Dochia si Traian ntre Piatra Detunat -al Sahastrului Picior, Vezi o stnc ce-au fost fat De un mare domnitor.

Acolo de rea furtun E lacaul cel cumplit, Unde vulturul rsun Al su cntec amorit. Acea doamn e Dochie, Zece oi, a ei popor, Ea domneaz-n vizunie Preste turme i pstori. II La frumsee i la minte Nici o giun-i samana, Vrednic de-a ei printe, De Deceval, ea era. Dar cnd Dacia-au mpilat-o Fiul Romei cel mrit, Pre cel care-ar fi scapat-o, De-a iubi a giuruit. Traian vede ast zn; Dei e nvingtor, Frumuseei ei se-nchin, Se subgiug de amor. III mpratu-n van cat Pe Dochia a-mblnzi; Vznd patria ferecat, Ea se-ndeamn a fugi. Prin a codrului potic Ea ascunde al ei trai, Acea doamn tineric Turma pate peste plai. A ei hain aurit O preface n iag, Tronu-i iarba nverzit, Schiptru-i este un toiag.IV Traian vine-n ast ar, i de-a birui deprins Spre Dochia cea fugar Acum mna a ntins. Atunci ea, cu grai fierbinte, "Zamolxis, o, zeu, striga, Te giur pe al meu printe, Astzi rog nu m lsa!' Cnd ntinde a sa mn

Ca s-o strng-n bra, Traian, De-al ei zeu scutita zn Se preface-n bolovan. V El pietroasa ei icoan Nu-nceteaz a iubi; Pre ea pune-a sa coroan, Nici se poate despri. Acea piatr chiar vioaie De-aburi copere-a ei sin, Din a ei plns nate ploaie, Tunet din al ei suspin. O ursit-o privegheaz, i Dochia deseori Preste nouri lumineaz Ca o stea pentru pstori. Dafne, de G ntre Piatra Detunat -al Sahastrului Picior, Vezi o stnc ce-au fost fat De un mare domnitor. Acolo de rea furtun E lacaul cel cumplit, Unde vulturul rsun Al su cntec amorit. Acea doamn e Dochie, Zece oi, a ei popor, Ea domneaz-n vizunie Preste turme i pstori. II La frumsee i la minte Nici o giun-i samana, Vrednic de-a ei printe, De Deceval, ea era. Dar cnd Dacia-au mpilat-o Fiul Romei cel mrit, Pre cel care-ar fi scapat-o, De-a iubi a giuruit. Traian vede ast zn; Dei e nvingtor, Frumuseei ei se-nchin, Se subgiug de amor. III mpratu-n van cat Pe Dochia a-mblnzi; Vznd patria ferecat, Ea se-ndeamn a fugi.

Prin a codrului potic Ea ascunde al ei trai, Acea doamn tineric Turma pate peste plai. A ei hain aurit O preface n iag, Tronu-i iarba nverzit, Schiptru-i este un toiag.IV Traian vine-n ast ar, i de-a birui deprins Spre Dochia cea fugar Acum mna a ntins. Atunci ea, cu grai fierbinte, "Zamolxis, o, zeu, striga, Te giur pe al meu printe, Astzi rog nu m lsa!' Cnd ntinde a sa mn Ca s-o strng-n bra, Traian, De-al ei zeu scutita zn Se preface-n bolovan. V El pietroasa ei icoan Nu-nceteaz a iubi; Pre ea pune-a sa coroan, Nici se poate despri. Acea piatr chiar vioaie De-aburi copere-a ei sin, Din a ei plns nate ploaie, Tunet din al ei suspin. O ursit-o privegheaz, i Dochia deseori Preste nouri lumineaz Ca o stea pentru pstori.

Asachi plaseaza astfel legenda "intre Piatra Detunata/S-al Sahas-trului Picior", loc in care se afla "o stanca ce-au fost fata/De un mare domnitor"

Vazand frumusetea Dochiei, "vrednica de-a ei parinte", Traian invingatorul "se subgiuga de amor". Dochia insa nu se lasa amagita, ci, pentru a-si ascunde identitatea, "a ei haina aurita/ O preface in saiag,/Tro-nu-i iarba inverzita, / Schiplru-i este un toiag". Refuza chemarea lui Traian si, cand acesta incearca "s-o slranga-n bra{,/De-al ei zeu scutita, zana/Se prefaceri bolovan". De atunci, adeseori, Dochia "presle nouri lumineaza/Ca o stea pentru pastori". Yrkhrfyhg fiica geto-dacului Decebal.Era extrem de frumoasa si admirata de toti,iar Traian este vrajit de frumusetea ei si isi doreste sa o ia de nevasta.Scopul lui Traian era acela de a da un exemplu romanilor,de a se casatori cu femei dacice.Dochia nu si l-a dorit pe Traian de sot,asadar a decis sa fuga pe muntele Ceahlau.Dar este urmarita de Traian si de trupele acestuia.Intr-un moment de disperare,ea ii cere zeului Zamolxis sa o prefaca in stana de piatra pentru a nu fi nevoita sa se casatoreasca cu Traian.Ascultandu-i ruga atat de disperata si de sincerza,zeul i-a indeplinit dorinta,si a transformat-o pe ea si pe turma sa de oi in stane de piatra.

Gheorghe ASACHI Dochia si Traian in aceasta balada Asachi versifica legenda populara a Dochiei, legenda considerata de catre G. Calinescu mitul etnogenezei.

Pastorita Dochia, fiica lui Decebal, este urmarita de Traian si, impreuna cu oile sale, s-a prefacut in stanca. Stanca este localizata geografic in apropierea muntelui Ceahlau, "Sub muntele Pion, in Moldova".

Dochia si Traian de Gheorghe Asachi Dochia este eroina unei legende romanesti, legenda conside-rata de catre G. Calinescu mitul etnogenezei. Pastorita, fiica a lui Decebal, este urmarita de Traian si, impreuna cu oile sale s-a prefacut in stanca. Stanca este localizata, geografic, in apropierea muntelui Ceahlaul, Sub muntele Pion, in Moldova. Asachi plaseza astfel legenda intre Piatra Detunata, la al Sahastrului Picior, unde se poate vedea o stanca si care a fost fata De un mare domnitor. Lacas cumplit unde zboara vulturul, rasuna de cantecul amortit al acelei doamne care este Dochia, cu zece oi, a ei popor, / Ea domneaza-n viziunie / Peste turme si pastori. Frumosa si desteapta la minte, nesemanandu-i nici o giuna si Vrednica de-a ei parinte / De Decebal, ea era. Impilarea Daciei de catre fiul Romei cel marit, nu a putut aduce scaparea ei. Astfel, Traian invingatorul este subjugat de frumusetea ei, se-nchina, Se subjuga de amor. Dochia nu se lasa amagita, isi preface haina aurita in haina de casa saiag, iar sciptru in toiag pentru a-si ascunde identitatea. Refuza chemarea lui Traian-imparatul si cu grai fierbinte il implora pe Zamolxis, parintele ei sa n-o parasessca. Asa incat atunci Cand intinde a sa mana / Ca s-o stranga-n brat Traian, / De-al ei zeu scutita, zarca / Se preface-n bolovan. Stanca pietroasa ca o icoana, nu inceteaza insa a iubi, ceea ce face ca din al ei plans sa se nasca ploaie Tunet din al ei suspin. Avand ursita ei care o privegheaza, adeseori, Dochia Preste nouri lumineaza / Ca o stea pentru pastori. Se realizeaza un frumos portret fizic si moral, din care se desprind trasaturile dragostei de pamantul natal. Invocarea lui Zamolxis zeul suprem in regligia geto-dacilor are atribute profetice si ocrotitoare pentru Dochia. In drama Decebal de M. Eminescu Dochia este nepoata fostului rege Diurpaneu. Dupa informatiile lui Petru Cretia, genealogia este imaginara. Si la M. Eminescu, Dochia, vara primara a lui Boris (principe dac), are rostul de a pregati in tratarea dramaturgica impietrirea. Desigur, in drama se contureaza ca personaj, aici, in legenda, ca portret-simbol. Dochia, vazuta ca o zana in ambele opere, repre-zinta fata antitetica a lui Decebal: chipul Dochiei, intors catre Roma ca spre un principiu de depasire a violentei nimicitoare a istoriei, ca spre o stabilitate si ordine superioara (Petru Cretia), si durerea vietii pe care n-o poate depasi. Sunt de retinut expresiile vechi arhaice, populare, fara insa a ingreuna intelegerea. Se folosesc comparatii, metafore, epitete. Ritmul este trohaic, specific poeziei populare. A constituit un motiv de inspiratie pentru M. Eminescu in Decebal. (C.B.) Anunturi Google

Grigore ALEXANDRESCU UMBRA LUI MIRCEA LA COZIA Grigore Alexandrescu este un poet romantic autentic, atat in poeziile patriotice, cat si in elegii si meditatii. El cultiva cu stralucire motivele romantice ale ruinelor, mormintelor, peisajelor nocturne si fantastice, reinviind eroii istoriei nationale. Grigore Alexandrescu a preluat din romantismul european modalitatile artistice, pe care insa le-a adaptat spiritualitatii romanesti, transpunandu-le in idealurile inflacarate ale generatiei de la 1848 si urmarind sensibilizarea contemporanilor pentru implinirea idealurilor de libertate si independenta nationala. Alaturi de Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri in Moldova, Ion Heliade Radulescu, Vasile Carlova, Cezar Bolliac in Muntenia si Timotei Cipariu, George Baritiu, Andrei Muresanu in Transilvania, Grigore Alexandrescu se inscrie in generatia scriitorilor pasoptisti, care au cultivat tema evocarii istorice, a naturii meleagurilor romanesti, fiind animati de un adevarat si inflacarat patriotism. Poezia "Umbra lui Mircea. La Cozia" a fost scrisa in urma unei calatorii pe care Alexandrescu a facut-o pe la manastirile din Oltenia, impreuna cu prietenul sau, Ion Ghica. Desi a fost scrisa in 1842, poezia va fi publicata in 1844, in revista "Propasirea", editata de Mihail Kogalniceanu. Semnificatia titlului. Titlul este alcatuit din doua parti, ce par ca nu au o legatura stransa, deoarece sunt despartite de punct si fiecare dintre ele este scrisa cu majuscula. "Umbra lui Mircea" evoca personalitatea istorica a domnitorului muntean Mircea cel Batran. "La Cozia" este numele manastirii ctitorite de marele conducator, lacas care a inspirat poezia si unde, se pare, ca a fost scrisa. Structura compozitionala a poeziei. Poezia este structurata in saisprezece strofe si este construita prin imbinarea subtila a mai multor specii romantice. Astfel, primele sapte strofe se constituie intr-un pastel romantic, descriind cadrul natural nocturn in care apare fantoma lui Mircea cel Batran^ urmatoarele cinci strofe contin elemente de oda si imn prin care se slavesc faptele de vitejie ale domnitorului. Urmatoarele doua strofe compun o meditatie, in care poetul exprima idei filozofice despre timpul trecator| cu identificarea momentelor importante din trecut si prezent, precum si o viziune asupra viitorului, iar ultimele doua strofe revin, simetric, la imaginea initiala a pastelului, implinind astfel perfectiunea artistica a poeziei. Primele sapte strofe compun un pastel romantic, in care cele t dintai imagini vizuale sunt umbrele turnurilor aplecate peste undele si valurile Oltului, care lovesc ritmic "Zidul vechi al manastirei", singurul element auditiv al linistii inserarii. Poezia incepe cu un anapest (picior metric alcatuit din trei silabe, dintre care primele doua sunt neaccentuate, iar a treia accentuata A.A.), "Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate", care dau poeziei gravitate evocatoare si, prin * aceasta, muzicalitate interioara versurilor, fapt ce 1-a determinat pe G. Calinescu sa considere ca Alexandrescu face parte "dintre aceia care au contribuit la apropierea poeziei de muzica". Printr-o personificare ; metaforica, poetul aseamana generatiile de oameni care s-au succedat de-a lungul timpului pe

aceste meleaguri cu undele curgatoare ale , raului - "S-ale valurilor mandre generatii spumegate". Imaginea vizuala este redata prin forma reflexiva a verbelor "se intind", "se prelungesc" care se refera la umbrele turnurilor, parand ca ating "tarmul dimpotriva". Cadrul nocturn este specific romantismului prin atmosfera misterioasa care induce emotie si infiorare. Imaginile vizuale sunt construite printr-o enumeratie a complementelor circumstantiale de loc - "dintr-o pestera", "din rapa", "de pe muche", "de pe stanca", "pantre iarba" - si prin folosirea verbelor la prezentul etern - "iese",; "ma-mpresoara", "se cobor", "se misca", "sa strecoara", "trece". Atmosfera fantastica si infricosatoare este ilustrata de "ceasul nalucirei", un element tipic romantic fiind aparitia fantomei incoronate care iese din mormant: "O fantomancoronata din el iese o zaresc". Natura este umanizata, deoarece toate elementele sale participa emotional la intamplarile miraculoase: "Muschiul zidului se misca pantre iarba sa strecoara / O suflare, care trece ca prin vine un fior / ".[] Raul inapoi se trage muntii varful isi clatesc". Imaginile sunt ihiperbolizate pentru a realiza maretia coplesitoare cu care "marea fantoma" porunceste si la un semn "Ostiri, taberi fara numar imprejuru-i inviez". Autoritatea personalitatii istorice a lui Mircea cel Batran este ilustrata prin propozitii scurte si puncte de suspensie . "lese vine catre tarmuri sta in preajma ei priveste". Verbul la imperativ, "Ascultati!", este o adresare directa a poetului catre toate componentele naturii inconjuratoare si infiorate. Printr-o intoarcere graduala in trecut, procedeu artistic tipic romantismului, poetul incita la contemplatie, pentru a se vedea cum "marea fantoma" a dat speranta romanilor si a ingrozit - totodata - pe toti dusmanii de odinioara: "Transilvania-1 aude, ungurii se inarmez". Aceasta idee este construita printr-o hiperbola, deoarece porunca voievodului se aude peste Carpati, fiind repetata, amplificat, "din stanca-n stanca". De remarcat in aceasta strofa este cezura, care imparte versul in doua emistihuri,. propozitiile sunt scurte si marcate prin puncte de suspensie: "Iese vine catre tarmuri sta in preajma ei priveste". in stil romantic, poetul se adreseaza direct Oltului, martorul permanent al "vitejiilor trecute", care privise cu mandrie legiunile militare si caruia ii erau cunoscute "Virtuti mari, fapte cumplite" ale acestui trecut glorios. Oltul este personificat, poetul recurgand la vocativ si la o interogatie retorica: "Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute /[] Cine oar poate sa fie omul care te-a-ngrozit?". Portretul de erou al natiunii romane este construit de Alexandrescu prin intrebari retorice asupra identitatii acestui viteaz, fiind o maniera artistica stralucita aceea a compararii lui Mircea cel Batran cu cele mai stralucite personalitati istorice: "Cavaler de ai credintei, sau al Tibrului stapan, / Traian, cinste a Romei ce se lupta cu Natura, / Urias e al Daciei, sau e Mircea cel Batran?". Ultima strofa a acestei secvente lirice confirma identitatea marelui voievod roman, iar la auzul numelui sau intreaga natura este personificata si el este recunoscut de toate elementele naturii - dealul, Oltul, valurile, Dunarea si marea - care-i repeta numele cu evlavie si admiratie: "Mircea! imi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza". Urmatoarea secventa lirica - alcatuita din cinci strofe - este o oda inchinata marelui domnitor roman, caruia poetul i se adreseaza direct, in numele tuturor romanilor: "Sarutare, umbra veche! Priimeste-nchinaciune / De la fiii Romaniei care tu o ai cinstit". Poetul omagiaza ravna neobosita a lui Mircea cel Batran, care a fost neobosit in a lupta pentru libertatea si independenta tarii. Patriotismul domnitorului este exprimat metaforic - "intreprinderea-ti fu dreapta, a fost nobila si mare" - ilustreaza ideea ca Mircea a purtat razboaie drepte, de aparare a tarii, din dragoste pentru poporul sau, care il venereaza si astazi: "De aceea al tau nume va fi scump si nepatat".

Epitetul triplu "dreapta", "nobila" si "mare" accentueaza eroismul atriotic si daruirea cu care voievodul a luptat pentru independenta prii. Un alt procedeu romantic consta in exprimarea retorica sub forma de maxime, ilustrand valoarea etica a exemplului patriotic al lui Mircea cel Batran si avand valoare generalizatoare: "Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au hranit". Istoria neamului romanesc a consemnat si alte momente glorioase, poetul presupune ca Mircea cel Batran a "simtit placere" atunci cand a aflat despre faptele eroice ale lui Mihai Viteazul, care a iubit, ca si el, tara si poporul roman. Alaturarea simbolica a celor doua nume ilustre pentru istoria noastra nationala, Mircea si Mihai, accentueaza ideea continuitatii luptei pentru libertate si independenta a poporului roman, sub conducerea unor domnitori patrioti. Generatiile care au invatat despre faptele de vitejie ale personalitatilor istorice ii venereaza pe eroii neamului, dar in antiteza cu acestia, contemporanii poetului se simt slabi si marunti: "Greutatea i ne-apasa, trece slaba-ne masura / Ne-ndoim dac-asa oameni intru adevar au stat". Urmat6area secventa lirica este alcatuita din doua strofe si se constituie intr-o meditatie filozofica privind scurgerea timpului. Trecutul este maret, "vremi de fapte stralucite", dar si plin de tristete si amaraciune din pricina multelor razboaie purtate, acestea fiind "biciroaznec, care moartea il iubeste" sau "a cerului urgie". Prezentul este superior datorita progresului si civilizatiei, care au infratit natiile "prin stiinte si prin arte", asigurand pace si liniste omenirii. Ultimele doua strofe ale poeziei constituie un pastel si readuc imaginea initiala a tabloului nocturn, in care stapaneste linistea peste Jintreaga natura. Personificata, noaptea isi intinde mantia "peste dealuri", norii "se intind ca un vesmant", comparatia avand rolul de a recompune atmosfera misterioasa de la inceputul poeziei. Peste intreaga natura se instaleaza "groaza si tacere", atunci cand "umbra intra in mormant". Turnurile "cele-nalte" sunt personificate printr-o comparatie, "Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jalesc" si constituie marturia istorica a gloriei si patriotismului conducatorilor romani intr-un trecut plin de maretie. Valurile Oltului lovesc ritmic zidul vechi al manastirei" fiind personificate si asemanate cu "mandre generatii spumegate", idee care subliniaza inca o data permanenta si continuitatea romanilor pe aceste meleaguri. Limbajul artistic. Poezia "Umbra lui Mircea, La Cozia" de Grigore Alexandrescu are versuri lungi, de 15 silabe (vers decapentacasilaB), maniera prozodica folosita inainte de poetii Vacaresti si ulterior de Eminescu in "Memento mori". Ritmul alterneaza, regasindu-se in poezie atat dactilul cat si iambul, ceea ce confera o muzicalitate aparte. Un alt procedeu pentru a crea efecte muzicale este cezura (pauza ritmica in interiorul unui vers, care-1 imparte in doua emistihuri - A.A.), care imparte versul lung in doua sau mai multe emistihuri (fiecare dintre cele doua jumatati ale unui vers, despartite de cezura - n.n.) pentru a sustine cadenta poeziei. George Calinescu apreciaza in mod deosebit aceasta maiestrie artistica a poetului Grigore Alexandrescu: "Dar marile efecte sunt scoase din prelungirea la maxim a cezurei, cu acel efect de eliminatie prelungita a aerului pe care il scoatem la harmonium". Creatia literara a lui Grigore Alexandrescu s-ar putea defini prin cateva caracteristici, meditativa, elegiaca si satirica, fapt ce 1-a determinat pe criticul Paul Cornea sa afirme despre acest scriitor ca este "un romantic printre clasici si un clasic printre romantici".

Alta variant Grigore ALEXANDRESCU UMBRA LUI MIRCEA LA COZIA Ca si Trecutul. La Manastirea Dealul, Rasaritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Dragasani sau Adio. La Targoviste, Umbra lui Mircea. La Cozia face parte din ciclul compunerilor romantice ale lui Grigore Alexandrescu. In spiritul ideilor pasoptiste, poetul evoca trecutul de marire cu scopul de a inflacara inimile contemporanilor sai pentru cauza libertatii si independentei nationale. Tema c frecventa la toti scriitorii vremii, de la Vasile Carlova (1809-1831) pana la Vasile Alecsandri (1821-1890) si ea va forma obiectul preocuparii generatiilor urmatoare, Eminescu, Cosbuc, Sadoveanu. In vara anului 1842, impreuna cu prietenul sau Ion Ghica, Grigore Alexandrescu face o calatorie la manastirile din Oltenia. Dupa cum reiese din Memorialul acestei calatorii, poezia in chestiune ar fi fost compusa chiar la Cozia, unde se si afla mormantul marelui domn, intr-o noapte romantica, pe cand poetul contempla inspirat muntii negri si valea Oltului, dintr-un turn al manastirii. A fost publicata insa abia la 7 mai 1844, in revista Propasirea, editata la Iasi de Mihail Kogalniceanu. Poezia incepe solemn, intr-un vers amplu instrunat, de o muzicalitate indelung si amanuntit studiata, cu cezura larga, necesara risipirii ecourilor. Este momentul meditatiei romantice, al solitudinii in cadrul naturii si al noptii. Sonurile care predomina sunt - in consecinta - cele minore si grave, surdinizate prin vocalele inchise, intre care mai frecventa este u, pusa sub accent prelungit: Ale turnurilor umbre// peste unde stau culcate; Catre tarmul dimpotriva// se intind, se prelungesc, alternand cu vocala cea mai deschisa - a - pentru contrast: S-ale valurilor mandre generatii spumegate Zidul vechi al manastirii// in cadenta il izbesc. Impresionanta este personificarea valurilor Oltului, vazute ca niste generatii, sugerand ideea vesnicei deveniri istorice si, totodata, a permanentei. De asemeni, noaptea e inchipuita ca o himera neagra, vie, miscatoare, iesind dintr-o pestera, din rapa, impresurand totul cu mantia ei intunecata: Dintr-o pestera, din rapa, noaptea iese, ma-mpresoara. Acum este ora propice nalucirilor si fantomele ies din morminte. Motivul e de tipul preromantic, cu punctele de plecare in englezii Gray, Young si Ossian-Macpherson, cunosucti la noi inainte de Grigore Alexandrescu, prin traduceri franceze si rusesti. Fantomele, "chipuri negre", coboara de pe muchii de stanca ca un fluid misterios ce patrunde fiinta celor vii "ca prin vine un fior", facand sa se miste "muschii zidului". La aparitia lui Mircea, hamletiana, pura proiectie a eului subiectiv al poetului, elementele naturii se cutremura: Raul inapoi se trage muntii varful isi clatesc. in jurul fantomei voievodului, iesind din mormant inarmat si cu coroana pe cap, se aduna atunci hotarele Tarii Romanesti: Mircea! imi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza, Acest sunet, acest nume valurile-1 priimesc; Unul altuia ii spune; Dunarea se-nstiinteaza, Si-ale ei spumate unde catre mare il pornesc. Poetul se prosterna in fata maretei umbre si vine a depune la mormantu-i prinosul de recunostinta

al contemporaneitatii. Mircea fusese aparatorul libertatii si realizase odinioara fapte rasunatoare, de necrezut in momentul de fata. Voievodul ii apare poetului ca un urias a carui armura n-ar mai putea-o purta urmasii bicisnici: Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armura Ce un urias odata in razboaie a purtat; Greutatea ei ne-apasa, trece slaba-ne masura, Ne-ndoim dac-asa oameni intru adevar au stat. De remarcat coloratura arhaica din finalul versului ultim: "intru adevar au stat". Fapt oarecum curios, insa perfect explicabil in contextul literaturii romane din epoca de la 1848, romanticul Grigore Alexandrescu, admirator al trecutului, este totodata un artist si un ganditor care avea neaparat in vedere prezentul si viitorul. In spirit rationalist, autorul satirelor, epistolelor si fabulelor gaseste totusi ca razboiul e "bici groaznic, care moartea il iubeste". Fatal in evul de mijloc, el poate fi inlaturat in epoca moderna, cand natiile, "infratite prin stiinte si prin arte", pot afla "drumul slavei in gandire si in pace". Este aici, constatabila in spatiul uneia si aceleiasi poezii, manifestarea unei trasaturi cu totul caracteristica operei lui Grigore Alexandrescu in general, ca de altfel intregii literaturi de la 1848: imbinarea elementelor clasice si iluministe cu cele romantice. Asa se explica introducerea gandirii rationaliste in cadrul meditatiei romantice care este Umbra lui Mircea. La Cozia. Poezia se incheie insa tot romantic. Din nou mantia noptii se intinde peste muntii din preajma, norii se aduna la apus, peste apele Oltului domneste intunericul de nepatruns si umbrele reintra in morminte. Cu un deosebit simt al echilibrului compozitional, poetul realizeaza finalul, rotund, prin reluarea motivului initial, ca intr-o mica piesa simfonica: Lumea e in asteptare turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jalesc; S-ale valurilor mandre generatii spumegate Zidul vechi al manastirii in cadenta il izbesc. Muzicalitatea poemului si, de aici, atmosfera de solemn mister in fata umbrelor trecutului voievodal sunt date, din punct de vedere prozodic, printr-o anumit studiata succesiune a accentelor, constand in alternarea dactilului cu iambul: S-a-le-va-lu-ri-lor-man-dre//ge-ne-ra-tii-spu-me-ga-te Zi-dul-vcchi-al-ma-nas-ti-rii//iivca-dcn-ta-il-iz-bcsc, ca si in alternarea rimei feminine cu cea masculina: nalte - spumegate, jalesc - izbesc s.a.m.d., ritmand energic discursul liric si asezandu1 in tipare de neclintit.