Unde e fericirea?

Nu sunt fericita. O stiu, o vad , o simt, traiesc zi de zi sub

stigmatul acestei lipse, respir aerul statut al asteptarii, sterg
lacrima rece a dorului de pe obrazul meu.

Gust, ii simt savoarea amara ce doar esecul trecutului si teama

de viitor o poate avea. Dar in tot acest timp uit sa mai traiesc
prezentul , uit cum e senzatia unei raze de soare, rasarite dupa
ploaie, ce miros au florile primaverii, cum e sa speri cu sufletul
plin de speranta, nu chinuit de fantasmele asteptarii si ale
dorului.

Stau si ma intreb unde s-a pierdut, unde am lasat samburele

fericirii, in ce lacrima s-a scurs sau spre ce departare a zburat?
Cand am incetat sa mai sper, sa vad culorile unei lumi cenusii,
sa visez cu ochii deschisi, ochi care nu cunosteau gustul sarat al
lacrmilor, cand a incetat sa imi mai bata inima, ce nu stia ce e
tristetea dorului si povara infrangerii?

Toate s-au intamplat demult, intr-un trecut ireal, cand inca

tradarea nu batuse la poarta sufletului meu, iar tristea nu-mi
invadase viata.

Acum e deja prea tarziu, pt orice parere de rau, pt regrete sau

amintiri. Povara se ingreuneaza tot mai mult si apasa mai greu
pe umerii sufletului meu. Traiesc, dar nu mai cunosc setea
sperantei, visez, dar inima nu mai vibreaza de dor, astept , dar
nu mai stiu ce e bucuria regasirii. Ceva lipseste, dar nici macar
eu nu mai stiu ce e, ceva care sa ma impulsioneze, care sa ma
faca sa nu ma mai gandesc la tine, ceva care sa imi insufle sete
de viata si speranta.

Astept sa treci definitiv pe langa mine, sa pot lasa in urma

ranile, lacrimile si dorul teribil, visele cu noi doi si sperantele ce-
mi aprindeau viata. Astept sa pleci din viata mea pt totdeauna,
caci chiar daca separarea fizica s-a produs cu mult timp in
urma, spiritual am ramas legata de tine. Nu stiu de ce, nu mai
are nici un sens, mental am inteles, dar inima nu vrea sa
cedeze. Spune-mi te rog, ce sa fac, cum sa procedez sa te uit,
cu ce rugaciune sa ma rog, cu ce lacrimi sa te sterg din suflet?

Am ramas parasita intr-o lume singura, secata de valori, unde

cei ce judeca sunt chiar cei ce gresesc, cei ce arunca cu pietre,
sunt tocmai cei mai pacatosi, intr-o lume care mi-a rapit valorile
si dreptul la o iubire pura, sincera, reala.

Am coborat in mocirla pacatelor societatii, i-am simtit cu

constiinta greutatea, apasarea pacatului, am sperat totusi la o
renastere din propria cenusa, mistuita de focul minciunii, am
vazut adevarul gol, necosmetizat, apa rece de trezire la
realitate, dincolo de sentimente, trairi si asteptari...

...e gol, simt ca nu mai e nimic, doar vidul ce ne inconjoara

vietile, pe care uitam sa le traim.