EMIL GÂRLEANU

Din lumea celor care nu cuvântă (1910)

Trandafirul

La o margine de drum înflori un trandafir.

Şi a fost o minune, căci floarea trandafirului era aşa de gingaşă, aşa de albă,
că parcă de la ea se înviorase dimineaţa aceea de primăvară.

Ş-avea crengile lucii, rumene ca mărgeanul, frunzele verzi ca smaragdul.

Iar mirosul florii se împrăştia îndată peste întreg cuprinsul câmpiei; fluturii
cădeau adormiţi, celelalte flori se plecară în faţa adevăratei stăpâne, pe
când păsările veneau din depărtări adânci, atrase de mireasma vrăjită, să
vadă şi ele tulpina măiastră, care îşi desfăcea frumuseţea pentru întâia oară
pe pământ.

Şi parcă şi lui Dumnezeu îi părea acuma rău că pusese într-o floare aşa de
minunate însuşiri, - daruri, pe care nu le împărţise nici în rai - .

Lucrul acesta îl şoptise o ciocârlie care, la răsăritul soarelui, ducea

totdeauna lui Dumnezeu câte o sămânţă din fiecare floare ce creştea pe
pământ, să o păstreze, Preasfântul, pentru răsad.

Până la amiază, trandafirul se acoperi întreg cu flori.

Drumeţii treceau şi rămâneau locului, puneau mâinile la ochi, răsfirau

nările să înghită mireasma nemaisimţită până atunci, apoi, cu priviri
lacome, rupeau câte o floare; iar, dacă aveau câte ceva în mână, aruncau să
ţină floarea mai bine.

În locul ei răsărea îndată alt bobocel şi, cât ai clipi, se desfăcea.

Şi alţi drumeţi treceau şi nu era unul să nu rupă câte o floare.

După câteva zile, trandafirul se mâhni: el se-mpodobea şi oamenii îl

despuiau.

„Uite, îşi zicea, spinul de lângă mine.

Ce nalt e, ce chipeş şi nimeni nu-l atinge; şi, pe mine, mă dezbracă toţi de

frumuseţile mele.”

Un stigleţ, care tocmai atunci se aşeză pe o creangă, îl desluşi:

„Cum să se atingă cineva de spin, când tot e îmbrăcat de ghimpi!”

Atunci, trandafirul se uită şi văzu că-ntra-adevăr spinul avea ghimpi.

Şi nu mai pregetă: se rugă îndată lui Dumnezeu să-l acopere şi pe

dânsul de ghimpi, ca să-i păzească floarea.

„Vezi, îşi zise Atotstăpânitorul, era dat ca pe pământ să nu rămâie ceea ce

numai în rai trebuia să dăinuiască.”

Şi, bucuros, îndată a făcut semn şi tulpina lucie s-a acoperit de ghimpi.

Dar trecătorii tot se opreau; şi mai nu era unul care să nu se repeadă, lacom,
la floarea minunată.

Deosebirea stătea numai în aceea că fiecare lăsa şi câte o bobiţă de sânge în

vârful vreunui ghimpe.

Iar, din ghimpe, sângele a pătruns, încetul cu încetul în tulpină, s-a ridicat
până în boboci, şi-ntr-o dimineaţă, floarea trandafirului se desfăcu roşie,
aprinsă ca sângele.
Spinul stătea ursuz alături.

Iar, de la o vreme, se trezi şi-n dânsul pizma că prea nu-l bagă nimeni în
seamă.

„Uite cum se închină toţi trandafirului şi mie nimeni.”

Şi se rugă de Dumnezeu să-i schimbe şi lui floarea, să i-o facă roşie,

bătătoare la ochi ca a trandafirului.

Atunci Dumnezeu şi-a zis:

„Veşnic o să se ia pe pământ un lucru drept altul; căci numai eu pot şti că

ce am menit odată, aşa dăinuieşte; oricum s-ar schimba faţa, soarta rămâne
aceeaşi!”

A făcut Dumnezeu un semn şi floarea spinului se făcu roşie ca focul...

Şi-au trecut mereu drumeţii, şi-au rupt într-una florile trandafirului, şi nu s-

au uitat la spin.

De data aceasta, am ales o alegorie a prozatorului ieşean Emil Gârleanu.

Dacă vă place, like şi abonaţi-vă. Mai vin şi altele... 😊
 EMIL GÂRLEANU

En el mundo de los que no hablan (1910)

La rosa

Al borde del camino, floreció una rosa.

Y fue un milagro, ya que su flor era tan frágil, tan blanca, que hasta esa
mañana primaveral parecía alegrarse al verla.

Y sus ramas eran lisas, rojizas como el coral, las hojas verde esmeralda.

Y su fragancia se esparció enseguida por todo el campo; las mariposas

caían amodorradas, las otras flores se inclinaban ante su verdadera dueña,
mientras que los pájaros llegaban desde muy lejos, atraídos por la fragancia
encantada, para ver con sus propios ojos el tallo maestro, que mostraba su
belleza por primera vez en la tierra.

Y hasta Dios parecía ahora lamentar haber puesto en una flor unas
cualidades tan maravillosas, - algo que no había regalado ni siquiera en el
cielo - .

Esto lo había susurrado una alondra que, al amanecer, le llevaba siempre a

Dios una semillita de cada una de las flores de la tierra, para que la
guardase, el Santísimo, para sus plántulas.

Hasta el mediodía, la rosa se cubrió entera de flores.

Los viajeros pasaban por allí y se paraban, se tapaban los ojos,

ensanchaban las narices e inspiraban el perfume inusual, y luego, con
miradas codiciosas, arrancaban una flor; y, si tenían algo en la mano, lo
tiraban para agarrar mejor la rosa.
En su lugar, salía enseguida otro capullo y florecía, en un abrir y cerrar de
ojos.

Y otros viajeros pasaban por allí y no había ni uno que no rompiese una
flor.

Al cabo de unos días, la rosa se entristeció: ella se adornaba y la

gente la desnudaba.

„Mira, decía, el cardo de al lado.

Es tan alto, tan apuesto, y nadie lo toca; y, a mí, todos me quitan mis bellas
flores.”

Un jilguero, que acababa de sentarse en una rama, se lo aclaró:

„No se atreve nadie a tocar el cardo, porque está lleno de espinas.”

Entonces, la rosa lo miró y vio que, en efecto, el cardo tenía espinas.

Y no esperó más: enseguida le pidió a Dios que la cubriera a ella

tambiés de espinas para proteger sus flores.

„Ves, dijo el Todopoderoso, estaba destinado que en la tierra no quedase lo

que sólo en el cielo debe permanecer.”

Y, contento, enseguida hizo una señal y el tallo liso se cubrió de espinas.

Pero los transeúntes seguían parándose; y no había ni uno que no se

acercara, codicioso, a la maravillosa flor.

Sólo que, esta vez, cada uno de ellos también dejaba una gotita de sangre
en la punta de alguna espina.

Y, a través de la espina, la sangre entró, poco a poco, en el tallo y se

levantó hasta los capullos y, una mañana, la flor de la rosa amaneció roja,
como la sangre.
El cardo estaba sentado al lado, malhumorado.

Y, desde hace unos días, se había despertado en el también la envidia

porque nadie le hacía caso.

„Mira como todos se inclinan ante la rosa y a mí, ni caso.”

Y le pidió a Dios que le cambiase la flor y que se la hiciese roja, llamativa,

como el color de la rosa.

Entonces, Dios dijo:

„Siempre, en la tierra, una cosa parecerá otra; ya que sólo yo puedo saber
que todo queda como estaba destinado; no importa cómo cambie la cara, ¡la
suerte es la misma!”

Dios hizo una señal y la flor del cardo se hizo roja como el fuego...

Y los transeúntes han pasado siempre por allí, y no han parado de arrancar
las flores de la rosa, y al cardo ni le han han mirado siquiera.