TSPT-ului evenimentul ameninţător a avut deja loc. Întrebarea care apare este de ce
oamenii continuă să se comporte ca şi cum un eveniment trecut ar fi un eveniment iminent?
Probabilitatea apariţiei acestei tulburări poate creşte pe măsură ce intensitatea şi apropierea fizică de
stresor cresc. Existã, de asemenea, un set distinct de markeri neurobiologici (de ex: modificări la nivelul
axului hipotalamo-hipofizar, activitãtii noradrenergice si serotoninergice) care diferentiazã TSPT de alte
tulburãri afective si anxioase (Bremner, 1999; Charney et al., 1993; Yehuda et al., 1995; cit în Frueh,
2002). Modelul cognitiv propus de către Ehlers şi Clark în 2000 presupune că TSPT-ul cronic, persistent
apare atunci când oamenii procesează în aşa fel evenimentul traumatic astfel încât ei au sentimentul
unei ameninţări puternice curente. Acest sentiment de ameninţare reiese ca şi o consecinţă a: a.
evaluărilor excesiv de negative ale traumei şi/sau consecinţelor ei; şi b. perturbării memoriei
autobiografice; aceasta fiind caracterizată printr-o slabă elaborare şi contextualizare, memorie asociativă
puternică şi de asemenea un fenomen de amorsaj perceptiv puternic. În cifre: - 70% dintre oameni au o
experienţă traumatică de-a lungul vieţii lor (dr. Barbara Rothbaum, Emory University School of Medicine,
Atlanta, SUA) - 8% din populaţia mondială va dezvolta tulburarea de stres posttraumatic la un moment-
dat - Oficial, cel puţin 50% dintre oamenii expuşi la traumă în toată lumea încearcă să se sinucidă; 27%
dintre ei vor încerca şi a doua oară; 15-20% se vor sinucide - 1 din 4 supravieţuitori ai unui infarct
dezvoltă TSPT, 1 din 9 vor suferi de TSPT cronic - 50% din oamenii cu TSPT, civili şi militari, suferă şi de
depresie - În medie, la nivel mondial, 18 soldaţi sau veterani se sinucid zilnic - În 2012, armata Statelor
Unite a pierdut, pentru prima oară, mai mulţi ofiţeri activi din cauza sinuciderilor decât în misiunea din
Afganistan: 349 de soldaţi s-au sinucis, 229 au fost ucişi în Afganistan - Până la 20% dintre soldaţii
americani care au fost în Irak şi Afganistan au simptomele stresului posttraumatic şi doar jumătate dintre
ei se tratează (studiu RAND Corporation).

Factorii de risc ce vor fi analizati in evaluarea situatiei de SPT sunt urmatorii:

- Istoricul anterior de expunere la o trauma si severitatea traumei;
- Trairea directa a traumei sau a unui eveniment periculos, ranirea sau asistarea la ranirea grava
sau moartea cuiva;
- Sentimente de oroare, groaza, neajutorare;
- Antecedente de boala psihica;
- Retea de suport slaba sau inexistenta dupa evenimentul traumatic;
- Adaugarea unui stres suplimentar dupa psihotrauma, ex.: pierderea cuiva drag, imbolnavire,
pierderea locului de munca sau a locuintei, nasterea unui copil, un castig material neasteptat sau
neprevazut etc.

Factorii de rezilienta (factori de protectie de ordin psihologic sau social) sunt reprezentati de suportul
celor din jur, familie, prieteni, colegi, strategii de coping pentru depasirea momentului traumatic,
sentimente de impacare si acord cu sine in privinta actiunilor si modului de reactie in desfasurarea
evenimentului psihotraumatic si in perioada urmatoare, gasirea unui grup de suport sau intrarea
intr-un program care sa ofere suport si consiliere psihologica persoanei si familiei sale. Abordarile si
interventia vor fi diferentiate in functie de momentul/stadiul in care este solicitata aceasta
(interventia):

1).Interventiile suportive - o evaluare atenta, clara cu identificare exacta a balantei intre factorii de
risc si cei de rezilienta premergatori, concomitenti si ulteriori evenimentului psihotraumatic;
acordarea primului ajutor psihologic, descoperirea resurselor adaptative si evitarea escaladarii
tulburarii sau simptomatologiei de SPT;

2).Interventiile legate direct de trauma la persoanele cu stres acut, in asociere cu o medicatie de

urgenta adaptata versiunii persoanei respective si acordarea primului ajutor psihologic (daca e
nevoie chiar izolarea temporara a persoanei); membrii familiei, colegii si prietenii vor fi invatati cum
sa ofere propriul suport, sa dovedeasca intelegere si rabdare, sa asculte si sa incurajeze persoana pe
parcursul procesului de vindecare, sa o sustina si sa o atraga in activitati fizice si recreative, sa
colaboreze pentru a-i distrage atentia de la suferinta avuta. Daca se impune, se va obtine
colaborarea unui specialist pentru un tratament adecvat, in special daca apar semne de automutilare
sau risc suicidar;

3).Daca simptomele sau tulburarile de SPT cu deteriorare functionala persista mai mult de o luna, se
va recomanda extinderea terapiei uzuale peste 6-12 saptamani, suplimentandu-se cu centrarea pe
expunerea prin imagerie dirijata sau alte forme de exprimare a traumei, pentru recapatarea
autocontrolului asupra emotiilor si sentimentelor proprii. Restructurarea cognitiva sustine pacientul
in incercarea abordarii propriei traume in mod realist si integrarii acesteia in experianta sa de viata.
Activitatile fizice si de relationare in care se implica treptat si gradual, il ajuta sa-si redobandeasca
potentialul energetic si functional integral.

Modalitatile de interventie in stresul acut sau SPT:

1. Se procedeaza la o sedinta de evaluare in care se stabileste contactul terapeutic si se identifica

strategia, obiectivele si se estimeaza durata interventiei in mod individual pentru fiecare
persoana in parte.
 2. Posibil ca intalnirile sa se desfasoare la un interval de 2-3 zile pentru inceput, iar apoi sa se educa
la o intalnire pe saptamana;
3. In medie, se estimeaza o durata de 6-12 saptamani, dupa care se reevaluaza si se stabileste
continuarea sau intreruperea procesului;
4. O sedinta dureaza in medie 40-50 minute, dar se poate ajunge spre 60 minute in situatia de
stabilizare a persoanei si in functie de disponibilitatea sa, de modalitatile de abordare si
implicare in procesul terapeutic;
5. Pentru situatia in care persoana nu este deplasabila, interventia sau asistenta psihologica se face
la patul din sectia unde este internat, sau la domiciliu, iar acolo unde se preteaza, la persoanele
apartinatoare sau refacute, cu familia, asistenta se face in cabinet;
6. Daca in cadrul sedintelor se discuta si evenimentul traumatic, sedintele pot fi mai lungi, de pana
la 120-150 de minute.

Studiu de caz

Alexandra (29 ani)solicita suport psihologic datorita traumelor care i-au afectat viata si pentru ajutor de
specialitate in „ detasarea de trecut”. Este studenta in ultimul an la o facultate cu profil umanist.
Vorbeste puţin, are o agresivitate ascunsa, îi e frica de singuratate, se considera nici frumoasa, nici urâta.
ISTORIA TRAUMELOR SALE:

Părinţii Alexandrei au avut o relatie vulcanica, tatal era pseudoprezent, iar mama agresiva. Pentru că era
preferata tatalui, mama o considera „ calul ei de bataie” pentru zilele ei proaste. La 5 ani mama a pus-o
cu mainile pe fierul de calcat incins deoarece a crezut ca a furat niste bani din casa; batai numeroase si
alte maltratări fizice ulterioare.

La 8 ani parintii au divortat, iar tatal a rupt relatia parentala cu ea.

Alexandra este a doua din cele doua fiice, iar sora ei, mai mare decat ea cu şapte ani, a contribuit la
cresterea ei, dupa divortul părinţilor. Sora mai mare a fost tot timpul preferata si protejata mamei. “
Orice făcea sora mea, ei i se dadea dreptate, daca gresea ea, eram amandoua pedepsite, daca eu faceam
o boacana, imi primeam singura pedeapsa. Imi amintesc ca o data, sora mea mi-a furat singura pereche
de ciorapi de nylon pe care o aveam si m-am trezit ca nu pot sa plec in oras. Aveam vreo 18 ani. N-am
mai răbdat si mi-am aratat furia, i-am spus mamei mele ca sora mea e o proasta, iar mama mi-a trasnit o
palma de m-a umplut de sange.” Cele două surori erau adesea lasate singure, responsabilizate în
pastrarea ordinei in casa si in a-si pregati singure de mancare sau a-si face lectiile.

Modelul de reacţie post trauma din viaţa de zi cu zi a Alexandrei e urmatorul: nu-si exprima furia iniţială
conform scenariului “ ceva este în neregulă cu mine”. In acest caz, copilul se poate simţi constrâns să ia
decizia defensivă confluentă de a accepta ca identitate proprie etichetarea celor de care este dependent.
Când se confruntă cu sarcini imposibile, copiii concluzionează adesea că “Ceva e în neregulă cu mine”.
Prin această concluzie, ei se pot apăra împotriva disconfortului neîmplinirii nevoilor de contact şi
menţine astfel o pseudo-aparenţă de relaţie.

Credinţa de scenariu “Ceva e în neregulă cu mine” poate lua naştere şi ca o reacţie defensivă menită să
asigure control şi speranţă – speranţa la o relaţie interpersonală continuă, în contact deplin. Când
relaţiile de familie sunt disfunctionale, “un copil tânjind după contact-în-relaţie îşi poate imagina că
problemele adultului care îl îngrijeşte sunt din vina sa”. La 18 ani si-a inceput viata sexuala cu un
„derbedeu”. S-au despartit amiabil, apoi a fost violata de acesta. Dupa acest eveniment, Alexandra a
inceput sa consume alcool si tutun Timp de 6 ani nu a putut avea o relatie cu un barbat. Dupa aceea a
avut un prieten 3 luni si altul 11 luni. Amandoi erau agresivi. Acum se simte deprimată si nonasertiva.
Rezultatul agresiunii şi umilintei a fost ca Alexandra s-a convins ca era proasta, ca spunea doar lucruri
nepotrivite, în timp ce altii erau mult mai deştepti decât ea. Decizia ei a fost să nu vorbeasca, sa nu-şi
exprime opinia, ceea ce concorda cu “recomandarile” surorii ei : “ tu sa taci si sa faci ce zic eu”.
Sentimentul de ruşine prindea forma ca urmare a acordarii cu parerile pe care mama ei le avea despre
ea:” tu eşti de vină pentru tot”.

Obiectivele terapiei:

Obiectiv principal: schimbarea perspectivei de viata si a opiniilor gresite .

Obiective secundare:

a. Ajutarea pacientei sa identifice problemele care ii creeaza stari afective negative.

b. Ajutarea acesteia sa constientizeze resursele adaptative pe care le are la dispozitie pentru a face fata
dificultatilor .

c. Invatarea unor metode simple de depasire a momentelor dificile.

d. Formarea unor deprinderi de autoajutorare. e. Intarirea eului si a imaginii de sine; acceptarea

trecutului traumatic .

Strategii

1. Identificarea starilor afective negative si cauzele acestora

2. Identificarea gandurilor negative

3. Deprinderea pacientei cu utilizarea unor metode de depasire a momentului negative.

Trebuie mentionat faptul ca pacienta refuza testarea psihologica, argumentand aceasta prin faptul ca nu
crede in relevanta testelor si nici nu are rabdare pentru aceasta. De asemenea, refuza terapia prin
hipnoza pe motiv ca nu se poate concentra pentru un astfel de demers terapeutic si ca nu este pe deplin
convinsa de utilitatea acestuia, dupa propriile cunostinte.
Examen psihic

Examenul starii psihice prezente Bolnava cu tinuta ingrijita, nelinistita. Neaga tulburari de perceptie. Nu
prezinta sentimente de devalorizare, autodepreciative , de inutilitate sau hiperemotivitate. Prezinta un
deficit moderat de concentrare si mobilitate a atentiei.

Memoria – fara modificari semnificative.

Afectivitate – prezinta ambivalenta afectiva fata de parinti. Somn suficient din punct de vedere calitativ,
uneori indus medicamentos. Apetit alimentar normal, sanatos, respectand cerintele unui regim de viata
adecvat. Interese, preocupari la nivel maxim. Aspiratii consistente, orientata vocational.

Diagnostic multiaxial Axa I – tulburare post-traumatica cu elemente de depresie Axa II – depresie post-
traumatica Axa III - abuz de substante toxice; Axa IV – probleme datorate traumelor fizice si psihice
suferite pe care incercand sa le ignore, le sedimenteaza

Demersul terapeutic: Pacienta prezinta nerabdare, inversiune afectiva fata de parinti ( tatal fiind absent
in momentul prezent, considera ca ar fi preferat ca mama sa sa fie cea absenta si nu tatal sau).
Complexitatea cazului a facut necesara elaborarea unei stratageme de terapie adecvate. S-a optat pentru
terapia cognitiv-comportamentala si cea suportiva bazata pe deschidere,expunere si comunicare,
numeroase studii demonstrand ca pacientii care beneficiaza de aceasta metoda de terapie nu prezinta
tulburari depresive o perioada mai indelungata decat pacientii tratati doar medicamentos, ceea ce
inseamna ca acestia si-au elaborat anumite tehnici de autoreglare psihica, tehnici care le vor permite sa
faca fata stresului care ar putea sa apara ulterior.

Plan terapeutic.

Etapa I: S-a inceput prin investigatii anamnestice amanuntite. Dupa anamneza s-a discutat despre terapia
cognitiv –comportamentala si despre modul in care, prin aceasta, s-ar putea interveni in ajutorul
pacientei. S-a incercat o relationare terapeutica adecvata cu pacienta care, subliniaza faptul ca prefera
suportul psihologic pe baza de comunicare, stiind ca acest lucru o ajuta sa dezamorseze tensiunile
acumulate si retinute si, accepta relaxarea, ca tehnica de detasare. Pretinde ajutor cognitiv-
comportamental numai in masura in care specialistul considera ca poate gasi o metoda adecvata situatiei
ei, evitand astfel orice fel de „taraganare” si „pierdere de vreme” cu aplicatii inutile. Interactiunea cu
aceasta pacienta a fost, o investigaţie atentă şi sensibilă, caracterizată printr-o continuă încurajare,
afectiune şi empatie, stimularea exprimarii, autovalorizarea a tot ceea ce tine de ea, susţinerea în găsirea
unui ritm propriu si a timpului de care are nevoie pentru a constientiza ceea ce se intampla in interiorul
ei. Ancorarea psihologului “in oglinda”, cu rabdare si respect, a ajutat-o ,,sa se simta”, ,,să gândeasca
despre ea” şi sa-si exprime experienta, acordandu-i acestei experiente o mare valoare. Contactul, în
timpul sedintei, a fost precedat de un precontact în timpul caruia se comentau evenimente curente sau
sociale. Acest precontact ce dura de la 5 la 10 minute, avea scopul să poată uşor redeschide contactul cu
mine, sa se pregătească pentru întâlnire. Contactul este bun si în prezent, există o disponibilitate buna
pentru asta.
Etapa II: S-a inceput printr-o relaxare usoara si un exercitiu de respiratie. Pacienta prezinta nervozitate,
nerabdare si rade de reactiile sale. I s-a explicat faptul ca se afla in terapie la cererea ei si ca nimic nu este
obligatoriu. Intelege perfect ceea ce i se spune si aproba, insa nu se poate concentra mai mult de cateva
minute pe relaxare.

Apoi a fost indrumata sa scrie pe bilete rosii calitaţile sau defectele care i-au fost sugerate de mama sau
alţii, iar pe bilete galbene- ceea ce vine din ea. Apoi I s-a descris imaginea unei case cu pereţi mâncaţi de
termite si cu pereţi normali si a fost întrebata ce ar face. A raspuns ca ar demola PEREŢII AFECTAŢI si apoi
ar construi ceva în loc. I s-a dat ca tema sa rupa biletele rosii si sa le arda .S-a simţit ca si cum lucrurile s-
ar aseza. A avut insight-ul unui pui de pasare care se afla într-un ou în care a realizat doua- trei gauri,
pregatindu-se sa iasa. Acest episod traumatic poate fi considerat ca un indicator al sentimentului său de
frică, sentiment, foarte prezent în relaţiile ei cu alţii.

Concluziile scenariului în relaţiile cu ceilalţi Dorinta de a se face puţin vizibila si de a fi ignorata

intretineau convingerea ei ca nu este OK. Mai mult decât atât, din punct de vedere fiziologic, vocea ei a
fost ,, blocata” de trauma si a ramas vocea unei fetiţe de 5 ani, de la care nu s- ar fi putut pretinde
înţelepciune şi inteligenţă. Vocea ei de copil era de fapt o somatizare a memoriei implicite. Terapia i-a
permis să integreze această traumă si fixatia fata de ea insasi, iar cuvintele psihologului de validare a
experientei ei, i-au permis sa-si restituie valoarea si intelegerea de sine. Maria a inteles ca nu este
invizibila si nici nu este atacata, si, ca de fapt, nevoia de impact il solicita pe celalalt sa aiba grija de
nevoile ei. A invatat ca este normal si acceptabil sa fie diferita de ceilalti, sa aiba gânduri, sentimente şi
comportamente diferite, fără a fi respinsa sau atacata.

Bibliografie: 1. Băban Adriana (1998), Stres şi personalitate, Editura Presa Universitară Clujeană 2.
Chelcea, S. 1995 Cunoaşterea vieţii sociale, Ed.I.N.I., Bucureşti Golu M.(2007) Fundamentele psihologiei,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. 4. Holdevici, I. (2002) Psihoterapia anxietăţii. Abordări
cognitiv-comportamentale. Editura Dual Tech, Bucureşti. 5. Holdevici, I. (2010) Psihologia succesului.
Autosugestie şi relaxare. Editura Universitară, Bucureşti. 6. Lăzărescu, M.(2002) Psihiatrie, Sociologie,
Antropologie. Editura Brumar,Timişoara. 7. Maier (2011) Stres Stres Stres, Ed. Gutenberg Univers, Arad.
8. Tudose F. Tudose C. Dobranici, L. (2002) Psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi,