NOIEMBRIE

Zi mohorâtă de noiembrie, cu vânt pătrunzător, asezonat cu picături mici și dese de

ploaie, cu ferestre tăcute, care ascund ușoara temere a proprietarilor, cu frunze galbene și arămii,
ce rătăcesc prin văzduh, nehotărâte și plânse de soarta tristă impusă de trecerea timpului.
Sub impulsul lăuntric, arunc o privire fugară prin ochiul străveziu al geamului de la
mansardă. E locul copilăriei și-al tinereții mele, e locul cald și plăcut unde m-ascundeam de
fiecare dată, când ideile mele se împotriveau regulilor impuse de ai mei.
Atunci, m-ascundeam spre a nu fi descoperită exact când nervii părinților erau întinși la
maxim, evitând dezastrul sufletesc în care aș fi intrat. Ieșeam din mirajul încăperii, când liniștea
și calmul se instalau încetul cu încetul, iar ai mei mă priveau zâmbind și dând din cap, semn că
pedeapsa fusese anulată. Zâmbeam și eu, apoi mă strecuram binișor pe lângă mama și așteptam
mângâiera, atât de dulce, pe creștetul capului. Îi simțeam palma caldă și blândă, ca adierea suavă
a vântului din mijlocul verii, și ridicam privirea spre înălțimea ei, intrând apoi în taina minunată
a iubirii necondiționate, când sărutul inconfundabil al buzelor ei îmi acoperea fruntea senină și 
curată, neridată și neîngândurată.
Azi, urc aceeași scară, bătrână și obosită scară, ce scârțâie din toate încheieturile, iar pașii
mei, asemenea scării, par mai înceți și mai nesiguri, dar tot mai hotărâți. Vreau din toată suflarea
mea să ajung în raiul vremurilor trecute, să privesc lumea și vremea de-afară prin același ochi de
geam, și, de-aș putea, cu ochii copilului pe care nu l-am lăsat să mă părăsească niciodată.
Rătăcite într-un colț, pe o măsuță cu trei picioare, zăresc, aruncate, bucăți dintr-o păpușă
veche, meșterită din cârpe. Lângă ele, câteva cărți, cu foi dezlipite și coperte roase și îndoite pe
la colțuri. Un caiet îngălbenit, în mijlocul căruia un rest de creion negru face dovada că cineva îl
folosise cândva. Îl deschid cu grijă și-ncerc să deslușesc însemnările. Literele fug una câte una,
iar scrisul dispare. Lângă ele, o cutie de carton ponosit ascundea câteva cărți poștale. Le-am
recunoscut: erau ilustratele pe care le primise mama în vremea tinereții ei, la balurile de atunci.
Chipuri de femei frumoase și bărbați eleganți și galanți, imagini care trădau marea iubire ascunsă
în inimile tinereții.
Mă-ntorc în partea opusă, atrasă fiind de mirosul gutuilor depozitate cu migală de mama.
Privesc lung și adulmec, asemenea omului înfometat de amintiri unice,  plăcute și de neuitat. Știu
că fructele toamnei nu mai există la locul de odinioară, dar simt prin toți porii ființei mele, aroma
lor. Întorc capul din instinct și văd, fracțiune de secundă, policioara acoperită cu foaie de jurnal,
plină cu mere mari și rumene, cu puful prăfuit al gutuilor galbene și fantastic de aromate.
Zâmbesc și mă bucur de zâmbetul meu, întind mâna spre lumea trecută, plimbând-o alene
prin aer, fac un pas spre locul de taină și găsesc pe aceeași policioară doar strugurii negri pe care
i-am așezat chiar eu, cu o lună în urmă. Păstrau încă vigoarea din ziua culesului, fiindcă
înfipsesem coarda, de care erau prinși, într-un cartof mare și sănătos. Era lecția învățată de la ei
mei, iar acum mă bucuram de binefacerile ei. Iau o boabă, două-trei, le plimb îndelung prin gură,
mestecându-le încet, cu calm și așteptare. Știu ce aștept: ca mama să urce scara și să mă prindă
din nou printre bunătățile adăpostite cu bună știință,spre bunăstarea familiei.
Ascult cu luare-aminte, ca scara să-mi împlinească așteptarea, dar tăcerea aspră și grea e
spartă de zgomotul infernal al unei mașini. Mă trezesc din visarea plăcută a lui noiembrie, atât de
mult așteptat, iar lumina diafană își schimbă fața și ochiul geamului îmi dezvăluie o altă lume.
Trecători grăbiți și încordați în mersul lor, copaci pe trei sferturi goliți, frunze moarte amestecate
cu praful umed și îmbâcsit de gazele emanate de noile mijloace de transport, copii rătăciți, ce
merg glonț, fără a mai privi în jur, câini murdari și hămesiți, o cioară - două care cârâie
voinicește, în lipsa cântăreților adevărați, și doi bătrâni ce merg braț la braț.
 Iau aminte la tot, insistând cu privirea spre cei doi. Le știu povestea și le zâmbesc, deși nu
mă bagă în seamă, continui să mă bucur pentru ei, iar ei știu, îi strig cu toată forța, dar nu mă
aud. În cele din urmă, strigătul meu răsună până departe: Ați surzit, de ce nu-mi răspundeți?
O lacrimă, și-ncă una îmi spală obrazul. Șterg lacrimile cu dosul palmei, așa cum făceam
și-n copilărie, și iau aminte: Am visat!Iar dorul mă cuprinde și mai mult!
Angela Burtea, noiembrie 2016, Brăila