Stalin și Ceaușescu

Cultul personalității

Cultul personalităţii este un instrument propagandistic sau un ansamblu de

măsuri ale unui aparat de propagandă ce a ilustrat diverse perioade ale timpului.
Nu ar fi ceva nou nici pentru Egiptul antic sau pentru Persia şi nici pentru imperiul
lui Alexandru Macedon, însă precizia şi detaliul ce-l însoţesc în secolul al XX-lea
desăvârşeşte un tip de protecţie acordat autocratului.

Sunt suficiente dovezi că lauda şi supra-îngroşarea calităţilor unui lider al

partidului unic fie al uneia sau alteia dintre extremele câmpului politic au legături
cu psihologia individului, a personajului politic, cu psihologia politică întrebuinţată
la nivelul cel mai înalt al deciziei. De asemenea poate fi încadrată şi ca un efect al
dizarmoniei psihice.

În cazul celor doi dictatori, Stalin și Ceaușescu, cultul personalității a

reprezentat unul dintre pilonii puterii. Ambele regimuri comuniste conduse de cei
doi au avut nevoie de această manifestare a propagandei de partid pentru a justifica
o politică autocratică.

Începutul
În cazul Rusiei cultul personalității conducătorului a avut o existență
îndelungată și înainte de bolșevism. Rusia țaristă a reprezentat unul dintre cele mai
cunoscute cazuri de monarhism absolutist din istorie. Țarii ruși reprezentau liderii
incontestabili ai imperiului, având ca model împărații bizantini, iar pentru rușii de
rând țarul reprezenta o ființa semidivină.

De aceea, lui Stalin nu i-a fost dificil să implementeze un sistem de

propagandă bazat pe principiul liderului suprem, necontestat de nimeni și a cărui
existență reprezenta un izvor de învățături pentru toți cetățenii sovietici.

Stalin și glorificatorii său au rescris istoria sovietică pentru a oferi liderului

un rol mai semnificativ în Revoluția Rusă din 1917 și în primele zile ale puterii
bolșevice. Conform acestei istorii revizuite Stalin, nu Leon Troțki, a fost secundul
lui Lenin în timpul Revoluției. Pentru a realiza acest lucru Stalin a sprijinit
ascunderea documentelor istorice declarând că aceste documente relatau o poveste
incompletă și derutantă. În schimb, Stalin s-a prezentat drept principala autoritate
în istoria și filosofia Partidului.

Deși Lenin a fost un adept al conducerii colective, după eliminarea

principalilor adrversari din partid, în special Troțki, Kamenev, Zinoviev și
Buharin, în anii 1930, Stalin a preluat modelul autocratului, devenind liderul
absolut al imperiului sovietic.

În România oamenii de rând mai cunoscuseră tentative ale proslăvirii

persoanei Conducătorului şi în timpul regimului de autoritate regală al lui Carol al
II-lea, al generalullui, viitorului mareşal Ion Antonescu, dar nici Gheorghiu Dej nu
a fost o excepție. De asemenea în timpul Republicii populare, numele lui Stalin
apărea în administraţia teritoriului – regiunea Stalin, cu oraşul omonim, Braşov –
I.V.Stalin, Poiana Braşov devenea Poiana Stalin, fabrici şi artere de circulaţie
primeau numele liderului, fie de la Moscova, fie de la Bucureşti.

Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, inspirat din practicile maoiste şi

staliniste, este una dintre cele mai cunoscute variante ale ideologiei comuniste
naţionaliste.

1. Ceauşescu a reuşit să întreţină un cult al personalităţii de o inegalabilă

amploare în spaţiul european. Au exista trei momente importante care au
permis lui Nicolae Ceuşescu acapararea totală a puterii politice şi implicit
declanşarea şi ulterior exacerbarea cultului personalităţii:

– Anul 1967, când a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Stat, ceea ce

era o abatere de la Statutul P.C.R. – modificat special pentru Ceauşescu – care
prevedea separarea funcţiilor de partid şi de stat.

– Anul 1968. Din mărturisirile consemnate de-a lungul anilor (cu precădere
după 1989) ale foştilor lideri ai P.C.R. care s-au aflat în apropierea lui Ceauşescu
(Ion Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Apostol, Corneliu
Mănescu), reiese că evenimentul decisiv pentru instaurarea cultului personalităţii a
fost reprezentat de momentul „august 1968”. Discursul public de la Bucureşti în
care Ceauşescu a condamnat invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la
Varşovia – eveniment de care nu fusese anunţat decât după producerea lui deşi
România era membră a Tratatului , i-au conferit un prestigiu pe plan internaţional.

– Anul 1974 a marcat alegerea sa ca preşedinte al României, cumulând şi

funcţiile de secretar general al P.C.R. şi preşedinte al Consiliului de Stat şi al
Consiliului de Apărare Naţională, deţinând în aceste condiţii toate pârghiile de
comandă. Prin politica „paşilor mărunţi” s-a ajuns la situaţia în care Ceauşescu a
devenit de neînlocuit. Dezlănţuirea a ceea ce numim astăzi cultul personalităţii lui
N. Ceauşescu, realitate pregnantă a timpului, a început în anul 1974, la un an de la
alegerea Elenei Ceauşescu ca membră a Comitetului Politic Executiv al partidului.
Momentul 1974 a avut și un eveniment ilar. Salvador Dali l-a felicitat pe
Ceaușescu pentru noul său sceptru, printr-o telegramă publicată la 4 aprilie 1974 de
ziarul Scînteia, care nu a observat sarcasmul din această remarcă.

Propaganda în media
Presa sovietică încerca să îl prezinte pe Stalin drept o figură paternă grijulie
și totuși puternică iar populația sovietică drept "copii săi". Interacțiunile dintre
Stalin și copii a devenit un element-cheie al cultului personalității. Stalin se implica
adesea în campanii publice în care oferea cadouri copiilor sovietici de etnii diferite.
Începând cu 1935, fraza "Mulțumim Tovarășe Stalin pentru o copilărie fericită!"
apărea deasupra ușilor creșelor, orfelinatelor și școlilor din întreaga țară iar copiii
scandau această frază în timpul festivalurilor.

Imaginea lui Stalin de părinte a fost un mod în care propaganda sovietică

căuta să incorporeze simbolurile și limbajul tradițional religios în cultul
personalității; titlul de "părinte" aparținea în primul și în primul rând lui Stalin și
nu preoților ortodocși ruși. Cultul personalității a adoptat și tradițiile creștine și
ideea icoanelor prin utilizarea de parade și imagini staliniste. Aplicând diferite
aspecte religioase în cultul personalității, presa spera să îndrepte devotamentul
populației de la Biserică spre Stalin.

Inițial presa urmărea să demonstreze o legătură directă între Stalin și

oamenii obișnuiți; ziarele publicau adesea scrisori colective ale muncitorilor
agricoli sau industriali care îl aclamau pe lider, precum și poeme și relatări despre
întâlnirea cu Stalin. Totuși, aceste declarații au scăzut numeric după Al Doilea
Război Mondial; atunci Stalin s-a retras din viața publică iar presa a început să se
axeze pe contactele internaționale.

O altă parte importantă a imaginii lui Stalin în presa națională era apropiata
sa asociere cu Lenin. Presa sovietică a susținut că Stalin a fost apropiatul constant
al lui Lenin cât timp acesta din urmă era în viață și, prin urmare, Stalin a urmat
îndeaproape învățăturile lui Lenin și că va continua moștenirea Bolșevică după
moartea lui Lenin. Stalin a apărat public perfecțiunea lui Lenin cu o loialitate
înflăcărată; astfel, Stalin a demonstrat că propriile sale abilități de conducere erau
perfecte deorece era un puternic adept al Leninismului. Înainte de 1932 mare parte
din propaganda națională îi arăta pe Stalin și Lenin împreună. Totuși, ulterior cele
două figuri s-au contopit în presa națională: Stalin a devenit reîncarnarea lui Lenin.
Inițial, presa atribuia toate succesele Uniunii Sovietice conducerii înțelepte a lui
Lenin și Stalin dar ulterior Stalin a devenit singura cauză a progresului și bunăstării
națiunii.

Ceaușescu a început să fie reprezentat în media națională drept un teoretician

comunist de geniu care a adus contribuții importante ideologiei Marxist-leniniste și
drept un lider politic ale cărui "gânduri" erau sursa tuturor realizărilor naționale.
Lucrările sale erau republicate la intervale regulate și erau traduse în diferite limbi.
Lucrările au ajuns la câteva zeci de volume, sub titulatura „România pe drumul
construirii societății socialiste multilateral dezvoltate”, care erau omniprezente în
librăriile din România. Elena era reprezentată drept „Mama națiunii” iar vanitatea
și dorința ei de onoruri le-au depășit pe cele ale soțului ei.

În ianuarie 1978, aniversarea vârstei de 60 de ani a Conducătorului a

declanșat o beție a cuvintelor fără precedent, el fiind numit „Cîrmaci înțelept”,
„conducător vizionar”, „strateg genial”, „stegar viteaz”, „al nostru Erou”, „Eroul
națiunii”, „neobosit Erou”, „cel mai de seamă Erou printre eroii neamului”, „Eroul
păcii mondiale”, „ctitor de geniu”, „carpatic scut”, „simbol viu al năzuințelor”,
„stejar de vis, de-avînt, de omenie”, „vîntul care mișcă pădurea”, „marele tribun al
neamului”, „fiu luminat al patriei”, „titan modern”, „marele contemporan”,
„fondatorul României socialiste”.

Totuși, a fost descris drept un om de origini umile care a ajuns în frunte prin
efoturile proprii, fiind astfel legat simbolic de alți rebeli din istoria României
precum Horea și Avram Iancu De asemenea, numele său era adesea alăturat
marilor conducători din istoria României, precum Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare,
Mihai Viteazul și Alexandru Ioan Cuza.

Deloc surprinzător, soții Ceaușescu erau foarte preocupați de imaginea lor

publică. Majoritatea fotografiilor îi reprezentau ca fiind în jurul vârstei de 45-50 de
ani. Televiziunea Română avea ordine stricte de a-l înfățișa în cea mai bună
lumină. De exemplu, producătorii trebuiau să aibă grijă ca niciodată să nu fie
observată statura mică a lui Ceaușescu (1,65 m). Elena nu era niciodată văzută din
profil datorită nasului ei mare și înfățișării ei casnice. Consecințele pentru
încălcarea acestor instrucțiuni erau severe; un producător care a difuzat înregistrări
cu Ceaușescu în care clipea des și se bâlbâia și a fost interzis timp de trei luni.

După ce într-un ziar cuvântul „învățăminte” a fost despărțit în silabe, și a

continuat pe noua coloană cu formularea „minte, tovarășul Nicolae Ceaușescu...”
cenzura a impus interzicerea despărțirii unor cuvinte în silabe la capetele de rând
care ar fi putut produce interpretări tendențioase la adresa „tovarășului” sau
„tovarășei”. Numele Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu nu se despărțeau
niciodată în silabe la cap de rând.

În artă
Stalin a devenit subiect în literatură, poezie, muzică, pictură și film; toate
exprimau un devotament fără margini. Un exemplu este "Imn lui Stalin" de A.V.
Avidenko:

Îți mulțumesc, Stalin. Îți mulțumesc pentru că sunt fericit. Îți mulțumesc
pentru că îmi este bine. Indiferent cât de bătrân voi fi, nu voi uita niciodată cum l-
am primit pe Stalin acum două zile. Vor trece secole iar generațiile care vor urma
ne vor vedea ca fiind cei mai fericiți dintre muritori, cei mai norocoși dintre
oameni, pentru că am trăit în secolul secolelor, pentru că am fost privilegiați să îl
vedem pe Stalin, liderul nostru inspirat... Totul îți aparține ție, șeful marii noastre
națiuni. Iar când femeia pe care o iubesc îmi va oferi un copil primul cuvânt pe
care îl voi exclama va fi: Stalin...

Numeroase fotografii și statui ale lui Stalin împodobeau locurile publice.

Statuile îl reprezentau pe Stalin ca având aceeași înălțime și condiție fizică ca a
Țarului Alexandru al III-lea, care era foarte înalt, dar fotografiile demonstrează că
nu avea o înălțime mai mare de 1,65-1,68 m. Arta care îl reprezenta pe Stalin
apărea și în case: începând cu anii 1930 multe case particulare aveau "camerele
Stalin" dedicate liderului și în care se afla portretul său.

Cultul personalității s-a extins și la redenumiri: numeroase sate și orașe au

fost redenumite în onoarea lui Stalin. Cel mai cunoscut exemplu este orașul
Volgograd, care a fost redenumit Stalingrad. Premiul Stalin și Premiul de Pace
Stalin au fost numite în onoarea sa și a acceptat o serie de titluri grandioase
precum: "Corifeu al științei", "Părintele Națiunilor", "Geniu strălucit al umanității",
"Mare arhitect al comunismului", "Grădinar al fericirii umane" și altele.

Cultul personalității a atins noi culmi în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial când numele lui Stalin a fost inclus în noul Imn Național al Uniunii
Sovietice.

În particular, Stalin a declarat că a încercat să oprească acest nivel de

devotament fără limite, dar toți au realizat că acționa dintr-o falsă modestie. A
declarat că a înțeles acest cult al personalității ca un rău necesar pentru oamenii
simpli ai Uniunii Sovietice, care erau obișnuiți să îl venereze pe Țar, dar se temea
că pentru intelectuali atenția acordată unui singur individ îi va face să uite
idealurile Partidului. Artyom Sergeev, fiul adoptiv al lui Stalin, își amintește o
ceartă dintre Stalin și fiul biologic al acestuia, Vasili. După ce Stalin a aflat că
Vasili și-a folosit numele de familie celebru pentru a scăpa de o pedeapsă în urma
unor acte de beție, Stalin a țipat la el. "Dar și eu sunt un Stalin!", a declarat Vasili.
Stalin a răspuns "Nu, nu ești! Tu nu ești Stalin iar eu nu sunt Stalin. Stalin este
puterea sovietică. Stalin este ceea ce este în ziare și în portrete, nu tu, nici măcar
eu!" Până la un anumit nivel Stalin a acceptat ideea poporului sovietic ca el fiind o
întrupare a Partidului dar descuraja orice interes în viața sa privată și de familie și
divulga doar informații personale limitate.

Intelectualii erau contactați pentru a-și aduce omagiul lui Ceaușescu. În 1973
s-a publicat un volum mare intitulat Omagiu, cu ocazia împlinirii vârstei de 55 de
ani, în care se scria printre altele:

„Privim cu prețuire și respect la armonia vieții sale de familie. Atașăm o

semnificație etică specială faptului că viața sa, alături de cea a tovarășei sale de
viață, fostă muncitoare textilistă și militantă a U.T.C., membră a partidului din
vremea ilegalității, astăzi Erou al Muncii Socialiste, om de știință, membră a C.C.
al P.C.R., tovarășa Elena Ceaușescu, oferă imaginea exemplară a destinelor a doi
comuniști”.

În anii 1980 se publicau volume anuale ale intelectualilor români care

cuprindeau proză, poezie și cântece de omagiu. Aceste volume erau publicate de
ziua lui Ceaușescu, care era sărbătoare națională. În 1981, la Editura Politică a
apărut volumul Tinerețea revoluționară a tovarășului Nicolae Ceaușescu, în care
autorul Olimpiu Matichescu scotea în evidență personalitatea de revoluționar
comunist a tânărului Ceaușescu, încă de la o vârstă foarte fragedă.

Artiști precum Sabin Bălașa realizau lucrări comandate de stat în care era
reprezentat Ceaușescu. Unele reprezentări erau de-a dreptul hilare. Astfel, Dan
Hatmanu a realizat cu ocazia zilei de naștere a lui Nicolae Ceaușescu, 26 ianuarie,
o pictură reprezentând-i pe Nicolae și Elena Ceaușescu ciocnind un pahar cu
Ștefan cel Mare care scoate o mână cu paharul, dintr-un tablou înrămat agățat pe
perete.

Pe lângă artele vizuale, Ceaușescu era omagiat și printr-o serie de cântece

patriotice precum "Partidul, Ceaușescu, România", "Lui Ceaușescu, ziditor de
țară", "Vibrant omagiu", "Cutezător fiu al poporului", "Făurarul României
Socialiste" și "Trăiască omul țării cel mai bun".

Condamnarea
În "Discursul Secret" din 1956 susținut la cea de-a 20-a ediție a Congresului
de Partid, Nikita Hrușciov a condamnat cultul personalității lui Stalin spunând că
"este de neacceptat și străin spiritului maxist-leninist de a slăvi o singură persoană
pentru a-l transforma într-un superom ce are puteri supranaturale asemănătoare
unui zeu

În loc să-l apropie de popor, cultul personalității l-a făcut pe Ceaușescu

indezirabil în inima și mintea propriilor supuși. În prezent cultul dictatorului
Nicolae Ceaușescu este interzis prin legea nr. 217 din 23 iulie 2015, ca urmare a
condamnării acestuia la genocid.