Fat-Frumos din lacrima

-prozde Mihai Eminescu

n vremea veche, pe cnd oamenii, cum sunt ei azi, nu

erau dect n germenii viitorului, pe cnd Dumnezeu calca nca
cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamntului - n
vremea veche traia un mparat ntunecat si gnditor ca
miazanoapte si avea o mparateasa tnara si zmbitoare ca
miezul luminos al zilei.
Cincizeci de ani de cnd mparatul purta razboi c-un vecin
al lui. Murise vecinul si lasase de mostenire fiilor si nepotilor
ura si vrajba de snge. Fat frumos din lacrimaCincizeci de ani,
si numai mparatul traia singur, ca un leu mbatrnit, slabit de
lupte si suferinte - mparat, ce-n viata lui nu rsese niciodata,
care nu zmbea nici la cntecul nevinovat al copilului, nici la
sursul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile
batrne si glumete ale ostasilor nalbiti n batalie si nevoi. Se
simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa lase mostenirea
urii lui. Trist se scula din patul mparatesc, de lnga
mparateasa tnara - pat aurit, nsa pustiu si nebinecuvntat, trist mergea n razboi cu inima nemblnzita, - si mparateasa

sa, ramasa singura, plngea cu lacrimi de vaduvie singuratatea

ei. Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe snii ei
albi si rotunzi, - si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie
de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului.
Lungi cearcane vinete se trageau mprejurul ochilor si vine
albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie.
Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra ale unei
bolte n zid, n care veghea, deasupra unei candele fumegnde,
icoana mbracata n argint a maicei durerilor. nduplecata de
rugaciunile mparatesei ngenuncheate, ploapele icoanei reci se
umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui
Dumnezeu. mparateasa se ridica n toata mareata ei statura,
atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse n adncul
sufletului sau. Din momentul acela ea purcese ngreunata.
Trecu o luna, trecura doua, trecura noua si mparateasa facu
un fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii.
mparatul surse, soarele surse si el n nfocata lui mparatie,
chiar statu pe loc, nct trei zile n-a fost noapte, ci numai senin
si veselie - vinul curgea din butii sparte si chiotele despicau
bolta cerului
Si-i puse mama numele: Fat-Frumos din lacrima.
Si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea ntr-o luna
ct altii ntr-un an.

Cnd era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, l

arunca n sus de despica bolta cerului, l prinse pe degetul cel
mic si buzduganul se rupse-n doua. Atunci puse sa-i faca altul
mai greu - l arunca n sus aproape de palatul de nori al lunei;
caznd din nori, nu se rupse de degetul voinicului.
Atunci Fat-Frumos si lua ziua buna de la parinti, ca sa se
duca, sa se bata el singur cu ostile mparatului ce-l dusmanea
pe tata-sau. Puse pe trupul sau mparatesc haine de pastor,
camasa de borangic, tesuta n lacrimele mamei sale, mndra
palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gturile
fetelor de-mparati, si puse-n brul verde un fluier de doine si
altul de hore si, cnd era soarele de doua sulite pe cer, a plecat
n lumea larga si-n toiul lui de voinic.
Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa
spintece norii, de cadea departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii
se uimeau auzindu-i cntecele, apele-si ridicau valurile mai
sus ca sa-l asculte, izvoarele si tulburau adncul, ca sa-si
azvrle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda,
fiecare din ele sa poata cnta ca dnsul cnd vor sopti vailor si
florilor.
Rurile ce cioraiau mai n jos de briele melancolicelor stnce,
nvatau de la pastorul mparat doina iubirilor, iar vulturii ce
stau amutiti pe crestetele seci si sure ale stncilor nalte
nvatau de la el tipatul cel plns al jalei.

Stateau toate uimite pe cnd trecea pastorasul mparat,

doinind si horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de
lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor tineri, rezimati c-un
cot de-o stnca si c-o mna pe bta, ncoltea un dor mai adnc,
mai ntunecos, mai mare - dorul voiniciei!
Toate stateau n loc, numai Fat-Frumos mergea mereu,
urmarind cu cntecul dorul inimii lui si cu ochii buzduganul ce
sclipea prin nori si prin aer ca un vultur de otel, ca o stea
nazdravana.
Cnd era-nspre sara zilei a treia, buzduganul caznd se izbi de
o poarta de arama si facu un vuiet puternic si lung. Poarta era
sfarmata si voinicul intra. Luna rasarise dintre munti si se
oglindea ntr-un lac mare si limpede, ca seninul cerului. n
fundul lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de
aur; iar n mijlocul lui, pe o insula de smarand, nconjurat de
un crng de arbori verzi si stufosi, se ridica un mndru palat
de o marmura ca laptele, lucie si alba - att de lucie, nct n
ziduri rasfrngea ca-ntr-o oglinda de argint: dumbrava si lunca,
lac si tarmuri. O luntre aurita veghea pe undele limpezi ale
lacului lnga poarta; si-n aerul cel curat al serii tremurau din
palat cntece mndre si senine. Fat-Frumos se sui-n luntre si
vslind, ajunse pna la scarile de marmura ale palatului.
Patruns acolo el vazu n boltile scarilor candelabre cu sute de
brate, si-n fiecare brat ardea cte o stea de foc. Patrunse n

sala. Sala era nalta, sustinuta de stlpi si de arcuri, toate de

aur, iar n mijlocul ei statea o mndra masa, acoperita cu alb,
talgerele toate sapate din cte-un singur margaritar mare; iar
boierii ce sedeau la masa n haine aurite, pe scaune de catifea
rosie, erau frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele. Dar mai
ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, batut cu
diamante, si cu hainele stralucite, era frumos ca luna unei
nopti de vara. Dar mai mndru era Fat-Frumos.
- Bine-ai venit, Fat-Frumos!- zise-mparatul; am auzit de tine,
da de vazut nu te-am vazut.
- Bine te-am gasit, mparate, desi ma tem ca nu te-oi lasa cu
bine, pentru ca am venit sa ne luptam greu, ca destul ai
viclenit asupra tatalui meu.
- Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci totdeauna m-am luptat
n lupta dreapta. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi
spune lautarilor sa zica si cuparilor sa umple cupele cu vin siom lega fratie de cruce pe ct om fi si-om trai.
Si se sarutara feciorii de-mparati n urarile boierilor si baura si
se sfatuira. Zise mparatul lui Fat-Frumos:
- De cine-n lume te temi tu mai mult?
- De nime-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu?
- Eu iar de nime, afara numai de Dumnezeu si de mama
padurilor, o baba batrna si urta, care umbla prin mparatia
mea de mna cu furtuna. Pe unde trece ea, fata pamntului se

usuca, satele se risipesc, trgurile cad naruite. Mers-am eu

asupra ei cu batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi
prapadeasca toata mparatia, am fost silit sa stau la-nvoiala cu
ea si sa-i dau ca bir tot al zecele din copiii supusilor mei. Si azi
vine ca sa-si ieie birul.
Cnd suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorra; caci
pe miazanoapte calare cu aripi vntoase, cu fata zbrcita ca o
stnca buhava si scobita de praie, c-o padure-n loc de par,
urla prin aerul cernit mama padurilor cea nebuna. Ochii ei doua nopti tulburi, gura ei - un hau cascat, dintii ei - siruri de
pietre de mori.
Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o trnti cu
toata puterea ntr-o piua mare de piatra; peste piua pravali o
bucata de stnca, pe care-o lega din toate partile cu septe
lanturi de fier. nauntru baba suiera si se smulgea ca vntul
nchis - dar nu-i folosea nimica.
Veni iar la ospat; cnd, prin boltile ferestelor, la lumina lunii,
vazura doua dealuri lungi de apa. Ce era? Mama padurilor,
neputnd sa iasa, trecea peste apa cu piua cu tot si-i brazda
fata n doua dealuri. Si fugea mereu, o stnca de piatra
ndracita, rupndu-si cale prin paduri, brazdnd pamntul cu
dra lunga, pna ce se facu nevazuta n departarea noptii.
Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, lundu-si buzduganul
de-a umar, merse mereu pe dra trasa de piua, pna ce ajunse

lng-o casa frumoasa, alba, care sticlea la lumina lunii n

mijlocul unei gradini de flori. Florile erau n straturi verzi si
luminau albastre, rosie-nchise si albe, iar pintre ele roiau
fluturi usori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumina si un
cntec nesfrsit, ncet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a
albinelor, mbatau gradina si casa. Lnga prispa steteau doua
butii cu apa - iar pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei
alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur
era mpletit n cozi lasate pe spate, pe cnd o cununa de
margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de
razele lunii, ea parea muiata ntr-un aer de aur.
Degetele ei ca de ceara alba torceau dintr-o furca de aur si
dintr-un fuior de o lna ca argintul, torcea un fir de o matasa
alba, subtire, stralucita, ce samana mai mult a o vie raza de
luna ce cutreiera aerul dect a fir de tort.
La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica ochii
albastri ca undele lacului.
- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea cu ochii limpezi si pe
jumatate nchisi, ct e de mult de cnd te-am visat! Pe cnd
degetele mele torceau un fir, gndurile mele torceau un vis, un
vis frumos, n care eu ma iubeam cu tine; Fat-Frumos, din
fuior de argint torceam si eram sa-ti tes o haina urzita n
discntece, batuta-n fericire; s-o porti... sa te iubesti cu mine.

Din tortul meu ti-as face o haina, din zilele mele o viata plina
de desmerdari.
Astfel, cum privea umilita la el, fusul i scapa din mna, si
furca cazu alaturi cu ea. Ea se scula - si, ca rusinata de cele ce
zisese, minele ei spnzurau n jos ca la un copil vinovat, si
ochii ei cei mari se plecara. El se apropie de ea, c-o mna i
cuprinse mijlocul, iar cu cealalta i desmierda ncet fruntea si
parul si-i sopti:
- Ce frumoasa esti tu, ce draga-mi esti! Acui esti tu, fata mea?
- A mamei padurilor, raspunse ea suspinnd, ma vei iubi tu
acuma, cnd stii a cui sunt?
Ea nconjura cu amndoua bratele ei goale grumazul lui si se
uita lung la el, n ochii lui.
- Ce-mi pasa a cui esti, zise el, destul ca te iubesc.
- Daca ma iubesti, sa fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai
tare de pieptul lui, daca te-ar gasi mama, ea te-ar omor, si
dac-ai muri tu, eu as nebuni, ori as muri si eu.
- N-ai frica, zise el zmbind si desfacndu-se din bratele ei.
Unde-i muma-ta?
- De cnd a venit, se zbuciuma n piua n care-ai ncuiat-o tu si
roade cu coltii la lanturile ce-o nchid.
- Ce-mi pasa, zise el rapezindu-se sa vada unde-i.
- Fat-Frumos, zise fata, si doua lacrimi mari stralucira n ochii
ei - nu te duce nca. Sa te-nvat eu ce sa facem ca sa nvingi tu

pe mama. Vezi tu butile aste doua? Una-i cu apa, alta cu

putere. Sa le mutam una-n locul alteia. Mama, cnd se lupta
cu vrajmasii ei, striga cnd oboseste: ?Stai, sa mai bem cteoleaca de apa!" Apoi ea bea putere, n vreme ce dusmanul ei
numai apa. De aceea noi le mutam din loc, ea nu va sti si va
bea numai apa n vremea luptei cu tine.
Precum au zis, asa au si facut.
El se rapezi dupa casa.
- Ce faci, baba? striga el.
Baba, de venin, se smulse o data din piua-n sus si rupse
lanturile, lungindu-se slaba si mare pna-n nori.
- A! bine ca mi-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, facndu-se iar
scurta, ia acum hai la lupta, acu om vedea cine-i mai tare!
- Hai! zise Fat-Frumos.
Baba-l apuca de mijloc, se lungi repezindu-se cu el pna-n
nori, apoi l izbi de pamnt si-l baga n tarna pn?n glesne.
Fat- Frumos o izbi pe ea si o baga-n pamnt pna-n genunchi.
- Stai, sa mai bem apa, zise mama padurilor ostenita.
Statura si se rasuflara. Baba bau apa, Fat-Frumos bau putere,
s-un feli de foc nestins i cutreiera cu fiori de racoare toti
muschii si toate vinele lui cele slabite.
C-o putere ndoita, cu brate de fier o smuci pe baba de mijloc
si-o baga-n pamnt pna-n gt. Apoi o izbi cu buzduganul n
cap si-i risipi creierii. Cerul ncarunti de nouri, vntul ncepu a

geme rece si a scutura casa cea mica n toate ncheieturile

capriorilor ei. Serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a
norilor, apele pareau ca latra, numai tunetul cnta adnc ca
un proroc al perzarii.
Prin acel ntuneric des si nepatruns, Fat-Frumos vedea albind
o umbra de argint, cu par de aur despletit, ratacind, cu minile
ridicate si palida. El se apropie de ea si-o cuprinse cu bratele
lui. Ea cazu ca moarta de groaza pe pieptul lui, si minele ei
reci s-ascunsera-n snul lui. Ca sa se trezeasca, el i saruta
ochii. Norii se rupeau bucati pe cer - luna rosie ca focul se ivea
prin sparturile lor risipite; iar pe snul lui, Fat-Frumos vedea
cum nfloreau doua stele albastre, limpezi si uimite - ochii
miresei lui. El o lua pe brate si ncepu sa fuga cu ea prin
furtuna. Ea-si culcase capul n snul lui si parea ca adormise.
Ajuns lnga gradina mparatului, el o puse-n luntre, ducnd-o
ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarba, fn cu miros si flori
din gradina si-i cladi un pat, n care-o aseza ca-ntr-un cuib.
Soarele iesind din rasarit privea la ei cu drag. Hainele ei umede
de ploaie se lipisera de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o
paloare umeda ca ceara cea alba, minile mici si unite pe pept,
parul despletit si rasfirat pe fn, ochii mari, nchisi si adnciti
n frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea
frunte neteda si alba, Fat-Frumos presara cteva flori albastre,
apoi sezu alaturi cu ea si-ncepu a doini ncet. Cerul limpede - o

mare, soarele - o fata de foc, ierburile mprospatate, mirosul cel

umed al florilor nviosate1 o faceau sa doarma mult si lin,
nsotita n calea visurilor ei de glasul cel plns al fluierului.
Cnd era soarele-n ameaza firea tacea, si Fat-Frumos asculta
linistita ei rasuflare calda si umeda. Incet se pleca la obrazul ei
si-o saruta. Atunci ea deschise ochii nca plini de visuri sintinzndu-se somnoroasa zise ncet si zmbind:
- Tu aici esti?
- Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai
lacrimnd de fericire.
Cum sedea el lnga ea, ea-si ntinse un brat si-i cuprinse
mijlocul.
- Hai scoala, zise el desmerdnd-o, e ziua-n amiaza-mare.
Ea se scula, si netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el i
cuprinse mijlocul - ea-i nconjura grumazul - si astfel trecura
printre straturile de flori si intrara n palatul de marmura al
mparatului.
El o duse la mparatul si i-o arata spuindu-i ca-i mireasa lui.
Imparatul zmbi, apoi l lua de mna pe Fat-Frumos, ca si
cnd ar fi vrut sa-i spuie ceva n taina, si-l trase la o fereastra
mare pe care vedea lacul cel ntins. Ci el nu-i spuse nimica, ci
numai se uita uimit pe luciul lacului si ochii i se umplura de
lacrimi. O lebada si naltase aripile ca pe niste pnze de argint
si cu capul cufundat n apa sfsia fata senina a lacului.

- Plngi, mparate, zise Fat-Frumos, de ce?

- Fat-Frumos, zise mparatul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l
pot plati nici cu lumina ochilor, orict de scumpa mi-ar fi, si cu
toate astea vin sa-ti cer si mai mult.
- Ce, mparate?
- Vezi tu lebada ceea ndragita de unde? Tnar fiind, ar trebui
sa fiu ndragit de
viata, si cu toate astea de cte ori am vrut sa-mi fac sama!
Iubesc o fata frumoasa, cu ochii gnditori, dulce ca visele marii
- fata Genarului, om mndru si salbatic, ce si petrece viata
vnnd prin paduri batrne. O, ct e de aspru el, ct e de
frumoasa fata lui! Orice ncercare de-a o rapi a fost desarta.
Incearca-te tu!
Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce,
ca oricarui voinic, mai scumpa dect zilele, mai scumpa dect
mireasa.
- Imparate prea luminate, din cte noroace-ai avut, unul a fost
mai mare dect toate: acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce.
Hai ca ma duc eu sa rapesc pe fata Genarului!
Si-si lua cai ageri, cai cu suflet de vnt, Fat-Frumos, si era sa
plece. Atunci mireasa lui - Ileana o chema - i zise ncet la
ureche, sarutndu-l cu dulce:
- Nu uita, Fat-Frumos, ca pe ct vei fi tu departe, eu oi tot
plnge.

El se uita cu mila la ea, o mngia - dar apoi, desfacndu-se de

mbratisarile ei, se avnta pe seaua calului si pleca n lume.
Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsa, si, cnd
rasarea dintre stnci batrne luna cea palida ca fata unei fete
moarte, atunci vedea din cnd n cnd cte-o streanta uriasa
atrnata de cer, ce nconjura cu poalele ei vrful vreunui
munte - o noapte sfrticata, un trecut n ruina, un castel
numai pietre si ziduri sparte.
Cnd se lumina de ziua, Fat-Frumos vede ca sirul muntilor da
ntr-o mare verde si ntinsa, ce traieste n mii de valuri senine,
stralucite, care treiera aria marii ncet si melodios, pna unde
ochiul se pierde n albastrul cerului si n verdele marii. In
capatul sirului de munti, drept asupra marii, se oglindea n
fundul ei o mareata stnca de granit, din care rasarea ca un
cuib alb o cetate frumoasa, care, de alba ce era, parea poleita
cu argint. Din zidurile arcate rasareau ferestre stralucite, iar
dintr-o fereastra deschisa se zarea, printre oale de flori, un cap
de fata oaches, si visator, ca o noapte de vara. Era fata
Genarului.
- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, sarind de la fereastra si
deschiznd portile maretului castel, unde ea locuia singura ca
un geniu ntr-un pustiu, asta-noapte mi se parea ca vorbesc c-o
stea, si steaua mi-a spus ca vii din partea mparatului ce ma
iubeste.

In sala cea mare a castelului, n cenusa vetrei, veghea un

motan cu sapte capete, care cnd urla dintr-un cap s-auzea
cale de-o zi, iar cnd urla din cte sapte, s-auzea cale de sapte
zile.
Genarul, pierdut n salbaticele sale vnatori, se departase cale
de-o zi.
Fat-Frumos lua fata-n brate si punnd-o pe cal zburau
amndoi prin pustiul lungului marei ca doua abia vazute
nchegari ale vazduhului.
Dar Genarul, om nalt si puternic, avea un cal nazdravan cu
doua inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul
Genarului necheza cu vocea lui de bronz.
- Ce e? l ntreba Genarul pe calul nazdravan, ti s-a urt cu
binele?
- Nu mi s-a urt mie cu binele, ci de tine-i rau. Fat-Frumos ti-a
furat fata.
- Trebuie sa ne grabim mult ca sa-i ajungem?
- Sa ne grabim si nu prea, pentru ca-i putem ajunge.
Genarul ncalica si zbura ca spaima cea batrna n urma
fugitilor. In curnd i si ajunse. - Sa se bata cu el Fat-Frumos
nu putea, pentru ca Genarul era crestin si puterea lui nu era
n duhurile ntunericului, ci n Dumnezeu.

- Fat-Frumos! zise Genarul, mult esti frumos si mi-e mila de

tine. De asta data nu-ti fac nimica, dar de alta data... tine
minte!
Si lundu-si fata alaturi cu el, pieri n vnt, ca si cnd nu mai
fusese.
Dar Fat-Frumos era voinic si stia drumul napoi. El se
rentoarse si gasi pe fata iar singura, nsa mai palida si mai
plnsa ea parea si mai frumoasa. Genarul era dus iar la
vnatoare cale de doua zile. Fat-Frumos lua alti cai din chiar
grajdul Genarului.

Asta data plecara noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste
adncile valuri ale marii, fugeau prin noaptea pustie si rece ca
doua visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi si
ndoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se paru ca nu
mai pot merge, asemene celor ce vor sa fuga n vis si cu toate
aceste nu pot. Apoi un nor de colb i cuprinse, caci Genarul
venea n fuga calului, de rupea pamntul.
Fata lui era nfricosata, privirea crunta. Fara de-a zice o vorba,
el apuca pe Fat-Frumos si-l azvrli n nourii cei negri si plini de
furtuna ai cerului. Apoi disparu cu fata cu tot.
Fat-Frumos ars de fulgere - nu cazu din el dect o mna de
cenusa n nisipul cel ferbinte si sec al pustiului. Dar din
cenusa lui se facu un izvor limpede ce curgea pe un nisip de

diamant; pe lnga el arbori nalti, verzi, stufosi raspndeau o

umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul
izvorului, ar fi nteles ca jelea ntr-o lunga doina pe Ileana,
mparateasa cea balaie a lui Fat-Frumos. Dar cine sa nteleaga
glasul izvorului ntr-un pustiu, unde pna atunci nu calcase
picior de om?
Dar pe vremea aceea Domnul umbla nca pe pamnt. Intr-o zi
se vedeau doi oameni calatorind prin pustiu. Hainele si fata
unuia stralucea ca alba lumina a soarelui; celalalt, mai umilit,
nu parea dect umbra celui luminat. Erau Domnul si Sf.
Petrea. Picioarele lor nferbntate de nisipul pustiului calcara
atuncea n racoarele1 si limpedele pru ce curgea din izvor.
Pin cursul apei cu glesnele lor sfsiau valurile pna la umbritul
lor izvor. Acolo Domnul bau din apa si-si spala fata sa cea
sfnta si luminata si minile sale facatoare de minuni. Apoi
sezura amndoi n umbra, Domnul, cugetnd la tatal sau din
cer, si Sf. Petrea, ascultnd pe cugete doina izvorului plngator.
Cnd se sculara spre a merge mai departe, zise Sf. Petrea:
- Doamne, fa ca acest izvor sa fie ce-a fost mai nainte.
- Amin! zise Domnul ridicnd mna sa cea sfnta, dupa care
apoi se departara nspre mare fara a mai privi napoi.
Ca prin farmec pieri izvorul si copacii, si Fat-Frumos trezit ca
dintr-un somn lung se uita mprejur. Atunci vazu chipul cel
luminat al Domnului, ce mergea pe valurile marei, care se

plecau naintea lui, ntocmai ca pe uscat; si pe Sf. Petrea, care,

mergnd n urma lui si nvins de firea lui cea omeneasca, se
uita napoia sa si-i facea lui Fat-Frumos din cap. Fat-Frumos i
urmari cu ochii pna ce chipul Sf. Petrea se risipi n departare
si nu se vedea dect chipul stralucit al Domnului aruncnd o
dunga de lumina pe luciul apei, astfel nct, daca soarele n-ar
fi fost n ameazi, ai fi crezut ca soarele apune. El ntelese
minunea nvierii sale si ngenunche nspre apusul acelui soare
dumnezeiesc.
Dar apoi si aduse aminte ca fagaduise a rapi pe fata
Genarului, si ceea ce fagaduieste voinicul anevoie o lasa
nefacuta.
Deci se porni si nspre seara ajunse la castelul Genarului, ce
stralucea n ntunericul serei ca o uriasa umbra. El intra n
casa... fata Genarului plngea. Dar cnd l vazu, fata ei sensenina, cum se-nsenina o unda de o raza. El i povesti cum
nviase, atunci ea-i zise:
- De rapit nu ma poti rapi pna ce nu-i avea un cal asemene cu
acela ce-l are tatal meu, pentru c-acela are doua inimi; dar eu
am sa-l ntreb n asta seara de unde-si are calul, ca sa poti si
tu sa capeti unul ca acela. Pna atunci nsa, pentru ca sa nu te
afle tata-meu, eu te voi preface ntr-o floare.
El sezu pe un scaun, iar ea sopti o vraja dulce si, cum l saruta
pe frunte, el se prefacu ntr-o floare rosie nchisa ca visina

coapta. Ea-l puse ntre florile din fereastra si cnta de veselie,

de rasuna castelul tatalui ei.
Atunci intra si Genarul.
- Vesela, fata mea? si de ce esti vesela? ntreba el.
- Pentru ca nu mai este Fat-Frumos, ca sa ma rapeasca,
raspunse ea rznd.
Se pusera la cina.
- Tata, ntreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care mbli la
vnat?
- La ce-ti trebuie s-o stii? zise el ncruntnd sprncenele.
- Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu, dect
numai ia-asa ca s-o stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa
ma rapeasca.
- Stii tu ca nu ma mpotrivesc tie niciodata - zise Genarul.
Departe de-aicea, lnga mare, sede o baba care are sapte iepe.
Ea tine oameni, care sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei
nu e dect de trei zile), si daca cineva i le pazeste bine, ea-l
pune sa-si aleaga drept rasplata un mnz, iar de nu, l omoara
si-i pune capul ntr-un par. Chiar nsa daca pazeste cineva bine
iepele totusi ea-l vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii
toti si le pune ntr-unul singur, nct cel ce-a pazit alege mai
ntotdeauna un cal fara inima, care-i mai rau dect unul de
rnd... Esti multumita, fata mea?
- Multamita, raspunse ea zmbind.

Totodata nsa Genarul i arunca n fata o batista rosie, usoara,

mirositoare. Fata se uita mult n ochii tatalui sau, ca un om
care se desteapta dintr-un vis, de care nu-si poate aduce
aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. Insa floarea din
fereastra veghea printre frunzele ei, ca o stea rosie prin
ncretiturile unui nor.
A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la vnatoare.
Fata saruta murmurnd floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca
din nimica naintea ei.
- Ei, stii ceva? o ntreba el.
- Nu stiu nimica, zise ea trista si punnd dosul minii pe
fruntea ei, am uitat tot.
- Insa eu am auzit tot, zise el. Rami cu bine, fata mea; n
curnd ne vom vedea iar.
El ncalica pe un cal si disparu n pustiuri.
In arsita cea dogortoare a zilei vazu aproape de padure un
tntar zvrcolindu-se n nisipul cel ferbinte.
- Fat-Frumos, zise tntarul, ia-ma de ma du pna-n padure, ca
ti-oi prinde si eu bine. Sunt mparatul tntarilor.
Fat-Frumos l duse pn? n padurea prin care era sa treaca.
Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii, si
vazu un rac att de ars de soare, nct nu mai avea nici putere
sa se mai ntoarca-napoi...

- Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu

bine. Sunt mparatul racilor!
Fat-Frumos l arunca n mare si-si urma calea.
Cnd nspre seara ajunse la un bordei urt si acoperit cu gunoi
de cal. Imprejur gard nu era, ci numai niste lungi taruse
ascutite, din care sase aveau fiecare-n vrf cte un cap, iar al
saptelea, fara, se clatina mereu n vnt si zicea: cap! cap! cap!
cap!
Pe prispa o baba batrna si zbrcita, culcata pe un cojoc vechi,
sta cu capul ei sur ca cenusa n poalele unei roabe tinere si
frumoase, care-i cauta n cap.
- Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos.
- Bine-ai venit, flacaule, zise baba sculndu-se. Ce-ai venit? ce
cauti? Vrei sa-mi pasti iepele poate.
- Da.
- Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poti sa
pornesti cu ele la pascut... Fata hai! ia da tu flacaului
demncatul ce i-am facut eu si porneste-l.
Alaturi cu bordeiul era sub pamnt o pivnita. El intra n ea si
acolo vazu sapte iepe negre, stralucite, sapte nopti, care de
cnd erau nu zarisera nca lumina soarelui. Ele nechezeau si
bateau din picioare.
Nemncat toata ziua, el cina ce-i daduse baba, s-apoi,
ncalecnd pe una din iepe, mna pe celelalte n aerul

ntunecos si racoros al noptii. Dar ncet, ncet simti cum se

strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se
paienjenira si el cazu ca mort n iarba pajistei. El se trezi pe
cnd mijea de ziua. Cnd colo - iepele nicaieri. El si credea
capul pus n teapa, cnd vede iesind dintr-o padure-n
departare cele sapte iepe alungate de un roi nemarginit de
tntari si un glas subtire-i zise:
- Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu.
Cnd se ntoarse cu caii, baba ncepu sa turbe, sa rastoarne
casa cu sus-n jos si sa bata fata, care nu era de vina.
- Ce ai, mama? ntreba Fat-Frumos.
- Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am
nimica... sunt foarte multumita.
Apoi, intrnd n grajd, ncepu sa bata caii, tipnd:
- Ascundeti-va mai bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa
nu va mai gaseasca, uciga-l crucea si mannce-l moartea!
A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si dormi pna ce mijea
de ziua. Disperat, era sa ieie lumea-n cap, cnd deodata vede
rasarind din fundul marii cei sapte cai, muscati de-o multime
de raci.
- Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu.
Era mparatul racilor.
El mna caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua
trecuta.

Insa n cursul zilei roaba babei s-apropie de el si-i zise ncet,

strngndu-l de mna:
- Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. Sa nu mai mannci din
bucatele ce-ti fierbe baba, pentru ca-s facute cu somnoroasa1.
Ti-oi face eu altfeli de bucate.
Fata ntr-ascuns i facu merinde, si-nspre seara, cnd era sa
plece cu caii, si simti ca prin minune capul treaz. Spre mezul
noptii se-ntoarse acasa, mna caii n grajdi, i ncuie si intra n
odaie. Pe vatra cuptorului, n cenusa, mai licureau ctiva
carbuni. Baba sta ntinsa pe laita si ntepenita ca moarta. El
gndi c-a murit s-o scutura. Ea era ca trunchiul si nu se misca
de loc. El trezi fata ce dormea pe cuptor.
- Uite, zise el, ti-a murit baba.
- As! asta sa moara! raspunse ea suspinnd. Adevarat ca acum
e ca si moarta. Acu-i miazanoaptea... un somn amortit i
cuprinde trupul... dar sufletul ei cine stie pe la cte raspnteni
sta, cine stie pe cte cai a vrajilor umbla. Pna ce cnta
cucosul ea suge inimile celor ce mor ori pustieste sufletul celor
nenorociti. Da, badica, mine ti se-mplineste anul, ia-ma si pe
mine cu d-ta, ca ti-oi fi de mare folos. Eu te voi scapa din multe
primejdii, pe care ti le gateste baba.
Ea scoase din fundul unei lazi hrbuite si vechi o cute, o perie
si o naframa.

A doua zi de dimineata i se mplinise lui Fat-Frumos. Baba

trebuia sa-i dea unul din cai s-apoi sa-l lase sa plece cu
Dumnezeu. Pe cnd prnzeau, baba iesi pn-n grajd, scoase
inimele din ctesisapte caii, spre a le pune pe toate ntr-un
tretin1 slab, caruia-i priveai prin coaste. Fat-Frumos se scula
de la masa si dupa ndemnarea babei se duse sa-si aleaga calul
ce trebuia sa si-l ieie. Caii cei fara inimi erau de un negru
stralucit, tretinul cel cu inimile sta culcat ntr-un colt pe-o
movila de gunoi.
- Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, aratnd la calul cel slab.
- Da? cum, Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba? zise baba
cea vicleana, cum sa nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din
caii isti frumosi... oricare ar fi, ti-l dau.
- Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tiind la vorba lui.
Baba scrsni din dinti ca apucata, dar apoi si strnse moara
cea hrbuita de gura, ca sa nu iasa prin ea veninul ce-i
rascolea inima pestrita.
- Hai, ia-ti-l, zise-n sfrsit.
El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata
pustiului se ia dupa urmele lui si zbura ca un gnd, ca o
vijelie, printre volburele de nisip, ce se ridicau n urma-i.
Intr-o padure l astepta fata fugita. El o urca pe cal dupa
dnsul si fugea mereu.
Noaptea inundase pamntul cu aerul ei cel negru si racoare.

- Ma arde-n spate, zise fata.

Fat-Frumos se uita napoi. Dintr-o volbura nalta, verde, se
vedeau nemiscati doi ochi de jaratic, a caror raze rosii ca focul
ars patrundeau n rarunchii fetei.
- Arunca peria! zise fata.
Fat-Frumos o asculta. Si deodata-n urma-le vazura ca se ridica
o padure neagra, deasa, mare, nfiorata de un lung freamat de
frunze si de un urlet flamnd de lupi.
- Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui
demon urmarit de un blestem prin negura noptii. Luna palida
trecea prin nouri suri ca o fata limpede prin mijlocul unor vise
tulburi si seci.
Fat-Frumos zbura... zbura necontenit.
- Ma arde-n spate! zise fata c-un geamat apasat, ca si cnd s-ar
fi silit mult ca sa nu spuie nca.
Fat-Frumos se uita si vazu o bufnita mare si sura, din care nu
straluceau dect ochii rosii, ca doua fulgere lantuite de un nor.
- Arunca cutea! zise fata.
Fat-Frumos o arunca.
Si deodata se ridica din pamnt un colt sur, drept, neclintit, un
urias mpietrit ca spaima, cu capul atingnd de nori.
Fat-Frumos vjia prin aer asa de iute, nct i se parea ca nu
fuge, ci cade din naltul cerului ntr-un adnc nevazut.
- Ma arde! zise fata.

Baba gaurise stnca ntr-un loc si trecea prin ea prefacuta ntro funie de fum, a carei capat dinainte ardea ca un carbune.
Arunca naframa! zise fata.
Fat-Frumos o asculta.
Si deodata vazura n urma-le un luciu ntins, limpede, adnc,
n a carui oglinda balaie se scalda n fund luna de argint si
stelele de foc.
Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori.
Cale de doua ceasuri - pierduta n naltul cerului - plutea ncet,
ncet prin albastrul tariei miazanoaptea batrna cu aripile de
arama.
Cnd baba nota smintita pe la jumatatea lacului alb, FatFrumos arunca buzduganu-n nori si lovi miazanoaptea n
aripi. Ea cazu ca plumbul la pamnt si croncani jalnic de
douasprezece ori.
Luna s-ascunse ntr-un nor si baba, cuprinsa de somnul ei de
fier, se afunda n adncul cel vrajit si necunoscut al lacului. Iar
n mijlocul lui se ridica o iarba lunga si neagra. Era sufletul cel
osndit al babei.
- Am scapat! zise fata.
- Am scapat! zise calul cel cu sapte inimi. Stapne, adauga
calul, tu ai izbit meazanoaptea de a cazut la pamnt cu doua
ceasuri nainte de vreme si eu simt sub picioarele mele
rascolindu-se nisipul. Schelete nmormntate de volburele

nisipului arzator al pustiilor au sa se scoale, spre a se sui n

luna la benchetele lor. E primejdios ca sa umbli acuma. Aerul
cel nveninat si rece al sufletelor lor moarte, v-ar putea omor.
Ci mai bine voi culcati-va, si eu pn? atuncea m-oi ntoarce la
mama, ca sa mai sug nc-o data laptele cel de vapaie alba a
ttelor ei, pentru ca sa ma fac iar frumos si stralucit.
Fat-Frumos l asculta. Se dete jos de pe cal si-si asternu
mantaua pe nisipul nca ferbinte.
Dar ciudat... ochii fetei se-nfundasera n cap, oasele si
ncheieturile fetei i iesisera afara, pielita din oachesa se facuse
vnata, mna grea ca plumbul si rece ca un sloi de gheata.
- Ce ti-i? o ntreba Fat-Frumos.
- Nimica, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; si se culca n
nisip tremurnd ca apucata.
Fat-Frumos dadu drumu calului, apoi se culca pe mantaua ce
si-o asternuse.
El adormi; cu toate acestea-i parea ca nu adormise.
Pielitele de pe lumina ochiului i se rosisera ca focul si prin el
parea ca vede cum luna se cobora ncet, marindu-se spre
pamnt, pna ce parea ca o cetate sfnta si argintie,
spnzurata din cer, ce tremura stralucita... cu palate nalte
albe... cu mii de ferestre trandafirii; si din luna se scobora la
pamnt un drum mparatesc acoperit cu prund de argint si
batut cu pulbere de raze.

Iara din ntinsele pustii se rascoleau din nisip schelete nalte...

cu capete seci de oase... nvalite n lungi mantale albe, tesute
rar din fire de argint, nct prin mantale se zareau oasele albite
de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane facute din fire de
raze si din spini auriti si lungi... si ncalecati pe schelete de cai
mergeau ncet-ncet... n lungi siruri... dungi miscatoare de
umbre argintii... si urcau drumul lunii si se pierdeau n
palatele nmarmurite ale cetatii din luna, prin a carora feresti
se auzea o muzica lunatica... o muzica de vis.
Atunci i se paru ca si fata de lnga el se ridica ncet... ca trupul
ei se risipea n aer, de nu ramneau dect oasele, ca, inundata
de-o manta argintie, apuca si ea calea luminoasa ce ducea n
luna. Se ducea n tulburea mparatie a umbrelor, de unde
venise pe pamnt, momita de vrajile babei.
Apoi pielita ochilor lui se nverzi... se nnegri - si nu mai vazu
nimica.
Cnd deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea si
aievea. Dar n pustiul arid necheza calul frumos, stralucit,
mbatat de lumina aurita a soarelui, pe care el acu o vedea
pentru-ntia data.
Fat-Frumos se avnta pe el si-n rastimpul ctorva gnduri
fericite ajunse la castelul ncoltit al Genarului.
De asta data Genarul vna departe cale de sapte zile.

El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinsese gtul cu

bratele ei si-si ascunsese capul n snul lui, pe cnd poalele
lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nisipul pustiei.
Mergeau asa de iute, nct i se parea ca pustiul si valurile
marei fug, iar ei stau pe loc. Si numai ncet se auzea motanul
mieunnd din cte sapte capetele.
Perdut n paduri, Genarul si aude calul necheznd.
- Ce e? l ntreba.
- Fat-Frumos ti fura fata, raspunse calul nazdravan.
- Putea-l-om ajunge? ntreba Genarul mirat, pentru ca stia ca-l
omorse pe Fat-Frumos.
- Nu zau, raspunse calul, pentru c-a ncalecat pe un frate al
meu, care are sapte inimi, pe cnd eu n-am dect doua.
Genarul si nfipse pintenii adnc n coastele calului, care fugea
scuturndu-se... ca o vijelie. Cnd l vazu pe Fat-Frumos n
pustiu, zise calului sau:
- Spune fratne-tau sa-si arunce stapnul n nori si sa vina la
mine, ca l-oi hrani cu miez de nuca si l-oi adapa cu lapte dulce.
Calul Genarului i necheza fratni-sau ceea ce-i spusese - dar
frate-sau i-o spuse lui Fat-Frumos.
- Zi fratni-tau, zise Fat-Frumos calului sau, sa-si arunce
stapnu-n nori, si l-oi hrani cu jaratic si l-oi adapa cu para de
foc.

Calul lui Fat-Frumos o necheza asta fratni-sau si acesta

azvrli pe Genarul pna n nori. Norii cerului nmarmurira si
se facura palat sur si frumos - iar din doua gene de nouri se
vedeau doi ochi albastri ca cerul, ce repezeau fulgere lungi.
Erau ochii Genarului exilat n mparatia aerului.
Fat-Frumos domoli pasul calului si aseza pe fata pe acela al
tatne-sau. O zi nca - si ajunsera n mndra cetate a
mparatului.
Lumea-l crezuse mort pe Fat-Frumos, si de aceea, cnd se
mprastie faima venirii lui, ziua-si muie aerul n lumina de
sarbatoare si oamenii asteptau murmurnd la faima venirii lui,
cum vuieste un lan de gru la suflarea unui vnt.
Dar ce facuse oare n vremea aceea Ileana mparateasa?
Ea, cum plecase Fat-Frumos, s-a nchis ntr-o gradina cu nalte
ziduri de fier si acolea culcndu-se pe pietre reci, cu capul pe
un bolovan de cremene, plnse ntr-o scalda de aur, asezata
lnga ea, lacrimi curate ca diamantul.
In gradina cu multe straturi, neudata si necautata de nimeni,
nascura din pietris sterp, din arsita zilei si din secaciunea
noptii flori cu frunze galbene si c-o culoare stinsa si tulbure, ca
tulburii ochi ai mortilor, florile durerii.
Ochii mparatesei Ilenei, orbiti de plns, nu mai vedeau nimica;
dect i se parea numai ca-n luciul baii, plina de lacrimile ei,
vedea ca-n vis chipul mirelui ei iubit. Ci ochii ei, doua izvoare

secate, ncetase de-a mai varsa lacrimi. Cine-o vedea cu parul

ei galben si lung, despletit si mprastiat ca cretii unei mantii de
aur pe snul ei rece, cine-ar fi vazut fata ei de-o durere muta,
sapata parca cu dalta n trasaturele ei, ar fi gndit ca-i o
nmarmurita zna a undelor, culcata pe un mormnt de
prund.

Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o

mna de lacrimi din baie si stropi gradina. Ca prin farmec foile
galbene ale aleelor de arbori si ale straturilor se-nverzira ca
smarandul. Florile triste si tulburi se-nalbira ca margaritarul
cel stralucit - si din botezul de lacrimi luara numele
lacrimioare.
Imparateasa cea oarba si alba umbla ncet prin straturi si
culese n poale o multime de lacrimioare, pe care apoi,
asternndu-le lnga baia de aur, facu un pat de flori.
Atunci intra Fat-Frumos.
Ea s-arunca la gtul lui, nsa, amutita de bucurie, ea nu putu
dect sa ndrepte asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi
vrut sa-l soarba n sufletul ei. Apoi ea l lua de mna si-i arata
baia de lacrimi.
Luna limpede nflorea ca o fata de aur pe seninul cel adnc al
cerului. In aerul noptii Fat-Frumos si spala fata n baia de
lacrimi, apoi, nvalindu-se n mantaua ce i-o tesuse din raze de

luna, se culca sa doarma n patul de flori. Imparateasa se culca

si ea lnga el si visa n vis ca Maica Domnului desprinsese din
cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte.
A doua zi, desteptata, ea vedea...
A treia zi se cununa mparatul cu fata Genarului.
A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos.
Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc
ngerii cnd se sfinteste un sfnt - si roiuri de unde rasarind
din inima pamntului le-a spus cum cnta ursitorile cnd
urzesc binele oamenilor. Astfel lautarii maiestrira hore nalte si
urari adnci.
Trandafirul cel nfocat, crinii de argint, lacrimioarele sure ca
margaritarul, mironositele viorele si florile toate s-adunara
vorbind fiecare n mirosul ei si tinura sfat lung cum sa fie
luminile hainei de mireasa; apoi ncredintara taina lor unui
curtenitor flutur albastru stropit cu aur. Acesta se duse si
flutura n cercuri multe asupra fetei miresei, cnd ea dormea,
si-o facu sa vada, ntr-un vis luciu ca oglinda, cum trebuia sa
fie-mbracata. Ea zmbi, cnd se visa att de frumoasa.
Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, bru de
margaritare, manta alba ca ninsoarea.
Si se facu nunta mndra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata
pamntului.

S-au trait apoi n pace si n liniste ani multi si fericiti, iar dac-a
fi adevarat ce zice lumea: ca pentru Fetii-Frumosi vremea nu
vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.