A X-A LEGENDĂ.

IALOMICIOARA — PEŞTERA REGILOR

Cavalerul Trac vede, cu ochii lăuntrici, munţii fantastici ai imperiului său îmbrăcaţi în zăpadă, în
timp ce toropeala deşertului îl trimite în universul care vorbşte singur, în amiaza de flăcări a
deşertului purpuriu, şi cu ultimele sforţări îl cheamă pe Dumnezeul norilor, să-l pregătească pentru
clipa zborului către casă. Copacul călător nu s-a lăsat aşteptat şi l-a acoperit cu umbra lui răcoroasă
şi, cu limpedea respiraţie a vântului, l-a ridicat până la înălţimea crengilor sale. S-a trezit pe carul său
aprins cu trei roţi, traversând cetăţi, tuneluri şi galerii prin uriaşii munţi de piatră ai nabateenilor de la
Petra.
Clipa zborului către casă îi aduce aminte de îndemnul bătrânului dascăl din Egipt: Du-te la fratele
tău, Mitra şi mergeţi împreună la Zamolxis să vă înveţe cum să câştigaţi nemurirea! Şi pe loc,
Heron, a luat hotărârea să se desprindă de spaţiul străinătăţii şi să se întoarcă în geometria imperiului
dac, să adune recoltele spiritului neamului său şi să-l slujească alături de preoţii adevărului. Nu
marea luptă pentru apărarea comorilor, a obiectelor, îl cheamă. Aceasta ar fi o mare greşeală, ci lupta
pentru apararea sufletului neamului său nemuritor.
Rememorează pe drumul întoarcerii spusele bătrânului pustnic ca pe nişte sentiţe exprimate de un
gânditor iluminat.
Invadarea munţilor, a apelor, a câmpiilor mănoase, nu are decât sensul de a-l înălţa pe dujman
prin cucerire, nu prin posesie. Spunea înţeleptul. Nu poţi să iei în stăpânire un munte al cărui spirit
şi ale cărui energii nu le poţi atinge cu sufletul. Căci sufletul se hrăneşte cu înţelesul lucrurilor, nu
cu lucrurile. Dacii vor veşnicii pe tărâmul lor ca pietrele neclintite din zidurile unei citadele sfinţite
de cer. Îşi vor regăsi puterea în Floarea de Lotus cu o mie de petale — locul unei uraşe concentrări
de energie cosmică — flux energetic ce funcţionează ca un canal de comunicaţie a Pământului cu
Cerul.
Ei, alături de marii preoţi şi iniţiaţi, vor stăpâni misterele acestei lumi încărcate de sacralitate..
Dorul de pământul ţării îl întăreşte pe Cavalerul Trac cu bucuria întoarcerii către o sărbătoare ca o
privelişte, zărită din înaltul munţilor pe unde îşi poartă visul încununat de aripi. Îşi aminteşte de
oameni, de satele mici, din spaţiul dunărean, cu case pătrate, mici, înghesuite pe un spaţiu strâmt, cu
pereţi făcuţi din nuiele împletite, sau din trestii cu chirpici şi cu acoperişuri de paie şi stuf. Un şanţ
întărit cu o palisadă apără aşezarea dinspre partea cea mai expusă. Un astfel de sat abia dacă acoperă
suprafaţa de un hectar şi jumătate, numărul locuinţelor, neputând să treacă mult peste sută. Casele
sunt despărţite de poteci destul de strâmte şi neregulale. Depozitele de grâne şi seminţe de plante
agricole se păstrează în gropi sub formă de dolia săpate în pământ sub locuinte.
În contrast cu satele din câmpie, în zona muntoasă se înalţă Cetăţuile sau munţii întăriţi,
adevărarate turnuri cu caturi, cu terasele lor caracteristice care urcă la acropole, unde sunt locuinţele
principilor. O astfel de locuinţă e formată din unul sau mai multe turnuri pătrate, având ziduri
puternice de trei metri grosime. Terasele constituie o operă imensă săvârşită de mâna omului în
masivul stâncos, ocrotit dinspre râpi cu palisade din ziduri mari construite din blocuri mari de calcar
aduse destul de departe — simbol al puterii şi bogăţiei principilor daci. Blocurile de piatră erau
legate cu pene mari de lemn, adevărate bârne. Zidurile cetăţilor dace n-aveau decât temeliile de
piatră, restul era zidit din cărămizi uscate la soare. Tezaurele erau îngropate în locuri singuratice.
Pe malul fluviului de la graniţa Imperiului, unde părăsise carul de foc cu trei roţi, îl aştepta calul
său năzdrăvan care n-a voit să-l urmeze în spaţii străine.. Heron, intrând în Ţara lui Zamolxe, l-a
preamărit pe Profet şi s-a închinat Duhului Sacru, şi de îndată ce a încălecat, flacăra s-a aprins în
dreptul frunţii roibului înaripat, iar sub împărăţia privirilor sale se desfăşurau toate frumusetile
pământului Daciei, cu bogăţiile ei, cu minele de aur şi de argint, cu izvoarele tămăduitoare şi cu norii
de azur prin care îşi făcea drum.
 A poposit într-o peşteră misteriosă — Ialomicioara — una dintre peşterile marelui preot,
Zamolxe. Acolo, îl aştepta şi Mitra, îmbrăcat într-o pelerină verde-maronie ca şi a sa. Cei doi fraţi s-
au îmbrăţişat cu duioşie. Se auzeau coruri de bărbaţi în adânc, ca mai în toate templele dacice, iar
şase nimfe întreţineau focul şi aduceau apă de la izvorul sfânt care curgea din inima pietrei spre
buzele însetate ale pelerinilor ce se adunaseră ca la o chemare de pe cărările munţilor. Aici, din toate
zările curgeau regii trecutului şi ai prezentului şi principii neamului. Toţi ll aşteptau pe Marele Preot,
toţi nădăjduiau să fie atinşi de revelaţie ca de un fulger, toţi erau pregătiţi pentru a trece prin foc, ca
apoi să se trezească în marea dragoste a munţilor, astăzi prizonieri ai gerului şi ai zăpezilor
neaşteptate.
Marele preot urca din împărăţia adâncurilor sale îmbrăcat în haine strălucitoare, cu pielea de urs
pe umeri. Muzici sfinte se înălţau din adâncul încărcat de mistere, din care se înălţa cu fruntea
luminată de raze. S-a apropiat de altarul pe care ardeau făclii luminoase şi smirnă. A salutat
mulţimea şi au rostit împreună, rugăciunea Harului Sfânt:

Tatăl Harului. Tatăl nostru al dacilor

Tu care ai locul Tău în Lumină
Sfânt eşti Tu şi numele Tău în Cer şi pe Pământ
Aştept Darul Înălţării Tale în mine.
Sfântă e Voinţa numelui Tău în Cer şi pe Pământ.
Primesc Darul Harului Tău în fiecare zi
Dă-ne Darul Luminii Tale şi azi.
El e Pâinea cu care noi ne hrănim
Harul Tău să ne dea puterea sfinţeniei sufletului,
Dă-ne puterea numelui Tău,
Sufletul nostru cere să primească binecuvântarea Luminii Tale
În inima întunecată şi în inima care întunecă.
Tată Sfânt, aducem mulţumire Focului inimii Tale
Care ne duce, binecuvântaţi, în Ceriul, în puterea şi în sfinţenia Ta.
Amin.

Apoi a rupt pâinea coaptă de către călugări, în cuptorul de piatră, şi a dat fiecăruia să mănânce, şi
le-a mai dat să bea din carafa plină ochi cu apă din izvorul care ţâşnea, de sus, din vârful stâncii,
spunându-le:
Aceasta e pâinea pe care v-o dăruiesc eu, Zamolxis, din grânele dacilor, şi apa pe care v-o dau
eu din izvoarele pietrei. Va veni vremea când vă veţi hrăni cu pâinea care coboară din cer, cea mai
plăcută şi mai dătătoare de har şi de nemurire.
Veţi bea din Izvorul Celui ce se va face pâine şi nu veţi mai însetoşa niciodată.
Flacăra pietrei sacre va dăinui în inimile voastre arzând în veşnicie. Triunghiul trăieşte în cer viu
şi încărcat de har — dacă sufletlul e viu, vie e şi împărăţia.
Spunea adeseori că viaţa e o călătorie în care ne descoperim adevăratul suflet cu care trecem în
nemurire. Puterea sufletului nu cunoaşte limite, fiindcă se încorporează în miezul însufleţit al
universului. Important este să păstraţi credinţa. Când pierzi credinţa, pierzi şi puterea.