icoana sufletului meu

cuvintele acestea pe care încerc să ți le scriu

nu scrijelesc, nu lăcrimează
sunt păsări albe care ard
să mă înalț femeie din cenușa lor
cu o sprânceană ridicată în vânt
să înfrunt vâltoarea morilor de fum

eu m-am născut să merg pe ape

și am aceeași vârstă cu râul
care desparte șoaptele de alte șoapte
de aceea pot zidi în fagurii de lună
aceste taine ale noastre

cuvintele acestea pe care ți le scriu

nu dor și nici nu strigă
sunt lumânări care veghează
splendoarea mâinilor împreunate
eu lor mă-nchin
și simt cum urcă în mine
un fi r de busuioc
și unul de lumină
fără contur

e zgomot în lume și prea liniște în noi

cineva cântă îmblânzind ninsori
altcineva înalță rotocoale de fum
câtă risipă de răbdare și drum

între noi un pahar se umple și se golește mereu

e iz de toamnă și ce barbar bate în inimi
ceasul cu fructe zemoase și moi
mireasma se tolănește pe masă
ca o blană de urs în fața unui șemineu
printre brazdele de tăceri asudate
gura ta e mută
eu abia mai respir
și doar mâinile...
mâinile –
aceste vulpi neastâmpărate
cum ar vorbi
cum ar îmblânzi ghețarii
până s-ar topi noaptea

o gheară în umbră și spaima

umblă cu sabia scoasă din teacă
eu mă mut într-un capăt de cer
tu în altul și doar ele...
nebunele, mâinile
în coșul pieptului
caută
se caută
is love

să ghemuiești în tine lumea

și-apoi fl uturând ninsori să te înalți
până nu se mai văd copacii
și norii rămân în urmă
ca niște furnici

să strângi în dinți lacrimile

până se vor mula perfect pe faldurile rochiei
și apoi în abisul mării să te arunci
cu toate nerostirile

să cauți perla din ochiul scoicii

s-o ții strâns în palmă
până coralii se vor înmuia
să sufl i în ger
până se vor vedea la colțul inimii
primăverile și Dumnezeu

și toate astea tăcând despre el

în colivia unei lacrimi
asta da
islove
sublim

e atâta liniște în mine

cum n-a mai fost de la facerea lumii
când existau doar Adam și Eva
și Dumnezeu nu inventase încă
nici șarpele, nici mărul

în liniștea mea
cuvintele adulmecă cel mai lung poem
îl scrii tu săpând veșnicia
între coastele mele
din ea îmi sorb diminețile
și buzele mele
și brațele mele
sunt tot mai pline de tine
iubire –
dulcele meu blestem

în liniștea nepământeană
până și moartea a uitat
cum să răsucească
cheia în broască
se închină pământul
luna se miră
păsările-s șoapte

și ce păcate, ce păcate sublime

sfârâie între hotarele sufl etului
neschimbate.
ecou prelungit

de multă vreme mă întreb:

de nu-i iubire ce simt,
de ce mă împart în rugăciuni
și-n plângeri spăl cărări de toamnă
să ți se-aștearnă în calendare
o dalbă iarnă –
ca un ștergar frumos brodat
cu strugurii din vii și-n somnul lor plăpând
să simți mirosul pâinii ademenind să vii
să guști din focul dorului de mine
și de acasă...

de nu-i iubire,
de ce în mine se ciocnesc
cu atâta patimă scântei de stele?
de ce în scorburi de pământ mă ascund
și îndrăznesc numai în zarva ploilor
pe nume să te strig
în timp ce de la tâmplă până în călcâie
doar tu îmi crești...
de nu-i iubire, cine-mi alungă tristețea
din cele patru puncte cardinale
și-n roua dimineților,
chipul cui răsare stârnind lumina
în umbra înfiorată
de ninsoare?

de nu ești tu, iubire,

atunci cine-mi umblă prin cotloane
răvășind brațe obosite de așteptare?
cine-mi stinge făcliile
ce stăteau neclintite de pază?
cine prin sânge care de trandafi ri
înfloriți îmi rostoarnă
de nu mă pot aduna?
cine în verde a îmbrăcat în plină iarnă
trupul păpușii de ceară?
dacă nu tu, iubire,
atunci nu știu cine ar fi cutezat
să înfrunte atâtea împotriviri
doar să mă simt a opta minune
astă seară...

când mai vii?

mâinile mele cuminți

mâinile mele stau cuminți
ca două femei căzute în rugăciune
una vrea să-L atingă pe Dumnezeu
cealaltă pe tine ar vrea să te ajungă

în mine, în lume
s-au stins demult lumânările
fumul lor îmi întunecă
zările prin care aș fi vrut
să te văd că vii

iubirea și moartea
se ostenesc
să mă împartă

de-atâtea cărări fără contur

picioarele-mi sapă o groapă

mâinile mele cuminți

te așteaptă...
timp pentru un psalm și un sărut

ca să mor trebuie mai întâi să trăiesc, Doamne,

dar de când m-am născut
n-am făcut decât să mă adun din mama
din lut, din om în om
precum țestoasa care-și numără fi rele de nisip
fără să icnească sub carapacea osoasă.

mai lasă-mă puțin să stărui

în coloana de aer care mă înalță.
Tu nu vezi că abia acum sunt cu adevărat întreagă?
atât de întreagă încât mă doare forma asta de femeie
pe care o conturează un străin
deși el e departe
și departele mă rupe bucăți
mă îndeasă în gura unei singurătăți lacome
și ea mestecă încet
atât de încet
încât simt toate dorurile
trecând ca șenilele prin piept
dar simt, Doamne, simt...

mai lasă-mă măcar cu un cuvânt

să mă întind în zborul păsării
ca într-un sărut de-al lui
și-apoi fericită voi strânge
tot cerul la piept,
dar mai lăsă-mi, moarte,
timp pentru un psalm și un sărut...

Mihaela Aionesei