VIOLENȚA DOMESTICĂ

Conceptualizare și delimitare

Violența domestică este o dimensiune care face parte din fenomenul mai larg numit

violență în familie. Violența domestică constă într-o serie de comportamente repetate în mod

constant, caracterizate prin atac fizic, agresivitate verbală, psihologică sau sexuală și

economică pe care un partener le manifestă asupra celuilalt partener în mediul familial sau în

același spațiu de conviețuire. Violența domestică, la rândul ei, are mai multe dimensiuni sub

care se poate manifesta.

Violența fizică este cea mai frecventă formă de abuz împotriva femeilor. Include

lovire cu pumnul/piciorul, pălmuire, tras de pră, mușcat, ars, strangulare și vătămări interne.

Violența sexuală constă în efectuarea unui contact sexul fără acordul celeilalte

persoane și umilire sexuale. Aceasta include constrângerea femeii la acte sexuale împotriva

voinței ei; rănirea în zonele genitale ale corpului; tratarea femeii ca pe un obiect sexual;

comentarii/glume degradante și umilitoare cu referințe sexuale.

Violența psihologică se referă la folosirea amenințărilor și comportamentelor menite

să producă teamă, precum ridicarea vocii, tăcere prelungită, cuvinte și acțiuni care distrug

imaginea de sine a femeii și a încrederii de sine. Aceasta mai include cuvinte jignitoare,

acuze de infidelitate, învinovățire, control.

Violența economică se referă la limitarea de către agresor a accesului la finanțele

familiei, în așa fel încât victima să devină dependentă de el. Aici amintim următoarele forme

de abuz economic: lipsa de acces la resursele financiare, interzicerea de a munci, vânzarea

bunurilor materiale, justificarea victimei pentru fiecare cheltuială, neglijarea nevoilor

familiale de către agresor.

Violența domestică este considerată a fi o problemă socială de sănătate (WHO, 1997),

aproape întotdeauna săvârșită împotriva unei femei de către soțul ei sau o rudă apropiată

(Bacchu & Bewley, 2008). Expunerea la acest fenomen nu este doar o problemă importantă
de îngrijire a sănătății, dar și o încălcare a drepturilor unei femei. Violența domestică este o

manifestare a relației de putere inegale din punct de vedere istoric dintre bărbați și femei. În

țările în curs de dezvoltare,violența împotriva femeilor și fetelor are loc în casă, unde violența

este adesea tolerată ca normă culturală. Toleranța și acceptarea violenței ca valoare comună,

rolurile tradiționale de gen și problemele care apar în viață pot fi enumerate printre factorii

care contribuie la violența domestică (Whitaker & Lutzer, 2009).

Statistici

În medie, aproximativ 20 de persoane sunt abuzate fizic de partenerul intim, pe minut,

în Statele Unite ale Americii. În decursul unui an, acest lucru echivalează cu mai mult de 10

milioane de femei și bărbați.

Una din trei femei și unul din 4 bărbați au suferit o formă de violență fizică din partea

unui partener intim, aceasta incluzând o serie de comportamente ( ex.: pălmuire, împingere).

Una din șapte femei și unul din 25 de bărbați au fost răniți de un partener intim, pe când una

din zece femei a fost violată de partenerul ei intim. Una din patru femei și unul din nouă

bărbați au experimentat violență domestică severă, violență sexuală, și/sau urmărire din

partea partenerului, soldată cu vătămări corporale, sindrom de stres post-traumatic și boli cu

transmitere sexuală.

În fiecare zi, în lume mor 137 de femei, ucise de cei care ar trebui să le protejeze cel

mai mult, pentru că locul unde există cea mai mare probabilitate ca o femeie să fie omorâtă

este propria ei casă – aceasta a fost concluzia șocantă a unui raport al Agenţiei Naţiunilor

Unite pentru Combaterea Drogurilor şi Criminalităţii (UNODC). Raportul a arătat că mai

mult de jumătate din cele 87.000 de femei ucise în 2017 la nivel global au fost omorâte de

parteneri sau de alţi membri ai familiei.

 În ultimii 8 ani, 426 de femei au fost ucise în România de partenerii lor, de foștii

parteneri sau de membri ai familiei, potrivit datelor oferite de Centrul Filia, ONG care luptă

pentru drepturile femeilor și pentru combaterea violenţei domestice. Presa a comparat această

cifră cu cea a soldaţilor români uciși în Afganistan, arătând că numărul celor care au murit pe

timp de pace, ucise de persoanele care ar fi trebuit să le protejeze, a fost de 16 ori mai mare

decât numărul celor căzuţi în misiune în „cel mai greu teatru de operaţiuni de după al Doilea

Război Mondial”.

Aproape un sfert (24%) dintre femeile din România declară că au fost afectate de

violenţă din partea partenerului și același procent spun că au fost supuse la violenţă fizică sau

sexuală de către un adult înainte de vârsta de 15 ani, potrivit Raportului Agenţiei pentru

Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) din anul 2014. Studiul a arătat și că 74%

dintre femei nu cunoșteau niciun serviciu de suport specializat și că, în urma celui mai sever

incident de violenţă suferit vreodată, doar 17% au apelat la ajutorul poliţiei și 1% la serviciile

sociale (Lăiu, 2021).

Tulburări asociate agresorilor

Până în prezent, baza teoretică existentă include numeroase studii prin care profilul

abuzatorului este analizat și probabilitatea ca acesta să fi fost diagnosticat cu o tulburare

psihică.

Având în vedere caracteristicile clinice, a fost demonstrat faptul că aproximativ o treime din

toți agresorii au avut un diagnostic pe viața de tulburare mintală, excluzând consumul de

consumul de substanțe, în care tulburările afective erau predominante (Oram et al., 2013).

Având în vedere tulburările de personalitate, s-a subliniat faptul că bărbații cu tendințe

dependente și pasiv-agresive sunt cel mai probabil să fie implicați în acte de violență

domestică. Constatările evidențiază că este mai probabil ca abuzatorii să aibă scoruri ridicate

pentru depresie și PTSD, tulburări paranoide, depresie majoră și tulburare bipolară.

 Se pare că tulburările legate de consumul de substanțe sunt diagnosticele primare cu

cel mai mare risc pentru comiterea de violență domestică în mediul intim și că această

tulburare crește riscul și pentru alte tulburări mintale (Jewkes, 2002). Consumul de alcool sau

de droguri scade inhibiția unui individ, ceea ce, la rândul său, poate duce la utilizarea

violenței ca instrument de rezolvare a conflictelor conjugale. A fost descoperit, de asemenea,

că agresorii au înregistrat scoruri mai ridicate la tulburările din spectrul schizofreniei decât

populația generală. Este posibil ca simptomele comune ale tulburărilor din spectrul

schizofreniei, cum ar fi ideația paranoidă, să fie asociate cu violența generală (Yu et al.,

2019).

Importanța contextului pandemic

În aprilie 2020, pe măsură ce pandemia de coronavirus făcea ravagii în ceea ce privea

economia tuturor țărilor, guvernele au decis să instituie carantina. Aceste ordine, deși bine

intenționate, au avut, de asemenea, urmări negative în viața psihologică a indivizilor, precum

nivele mai ridicate de stres, anxietate și depresie. Deși carantina a fost benefică din punctul

de vedere al sănătății publice, aceasta a venit și cu o serie de consecințe asociate, printre care

abuzul împotriva copiilor și violența domestică, în principiu deoarece victimele nu mai luau

contact cu prietenii obișnuiți sau nu mai puteau obține asistența necesară pentru a scăpa din

situațiile violențe (Piquero et al., 2021).

A fost demonstrat că pandemia de COVID-19 a impactat puternic viețile indivizilor și

familiile de pretutindeni. Mulți dintre aceștia și-au pierdut joburile, viața socială și le-a fost

afectată sănătatea. De asemenea, pandemia a avut un efect dramatic și asupra ratelor de

violență domestică. În primele etape ale pandemiei, a fost demonstrat că violența domestică a

crescut în mod alarmant ca urmare a regulilor impuse de carantină (Boserup et al., 2020).
 Incidența violenței împotriva femeilor a crescut la nivel mondial de când carantina a

fost implementată (UN Women, 2020). Hashtag-ul #antidomesticviolenceduringepidemic a

fost căutat de peste 3000 de ori pe zi pe rețelele de socializare din China (Moutafis, 2020).

Conform statisticilor publicate de Comisia Națională pentru Femei India, la începutul lunii

aprilie 2020 a existat o creștere de până la 100% a plângerilor legate de violența împotriva

femeilor după ce a fost impusă carantina la nivel național în martie 2020. Această creștere

dublă a determinat Comisia să inaugureze linii de asistență pentru sănătate mentală pentru cei

care sunt martori sau victime ale oricărei forme de violență domestică (Chandra, 2020).

Relația victimă-agresor

Imaginați-vă că vi se spune în fiecare zi că nu aveți valoare și impactul pe care acest

lucru îl are asupra stimei de sine. Victimele au libertate foarte limitată în a lua decizii într-o

relație abuzivă, sunt adesea traumatizate, li se spune în mod regulat „nu te-ai descurca singur,

ai nevoie de mine”. Frica este constantă și trăiesc într-o lume a terorii cotidiene.

Când sursa principală de sprijin a cuiva este și agresorul său, se poate dezvolta o

legătură pe bază de traumă. O persoană abuzată poate apela la persoana abuzivă pentru

mângâiere atunci când este rănită, chiar dacă cealaltă persoană a fost cea care i-a provocat-o.

Principalul semn că o persoană dezvoltă un atașament traumatic cu un abuzator este acela că

încearcă să justifice sau să apere abuzul. Alte semne mai pot fi: să fie de acord cu motivele

abuzatorului pentru care o abuzează, defensivă sau ostilitate din partea victimei dacă cineva

intervine sau încearcă să oprească abuzul, reticență sau lipsa dorinței de a lua măsuri pentru a

părăsi situația abuzivă sau de a rupe legătura.

Sunt multe motive pentru care o persoană abuzat să nu poată renunța la o relație

toxică. Unul dintre cele mai importante motive pentru care femeile nu pleacă este că poate fi

incredibil de periculos. Frica pe care o simt femeile este foarte reală – există o creștere uriașă

a probabilității de violență după separare. În 2018, în Marea Britanie, 41% (37 din 91) dintre
femeile ucise de un partener/fost partener de sex masculin s-au separat sau au luat măsuri

pentru a se separa de ei. Unsprezece dintre aceste 37 de femei au fost ucise în prima lună de

la separare, iar 24 au fost ucise în primul an (Recensământul Fememicid, 2020).

Abuzul în familie se bazează adesea pe izolarea victimei: făptuitorul lucrează pentru

a-i slăbi legăturile cu familia și prietenii, ceea ce face extrem de dificil pentru aceasta să caute

sprijin. Abuzatorii vor încerca adesea să reducă contactul unei femei cu lumea exterioară

pentru a o împiedica să recunoască faptul că comportamentul lui este abuziv și greșit.

Izolarea le face pe femei să devină extrem de dependente de partenerul lor obsedat de control.

Agresorii controlează adesea fiecare aspect al vieții victimei lor, ceea ce face imposibil să

aibă un loc de muncă sau independență financiară. Prin controlul accesului la bani, femeile

sunt lăsate în imposibilitatea de a se întreține pe sine sau pe copiii lor (Șahin et al., 2010).

Există, de asemenea, și un ciclu al violenței domestice, caracteristic relației

victimă-agresor. De zeci de ani, mulți experți s-au referit la violența domestică, folosind cele

4 faze ale acesteia, introduse în cartea de către psihologul Lenore Walker (2016). Această

carte este bazată pe dovezi anecdotice din interviuri cu femei heterosexuale care au

experimentat abuzul.

În prima fază, are loc o escaladare treptată a tensiunii afișată prin acte discrete care

provoacă animozitate, precum strigăt pe nume (engl. name-calling), alte comportamente

răutăcioase și/sau abuz fizic. Agresorul își exprimă nemulțumirea, dar nu într-o formă

explozivă. Victima încearcă să-l liniștească, făcând ceea ce se gândește ea că l-ar satisface sau

calmeze. Ea încearcă să nu-l enerveze mai tare și folosește tehnici de reducere a furiei.

Deseori, această procedură are succes pentru puțin timp, ceea ce întărește credința ei

nerealistă că poate controla agresorul. În această etapă, se creează neputința învățată, ca

rezultat al răspunsului imprevizibil al agresorului.

 În cea de-a doua fază, tensiunea continuă să crească, iar femeia devine tot mai

temătoare de pericolul iminent. Epuizată de stresul constant, de obicei victima se ferește de

agresor, crezând că va porni o explozie. În acest moment, agresorul devine mai opresiv atunci

când observă retragerea ei, iar tensiunea dintre cei doi devine insuportabilă. În această fază,

are loc agresiunea propriu-zisă, victima încercând să se ferească în locurile în care ar putea fi

lovită, ca o formă de precauție pentru a minimiza rănile și durerea de după. Faza a doua este

caracterizată de descărcarea incontrolabilă a tensiunilor acumulate în prima fază. Agresorul

se dezlănțuie de obicei printr-un cumul de agresiune verbală și fizică, în urma căreia femeia

poate fi îmbrâncită, zguduită sau rănită foarte grav. Această fază este încheiată atunci când

agresorul se oprește, acest lucru aducând cu sine o reducere fiziologică bruscă a tensiunii.

În faza a treia, agresorul își poate cere scuze într-un mod abundent, încearcă să ajute

victima, să arate bunătate și dăruind cadouri sau făcând promisiuni, fiind cuprins de

remușcări. În acest punct, însuși agresorul crede nu își va mai permite niciodată să fie din nou

violent. Victima dorește să-l creadă pe agresor și, cel puțin la începutul relației, își poate

reînnoi speranța în capacitatea lui de a se schimba. Această fază îi oferă femeii întărirea

pozitivă (engl. positive reinforcement) pentru a rămâne în relație. Multe dintre

comportamentele pe care el le făcea atunci când ea s-a îndrăgostit de el apar în acest punct.

Această fază poate fi însoțită de o absență a tensiunii sau violenței, dar fără un comportament

iubitor și totuși să fie întăritoare pentru victimă. Uneori, percepția tensiunii și pericolului

rămâne la cote foarte înalte, ceea ce este un semn că riscul unui incident letal este foarte

posibil să aibă loc.

Consecințe

Stima de sine. Interesant este că femeile abuzate se plac mai mult decât pe alte femei,

însă nu au încrederea că pot face lucruri așa cum pot face bărbații. Literatura de specialitate
arată că violența fizică contribuie mai mult la stima de sine decât la simptomatologia

depresivă. Având în vedere acest lucru, se pare că abuzul fizic continuu și repetat tinde să

aibă un efect mai durabil și mai dramatic asupra stimei de sine a acestor femei (Beach et al.,

1990).

Indivizii a căror stimă de sine este scăzută au fost raportate că prezintă un nivel scăzut

de încredere în ceilalți, lipsă de speranță, dificultăți de adaptare la societate, vinovăție, jenă și

un nivel crescut de îngrijorare, precum și semne de comportament psihosomatic și depresiv

(Bacchus & Bewley, 2008). Stima de sine scăzută, o caracteristică a victimelor violenței,

împiedică femeile să caute o soluție pentru a pune capăt violenței și, mai rău, contribuie la

continuarea acesteia. Femeile care au căutat și au găsit o soluție la problemă la prima

expunere la violență, s-au bucurat de o mai mare stimă de sine și au fost mai capabile să facă

față acesteia.

Auto-învinovățirea. Una dintre cele mai grave urmări ale violenței domestice este

aceea victima ajunge să se învinovățească pentru tot ce se întâmplă în relația cu agresorul și

în viața de zi cu ci în general. De cele mai multe ori, agresorul se folosește de tehnicile

manipulării și ale gaslighting-ului, pentru a o face să creadă pe victimă că abuzul nici măcar

nu se întâmplă sau vor da vina pe victimă pentru ce se întâmplă (Koss, 2000). O altă cauză

pentru care victimele ajung să se auto-învinovățească este aceea că agresorul este plăcut de

restul lumii, este văzut ca o persoană amabilă și agreabilă, ceea ce o face pe victimă să creadă

din ce în ce mai mult că ea este vinovată de ceea ce se petrece în mediul familial.

Lipsa îngrijirii. De obicei, victimele violenței domestice încetează să mai aibă grijă de

ele din cauza faptului că simt că nu merită niciun fel de îngrijire sau sunt forțate să-și îndrepte

resursele spre alții și, ca rezultat, nu mai au timp pentru ele. În plus, această lipsă de

auto-îngrijire poate aluneca foarte rapid spre auto-vătămare, din cauza impresiei victimei că

merită să fie pedepsită (Buchbinder & Eisikovits, 2003)

 Sentimentul de rușine. În literatura despre violența asupra femeilor, rușinea este

văzută ca una dintre cele mai profunde și de lungă durată consecințe ale abuzului fizic și

emoțional. Pe lângă rușine, aceste consecințe mai includ și lipsa puterii, lipsa speranței,

singurătate, frică și ură față de sine (Walker, 1999). Rușinea influențează modul în care

victimele fac față violenței, incluzând raționalizarea, rămânerea în relația abuzivă și eșuarea

în a cere ajutor specializat. De exemplu, în atașamentul traumatic, femeile abuzate se

consideră defecte într-un mod jenant și că doar partenerul lor le poate repara deficiențele prin

iertarea lor și prin oferirea de suport emoțional (Dutton & Painter, 1993).

Afectarea sănătății mintale. Cele mai prevalente tulburări psihice asociate violenței

domestice sunt depresia și PTSD. De asemenea, violența domestică a fost puternic asociată

cu comportament suicidar, tulburări de alimentație și de somn și disfuncții sociale,

exacerbarea simptomelor psihotice și abuzul de droguri sau alcool. Există dovezi care arată că

în unele cazuri, consumul de alcool și de droguri este atribuit direct abuzului domestic, ca o

manifestare a dinamicilor evitante ale PTSD (Howard et al., 2010).

Probleme sexuale. Definiția unei relații abuzive include în majoritatea timpului abuzul

sexual ca o parte importantă a violenței intime. În orice caz, înainte ca datele colectate în

acest studiu (Walker, 2016), nu se cunoștea exact cum abuzul sexual dintr-o relație abuzivă

diferă de alte forme de abuz sexual. Cel mai semnificativ lucru a fost realizarea faptului că

abuzul sexual din relațiile intime e mai mult o formă de incest decât un viol, care are mai

multă violență fizică. Femeile au raportat faptul că nu este neobișnuit ca agresorii să

folosească sexul ca o formă de corecție pentru a le umili, făcând să fie mai ușor pentru ei să

dețină controlul mult dorit asupra victimelor. Victimele folosesc adesea sexul pentru a le oferi

agresorilor ceea ce își doresc și pentru a se proteja de eventualele abuzuri fizice. De

asemenea, există un risc mai mare pentru femeile abuzate să dezvolte boli cu transmitere
sexuale, precum SIDA, deoarece contactul sexual se petrece de obicei fără prezervativ, chiar

dacă victima își dorește asta.

Pe scurt, violența domestică provoacă pierderea stimei de sine și duce la depresie și la

o atitudine de supunere. Un organism expus la stres continuu și violență devine insensibil, iar

femeile care sunt expuse violenței și suprimate de-a lungul anilor nu reușesc să se integreze.

Pe termen lung, sentimentul de deznădejde să naștere la simptome de epuizare (Mega et al.,

2000).

Copiii care au fost martori la violență domestică

Expunerea copiilor la violența domestică se referă la expunerea prenatală directă și

implicarea directă sau indirectă. Expunerea prenatală directă se caracterizează prin traume

fizice sau dezvoltarea într-un mediu uterin alterat ca urmare a experienței unei mame

însărcinate. Implicarea directă se referă la participarea la un atac, intervenția în numele

victimei, victimizarea din cauza abuzului verbal sau fizic în timpul unui atac, observarea (sau

ascultarea excesivă) a unei confruntări, cât și efectele inițiale sau pe termen lung a unei

violențe, precum schimbarea locuinței, încarcerarea agresorului. Implicarea indirectă include

faptul că se vorbește sau se povestește o scenă de violență domestică (Edleson et al., 2007).

Aspectele violenței domestice cu potențiale implicații pentru copii includ tipul

abuzului: fizic, psihic, sexual; acte specifice: amenințare, lovire, folosirea armelor);

severitatea efectelor vătămătoare: vânătăi, vizite la spital, deces; durata, frecvența, momentul

și vârsta copilului când a fost expus unei astfel de situații. Alte dimensiuni cu posibile

implicații pentru copii includ escaladarea abuzului, tipul de agresor, relația agresorului cu

copilul, comportamentul victimei în timpul agresiunii și rezultatul agresiunii, cum ar fi

scuzele, supunerea sau continuarea (Holden, 2003).

 Conform modelului de mediu familial riscant (engl. risky family environment)

(Repetti et al., 2002), expunerea în uter sau în timpul copilăriei la conflicte familiale deschise

sau „episoade recurente de furie și agresivitate” pot perturba sistemul receptiv la stres al

copilului, sisteme de reglare, care sunt cruciale în menținerea sănătății mentale și fizice. În

mod cumulativ, aceste fenomene pot crește susceptibilitatea la stres și la markerii biologici și

comportamentali responsabili de acesta. Astfel de expuneri au afectat direct funcționarea

intelectuală, comportamentul, sănătatea și statura copiilor (Yount et al., 2011).

Conform modelului de perturbare a familiei (engl. family disruption model), violența

domestică asupra unei mame poate iniția riscuri comportamentale (fumat, alcool, consum de

droguri), precum și alte simptome psihologice (anemie, creștere lentă în greutate, malnutriție)

la copii (Dutton et al., 2006).

Copiii care sunt martori ai violenței domestice în familie pot fi, de asemenea, la un

risc mai mare de a experimenta dificultăți emoționale și probleme de sănătate mintală. Cea

mai frecventă emoție trăită de un astfel de copil este frica. Mulți dintre aceștia au raportat

chiar frica generalizată față de bărbați, cât și neputință, furie și tristețe. De asemenea, studiile

au arătat că expunerea la violența familială are efecte asupra stimei de sine și a depresiei

copiilor, cât și a dezvoltării PTSD (tulburarea de stres post-traumatic). Copiii care au fost

martori la asemenea evenimente în familie experimentează mai târziu amintiri și gânduri

intruzive și nedorite despre abuzul mamei lor. Copiii martori pot experimenta dureri fizice

(ex: de stomac) și tulburări ale somnului, însoțite de coșmaruri sau refuzul de a dormi singuri

(Adams, 2006).
Referințe bibliografice

Adams, C. M. (2006). The consequences of witnessing family violence on children and

implications for family counselors. The Family Journal, 14(4), 334-341.

Beach, S.R.H., Sandeen, E. E., and O'Leary, K. D. (1990). Depression in Malriage: A Model

for Etiology and Treatment, Guilford Press, New York.

Boserup, B., McKenney, M., & Elkbuli, A. (2020). Alarming trends in US domestic violence

during the COVID-19 pandemic. The American Journal of Emergency Medicine, 38,

2753–2755. https://doi.org/10.1016/j.ajem.2020.04.077

Buchbinder, E., & Eisikovits, Z. (2003). Battered Women’s Entrapment in Shame: A

Phenomenological Study. American Journal of Orthopsychiatry, 73(4), 355–366.

doi:10.1037/0002-9432.73.4.355

Chandra J. 2020. NCW Launches Domestic Violence Helpline. Retrieved April 29, 2020,

from The Hindu.

Dutton, D. G., & Painter, S. (1993). The battered woman syndrome: Effects of severity and

intermittency of abuse. American journal of orthopsychiatry, 63(4), 614-622.

Dutton, M. A., Green, B. L., Kaltman, S. I., Roesch, D. M., Zeffiro, T. A., & Krause, E. D.

(2006). Intimate partner violence, PTSD, and adverse health outcomes. Journal of

interpersonal violence, 21(7), 955-968.

Edleson, J. L., Ellerton, A. L., Seagren, E. A., Kirchberg, S. L., Schmidt, S. O., & Ambrose,

A. T. (2007). Assessing child exposure to adult domestic violence. Children and Youth

Services Review, 29(7), 961-971.

Fazel, S. (2019). Mental disorders and intimate partner violence perpetrated by men towards

women: A Swedish population-based longitudinal study. PLoS medicine, 16(12), e1002995.

Mega, L. T., Mega, J. L., Mega, B. T., & Harris, B. M. (2000). Brainwashing and battering

fatigue. Psychological abuse in domestic violence. North Carolina Medical Journal, 61(5),

260-265.

Holden, G. W. (2003). Children exposed to domestic violence and child abuse: Terminology

and taxonomy. Clinical child and family psychology review, 6(3), 151-160.

https://semneletimpului.ro/social/familie/violenta-domestica-in-romania-de-la-teama-si-rusin

e-la-speranta-ca-va-fi-bine.htm
Howard, L. M., Trevillion, K., & Agnew-Davies, R. (2010). Domestic violence and mental

health. International Review of Psychiatry, 22(5), 525-534.

Jewkes, R. (2002). Intimate partner violence: causes and prevention. The lancet, 359(9315),

1423-1429.

Koss, M. P. (2000). Blame, shame, and community: justice responses to violence against

women. American psychologist, 55(11), 1332.

Oram S, Flynn SM, Shaw J, Appleby L, Howard LM. Mental illness and domestic homicide:

a population-based descriptive study. Psychiatr Serv. (2013) 64:1006–11. doi:

10.1176/appi.ps.201200484

Piquero, A. R., Jennings, W. G., Jemison, E., Kaukinen, C., & Knaul, F. M. (2021). Domestic

violence during the COVID-19 pandemic-Evidence from a systematic review and

meta-analysis. Journal of criminal justice, 74, 101806.

Repetti, R. L., Taylor, S. E., & Seeman, T. E. (2002). Risky families: family social

environments and the mental and physical health of offspring. Psychological bulletin, 128(2),

330.

Şahin, N. H., Timur, S., Ergin, A. B., Taşpinar, A., Balkaya, N. A., & Çubukçu, S. (2010).

Childhood trauma, type of marriage and self-esteem as correlates of domestic violence in

married women in Turkey. Journal of family violence, 25(7), 661-668.

UN Women . 2020. Violence Against Women and Girls: the Shadow Pandemic. Retrieved

May 3, 2020, from United Nations.

Walker, L. E. (1999). Psychology and domestic violence around the world. American

Psychologist, 54(1), 21.

Walker, L. E. (2016). The battered woman syndrome. Springer publishing company.

Whitaker, D. J., & Lutzker, J. R. (2009). Preventing partner violence: Research and

evidence-based intervention strategies. American Psychological Association.

WHO, W. (1997). Violence against women: a priority health issue. Geneva, WHO.

Yu, R., Nevado-Holgado, A. J., Molero, Y., D’Onofrio, B. M., Larsson, H., Howard, L. M., &

Moutafis R. 2020. The Shocking Correlation Between Quarantine and Domestic Violence.

Yount, K. M., DiGirolamo, A. M., & Ramakrishnan, U. (2011). Impacts of domestic violence

on child growth and nutrition: a conceptual review of the pathways of influence. Social

science & medicine, 72(9), 1534-1554.