Legenda Zânelor din Grotă

Dacia căzuse pradă cotropitorilor romani. Numai în Munţii Orăştiei Decebal mai lupta furibund,
aruncând în focurile bătăliei ultimele puteri, dar ştia mult prea bine, în sinea sa, că nu mai era mult
până la deznodământul nefericit. Doar dacă Zamolxis nu-şi întorcea din nou faţa către supuşii săi
atunci ar mai fi nădăjduit. Triburile Geto-Dace, unite cândva sub conducerea marelui Zeu şi care
între timp, de-a lungul secolelor, se transformă treptat în ceea ce istoricii aveau să numească poporul
Dacilor Liberi, urmau sâ se stingă sau să fie înghiţite Iară cale de întoarcere sub cotropirea romană.
Unica speranţă păstrata era ca Zamolxis, milostiv, să-şi reverse iarăşi mila spre poporul său.
În ultima noapte a vieţii sale, cu puţină vreme înainte de a-şi curma zilele, Decebal a chemat la el
trei dintre cele mai frumoase fete de tarabostes, născute în Dacia, spunându-le cu glas domol:
— Aceasta este ultima zi a vieţii mele. În scurt timp voi pleca dintre cei vii şi mă voi îndrepta spre
tărâmurile eterne ale bunului nostru Zamolxis, pentru că viaţa ca sclav al Imperiului nu poate fi a
mea.
Cele trei fete priviră uimite spre rege şi, cu lacrimi în ochi, grăiră:
— Mărite conducător, fără braţul tău viteaz şi fără neţărmuritul curaj ce-l ai, nu va mai fi nicio
şansă pentru eliberarea noastră de sub talpa romană.
— Tăcere, copilele mele, ceru poruncitor Decebal, iar fetele nu mai scoaseră niciun sunet, plecând
totodată în jos capetele, ruşinate.
Dragostea ce-o aveau pentru regele lor era mare. Nu putuseră să se abţină la vorbe, dar nu aveau
dreptul să zică nimic, aşa că tăcură tustrele, hotărâte să nu mal deschidă gura decât dacă li se va cere
acest lucru.
— Ascultaţi, mai întâi, ce am de zis şi pe urmă veţi avea voie să spuneţi ec vă apasă inimile, dacă
aşa vă va fi voia, continuă regele. Vă aflaţi acum aici pentru că voi sunteţi ultima mea speranţă, iar
prin mine se poate auzi glasul întregului neam al Dacilor Liberi. Vă cer. În numele poporului, să
mergeţi spre Sacrificiul Suprem pentru a câştiga iertarea Marelui Zeu. Va trebui să porniţi spre
Muntele Ascuns, să pătrtmdeţi în Hotarul Sacru, iar acolo, după ce vă veţi afla la picioarele lui
Zamolxis, va trebui să cereţi iertarea păcatelor Geto-Dacilor, oferindu-vă în schimb pe voi, ca
ofrandă. Sunteţi cele mai frumoase şi mai mândre fete rămase, sunteţi neprihănite şi cu gândul curat
ca lacrima. Zeul va şti asta de cum vă va vedea. Aceasta esle porunca mea şi prin ea, cu ajutorul
vostru, sper ca Dacii Liberi să ajungă iarăşi unde au fost odată.
Un zâmbet înflori pe chipurile fetelor de tarabostes. Aveau feţele luminate de mândrie şi arătau
atât de frumoase în acele clipe, încât ai fi putut jura cu mâna pe inima că sunt coborâte din cer pe
pământ şi că niciodată nu mai existase aşa privelişte precum cea pe care ele trei o făureau. Nu se
speriaseră de ceea ce urmau să facă şi nici nu începură a plânge pentru a schimba voia regelui. Ba
chiar, mai mult decât atât, se simţiră mândre în sinea lor de încrederea arătată şi fericite că viaţa lor
sacrificată ar putea aduce, o dată cu ea, salvarea dorită. Pentru Dacii Liberi, traiul pe pământ nu
însemna decât o scurtă aşteptare spre a ajunge pe tărâmurile Marelui Zeu, Zamolxis. Cuvintele ce
urmară fură rostite cu glas fremătător, pătruns de credinţă:
— Îţi mulţumim, mărite stăpân, pentru că te-ai gândit la noi în aşa grea cumpănă. Lacrimile
noastre de bucurie nu-ţi vor putea arăta îndeajuns fericirea ce-o trăim, speranţa care a renăscut în
aceste clipe în sufletele noastre. Vom ajunge negreşit la Zamolxis şi vom cere în numele mândrului
nostru rege iertarea Daciei, iar dacă ofranda va fi acceptată şi fraţii noştri vor fi din nou liberi, iar
cântul de luptă al Marelui Lup Alb va răsuna iarăşi în munţi, atunci acea zi, ultima pe această lume
pentru noi, va fi cea în care vom înţelege într-adevăr ce este fericirea. Sângele nostru va spăla
păcatele, iar el este un sacrificiu mult prea mic pentru poporul şi regele nostru.
Decebal privi spre cele trei fete încercând, în mândria sa, să-şi înăbuşe lacrimile ce stăteau gata-
gata să-i izbucnească din ochi. Era mişcat de credinţa şi de tăria de care dăduseră dovadă. Le spuse
cu glas tremurat:
 — Mergeţi acum, fiicele mele. N-am vorbe să vă spun ce simt eu, dar gândurile Dacilor Liberi vor
fi pururea îndreptate spre voi şi spre sacrificiul vostru. Mergeţi mai întâi la cei bătrâni şi aflaţi toate
cele trebuincioase pentru călătoria voastră, iar pe urmă îndreptaţi-vă paşii spre locul sacru al
neamului nostru, Muntele Ascuns,
— Rămâi cu bine, mărite rege, rămâi cu bine! spuseră ele şi se ridicară pentru a pleca pe ultimul
drum al vieţii lor.
— Atunci când veţi ajunge în faţa Zeului, spuse Decebal în încheiere, spuneţi-i că niciodată
credinţa adevărată n-a pierit din inimile noastre şi că nicicând nu se va stinge. Sub niciun chip nu se
va întâmpla aşa ceva. Iar acum, mergeţi cu sufletele împăcate, curajoasele mele copile, şi aveţi
cugetul curat. Cele câteva clipe ce mi-au mai rămas sunt numărate şi trebuie să-mi adun gândurile.
Mergeţi în pace! mai adăugă bravul rege. După care le făcu semn fetelor să iasă.
Cele trei preafrumoase fete, alese pentru a ieşi în întâmpinarea destinului, se retraseră fără niciun
cuvânt, îndreptându-se direct spre locul unde aveau să-i întâlnească pe bătrânii preoţi care le vor
dezvălui taina drumului spre Muntele Ascuns şi, totodată, spre Zamolxis, precum şi Legile Sacre ce
vor trebui să le respecte pentru a-şi atinge ţelul.
Chiar în acea noapte, după ce şi-au luat rămas bun de la părinţi şi fraţi, au pornit tustrele la drum
lung spre Podişul Sacru al Bucegilor, loc care adăpostea Triunghiul Sacru şi Muntele Ascuns, Altarul
Zeului.
Peripeţii pe drum nu au avut, pentru că au respectat întocmai poveţele primite de la bătrâni de a
folosi numai cărări dosite şl poteci de munte unde rar, sau chiar de loc, ajungea picior de om,
darămite de ostaş roman. O întâlnire cu cetele cotropitorilor le-ar fi putut opri din drum, dar au ştiut,
cu multă dibăcie, să se ferească. Dacă ar fi avut neşansa să cadă în mâinile romanilor, ultima dorinţă
şi speranţă a regelui lor drag ar fi fost pierdută, iar chinul lor în van. Apoi, cine ştie câţi ani s-ar mai
fi scurs până când cineva dintre ai lor ar mai fi avut curajul să încerce a cere iertarea lui Zamolxis.
Pe când părăseau cetatea, fetele se opriră şi mai priviră o dată spre cei care le conduceau. Un
singur lucru le răzbea din ochi: hotărârea.
— Vom merge numai noaptea, iar ziua vom dormi în scorburile copacilor, îşi spuseră fetele la
plecare. Nu ne vom arăta în niciun fel chipul, fie că vom întâlni prieteni, fie că vom întâlni duşmani.
Drumul nostru este taină adâncă, iar ăsta nu-i lucru de tăgăduit. Vom mânca numai merindele ce le
avem, iar dacă acestea se vor termina ne vom hrăni cu fructele pădurii sau cir rădăcini. Să ne jurăm
toate trei că vom ajunge la Zamolxis tefere şi că vom şti să ne ferim de primejdii.
Fetele întinseră câte o mână, se prinseră una de cealaltă într-o strângere arzătoare şi rostiră într-un
glas:
— Jurăm!
Şi trebuie că au ştiut, cu mare sfinţenie, să se ţină.
Când au ajuns la intrarea în Grotă, după ce au trecut pe la picioarele Sfinxului şi prin cele Cinci
Vârfuri Sacre, aşa cum cereau Legile, se scurseră mal bine de două săptămâni de la moartea lui
Decebal, iar durerea Daciei era mai mare ca oricând. Ele nu aveau cum să aibă cunoştinţă de aceste
lucruri însă, pentru că de la plecare şl până în clipa în care s-au oprit în faţa intrării in Grotă nu mai
văzuseră nici ţipenie de om. Erau destul de obosite în urma neodihnei de care avuseseră parte în
ultimele zile şi a lipsei de hrană, care devenise din ce în ce mai apăsătoare pe măsură ce se apropiau
lot mai mult de Muntele Ascuns, dar asta nu răpea nimic din frumuseţea lor. Am putea spune chiar că
paloarea ce o căpătaseră în pelerinajul lor le sporise tţingăşia.
Atâta vreme cât ţinuse călătoria spre sacrificiul suprem se rugaseră, fiecare în parte sau toate
laolaltă, aşa cum ştiuseră mai bine, în gând sau cu voce tare, pentru ca mânia Zeului să nu fie prea
mare şi să le fie primită ofranda, o dată cu ea urmând să vină şi mult dorita şi sperata iertare pentru
Geto-Daci. Numai aşa ai li putui ei să-şi izbăvească, păcatele. Pe când ajunseseră în faţa Muntelui
Ascuns, dorinţa pentru eliberarea Dacilor Liberi le era mai arzătoare ca niciodată până atunci.
La sosire, în gura Grotei era Leandru, Sihastrul Sacru, ultimul slujitor care se mal afla alături de
Zeu de la retragerea sa în Muntele Ascuns. Acesta le întâmpină zâmbind:
 — Bine aţi venit, viteze fiice ale Daciei! Nu este nevoie să-mi spuneţi care este motivul pentru
care vă aflaţi aici pentru că îl cunosc. Sfinxul a avut grijă sa mă înştiinţeze de sosirea voastră.
— Bine te-am găsit, părinte Leandru, rostiră frumoasele fete într-un glas, apoi una dintre ele
continuă: suntem fericite să ne aflăm în faţa măriei laie, Sihastrule Leandru. Drum lung şi obositor
am străbătut pentru a ajunge alei. În crez şi în simţire avem cu toate trei acelaşi gând şi te-ntrebăm
acum: ştie, oare, şi Zamolxis, bunul nostru Zeu, că ne aflăm aici şi pentru ce?
— Ştie, copilele mele, ştie prea bine.
Fetele se priviră una pe alta şi speranţa le crescu în suflete. Dacă însuşi Leandru le-a întâmpinat,
atunci poate că vor reuşi să ajungă şi în faţa Zeului mai uşor decât se gândiseră. Fata care glâsuise
mal devreme, deschise clin nou gura şi grăi:
— Preabunule Leandru, ne poţi conduce, rogu-te, la Zeu? Noi trebuie să-i vorbim cât de curând şi
aprig, pentru că prin noi se aude glasul tuturor fraţilor noştri, Dacii Liberi, oameni care au în sânge şi
în minte credinţa sacră şi care nu l-au trădat nicicând pe Zeu.
Leandru se uită mirat spre tinerele fete de tarabostes. Nu s-ar fi aşteptat, probabil, să găsească în
ele atâta putere şi credinţă, totodată nu mai văzuse de, multă vreme Geto-Daci care să nu fie
trădători, cei mat’ mulţi dintre cei care încercau să intre spre Muntele Ascuns având gânduri negre şi
nedorind altceva decât să încerce să pună mâna pe Piatra Sacră. Ceea ce se întâmpla cu fetele din faţa
sa era deosebit, însă. În privirile lor nu se putea citi altceva afară de puritate şi credinţă. Sfinxul şi
chiar cel doi Şoimi Regali îi spuseseră aceste lucruri de care el nu se îndoise, dar nu se aşteptase sâ
găsească în ele o sinceritate care să-l trimită cu gândul la vremurile de demult apuse, în care fiecare
muritor şi-ar fi dat oricând viaţa pentru Zamolxis. Pentru un moment, avu chiar impresia că
puternicul neam al Dacilor Liberi ar putea renaşte datorită fetelor ce le avea în faţă.
„Dacă ar fi rămas toţi oamenii Daciei la fel ca ele, gândi Leandru, niciodată Piatra Sacră n-ar
mai fi trebuit să fie închisă în adâncuri, iar bunul Zamolxis s-ar fi găsit şl acum printre supuşi, şi nu
în întunericul Muntelui Ascuns. Dar să vedem ce va urma, pentru că numai luminatul nostru stăpân
are marea putere de a le şti pe toate şi tot el va hotărî ce se va petrece de-aci înainte.”
Vorbindu-şi astfel, fără a lăsa să l se citească nimic pe chip, Sihastrul Sacru le făcu semn tinerelor
fete de larabostes să se ridice şi să-l urmeze, însoţindu-şi gestul cu următoarele vorbe:
— Veniţi, copilele mele, urmaţi-mă, şl se îndreptă spre Grotă.
Fetele plecară privirile cu pioşenie şi-l urmară pe Sihastru. Călătoria lor reuşise, aveau să-l vadă
pe Zeu acum.
Nimeni nu mai rostea nicio vorbă, clipa era prea solemnă. Uşor, fremătând de emoţie, fetele au
mers în urma Sihastrului până când acesta, cu un gest tainic, Ic îndemnă sâ se oprească.
— Aici este capătul călătoriei voastre, grăi Sihastrul. Ne aflăm în Sala Marc a Muntelui Ascuns şi
mai departe nu puteţi merge.
Inimile băteau în piepturile fetelor mai-mai să li spargă, într-atât erau de emoţionate la gândul că-l
vor întâlni, în sfârşit, pe Zeu. Nu se lăsară doborâte de simţăminte şi, în sinea lor, îşi adunară toate
forţele pe eare le aveau pentru că lupta ce urmau să o dea avea să hotărască soarta fraţilor lor şi avea,
în acelaşi timp, să îndeplinească ultima dorinţă a lui Decebal, regele lor drag. Se gândeau că vor face
tot ce le stă în puteri spre a-l convinge pe Zeu să-i ierte pe Daci şi să revină asupra hotărârii de a
părăsi destinele ţării. Nu priveau în nicio parte, minunăţiile ce le înconjurau nici măcar nu existau
pentru ochii lor. Nu făceau altceva decât să-l aştepte pe stăpânul lor, iar în clipa în care, la numai
câţiva paşi de ele, îl zăriră pe însuşi Zamolxis, cel căruia veniseră să-i ofere viaţa şi libertatea lor în
schimbul fericirii poporului Geto-Dac, nici nu se întrebară măcar de unde s-a ivit deodată Zeul — ci
pur şi simplu i s-au aruncat toate trei deodată Ia picioare.
— Ridicaţi-vă, curajoasele mele fete, spuse simplu Zamolxis, atunci când le văzu prosternate la
picioarele lui. Ridicaţi-vâ şi ascultaţi cu mare atenţie ee am a vă spune.
Fetele se ridicară în tăcere, iar atunci când avură, într-un târziu, îndrăzneala să privească spre Zeu,
acesta putu citi în ochii lor înlăcrimaţi rugăciunea ce o aveau pentru el. Pe chipul Zeului nu tresări
nimic, dar toţi cei prezenţi acolo, în Sala Mare, îl putură auzi vorbind din nou:
 — Ştiu pentru ce vă aflaţi acum înaintea mea, ştiu care au fost ultimele cuvinte ale lui Decebal,
dar trebuie să vă mai spun că drumul l-aţi bătut de pomană. Păcatele supuşilor mei sunt mult prea
mari pentru a fi Iertate prin ofranda voastră. Greşelile le-au fost multe şi mânia îmi este cumplită, şi
nu aşa poate fi îndulcită sau uitată. Vina nu este a voastră, pentru că vă cunosc gândul şi sufletul
curat. Poporul însă trebuie să treacă prin adânci suferinţe pentru a înţelege cu adevărat ceea ce se
petrece şi pentru a reveni, fără şovăială, la Credinţa Adevărată. Vor trece anii cu sutele păun când cu
toţii, până la unul, vor pricepe. Întreg poporul, iar nu o mână de oameni, trebuie să-şi îndrepte
credinţa. Tot neamul trebuie să-şi aducă sacrificiul, nu voi, puţinii care aţi mai rămas cu sufletele
întru credinţa adevărată.
Lacrimile neputinţei şi durerii se scurgeau acum şuvoaie pe obrajii fetelor. În câteva clipite îşi
vedeau toate speranţele spulberate, dar nu renunţară de tot la luptă.
— Mărite şi preabunule Zamolxis, spuse cu teamă în glas una dintre ele, Dacii Liberi se căiesc
amarnic şi îndurare-ţi cer cu toţii, prin al nostru glas. Vino în ajutorul lor, cu smerenie te rugăm,
pentru că numai bunătatea ta şi puterea Pietrei Sacre poate fi salvarea. Aceasta este şi rugăciunea de
pe urmă a curajosului nostru stăpân, regele Decebal.
— Nu, copilă, spuse Zeul. Sacrificiul vostru nu poate să mă înduplece şi Decebal ştia asta înainte
de a muri. Speranţa cea din urmă a fost să-i fie deşartă. Dacii singuri vor trebui să înveţe care le-a
fost greşeala şi abia atunci cu toţii îşi vor întoarce Iarăşi faţa către mine şi către Piatra Sacră.
Aceeaşi fată de tarabostes care glăsuise şi mai devreme grăi din nou spre Zeu:
— Atunci înseamnă că nu suntem demne de a aduce fericirea Dacilor, iar în voce i se citea
mâhnirea. Solia noastră a dat greş, stăpâne, iar noi nu ne vom întoarce în robia romană pentru a fi
nevoite să purtăm de-aci-nainte povara ruşinii noastre. Ai milă de noi, mărite Zamolxis, ai milă şi ne
curmă zilele. Dacă este fără chip să obţinem iertarea pentru fraţii noştri, atunci viaţa nu ne este de
folos.
Zamolxis, uimit de vitejia şl îndrăzneala fetelor şi mişcat de ceea ce auzise. Ie spuse cu glas
puternic:
— Nu moartea, ci alta esle răsplata mea, iar tinerele se înflorară de felul ciudat în care vorbele
stăpânului lor se loveau de pereţii Grotei, răsunându-le apoi straniu în urechi. Pentru că Inimile
voastre sunt atât de curate, iar curajul aprig ce-l aveţi mă uimeşte, altceva am să vă cer.
— Porunceşte, stăpâne, strigară fetele într-un glas. Vom asculta orbeşte voia ta, pentru că alt
stăpân noi nu cunoaştem şi mare ne este credinţa în tine.
— Va trebui să rămâneţi aici, spuse zâmbind Zamolxis, lângă mine. Voi trei veţi fi cele care veţi
păzi intrarea în Muntele Ascuns, iar Sala Mare, cea în care tocmai ne găsim, va fi sălaşul vostru. Din
acest moment vă dăruiesc nemurirea, iar lumea vă va cunoaşte ca Cele Trei Zâne din Grotă.
Preafrumoasele fete de tarabostes, prefăcute prin vrerea lui Zamolxis în Zânele din Grotă, căzură
din nou, toate trei, la picioarele stăpânului lor.
— Durerea din inimile noastre nu poale fi înlocuită decât de fericirea de a te sluji, stăpâne. Vom
asculta poruncile, iar dăruirea noastră esle neţărmuită. La fel ca şi dragostea ce ţi-o purtăm, şi nimic
nu o va tulbura vreodată.
Zamolxis ascultase cu luare aminte jurământul fecioarelor şl nici prin minte nu-i trecuse să se
îndoiască măcar o clipă, de sinceritatea vorbelor auzite.
— Precum spuneţi, aşa să fie, continuă el. Eu nu mă îndoiesc, mi-aţi dovedii cu prisosinţă că pot
avea încredere. Luaţi aminte însă la ceea ce veţi auzi de-abia de-aci-nainte: nemurirea vă este oferită
în schimbul unor lucruri ce nu sunt prea uşor de dus la bun sfârşit. Alegerea vă aparţine. De acum
încolo voie nu aveţi a părăsi împrejurimile Grotei, indiferent de vă e dor de casă sau altceva se
întâmplă, iar mai adânc în Muntele Ascuns de Prima Sală voie nu aveţi a merge şi astea-s vorbe sub
poruncă sacră! Mai departe de Prima Sală picior de femeie n-a călcat vreodată şi nici nu o va face.
Vă este clar tot ce v-am spus?
— Da, stăpâne, şi e uşor a ne supune, nu trebuie să ai grijă, spuse una dintre fete, vorbind pentru
toate trei.
 — Opriţi-vă! Partea cea mai grea abia acum urmează să o auziţi. Fecioare sunteţi, aşa v-aţi
transformat în zâne, la fel veţi rămâne şi de acum înainte, alt chip nu este. Inimile ce vă bat în
piepturi şi trupurile preafrumoase pe care le purtaţi vor trebui ca să rămână veşnic neatinse de
dragostea pe care-o au toţi muritorii de rând, iar lucrul acesta este cel mai greu de urmat, Sunteţi de-
acum Cele Trei Zâne din Grotă şi voie nu aveţi ca să cunoaşteţi dragostea, e limpede?
— Ca lumina zilei, mărite Zeu. Cu smerenie îţi vom respecta vrerea, preabunule Zamolxis.
Fecioare vom rămâne pururi şi nu vom îndrăgi niciun bărbat, aşa cum îţi este sacră porunca.
— Bine, mă bucur să aud cuvintele astea, frumoase Zâne. Afară de ce v-am spus până acum puteţi
face orice, oprelişti nu există. Toată lumea a voastră este şi. Deasemeni, toi ce vă doriţi. Puteţi să vă
jucaţi în razele calde ale soarelui, puteţi cânta, de ştiţi, sau puteţi să alergaţi prin Grotă, atât cât veţi
dori, şi multe ascunzişuri veţi afla. Să nu uitaţi însă: sub niciun chip şi pentru nimic în lume nu veţi
putea trece de Prima Sală.
Zânele se învoiră, cu sufletul deschis, la tot ce le ceruse Zeul şi, fără nicio grijă, porniră să
cutreiere cotloanele dosite din Prima Sală a Muntelui Ascuns pentru a face cunoştinţă cu sălaşul ce
avea să le adăpostească, se pare, întru eternitate. În zâmbetele lor, mai întâi, iar mai apoi în râsetele
zglobii, se putea simţi atâta fericire încât nimeni nu şi-ar mai fi putut da seama că numai cu puţine
ceasuri în urmă ele erau gata să moară. Lumea în care intraseră era nouă, tinereţea le va fi veşnică,
iar slujba sfântă ce-o aveau nu le va putea umbri defel bucuria, ba chiar o va spori.
Grota răsună de veselie şi Zânele nici nu simţiră când Zeul se retrase în tăcere spre Triunghi şl
nici când Leandru porni cu paşi mărunţi spre Ieşirea din Muntele Ascuns. Sihastrul Sacru trebuia să
se întoarcă pe Găvane, nu putea participa şi el la ce se petrecea în Munte. Avea de aflat dacă vitejii
săi Şoimi nu primiseră cumva de veste despre sosirea altcuiva. Menirea sa e cunoscută bine: paza
Hotarului Sacru şl primirea celor care. Cu sufletul curat fiind, aveau puterea şi îndrumarea de a-l
vedea pe Zeu.

***

Zilele treceau una după alta iară simţire. Moş Timp avea grija sa, ca. Pe-ndelete, fuiorul său să se
depene încet şi fără de greşeală, şi iată că în curând avea să se împlinească un an de când frumoasele
Zâne se aflau în sacrul lăcaş al Muntelui Ascuns. Chipurile le erau la fel de fragede, inimile la fel de
tinere şi vesele. Erau fericite şi libere ca păsările cerului. Toată aua alergau şi se jucau, fie în iarba
verde ce creştea în faţa Grotei, fie ascunzându-se după cotloanele de granit şi marmură din interior…
Părea că nimic n-ar fi putut fi pe astă lume care să le tulbure fericirea lor deplină. Câteodată, mal ales
în serile senine şi lungi de vară, le cuprindea pe toate trei aleanul de casă şi de cei dragi lăsaţi acolo.
În astfel de clipe, întristate, cântau doine de jale şi de dor, încercând astfel să-şi aline puţin suferinţa.
— Oare ce-o mai fi prin munţii noştri? se întrebau ele. S-or mai gândi puţin la noi părinţii şi fraţii
noştri, sau ne-au dat uitării?
— Nu ne puteau uita, răspundea o alta, dar ne aşteaptă şi acum s-aducem îndurarea lui Zamolxis
sau poate, cred că ne-am găsit sfârşitul prin păduri, ca hrana lupilor, sau că ne-au prins romanii,
Şi tot tăifăsuiau aşa, iar mai apoi începeau să nu le va putea umbri defel bucuria, ba chiar o va
spori. Grota răsună de veselie şi Zânele nici nu simţiră când Zeul se retrase in tăcere spre Triunghi şi
nici când Leandru porni cu paşi mărunţi spre ieşirea din Muntele Ascuns. Sihastrul Sacru trebuia să
se întoarcă pe Găvane, nu putea participa şi el la ce se petrecea în Munte. Avea de aflat dacă vitejii
săi Şoimi nu primiseră cumva de veste despre sosirea altcuiva. Menirea sa e cunoscută bine: paza
Hotarului Sacru şi primirea celor care, cu sufletul curat fiind, aveau puterea şi îndrumarea de a-l
vedea pe Zeu.

***
 Zilele treceau una după alta fără simţire. Moş Timp avea grija sa, ca, pe-ndelete, fuiorul său să se
depene încet şi fără de greşeală, şi iată că în curând avea să se împlinească un an de când frumoasele
Zâne se aflau în sacrul lăcaş al Muntelui Ascuns. Chipurile le erau la fel de fragede, inimile la fel de
tinere şi vesele. Erau fericite şi libere ca păsările cerului. Toată ziua alergau şi se jucau, fie în iarba
verde ce creştea în faţa Grotei, fie ascunzându-se după cotloanele de granit şi marmură din interior…
Părea că nimic n-ar fi putut fi pe astă lume care să le tulbure fericirea lor deplină. Câteodată, mai ales
în serile senine şi lungi de vară, le cuprindea pe toate trei aleanul de casă şi de cei dragi lăsaţi acolo.
În astfel de clipe, întristate, cântau doine de jale şi de dor. Încercând astfel să-şi aline puţin suferinţa.
— Oare ce-o mai fi prin munţii noştri? se întrebau ele. S-or mai gândi puţin la noi părinţii şi fraţii
noştri, sau ne-au dat uitării?
— Nu ne puteau uita, răspundea o alta, dar ne aşteaptă şi acum s-aducem îndurarea lui Zamolxis
sau poate, cred că ne-am găsit sfârşitul prin păduri, ca hrana lupilor, sau că ne-au prins romanii.
Şi tot tăifăsuiau aşa, iar mai apoi începeau să cânte, şi viaţa le mergea înainte veselă, pentru că
arareori se lăsau furate de tristeţe.
În noaptea în care ne vom opri acum cu povestirea s-a-ntâmpla! ca tocmai o astfel de durere să le
cuprindă pe Zâne. Cât fusese ziua de lungă, nu se jucaseră de niciun fel, stătuseră cu toatele
posomorâte şi se gândiseră la cei dragi. Parcă şi-ar fi dorit să plece, dar mal iute ar fi vrut sâ stea.
Oricum, Grota nu o puteau părăsi fără. A stârni mânia aprigă a Iui Zamolxis, aşa eă altceva nu aveau
de făcut decât să aştepte iarăşi zorile pentru că, o dată cu primele raze ale soarelui şi o dată cu
glasurile vesele ale păsărelelor, le-ar fi revenit şi lor la loc buna dispoziţie.
Răcoarea serii le făcuse să se retragă în Sala cea Mare a Muntelui Ascuns. Cântau o doină atât de
tristă, încât până şi freamătul copacilor încetase, iar păsările cerului amuţiseră şi ele… Nimeni nu
mai auzise vreodată pe pământ un cânt mai frumos şi mai trist De când se aşezaseră pe dalele Grotei
nu mai rostise niciuna vreun cuvânt, începuseră cu toate a cânta. Un fapt ciudat se petrecuse: doina
ce le pornea din adâncul inimilor nu o mai auziseră niciodată şi nici nu o învăţaseră de undeva. Pur şi
simplu începuseră să cânte ceva care atunci chiar se năştea, dar care părea a fl un cântec mai vechi
decât lumea şi pământul, aşa de frumos suna. Zânele se priveau uimite una pe cealaltă şi se întrebau
în sinea lor de unde pornea acel cânt nemaiauzit, dar nu se opreau, erau şi ele vrăjite de minunea ce
le ieşea din glasuri. Dulceaţa vocilor părea coborâtă direct din cer, iar ele simţeau asta. Părea că în
cântul lor divin se adunase tristeţea întreagă de pe tot cuprinsul lumii, iar cântul ar fl topit şi granitul
prin dulceaţa ei. Fiarele pădurii stăteau împietrite şi ascultau vrăjite, stelele şi luna nu mai aveau
curajul să se mişte, muntele însuşi nu mai răsufla, pentru că aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată
pe întreg pământul.
După ce va fi trecut şi ziua următoare, atunci când luna va lumina iar mândră piscurile semeţe ale
Bueegilor, se va fl împlinit taman un an de când Cele Trei Zâne s-au retras în Muntele Ascuns şi au
păşit în nemurire. Acum era noaptea Drăgaicelor, era năvalnica Noapte de Sânziene. Era noaptea
Pietrei, atunci când cerul se deschide şi face loc înspre pământ necuprinsului şi legendei, când visele
se împlinesc sau te doboară. Zânele nu puteau bănui ce se va petrece în acea noapte, care le va
schimba cursul vieţii, şi cum îşi va spune cuvântul destinul, aşa că îşi depanau fără oprire doina lor
cerească. Până când…
Până când se opriră mute de uimire şi speriate de ceea ce vedeau. La numai câţiva paşi de ele,
privindu-le cu un nesaţ greu de stăpânit, stătea un tânăr ce în ochii părea pe de-a dreptul rupt din altă
lume, într-atât de chipeş era, cu trupul puternic, pielea mai albă decât laptele, părul negru ca pana
corbului şi cu ochii din jăratec făcuţi, într-atât de strălucitori erau în noaptea Grotei. Înlemnite, fără
nicio vlagă în trupuri, Zânele simţiră pe dată cum sunt străbătute de un Dor şi inimile le sunt cuprinse
fără cale de scăpare de vraja iubirii. Cunoşteau prima dată iubirea. N-ar fi putut rezista nicicum.
Jurământul făcut cândva cu ardoare lui Zamolxis se ştersese din sufletele lor o dată cu ivirea acestui
chipeş bărbat. Tânărul era primul muritor pe eare-l întâlneau după un întreg an de zile.
 Să vă mai spunem ce se întâmpla în cugetul noului sosit? Credea pur şi simplu că nimerise, dintr-o
dată, în ţara viselor şi că asemenea frumuseţe cum are în faţă nu poate exista aievea. Iubirea pentru
cele trei fiinţe din faţa-i, aproape îl doborî. Abia reuşi să îngaime cu un glas pierdut:
— Cine sunteţi voi şi de unde aţi apărut? De pe acest pământ voi nu puteţi fi pentru că aşa
frumuseţe numai în ceruri poate există.
Zânele părură că n-au auzit cuvintele chipeşului voinic. Îl priviră cu nesaţ „şi una rosti cu glas
tiroid:
— Din cer te-ai coborât, sau din meleaguri pământeşti venit-ai tu aici? Eşti muritor de rând, sau
zeii ni te-au trimis în cale, pentru că noi n-am văzut până acum pe cineva asemeni ţie.
— Se poate să existe aşa ceva…? Şopti tânărul. Sunteţi aievea? E chiar adevărat ce trăiesc, fiinţele
acestea chiar vorbesc, există, sunt aici, şi asta nu doar în mintea mea?
In timp ce vorbeau, Cele Trei Zâne se ridicară din locul în care stătuseră până atunci şi-i
înconjurară pe frumosul tânăr aşezat pe marmura din Grotă. Podeaua nu mai era rece acum, devenise
fierbinte ca razele soarelui, parcă. Intre cei patru se născuse o lume ascunsă ce numai lor le aparţinea,
de ei era făurit şi orice ochi străini ar fi năruit totul.
— Tu eşti un alt fel de nemurire, spuse una dintre Zâne, în vreme ce se aşeza. Prin tine se naşte
altfel de libertate, pe care noi abia acum o învăţăm. De-abia de-acum înainte ne este deschisă poarta
pe care până în această zi numai închisă am putut-o cunoaşte. Să nu vorbeşti, frumosul nostru, niciun
cuvânt să nu mai spui, fură ultimele vorbe ce se mai auziră în acea noapte fantastică în Sala Mare a
Muntelui Ascuns.
Vorbele deveniseră de prisos, nu puteau în niciun fel exprima simţirea tinerilor, stăpâniţi numai de
dorinţă şi iubire. Fericirea care îi cuprinsese pe cei patru era o frântură din alte lumi, dar flecare
dintre ei ştia că o altă cale nu poate exista.
Nu vom tulbura freamătul celor patru frumoşi tineri. Noaptea Sânzâenelor le-a dăruit o clipă de
fericire pe care avea să le-o răpească în curând. Nemurirea uitată, porunca întinată, toate păreau
deodată ca dintr-o altă lume. Pereţii Grotei zâmbiră muţi, martori reci ai frumuseţii netulburate,
părtaşi ascunşi ai dulcii trădări.
Când zorii se arătau tremurători din depărtare, speriaţi parcă pentru că aveau să stingă acel
moment unic, cei patru frumoşi tineri, osteniţi şi cu trupurile răvăşite, se lăsară furaţi de somn şi
adormiră aşa cum erau, îmbrăţişaţi, îndrăgostiţi, pe dalele de Ia intrarea în Sala Mare a Muntelui
Ascuns, în chiar poarta lăcaşului sacru al marelui Zamolxis. Pentru preafrumoasele Zâne. Nemurirea
nu contase mai mult decât fericirea de o clipă a acelei nopţi de iubire, iar acum zâmbeau în somn,
visând la ceea ce trăiseră.
Astfel de fericire însă nu poate dura mai mult de o clipă, chiar şi aceasta este furată, căpătată sau
dăruită. Când soarele ajunsese să se arate aproape în întregime pe albastrul cerului, în Sala Mare şi-a
făcut apariţia însuşi Zamolxis, însoţit de Sihastrul Sacru. Cei doi văzură în deplinătate priveliştea ce
li se deschidea în faţa ochilor, iar mânia Zeului a fost cumplită, aşa cum rar mai întâlnise cineva.
Zamolxis i-a trezit pe tineri şi nu a avut nevoie de cuvinte. În ochi lî se putea citi vinovăţia faptei
necugetate ce-o săvârşiseră. Mânia i s-a transformat atunci în furie oarbă, depăşea orice limită a
închipuirii, trupul său împrăştia în jur tunete şi fulgere. Nu a mai aşteptat să vorbească nimeni, nu a
întrebat nimic. I-a pedepsit pe loc pe cei patru tineri pentru încălcarea Legilor Sacre şi pentru
nesocotirea poruncilor sale. Fără un cuvânt, a ridicat braţele şi din vârful degetelor i-a pornit o rază
luminoasă ce-l învălui pe tânăr, iar acesta se transformă pe loc în stană de piatră, devenind astfel ceea
ce acum toata lumea cunoaşte sub numele de Strana din Peştera Sacră.
— Cât despre voi, tună Zeul spre Zâne după aceea, netrebnicia voastră o să vă facă să vă căiţi
amarnic de-aci-nainte. Închise veţi sta pe vecie şi nu veţi mai vedea nicicând lumina soarelui ce-atât
de mult o îndrăgiţi. Învăţătură de minte să vă fie. Ia fel şi pentru toţi ce stau în cumpănă între
greşeală şi Credinţa Sacră, pedeapsa pentru voi va fi mai cruntă decât vă închipuiţi.
Zicând acestea, Zamolxis luă o stâncă imensă şi acoperi cu ea ieşirea spre Sala Mare a Muntelui
Ascuns, mehizându-le pe Zâne întru eternitate în Prima Sală din Grotă. Deşi planşeul de granit pe
care Zamolxis îl folosise pentru a le fereca pe frumoasele Zâne era uriaş, totuşi, din spatele lui, atât el
cât şi Leandru putură auzi planşetele şi rugăminţile ce răzbăteau până la ei:
— Iertare, Mărite Zeu! Iertare pentru nesăbuinţa ce-am avut, amarnic ne căim pentru prostia
noastră. Am încălcat Legile Sacre iar sufletele amarnic ne dor, fii blând şi iartă-ne fărădelegea,
preabunule Zamolxis.
Leandru asistase până atunci tăcut la toată păţania, dar în momentul în care văzu că Zamolxis
doreşte să iasă, deschise gura:
— Bunule Zamolxis, tinereţea la multe greşeli îndeamnă, ascultă măcar căinţa lor, căci este
sinceră şi amarnică.
Ore în şir, Zeul şi Sihastrul Sacru auziră plânsul greu al Zânelor şi, până la urmă, inima lui
Zamolxis se lăsă înmuiată. Pedeapsa ce-o dăduse înapoi nu o putea lua, dar pentru că. Cele Trei Zâne
se calau sincer pentru greşeală, se hotărî să îndulcească blestemul. Iată ce spuse:
— Încălcata-ţi fără de păsare porunca ce v-am dat, dar văd că inima şi-acum vă e curată.
Blestemul ce l-am aruncat asupra voastră înapoi nu-i chip să-l iau, nici Piatra Sacră nu mă poate ajuta
aici, dar uite ce-am decis pentru a voastră soartă: în Noaptea de Sânziene aţi păcătuit, această caldă
noapte fie a voastră! O singură dată. Pe an, şi nu mai mult. Veţi putea ieşi de unde staţi închise pe
vecie şi tot în acea noapte tânărul ce v-a-ndemnat înspre greşeala îşi va lăsa deoparte straiele de
piatră. Vă veţi întâlni toţi patru pe dalele din Sala-n care v-aţî iubit, o singură dată pe an însă, în
Noaptea de Sânziene, precum am hotărât, iar imediat apoi vă veţi întoarce aşa precum eraţi: voi în
încăpere închisă, spuse către fete, iar el în strana ce-a nâscut-o şi care prizonier îl ţine. Acesta mi-e
blestemul: în veşnicie veţi trăi, dar numai o noapte pe an veţi avea parte de fericire şi de viaţă. În
rest, lacrimi amare vă vor curge pe obraji. Am grăit! închise Zeul vorba, apoi se retrase alături de
Leandru în Triunghiul Sacru fără a mai asculta belşugul de mulţumiri izvorâte din glasurile înăbuşite
ale Zânelor.
Timp a trecut îndelungat de atunci şi va mai trece încă. Din lacrimile Zânelor din spatele intrării în
Muntele Ascuns s-a născut un izvor curat şi pur, aşa cum sunt şi ele, Izvor ce şi astăzi mai curge şi
care are apa limpede şi rece cum alta nu mai poţi găsi. Se spune că el seacă o singură data pe an, fără
ca nimeni să poată opri asta: în Noaptea de Sânziene, când cei patru tineri se-ntâlnesc, lacrimile se
usucă şi izvorul îşi opreşte şuvoaiele. Acest moment le aparţine numai lor, iar cei ce fac greşeala să îl
tulbure sunt prefăcuţi pe dată în stane de piatră. Legenda spune că mulţi necugetaţi şi-au găsit aşa
sfârşitul, intrând în Grotă în chiar Noaptea de Sânziene şi surprinzându-i pe tânăr şi pe Zâne iubindu-
se.

***

Poate doar întoarcerea lui Deceneu va schimba dureroasa hotărâre a lui Zamolxis, iertând
păcatul tinerilor şi o dată cu el, pe cel al Dacilor. Până atunci însă, nu rămâne decât un singur
lucru să conducă peste veacuri pe Zâne, pe tânărul căzut în mrejele iubirii şi pe poporul Dacilor
Liberi ce încă n-a pierit şi-aşteaptă Mântuirea. E vorba de o singură simţire: speranţa…