LITERATURA – NEVOIE A SPIRITULUI

 
 
        Îndeosebi în perioada postbelică, a apărut un nou tip de scriitor, acela pentru care, a scrie
este o nevoie a spiritului şi nu o problemă existenţială. Dacă privim în jurul nostru, traiectoria
poeziei române este alta decât cea din seca. Al XIX-lea, în care a scrie însemna şi o formă
existenţială. După golul lăsat în suflete de cea de-a doua conflagraţie, scriitorii au încercat să-l
umple cu descrieri, romane, poezii ceea ce a adus plus valoare literaturii contemporane.
       Convingerea că au darul scrisului, i-a motivat să-şi transmită gândurile şi altora. Bucuria
personală a apariţiei fiecărei cărţi, a dus la continuitate care se vede şi în zilele pe care le
parcurgem. Aprecierile care bucură scriitorul este cu atât mai favorabilă cu cât stimulează
apariţia a noi volume care pot avea o mai mare valoare. Uneori plăcerea de a cugeta, de a privi
realitatea în faţă, uneori chiar căderea într-un sentimentalism sau imagism este mai puternică
decât acela de a scrie, dar finalul acestora este totuşi, cartea. Fiecare carte, este un turn care se
ridică la temelia culturii, evident cu valoarea care se impune, şi critica ce i se aduce. Mai nou,
critica literară se confundă cu cronica literară, ceea ce evident nu este acelaşi lucru. O critică
literară, aduce valoare, sau nu, unei cărţi. Critica este o privire de sus a unei cărţi, dintr-un
anumit turn de valoare, pe când cronica este mai mult o atitudine laudativă, ceea ce aduce şi
satisfacţie morală.
       Literatura în sine, dezvăluie şi bucuria de a trăi, de a parcurge drumuri pe care înaintaşii
noştri le-au străbătut deja, dar de la care avem continuu de învăţat.
       Fiecare carte este un experiment pe care îl câştigăm cu noi înşine şi care duce la evoluţia
noastră dar şi concurenţa, care este firească, este totodată un factor de progres.
       Repetabila expresie că românul este născut poet, nu face decât să fie limitate acele cărţi pe
care editura se oferă să le tipărească gratuit.
       Dacă în perioada comunistă se pedala pe ideea de a se „făuri” romanul vieţii la oraş, după
revoluţia din 1989, se observă o întoarcere a scriitorilor spre viaţa rurală, la un anume
semănătorism, subconştientul legând viaţa mai mult de rural decât de urban, legată fiind de o
viaţă simplă, căutând o cât mai puţină tulburare a spiritului, tinzând tot mai mult spre acel fond
elementar.
       Literatura noastră, încearcă să păstreze, încă, acele impulsuri fundamentale ale sufletului,
bucuria de a trăi simplu şi în bunăstare, într-un antagonism cu ceea ce depăşeşte acest calm
biologic.
Se constată azi în literatură, o preferinţă pentru mărturisire, pentru evenimentele trăite, fiind tot
mai prezentă în text, creând  cititorului senzaţia de sinceritate.
        În această literatură de mărturisire se caută eliberarea eului prin confesare, care de multe ori
depăşeşte ficţiunea.