Muntele Ceahlău- scurte consemnări

Primele consemnări scrise despre călugării și pusnicii de pe Ceahlău au fost relatările

unor călători străini. Cea mai veche referire scrisă cunoscută până acum este cea a medicului
evreu I.S.Delemedigo, care era în trecere venind din Cipru spre Polonia în anul 1614. Notele sale
de călătorie au fost publicate mai târziu de către Hein Selic Brukner în cartea ,,Locuitorii
bătrânei păduri”1, unde acesta vorbește despre oamenii de pe Muntele Pionul (Ceahlău) și
călugării cunoscători a multe legende și povești. Deși, după cum am spus, puțini sunt cei care
mai cunosc bine vechile legende și tradiții despre munte, totuși a rămas vie conștiința colectivă a
localnicilor, că Ceahlăul este muntele sfânt unde au trăit sihaștri din cele mai vechi timpuri, de
când dacii erau un popor puternic, liber și cu conștiința existenței sufletului și a vieții veșnice.
Despre importanța sufletului în conștiința geto-dacilor, aflăm de la Aristotel care în dialogul lui
cu Carmides, mărturisește cum a primit el învățături despre importanța sufletului în tratarea
trupului ,,de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zalmoxis, despre care se zice că îi face pe
oameni nemuritori. Spunea tracul acesta că [medicii] greci aveau dreptate să cuvânteze așa cum
v-au arătat adineauri. Dar Zalmoxis, adăuga el, regele nostru, care este un zeu, ne spune că
după cum nu trebuie să încercăm a îngriji ochii fără să ținem seama de cap, nici capul nu poate
fi îngrijit neținându-se seamă de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu
sufletul și iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: [anume] pentru că ei
nu cunosc întregul pe care-l au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi
sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune și rele – pentru corp și pentru om în întregul său –
vin de la suflet și de acolo curg [ca dintr-un izvor] ca de la cap la ochi. Trebuie deci – mai ales
și în primul rând – să tămăduim izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul și tot
restul trupului… aceasta e cea mai mare greșeală a oamenilor: ca unii medici să caute în chip
deosebit o vindecare sau cealaltă [a sufletului sau a trupului]. Și mă povățuia foarte stăruitor să
nu mă las înduplecat de nimeni – oricât de bogat, dintr-un neam ales sau oricât de frumos ar fi –
să fac altfel”2. În felul acesta Aristotel își arată întreaga admirație față de priceperea medicului
trac și față de învățătura plină de înțelepciune a lui Zalmoxis – regale, marele preot, și zeul
suprem.
Nu întâmplător Mihai Eminescu considera Ceahlăul, drept mirificul tarâm de cugetare și
inspirație în poezia "Povestea magului călător în stele”, unde ne aduce sub privirea ochilor
minții, un împărat bătrân și înțelept din vremuri de mult trecute, care dorește să lase sceptrul
fiului său, nu însă înainte de a-i încerca vrednicia de a urma tatălui său. Prințul, pentru a putea
dobândi și consolida calitățile mult dorite, la sugestia tatălui său ia hotărârea de a merge la
Muntele Pion, și urcând până în vârful acestuia, să poată înâlni pe magul cel înțelept, care după
descrierea pe care i-o face bătrânul împărat, se aseamănă până la identificare cu marele preot dac
Zalmoxis, ce-și ducea existența sa ascetică pe vârful muntelui sfânt, de unde nu cobora niciodată.
Fiul de împărat după ce urcă cu anevoie muntele, se întâlnește cu magul, intră împreună cu el în
peșteră și îl îndeamnă să folosească acea peșteră atăt pentru contemplare și meditație, cât și ca
rampă de lansare în periplu cosmic către stele. Chiar și titlul poeziei este sugestiv și cu trimitere
la credința dacilor că preoții asceți umblă prin nori, pe vârful muntelui sacru. De o deosebită

1 Dr. Gheorghe IACOMI , Din trecutul vieții monahale și creștinești în zona Ceahlău, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1998, p.13.
2 PLATON Dialoguri, Editura pentru Literatura Universală, București , 1968, apud DRĂGAN Iosif Constantin, ,,Noi Tracii, Istoria multimilenară a neamului românesc” Vol I,
Ed. Scrisul Românesc, Craiova 1976, p. 260.
frumusețe, claritate și expresivitate este textul acestei poezii, din care am ales următoarele strofe,
care sunt elocvente:
De-odată împăratul din tronul lui se scoală
Ca regele pustiei din stânca de granit;
În curte oastea sună cântarea triumfală.
Poporul o aude mișcându-se 'miit.
Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală
Desfășurate tremur la sgomotul ivit.
Lui glasul îi tremură... dar răspicat și blând
Vorbe mărgăritare le 'nșiră tremurând.

«Vremea pe ai mei umeri s'a grămădit bătrână.

Din oase și din vine a stors a vieții suc
Și slabă și uscată e 'mpărăteasca-mi mână.
Brad învechit prin stânce pe tronu-mi mă usuc,
Curând va 'ntinde moartea mantaua ei cea brună
Pe mine... Și suflarea-mi aripile-i o duc.
Cu rece - aghiazmă moartea fruntea mea o sfințește
Și inima-mi bătrână bătăile-și rărește.

« Și sufletu-mi pân' n'a 'ntins îmflatele-i aripe

Spre-a stelelor imperiu întins ca și un cort,
Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a vieții mele tort,
Rog cerul să 'nmulțească hotarnicele clipe,
S'urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port
Pe-a fiului meu umeri voiu pune pân' trăiesc
Imperiul gigantic, purpuru 'mpărătesc.

« Dar viața are multe alunecușuri rele,

Prea 'mbie pe oricine cu chipul ei cel drag
Și frâurile lumii să i se pară grele,
Din mâni el să le scape la al domniei prag;
Căci zilele - unui rege primejdii au în ele —
El poate să aleagă-a plăcerilor șirag
Ș'atunci devine umbră — pe mână de mișei
Cad frâele și dânșii duc lumea cum vor ei.

« Nainte de a pune pe brunele lui plete

Coroana mea de aur, — eu voiu ca să-l încerc.
Nu voi ca să se lase plăcerilor șirete
Ce strâng în lanț de roze a cugetărei cerc;
Nu voiu ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,
Căci cei mai mulți din oameni după nimic alerg—
Să vadă 'n cartea lumii un înțeles deschis,
Căci altfel viața-i umbră și zilele sunt vis.
 « De-aceea înainte de-a morți-mi sântă oră
V'am adunat, pe-al vieți-mi mintos areopag.
De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară
În umbra 'ntunecoasă a codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce fruntea și-o strecoară
Prin nori până la soare—trăiește - un bătrân mag.
Când încă eram tânăr el tot bătrân era:
Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

«În fruntea lui e strânsă un ev de 'nțelepciune,

Viața lumii toate în minte-i a 'ncăput.
Trecutul... viitorul, el poate-a ți le spune;
Bătrânu-i ca și vremea cea fără de 'nceput
Și soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al aștrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.
De-aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să 'nvețe
Cari cărări a vieți-s deșarte, cari mărețe.

«Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,

Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi,
Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară
În lipsa-i să se schimbe... și el, întors din văi,
Silit ca să înceapă din începutu-i iar
Să nu poată s'oprească gândirea celor răi.
Și cine - enigma vieții voește s'o descue
Acela acel munte pe jos trebui să-l sue».

Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite !

Cu fața lui cea trasă, ce dureros de pal !
Cu ochii mari ce-și primblă privirile-i unite,
C'o frunte 'n bucle-și pierde puternicu-i oval
Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i (țintit e)
Stă rezemat de pragul auritului portal:
A tatălui său vorbă aude și se 'nchină
Un semn că se supune măsurei ce-o destină.

S'apropie cu pasuri modeste, line, rare

Și umil îngenunche pe treapta de la tron:
« Pe mâne, pe când noaptea v'aprinde blându-i soare,
Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,
Atunci eu mă voiu duce, pe calul pag călare,
M'oiu duce pân' la poala a muntelui Pion
Ș'apoi pe jos de-acolo eu muntele - am să sui
Ca gândurilor mele aripe să le pui.
 « Aripe, ca să știe ce e deșertăciunea:
Să treacă ale lumii curs mizer și meschin,
Ca pasul vieți-mi toate să-l ducă 'nțelepciunea,
Ca sigur să calc calea vieții cea de spini,
Ca tot ce eu voiu face să fie fapte bune,
Să n'ascult decât glasu - adevărului senin;
Și sarcina vieți-mi să-mi fie cât de grea,
Voiu ști s'urmez, părinte, cu râvnă calea ta» 3.

Cu siguranță, poetul de geniu cunoștea din tradiție atunci când a scris aceste strălucite
versuri, că în vremurile de mult apuse, vor fi fost pe vârful muntelui sfânt Pion, mari preoți daci
(cum a fost Deceneu) și discipoli ai lor asceți, care odată cu trecerea timpului au îmbrățișat
credința creștină, trăind ca sihaștri în liniștea rugăciunii și a trăirii contemplative. Părintele
Constantin Mătasă, în cartea ,,Palatul Cnejilor” consemna faptul că Muntele Ceahlău sau Pion:
„Înainte de secolul XVII-lea, când satele nu erau atât de dese ca astăzi, ca și împrejurimile
apropiate, n-a fost locuit decât de ciobani și pusnici. Sunt cunoscute deci de atunci multe
așezăminte religioase străvechi; sihaștrii prin peșteri și crăpături de stânci, schituri și mănăstiri
din care unele mai dăinuiesc și astăzi”4.
Ca o mărturie în timp a continuității vieții sihăstrești pe muntele Ceahlău, stau
toponimele: Pion, denumire dată Muntelui Ceahlău între secolele XV-XVIII, după numele unui
mare sihastru Cuviosul Peon, care s-a nevoit pe culmile sale.Vârfurile Toaca (1904m) unde în
vechime exista o toacă și un clopot prin care sihaștrii erau îndemnați la rugăciune și Panaghia
închinat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, ambele nume ne amintesc de Muntele Athos, cu
cele două vîrfuri ,,Athon” şi ,,Panaghia”. Pe vîrful Panaghia care are o suprafață de aproximativ
10 metri patrați, s-au nevoit cîţiva sihastri stîlpnici, vîrful având formă cilindrică, ,,ca un uriaş
pilon de piatră ce se înalţă spre cer”, cum frumos spune Părintele Ioanichie Bălan în cartea sa ,,
Vetre de sihăstrie românească, secolele IV – XX”. Astăzi în acel loc este așezată o cruce, ca
mărturie despre cuvioşii ce s-au nevoit aici. Tot pe vârful Ceahlăului se mai află o piatră înaltă,
numită ,,Turnul Sihastrului”, iar în apropiere ,,Peştera Sihastrului”, unde locuiau călugării care
sunau toaca şi clopotul. Pe versantul estic al Ceahlăului, sub vîrful Ocolaşul Mic, se află platoul
,,Piciorul Sihastrului” şi poiana numită ,,Văratec”, iar în apropiere ,,Poiana Sihastru”. Aici au
fost cele dintîi sihăstrii, anume ,,Sihăstria lui Dragoş” şi ,,Sihăstria Ceahlăului”. Mai jos, pe
versantul estic, se află poiana ,,Cerebuc” şi ,,Poienile de sub Ceahlău”, ,,Bâtca Popii”. Spre Nord
se află pârâul Răpciune, cu afluentul său, Răpciuniţa. Pe pârâul Răpciune a fost o sihăstria de
călugări ,,Răpciune”, iar pe pîrîul Răpciuniţa a fost o sihăstria de maici ,,Sofia”, ambele
desfiinţate în prima jumătate a secolului XIX.
La poalele versantului Nordic al muntelui pe valea pârâului ,,Schit”, se întîlneşte ,,Poiana
lui Silvestru”, cel dintîi sihastru cunoscut al muntelui Ceahlău. El a întemeiat în acest loc
,,Sihăstria lui Silvestru” (sec. XV), transformată mai tîrziu în Mănăstirea Pionul sau Hangu. În
apropiere se află ,,Poiana Casiana”, unde s-a nevoit mulţi ani (sec. XVIII—XIX), schimonahia
Casiana. Lîngă Ceahlău se află ,,Poiana lui Ghenadie”, un sihastru din secolul XVII.
La vest de vîrful muntelui în depresiunea dintre Ceahlău şi mînăstirea Durău, se află
numeroase peșteri cu nume isihaste, printre care amintim: ,,Peştera lui Vucol”, ,,Peştera lui

3 https://poetii-nostri.ro/mihai-eminescu-povestea-magului-calator-in-stelei-poezie-id-8207/
4 Pr. C. Matasă, Palatul Cnejilor, Ed. Cartea Românească, București, 1965, p.24.
Ghedeon”, ,,Peştera lui Gherman” şi ,,Peştera lui Nicandru” și altele. În aceste peşteri s-au nevoit
în secolele XVII—XVIII aceşti patru mari pustnici ai muntelui Ceahlău.
Sub Ceahlău, în apropiere de cascada Duruitoarea, se află ,,Pârâul lui Martin”, ,, Pârâul
lui Nicandru”, ,,Padina lui Nicandru”, ,, Pârâul Călugărului”, ,, Pârâul lui Patapie”, ,,Poiana lui
Serafim”, ,,Poiana lui Gherasim”, ,,Poiana lui Bucur”, ,,Poiana lui Ghenadie”, ,,Obcina Chiliei”,
,,Chilia lui Ghedeon” etc. Aceste toponime au fost luate de-a lungul secolelor de la cei mai mari
sihaștri ce s-au nevoit aici.
,,Se constată că sihastrii mai sporiţi se nevoiau pe înălţimi, pe creştetul muntelui, pe stînci izolate
sau chiar pe vîrfuri. Cei mai contemplativi se nevoiau în peşteri de piatră, în văgăuni şi hrube
întunecoase de munte, unde aproape nimeni nu cuteza să ajungă. Sihastrii meditativi şi legaţi de
frumuseţea creaţiei divine se nevoiau de obicei în poieni însorite, în apropierea stînilor de oi, pe
văile singuratice ale pâraielor de munte şi întotdeauna cît mai aproape de izvoare. Iar marii
duhovnici se nevoiau la marginea codrilor, aproape de poteci şi de locuinţele oamenilor, ca să fie
mîngîiere atît pustnicilor de sub munte, cît şi ţăranilor de prin sate”5. În apropierea Durăului
întâlnim toponimele: ,,Piciorul Maicilor”, ,,Poiana Melaniei”, ,,Poiana Serafimei”, ,,Şipotul
Maicii”, ,,Pârul Serafimei” şi altele, care datează din secolele XVII—XVIII, când ia fiinţă
sihăstria de maici Durău.

5 Ieromonah Ioanichie BĂLAN, Vetre de sihăstrie românească, secolele IV – XX, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p.138