Imparatul Alb

Închipuită de Gabriel Herea
Desenată de Nane Crasnean Neagoe

Gabriel HEREA
IMPARATUL
ALB
Coperta:
Nane Crasnean Neagoe, Cristian Mucileanu
Grafica:
Cristian Mucileanu
Corectura:
Viorica Horga, Luminiţa Grădinariu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

HEREA, GABRIEL-DINU
Împăratul Alb : povestea Munţilor Carpaţi / Gabriel Dinu Herea ;
desene de Nane Stephanie Diana Crasnean Neagoe. - Bucureşti :
Meteor Press, 2018
ISBN 978-973-728-717-5
I. Crăsnean, Diana (il.)
821.135.1
© Asociaţia Prietenii Bucovinei

Gabriel Dinu HEREA
IMPARATUL
ALB
Ilustraţii de
Nane Stephanie Diana Crasnean Neagoe
Bucureşti, 2018
1. Undeva in Carpatii
romanesti ...
e două zile ningea fără oprire. Un
D strat frumos de zăpadă se aşternuse pe
valea Bistriţei, spre bucuria copiilor care se
întreceau în coborârea săniilor din pod. De
prin toate magaziile se auzeau scrâşnete ale
şmirghelului cu care copiii curăţau rugina ce
acoperise peste vară tălpile de fier ale săniilor.
Bătrânul Dumitru amesteca mămăliga ce
se fierbea pe plita din bucătăria de iarnă. De
fiecare dată când făcea acest lucru îşi amintea
de vorbele mamei sale: „Să învârţi aşa cum
se învârte Soarele pe cer! Şi când învârţi să
te rogi aşa: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” Până la urmă
s-a deprins cu acest mod de a amesteca în
mămăligă. Nici nu avea altă soluţie... cât a
trăit maică-sa mereu supraveghea vatra sobei
şi aragazul, ca nu cumva cineva să cuteze a
învârti altfel mămăliga.
–5–
Gabriel Herea - Împăratul Alb
De câte ori era întrebată despre motivul

care face ca mămăliga să trebuiască învârtită
după cum merge Soarele pe cer, bătrâna avea
un singur răspuns: „Pentru că aşa se face!
Strămoşii ne-au învăţat aşa şi ei ne urmăresc
ca să vadă dacă respectăm Soarele.” Maică-sa
trecuse de mult în rândul strămoşilor. Acum,
el şi nevasta sa ajunseseră bătrâni. I-au învăţat
şi ei pe copiii lor cum se învârte mămăliga
şi cum trebuie să trăiască în respect faţă de
Soare, munte, pădure şi Dumnezeu.
Însă, undeva, lucrurile nu mai funcţionau!
Un blestem greu s-a abătut asupra ţării. Totul a
început atunci când au venit comuniştii. Întâi
le-au luat oamenilor pământul şi animalele.
Apoi i-au învăţat să mintă, să fure şi să aştepte
pomană. Comunismul a plecat, dar ţara nu
şi-a mai revenit. De câţiva ani, oamenii au
hotărât să o părăsească. Plecau aşa... unul
câte unul... şi nu mai doreau să vină înapoi.
Bătrânul Dumitru amesteca în continuare
mămăliga, în sensul Soarelui, dar rugăciunea
lui nu mai exprima nădejde, ci revoltă. Un
vers învăţat în şcoală îi răsuna în minte de
–6–
Undeva în Carpații românești ...
fiecare dată când termina câte un cerc: „Trei,

Doamne, şi toţi trei!”
– Tataieeeee! Tataieeeeeee! Bogdan spune
că sania e doar a lui...!!!!...
– Ba chiar este a mea! Eu m-am tras prima
dată cu ea! Maria s-a născut abia acum patru
ani. Eu am nouă ani!
Bătrânul Dumitru a luat mămăliga de pe
foc, a tras cercurile plitei peste vatra încinsă şi
a răsturnat mămăliga pe fundul mare de lemn
pregătit din vreme în mijlocul mesei.
– Tataie, vino repede!!!!!
Cei doi copii se agăţaseră de sanie şi trăgea
fiecare în altă direcţie. Erau singurii săi nepoţi.
De când copiii îi plecaseră în pribegie, nepoţii
au rămas în grija lui şi a nevesti-sii.
– Ei... Ce-ar fi dacă am lăsa sania să se
odihnească oleacă şi v-aş spune o poveste?
Propunerea a trezit imediat atenţia celor
doi fraţi. Bătrânul ştia multe poveşti pe care
le învăţase de la tatăl şi de la bunicul lui. Prin
sat, porecla lui era „Povestaşul”. Cu ani în
urmă, când televizorul şi internetul nu furau
timpul din viaţa oamenilor, în fiecare zi de
–7–
sărbătoare, toată lumea îşi dorea să fie vizitată

de bădiţa Dumitru. Veneau oameni şi de
peste trei munţi pentru a-i asculta poveştile.
– Tataie, ai spus că pe pământurile
acestea au fost şi vremuri mai grele decât cele
de astăzi. Mi-ai promis că o să-mi povesteşti
despre acele timpuri....
– Dragul meu Bogdan, copilăria voastră
este plină de durere. De trei ani nu ţi-ai văzut
părinţii... Despre Maria ce să mai spun... ea
nu şi-i mai aminteşte deloc. Şi totuşi, trebuie
să vă spun, din nou, că au fost vremuri şi mai
nenorocite pentru oamenii care au locuit
pe acest pământ. De asemenea, trebuie să
recunoaştem că au existat şi timpuri în care
oamenii erau fericiţi pe acest pământ.
– Hai, tataie... lasă teoriile şi spune-ne
odată povestea aia...
– Dragii tatei, cu multă vreme în urmă,
pe când munţii în care locuim astăzi nu
crescuseră încă din pământ, prin locurile
astea se întindea o împărăţie uriaşă care avea
un singur munte, departe de aici, în marginile
dinspre apus. Cât vedeai cu ochii se întindeau
–8–
pământuri roditoare care hrăneau pe toată

lumea. În ape mişunau peştii, iar pădurile
erau pline de vânat.
Nu era în întreaga lume o ţară mai bogată
sau oameni mai fericiţi. Până la marginile
pământului se aflase despre bucuria din
această împărăţie. Nimeni nu pleca în pribegie
dintre locuitorii acestei ţări. Dimpotrivă,
mulţi oameni veneau din cele patru zări şi se
adunau să locuiască aici.
– Tataie, ţara asta se numea România?
– Nu, draga mea Maria, pe vremea aceea
nu exista acest nume. Pentru că se învecina
cu nişte prăpăstii foarte adânci, Ţara aceasta
se numea Ţara de Sus şi era condusă de cel
mai bun împărat care exista pe pământ.
– Cum îl chema pe acest împărat?
– I se spunea Alb-Împărat. Nimeni
nu-şi aducea aminte când începuse domnia
lui. Îl ştiau dintotdeauna, cu părul său ca o
mantie albă ce curgea în valuri peste hainele
strălucitoare. Era nedespărţit de toiagul din
ramură de paltin şi se părea că timpul nu mai
adusese nicio schimbare în înfăţişarea sa, de
–9–
– 10 –
zeci de ani. Călătorea în caleaşca purtată de

patru cai albi şi era urmărit mereu de către o
rază de soare. Oamenii care avuseseră bucuria
să-l întâlnească susţineau hotărât că împăratul
trebuie să fie frate cu Soarele. Numai aşa se
putea explica felul cum strălucea, atât ziua,
dar mai ales noaptea. Toate neamurile de pe
pământ şi-ar fi dorit un conducător asemenea
Împăratului Alb.
Din păcate însă, încă de pe atunci, mulţi
oameni trăiau în suferinţă. Stăpâni plini
de ură chinuiau în diferite feluri pe cei de
care ar fi trebuit să aibă grijă. Un asemenea
conducător era Împăratul Negru. Acesta
reuşise să distrugă, rând pe rând, toate ţările
pe care le-a stăpânit. A lăsat în urma lui doar
pământuri pârjolite şi oameni nenorociţi.
De la o vreme, acest împărat rău, împreună
cu slugile lui, s-a aşezat în prăpăstiile de la
marginea dinspre sud-est a ţării Împăratului
Alb. De acolo urmăreau cu invidie bucuria
oamenilor şi făceau planuri pentru a le
distruge patria.
– 11 –
2. Spionii
Imparatului Negru
ult s-a gândit şi s-a răzgândit Împăra-
M tul Negru încercând să găsească o so-
luţie pentru a cuceri Ţara de Sus. Părea însă
o răutate imposibil de îndeplinit. Oricât erau
de înrăite în războaie, slugile sale nu cutezau să
iasă din prăpăstiile adânci în care se ascunsese-
ră. Iscoadele trimise în Ţara de Sus povesteau
lucruri înfricoşătoare:
În fiecare casă din Împărăţia Albă existau
arme de cea mai bună calitate. Atât bărbaţii,
cât şi femeile erau adevăraţi maeştri în lupta cu
sabia, trasul cu arcul şi în strunirea cailor
Atunci când mergeau la război, soldaţii
Împăratului Alb îşi plăteau toate cheltuielile
singuri, nefiind recompensaţi cu nimic pentru
efortul lor. În ciuda acestui lucru, nimeni nu
auzise de vreun război în care vitejii aceştia să
fugă de pe câmpul de luptă. Întotdeauna au
preferat să moară decât să renunţe.
– 12 –
Spionii Împăratului Negru
– 13 –
Dintre toate veştile aduse de spioni, cele

mai de neînţeles erau obiceiurile de înmormân-
tare. Rudele mortului o ţineau numai în cântec
şi dans, până ce îl aşezau în pământ. Bucuria
era adevărată şi se putea citi pe faţa fiecăruia.
Nu era om care să fie trist.
După ce a ascultat raportul spionilor săi,
Împăratul Negru s-a înfuriat rău şi a ţipat:
– Sunteţi nişte netrebnici! Eu v-am trimis
acolo ca să aflaţi care este secretul puterii lor.
Soldaţii mei trebuie să-i distrugă şi nu să fie
speriaţi de poveştile voastre neroade. Întoar-
ceţi-vă în ţara lui Alb-Împărat şi să nu veniţi
înapoi până nu aflaţi de unde vine bucuria lor
la moartea prietenilor şi a rudelor. Şi încă ceva:
să nu vă mai prind pe aici până nu aflaţi cum
putem să-i nimicim!
Târându-se în genunchi, spionii împărăţi-
ei întunecate s-au depărtat de stăpânul lor şi
au plecat spre marginile prăpăstiilor, pentru a
urca în Ţara de Sus.
După ce s-au căţărat cu greutate printre
stâncile de la graniţă, şi-au continuat drumul
prin păduri. Când au ajuns însă pe pământ lo-
– 14 –
cuit au hotărât să se despartă, pentru a nu trezi

bănuieli. Se prefăceau că sunt veniţi din ţări
îndepărtate şi spuneau că doresc a se supune
Împăratului Alb. Mergeau din casă în casă,
iscodeau şi cereau găzduire peste noapte. Oa-
menii îi primeau dăruindu-le din bucuria lor
şi împărţind cu ei mâncarea şi poveştile. Mai
ales de poveşti erau interesaţi străinii şi greu se
opreau din a pune întrebări cu privire la istoria
ţării şi a împăratului ei.
Aşa aveau să afle că Ţara de Sus era socoti-
tă ca o parte a Împărăţiei Cereşti. Alb-Împărat
avea misiunea de a-şi duce oamenii de pe pă-
mânt la Cer. Cu toţii credeau în viaţa cea veş-
nică şi abia aşteptau ca viaţa trupului să se îm-
plinească, pentru ca sufletul să nu mai fie legat
de pământ. Oamenii ştiau că doar atunci se vor
bucura deplin de Împărăţia Cerească, alături
de Dumnezeu şi de strămoşi.
Acesta era motivul pentru care moartea
unui om, în Ţara de Sus, era un moment de
mare sărbătoare. Toată lumea se bucura pen-
tru cel care pleca de pe pământ. Până şi copiii
cei mici ştiau că, trecând prin moarte, omul îşi
– 15 –
împlineşte viaţa pământească şi îşi continuă

călătoria împreună cu strămoşii, în Împără-
ţia lui Dumnezeu. Această credinţă, trăită cu
speranţă, îi făcea pe soldaţii lui Alb-Împărat să
lupte cu bucurie şi fără frică de moarte.
Abia după ce au aflat toate aceste amănun-
te, spionii Împăratului Negru au înţeles de
unde venea puterea armatelor albe. Nu erau
însă deloc încântaţi de ceea ce descoperiseră.
Se părea că aveau o misiune imposibilă. Cum
să distrugi o armată care îşi lua puterea din cre-
dinţa în Dumnezeu? La acea vreme, când nu
exista nici curent electric şi nici televiziune,
era practic imposibil să furi credinţa unui po-
por întreg.
Se vedea clar că puterea Împăratului Alb
fusese împărţită şi fiecare supus primise în gri-
jă o parte a ei. O asemenea ţară nu putea fi în-
frântă. Cine dorea să o cucerească trebuia să
găsească o soluţie pentru a ucide întreg popo-
rul. Pentru spionii veniţi din prăpăstiile negre
devenea din ce în ce mai clar că trebuia căutată
o şmecherie. În luptă dreaptă, duşmanii Ţării
de Sus nu aveau nicio şansă.
– 16 –
După zile întregi de căutări, oamenii lui

Negru-Împărat s-au adunat într-un beci pă-
răsit, pentru a se sfătui. Pe când stăteau acolo,
ascunşi şi îngânduraţi, iată că a năvălit peste ei
un sol trimis de stăpânul lor şi le-a zis:
– Prea Întunecatul nostru Împărat vă
transmite că este negru de supărare pentru că
până la această dată nu aţi împlinit porunca
primită! Deşi generozitatea nu este o virtute a
sa, vă mai dă o şansă: Aflaţi care sunt duşmanii
Împăratului Alb sau veţi fi spulberaţi de ura sa
atotdistrugătoare !!!
Nici nu a terminat bine de zis, că solul a şi
făcut cale întoarsă. Ca nişte tunete înfricoşă-
toare, cuvintele sale au răsunat multă vreme în
urechile spionilor. O frică de moarte i-a cuprins
şi ar fi fugit mâncând pământul. Ştiau însă că
degeaba ar fugi. Împăratul Negru avea puterea
de a-i găsi şi în gaură de şarpe. S-au ridicat re-
pede şi s-au împrăştiat în cele patru zări, spe-
rând că vor putea împlini măcar această ultimă
poruncă.
Dintre toţi, Căliman era cel mai abătut. El
era şeful grupului şi ştia că avea să fie aspru
– 17 –
pedepsit. Se gândea chiar să-i mărturisească

Împăratului Alb despre intenţiile Împăratu-
lui Negru, să-i ceară protecţia şi să-i devină
un supus credincios. Dar unde să-l găsească
pe Împăratul Alb... Se părea că el nu are un
castel, ci călătoreşte mereu în caleaşca trasă
de cei patru cai albi. Niciodată nu ştiai pe
unde este.
Şi tot mergând aşa, îngândurat, Căliman a
ajuns în mijlocul unei păduri de copaci uscaţi.
Pentru prima dată de când călătorea prin Ţara
de Sus vedea un peisaj atât de trist. Îi aducea
aminte de pădurile ce le lăsase în urmă prin
ţările pe care le distrusese odinioară. Ciudat…
Spionul a început să cerceteze fiecare co-
pac şi să se adâncească în pădurea uscată. La
un moment dat… surpriză: în scorbura unui
copac gros era amenajat un bordei ce părea lo-
cuit. Căliman s-a apropiat temător de uşa bor-
deiului şi a verificat locul.
După ce a tras cu urechea încercând să afle
dacă se mişcă cineva prin bordei, spionul a
deschis uşa şi a intrat. Înăuntru mirosea a fum
proaspăt şi tăciunii din vatră erau călduţi.
– 18 –
– 19 –
– 20 –
Bărbatul s-a întins pe scândura care ţinea

loc de pat şi s-a hotărât să aştepte.
Nu a trecut mult şi din pădure s-au auzit
nişte paşi apăsaţi şi hârşâitul unui sac peste
crengile uscate care trosneau sub greutatea lui.
Căliman s-a ridicat lângă vatră şi a aşteptat ca
stăpânul bordeiului să intre. Deodată, uşa s-a
trântit puternic de peretele scorburii şi a apă-
rut o femeie bătrână.
– Bună ziua! a spuse repede Căliman.
– Dacă zici tu că-i bună... atunci aşa să fie!
a răspuns bătrâna, prefăcându-se mirată de
prezenţa bărbatului. Da ia spune, ce vânt te
aduce în pădurea moartă? Sunt zeci de ani de
când n-am mai văzut om pe aici…
Căliman a început să-şi spună povestea ce
o repeta de fiecare dată când era întrebat:
– Iaca, sunt şi eu un om amărât. Am fugit
de foametea din ţara mea şi am venit să mă su-
pun lui Alb-Împărat.
În timp ce-şi depăna minciunile, spionul
simţea că ochii femeii îl sfredelesc cu o putere
ce pătrundea până sub piele. Când a terminat
de ascultat, bătrâna a izbucnit în râs:
– 21 –
– Ha, ha, ha…. Prostii! Tu eşti omul Împă-

ratului Negru.
Căliman a sărit ca ars, scoţându-şi sabia din
teacă:
– Babă nebună! Ce te-a apucat?
Ca şi cum nu ar fi văzut sabia îndreptată
spre faţa sa, bătrâna s-a aşezat la masa din mij-
locul bordeiului şi a spus:
– Taci din gură şi şezi! Nu te îngrijora. N-o
să spun la nimeni secretul tău. De-ai şti tu, de
când aştept eu un trimis al Împăratului Negru,
să mă scoată din ţara aceasta pe care nu o su-
port…
Căliman s-a aşezat încet pe scândura patu-
lui, ţinând însă sabia ridicată spre babă. Fără
a-l băga în seamă, aceasta a început să îşi depe-
ne povestea:
– Numele meu este Ozunca şi sunt o supu-
să a Prea Întunecatului tău Stăpân. Cu multă
vreme în urmă, am fost trimisă în Ţara de Sus
pentru a spiona. Din păcate pentru mine, nu
am reuşit destul de repede să găsesc punctele
slabe ale lui Alb-Împărat. De aceea, am fost pe-
depsită cu blestemul de a nu mai găsi drumul
– 22 –
spre întunecatele ţinuturi natale. Şi uite aşa, de

atunci mă chinui prin aceste pământuri… Nu
mai suport! M-am ascuns în pădure, dar nici
pădurea nu mă vrea. S-a uscat şi a alungat vie-
ţuitoarele din jurul bordeiului meu. Trebuie să
merg cale de o zi pentru a aduna câte ceva pen-
tru mâncare. Te rog, du-mă în ţinuturile negre!
O să-ţi fiu de folos!
După ce a auzit acestea, Căliman s-a li-
niştit. Ozunca era o legendă între spionii lui
Negru-Împărat. Mereu li se amintea despre
pedeapsa pe care o primise pentru că nu-şi
îndeplinise misiunea. Nu se ştia însă unde
anume se prăpădise Ozunca. Nimeni în afară
de împărat nu ştia că ea fusese trimisă în Îm-
părăţia Albă. Deodată, pe Căliman îl apucă o
jale de nedescris. Acum înţelegea în ce situaţie
grea se afla: misiunea sa, aceeaşi cu a Ozuncăi,
era o misiune imposibilă. Căliman a început să
se vaite şi să-şi smulgă părul din cap:
– Văleu, văleu… Înseamnă că nu mai avem
nici o şansă. Eu şi fraţii mei vom fi pedepsiţi,
aşa cum ai fost şi tu pedepsită. Nimeni nu-l
poate învinge pe Împăratul Alb.
– 23 –
– Ia stai niţel, … şi dacă ţi-aş spune că nu-i

aşa? Există o fiinţă care ar putea să facă rău
acestei împărăţii cu oameni fericiţi.
– Da?! Şi cine este această fiinţă?
– Nu îi spun decât Împăratului Negru.
El m-a trimis în misiune şi nu tu!... se răţoi
Ozunca.
– Dar eşti pedepsită... nu ai voie să te în-
torci în prăpăstiile întunecate.
– Hai să fim serioşi! Găsiţi voi o soluţie.
Dacă vreţi să scăpaţi de pedeapsă, mă duceţi
la împărat. Acum pleacă şi rezolvă! Am treabă!
N-am mâncat de aproape o săptămână.
Căliman a ieşit afară din bordei, a chemat un
corb şi l-a trimis să-i aducă fraţii în pădurea cea
uscată. După două zile, toţi cinci făceau sfat:
– Aţi găsit ceva?
– Nimic…
– Eu am găsit! Am descoperit-o pe Ozunca.
– Spioana pedepsită? a întrebat repede
Ţibleş.
– Da, sora noastră de suferinţă. Ea spune
că ştie pe cineva care ar putea să atace cu suc-
ces Ţara de Sus.
– 24 –
– Atunci suntem salvaţi! se entuziasmă

Oaş. Despre cine-i vorba?
– Aici ar fi o problemă… Nu mi-a spus. Zice
că va spune doar Împăratului Negru. Vrea s-o
ducem la el.
– Nu putem face asta. Ar însemna să nu
respectăm pedeapsa. Stăpânul ne va pedepsi
şi pe noi, a spus Gutâi speriat.
– Fratele meu, oricum ne va pedepsi! Mi-
siunea noastră este un eşec. Singura salvare
este Ozunca. Ori că o ducem la împărat, ori că
nu o ducem, vom fi pedepsiţi. Dar dacă ea are
într-adevăr o soluţie, am putea scăpa.
– Uite cum facem: o legăm fedeleş şi îi spu-
nem împăratului că am adus un ostatic care
ştie cum poate fi răpus Împăratul Alb. Mai de-
parte… mai vedem noi.
– Bine zis, frate Gurghiu. Hai să o facem!
Intrând în scorbura Ozuncăi, cei cinci i-au
pus un sac în cap şi au legat-o bine. Apoi, au
luat-o pe sus şi au pornit spre prăpăstiile întu-
necate.
Văzându-i că se apropie de cetatea lui
Negru-Împărat, aprodul a anunţat sosirea lor:
– 25 –
– 26 –
– Preaîntunecate Stăpân, spionii lui

Căliman aduc un ostatic.
– Să intre!
Cei cinci fraţi au pătruns în sala tronului,
au depus ostaticul la picioarele Împăratului şi
s-au aşezat în genunchi.
– Ia spuneţi nenorociţilor, aţi descoperit
cum putem să distrugem Ţara de Sus?
– Am descoperit, Întunecimea Voastră! se
auzi din interiorul sacului.
A fost de ajuns ca Împăratul Negru să înţe-
leagă cine se ascundea în sac.
– Ozunca!.... Asta e vocea spionului pe-
depsit! Ea este ostaticul vostru?!? Nefericiţilor!
– Ai milă, împărate! Este singura persoană
care a spus că ştie ceea ce ne-ai cerut să aflăm.
– Dezlegaţi-o!
Căliman şi Ţibleş s-au ridicat în picioare,
au eliberat-o pe Ozunca şi s-au aşezat repede
înapoi în genunchi.
Bătrâna a început să povestească:
– La marginile pământului, sub mun-
tele de foc trăieşte Stăpânul focului de sub
pământ: Împăratul Vulcan. Acesta îi urăşte
– 27 –
de moarte pe toţi locuitorii Ţării de Sus şi pe

Împăratul Alb, pentru că aceştia se încred doar
în Soare şi nu au cerut niciodată ajutorul fo-
cului de sub pământ. Întunecate Stăpân, dacă
vrei să distrugi împărăţia albă, trebuie să te ali-
ezi cu Vulcan-Împărat!
– Uşor de zis, greu de făcut. Cum socoţi
tu că aş putea să mă întâlnesc cu acest împă-
rat? Eu ştiu că e imposibil să te apropii de el.
Te arde!... pur şi simplu! Şi după cum ştii, eu
sunt destul de negru la suflet. N-aş vrea să mă
înnegresc şi la faţă!!!
– Supărăciunea Voastră, eu nu mai am
nimic de pierdut. Dacă îmi daţi pecetea îm-
părătească, merg eu să-i transmit Împăratului
Vulcan dorinţa înaltînnegurimii voastre de a
vă alia.
– Tu glumeşti, Ozunca! După atâta vreme,
chiar crezi că am încredere să-ţi dau pecetea
împărătească? Te vei duce la Stăpânul focuri-
lor de sub pământ, dar nu singură. Pecetea o va
purta Căliman.
Tremurând de frică, spionii îngenun-
cheaţi şi-au ridicat feţele către tronul împă-
– 28 –
rătesc, de unde se auzea deja un urlet ce le

era adresat:
– Spioni netrebnici! Plecaţi imediat cu
Ozunca la muntele cel de foc de la capă-
tul pământului. Căliman, ai să-i arăţi lui
Vulcan-Împărat pecetea mea. Dacă el găseşte
o soluţie pentru a-l distruge pe Alb-Împărat,
aveţi libertatea de a porni la război în numele
meu.
– Doar noi, Mult Înnegurate Împărate?!?
abia îngăimă Căliman.
– Voi, Ozunca şi Vulcan. Nimeni altcine-
va din împărăţia mea nu vă va ajuta. Fie izbân-
diţi, fie muriţi, fie vă omor eu. Dispăreţi din
faţa mea!!!
Trişti şi speriaţi, spionii s-au ridicat repede
şi au plecat. În urma lor venea încet şi Ozunca.
Aceasta nu îşi revenise încă după ce fusese le-
gată şi transportată în sac. Târâindu-şi picioa-
rele, bătrâna fredona o melodie cunoscută doar
de ea.
Spre uimirea celor cinci fraţi, melodia era
veselă şi ochii Ozuncăi străluceau. Stăpânul ei
o iertase! Intrase din nou în joc.
– 29 –
3. Balaurii care
sufla foc
– Lasă, Călimane, nu te îngrijora, vom

reuşi. Împăratul Vulcan mă cunoaşte. Cum
crezi tu că am supravieţuit atâta timp pe pă-
mânturile lui Alb-Împărat fără să fiu prinsă?
Vulcan m-a ajutat. De multe ori am plănuit
împreună să distrugem Ţara de Sus. Nu am
făcut însă nimic până acum deoarece bleste-
mul lui Negru-Împărat îmi punea viaţa în pe-
ricol. Acum sunt liberă! Am primit o misiune
nouă! Puterile ce le vom căpăta de la stăpânul
focului de sub pământ vor fi nimicitoare pen-
tru Împărăţia Albă.
Siguranţa cu care Ozunca spunea aces-
te lucruri le-a dat încredere celor cinci fraţi
care o însoţeau. Încet-încet, caii lor negri i-au
scos din prăpăstiile întunecate şi au început
să îi poarte pe câmpiile pline de cenuşă ale
Împăratului Vulcan.
– 30 –
Balaurii care suflă foc
După mai multe zile de mers, caii au în-

ceput să-şi ciulească urechile şi să fornăie
nervoşi. Imediat, câmpia s-a cutremurat şi au
auzit un zgomot înfundat ce părea că vine de
sub pământ. Căliman şi fraţii săi au sărit din
şa, scoţându-şi săbiile. Doar Ozunca şi-a stru-
nit calul şi a rămas călare, râzând:
– Ha, ha, ha! Uite la ei cum se sperie! Se
vede că nu aţi mai simţit cutremure. Nu e ni-
mic grav, aşa strănută Vulcan-Împărat. Ne
apropiem de muntele cel cu foc. În scurtă vre-
me ajungem.
Spionii Împăratului Negru au urcat din
nou pe şeile cailor şi au urmat-o pe Ozunca.
Într-adevăr, nu a trecut mult şi au văzut un
munte înalt ale cărui vârfuri ardeau. Fum şi
scântei săreau în sus, în vreme ce râuri de foc
se scurgeau spre poalele muntelui.
Deodată, Ozunca s-a oprit, a scos o ploscă
şi a început să se stropească pe faţă şi pe haine
cu lichidul adus în ea.
– E apă vie. Am furat-o din izvorul secret
al Împăratului Alb. Ne va ajuta să nu fim arşi
de focul vulcanului.
– 31 –
Cu toţii au acceptat bucuroşi să fie stropiţi

cu apa adusă de bătrână. În curând aveau să-şi
dea seama că fără apa cea vie în mod sigur ar
fi murit.
La poalele muntelui au descălecat şi au
dat drumul cailor. Săracele animale atâta au
aşteptat. Cum au văzut că au fost eliberaţi din
hamuri, caii au luat-o la galop făcând cale-în-
toarsă şi îndepărtându-se de muntele care ar-
dea.
Rămaşi în faţa unor stânci fierbinţi,
Căliman şi ai lui au privit miraţi cum Ozun-
ca a rostit câteva cuvinte magice. Imediat, o
stâncă s-a mişcat singură, deschizând în faţa
lor o crăpătură în peretele muntelui. Era clar
că din acel punct pornea un culoar larg şi cu-
rat, care, cel mai probabil, ducea la Împăratul
Vulcan.
– Haideţi, fraţilor, nu vă mai codiţi atât.
Intrăm în peştera de sub munte. Aceasta e pa-
latul împărăţiei focului de sub pământ.
Pe măsură ce înaintau, căldura creştea din
ce în ce mai tare. Căliman şi fraţii săi înţele-
geau acum ce valoare avea apa cea vie cu care
– 32 –
– 33 –
fuseseră stropiţi. Vedeau cum pereţii peşterii

se înmuiau sub puterea căldurii, dar oamenii
puteau merge spre adâncurile muntelui fără
a se arde.
Deodată, atunci când au observat că pereţii
erau atât de roşii încât începeau să se scurgă,
din măruntaiele muntelui s-a auzit un răcnet:
– Ozuncaaaaa !!!
– Să arzi veşnic, preaînflăcărate împărate!
– Nu eşti singură… De ce te-ai întors?
Căliman şi fraţii săi simţeau cum vocea se
auzea de jur împrejur. Li se părea că vorba
vine dinspre pereţii din piatră topită…. Erau
în gura lui Vulcan-Împărat!
– Stăpâne al focului de sub pământ,
avem pecetea împărătească de la Împăratul
Negru pentru a porni război împotriva lui
Alb-Împărat.
Pereţii din piatră topită au început a se
mişca asemenea unui organism viu ce părea
că sare în sus de bucurie. Imediat s-a auzit,
din nou, vocea:
– Ha!... Ha!... Ha!... de când aştept acest
moment… Nişte îngâmfaţi. S-au încrezut în
– 34 –
focul din cer şi au uitat că focul cel de sub pă-

mânt este mai aproape… O să le aducem noi
aminte… Să vedem cu ce o să-i ajute Soarele
după ce o să simtă cum pământul le fuge de
sub picioare… Ha!... Ha!...
Râsetele au declanşat un ecou care nu se
mai sfârşea. Groaza li se putea uşor citi pe
feţe lui Căliman şi fraţilor săi care, în toată
viaţa lor, nu auziseră aşa sunete. Li se părea
că un şir neîntrerupt de explozii se petrec de
jur împrejurul lor. Mai liniştită, Ozunca şi-a
continuat convorbirea:
– Împărate Vulcan, care este strategia
pentru atac?
Pereţii înroşiţi au început din nou să vor-
bească:
– Spuneţi că Împăratul Negru porneşte
la război? Câţi oameni îmi pune la dispoziţie?
– Preaînflăcărate împărate, noi şase am
fost trimişi cu pecetea împărătească, pentru
ca prin puterea focului de sub pământ să în-
cepem războiul.
– Altcineva nu are curaj să-i atace pe vitejii
lui Alb-Împărat .
– 35 –
– 36 –
Pereţii au început să vibreze din nou:

– Am înţeles… Ştiu eu cum lucrează stă-
pânul vostru… Vrea totul... dacă se poate, pe
degeaba… Nu-i nimic… de data asta o să-i
meargă, pentru că nici eu nu mai suport Ţara
de Sus. Iată care este strategia: o să vă dau pu-
terea focului de sub pământ. Va trebui să o
duceţi în mijlocul Împărăţiei Albe şi să o să-
diţi acolo, tăind ţara în două bucăţi. Atunci
când focul de dedesubt va rodi şi va înflori,
fumul va sufoca vieţuitoarele, iar căldura va
usca plantele. Oamenii vor fugi şi nu vor scă-
pa decât cei care îşi vor aduce aminte să se în-
chine şi lui Vulcan-Împărat.
Plină de încântare, Ozunca se grăbi să în-
trebe:
– Şi cum o să transportăm şi o să plantăm
sămânţa focului de sub pământ?
– Soluţia este să vă transform în balauri.
Sunt singurele fiinţe care pot trăi în prietenie
cu focul cel de sub pământ, îl pot transporta în
pântecele lor şi îl pot vărsa acolo unde doresc.
– Şi cum?!? O să rămânem balauri pe
veci? interveni pentru prima dată Căliman.
– 37 –
Muntele de foc îi răspunse apăsat:

– Ooo… asta nu. La sfârşitul războiului vă
voi transforma din nou în oameni... Asta dacă
veţi supravieţui, desigur.
Ozunca simţi nevoia să intervină:
– Vom supravieţui, vom supravieţui…
Fraţilor, oricum ar fi, altă şansă nu avem!
Preaînflăcărate Împărate, dăruieşte-ne focul
de sub pământ!
Pereţii de foc au început să vibreze şi un
sunet ascuţit a înlocuit vocea lui Vulcan. Cei
şase oameni au început să simtă cum sunetul
îi pătrunde şi îi face să se simtă mai uşori, lu-
ându-i pe sus.
Deodată, din pereţii aprinşi s-au des-
prins şase şerpi de foc care au început să
zboare în jurul oamenilor. Fiecare şarpe
şi-a ales câte un om şi s-a apropiat de buzele
lui. Sub influenţa vibraţiei pe care o gene-
ra muntele, Ozunca, Căliman şi fraţii săi au
deschis gurile şi au primit în pântece şerpii
de foc. Treptat, oamenii s-au transformat în
şase balauri mari, cu aripi şi cu puterea de a
arunca flăcări.
– 38 –
Lava fierbinte s-a dat la o parte deasupra

lor, pentru a le permite să îşi desfacă aripile şi
să se înalţe spre cer. Soarele coborâse de mult
după linia orizontului, dar întunericul le con-
venea de minune.
Până să fi cântat cocoşii, făpturile purtă-
toare de foc au ajuns deja în mijlocul Ţării de
Sus. Cel mai la nord s-a aşezat Oaş. Mergând
spre sud, Gutâi, Ţibleş, Căliman şi Gurghiu
au găsit peşteri în care să se ascundă.
După ce i-a văzut pe toţi ceilalţi balauri
băgaţi sub pământ, Ozunca a mers în pădurea
moartă şi a intrat în peştera din apropierea co-
pacului care îi servise până nu demult drept
casă.
Balaurii au coborât până în locurile cele
mai adânci ale peşterilor şi au început să
sufle foc spre pereţii de piatră. Nu a durat
mult şi stâncile au început să se înroşească,
să se topească, să curgă şi să se infiltreze în
crăpăturile pământului. Tot ceea ce se atin-
gea de piatra topită, fie pământ, fie nisip, fie
piatră, se înroşea imediat şi se transforma în
lavă.
– 39 –
– 40 –
Atunci când au reuşit să formeze o mare

cantitate de lavă, balaurii au început să o îm-
pingă cu putere, afară din peşteră.
Lava fierbinte este una dintre forțele ex-
traordinare ale naturii. Nimic nu îi poate sta
în cale. Se strecoară precum apa prin cele mai
mici crăpături și își caută loc să izvorască spre
suprafața pământului.
Două sunt forțele care însoțesc lava: căl-
dura focului și presiunea. Prin forța focului,
lava topește tot ceea ce întâlnește în cale. Prin
presiune, lava împinge pământul, îl crapă, îl
ridică și îl îndepărtează din calea sa. Din cele
mai vechi timpuri, năvălirea lavei la suprafața
pământului a produs erupții vulcanice care
au distrus tot ceea ce au întâlnit în cale.
Ţara lui Alb-Împărat era în pericol de
moarte. Împăratul Negru găsise vicleşugul ce
părea că îi va da câştig în război.
– 41 –
4. Formarea muntilor
vulcanici
n dimineaţa următoare, oamenii au fost
I treziţi de un cutremur ciudat. Oalele de
lut care fuseseră lăsate pe margini de masă sau
de blidar au căzut pe jos şi s-au spart. Câinii
au început să latre, iar vitele nu se mai opreau
din muget.
Cutremure mai fuseseră în Ţara de Sus.
Acum însă, ele se repetau din oră în oră. Ni-
meni nu înţelegea ce se întâmplă şi o nelinişte
adâncă a luat în stăpânire întreaga împărăţie.
După trei zile de zdruncinături, fix în mij-
locul ţării a început să se crape pământul, iar
prin crăpături să se ridice spre cer dâre de
fum negru. De la oră la oră fumul se înmul-
ţea şi se împrăştia la distanţe mai mari, creând
greutăţi oamenilor şi animalelor.
Nu trecuse nici o săptămână de la primul
cutremur, când, prin crăpăturile din care
ieşea fumul, au început să sară scântei şi
– 42 –
Formarea munţilor vulcanici
pietre. Era clar că pământul nu se va domoli

uşor.
În primele zile ale fenomenului, vitejii
Împăratului Alb au încercat să se apropie de
crăpături, pentru a le studia. Acum însă, când
fumul era însoţit de pietre şi scântei, oamenii
au înţeles că trebuie să-şi lase casele şi să ple-
ce în pribegie.
În scurtă vreme, din crăpături au început
să curgă pâraie de lavă. Dar mai grav decât
atât a fost faptul că, la fiecare zdruncinătu-
ră mai puternică, se înălţau spre cer nori de
cenuşă fierbinte care se aşeza apoi peste pă-
mânturi, ucigând animale, plante şi chiar oa-
meni. Atunci când scânteile atingeau acope-
rişul din lemn al vreunei case, aceasta lua foc.
Vârsta de aur a Împărăţiei Albe s-a sfârşit.
Drumurile au început să se umple de oa-
meni care mergeau spre marginile dinspre
apus sau dinspre răsărit ale ţării. Femeile
purtau la piept copii care plângeau. Bărbaţii
încercau să stăpânească boii sau caii înjugaţi
la căruţele în care îşi adăposteau ceea ce reu-
şiseră să salveze din avuţia familiei.
– 43 –
Din când în când, pe lângă drumurile

pline trecea câte o ceată de viteji. Aceştia se
opreau de fiecare dată când roata vreunei că-
ruţe era împotmolită sau vreunul dintre cai
avea probleme. Fie că ridicau pe sus căruţa,
scoţând-o din blocaj, fie că înlocuiau calul ac-
cidentat, soldaţii făceau posibilă continuarea
drumului spre acele ţinuturi unde cutremu-
rele nu se simţeau atât de tare şi unde fumul
otrăvitor al vulcanilor nu ajungea.
Privind în spate, oamenii înţelegeau că nu
se vor mai întoarce niciodată în locurile unde
trăiseră. La orizont se vedea cum de la o zi la
alta creşteau nişte munţi roşii din care ieşeau
neîncetat fum, scântei, cenuşă şi lavă. Ţara lui
Alb-Împărat era ruptă în două cu o barieră de
foc ce se mărea văzând cu ochii.
Din castelul său secret, aflat în munţii din-
spre apus, Împăratul Alb privea cum spre ră-
sărit se înalţă un şir de munţi vulcanici care
distrugeau împărăţia şi alungau oamenii. Ştia
că era ceva necurat la mijloc şi chemase pe
toţi vitejii ţării la sfat. Încet-încet, sala tronu-
lui se umplea. Din toate părţile ţării veneau
– 44 –
Formarea munţilor vulcanici
comandanţi vestiţi al căror renume ajunsese

până la marginile pământului. Mulţi împă-
raţi şi-ar fi dorit să aibă în oastea lor viteji ca
Suhard, Ceahlău, Hăşmaş sau Făgăraş.
Dar ceea ce deosebea armata Împăratului
Alb de celelalte armate era faptul că vitejii nu
erau doar bărbaţi, ci şi femei. O tradiţie veche
îndemna fetele să se antreneze de mici la mâ-
nuitul săbiilor de lemn, la trasul cu arcul, la
călărie şi chiar la trântă. Şi de multe ori, fetele
îi biruiau pe băieţi.
Ceata fetelor, condusă de Rodna, apăra de
multă vreme hotarele de nord ale împărăţiei
şi nimeni nu îndrăznea să se apropie cu gân-
duri rele. Străinii se înspăimântau numai la
vederea femeilor-soldat şi a cailor lor albi.
La sfatul împărătesc, Rodna a venit îm-
preună cu Bistriţa şi Moldova. Imediat ce au
ajuns, s-au alăturat cercului de viteji, pentru
a povesti ce se petrecea prin părţile lor. Fetele
erau interesate dacă cineva aflase cum putea
fi oprit dezastrul.
– 45 –
5. Izvoarele
cu apa vie
ând sala s-a umplut, vornicul a bătut în
C toaca de lemn. Imediat s-a făcut linişte,
vitejii îndreptându-se cu faţa către jilţul cel
mare dinspre răsărit, acolo unde s-a aşezat
Împăratul Alb.
– Dragii mei, v-am chemat astăzi aici
pentru a vă spune că ceea ce se întâmplă în
ţară este urmare a alianţei dintre Împăratul
Negru şi Împăratul Vulcan. După cum bine
ştiţi, amândoi urmăresc de multă vreme să ne
distrugă Patria. Până acum nu au reuşit să-şi
ducă la îndeplinire planurile, din cauza urii
ce-i stăpâneşte. Sunt atât de răi încât nu se
pot apropia unul de altul. Cu puţină vreme
în urmă, duhurile rele au legat o alianţă între
aceşti duşmani ai noştri. Mesagerul acestei
alianţe este baba Ozunca.
În sală s-a pornit imediat un murmur pre-
lung şi un vuiet de revoltă.
– 46 –
Izvoarele cu apă vie
– Da... precum deja aţi înţeles, este vor-

ba despre acea slugă pedepsită de Împăratul
Negru şi căreia i-am permis cu mult timp
în urmă să se ascundă în pădurile noastre.
Ozunca, împreună cu spionii Împăratului
Negru au mers la Vulcan-Împărat, care i-a
transformat în balauri purtători ai focului de
sub pământ. Ei sunt cei care au semănat acest
foc în mijlocul ţării noastre.
– Ştiam eu! exclamă imediat Rodna. V-am
spus eu, fetelor! Se vedea clar că nu este lucru
curat.
Un căpitan înalt şi pleşuv a făcut un pas
înainte şi a grăit:
– Prealuminate Împărate, cum putem
opri focul de sub pământ? Trebuie să facem
ceva înainte de a ne pârjoli toate pământurile.
– Dragul meu Ceahlău, odată ce vulcanii
s-au format, greu mai poate fi oprită lava. Fo-
cul de sub pământ va împinge afară piatră şi
fier topit. Munţii se vor înălța din ce în ce mai
mult.
– Măria Ta, interveni Bistriţa, fie şi pe
acest pământ nedrept, oamenii cei buni
– 47 –
au multe binecuvântări lăsate de Stăpânul

Ceresc pentru a înfrunta necazurile care vin
fără a ne cere voie. Trebuie să fie o soluţie! Tu,
părinte, sigur o cunoşti.
– Ai dreptate, Bistriţa, există o soluţie. Pen-
tru a nu permite focului de sub pământ să ne
ardă întreaga ţară, trebuie să plantăm izvoare
de apă vie de jur împrejurul munţilor ce s-au
format. Apa cea vie nu se evaporă în faţa focu-
lui şi-i protejează pe cei care o poartă asupra
lor sau o beau. Doar aşa putem opri înaintarea
vulcanilor.
Din stranele rezervate sfetnicilor împără-
teşti, un bătrân îmbrăcat în blană de urs a cu-
vântat:
– Preaiubite Împărate, din cele ce ştim
noi, există un singur izvor cu apă vie şi el e as-
cuns în valea dintre munţii care se bat cap în
cap la marginea de apus a ţării noastre. Cum
o să reuşim ca dintr-un mic izvor să înconju-
răm mulţime de munţi vulcanici? Şi, mai ales,
cum o să oprim balaurii Împăratului Vulcan
să însămânţeze în continuare focul de sub pă-
mânt?
– 48 –
Ridicându-se în picioare, Împăratul Alb a

început să destăinuie planul său, adresându-
se bărbatului cu blană de urs:
– Viteazule Hăşmaş, a venit vremea ca să
aflaţi secretele cele mai ascunse ale Împărăţi-
ei Albe: apa cea vie poate fi înmulţită. De ce
credeţi voi că nu am contenit a călători prin
ţară? Am purtat apa cea vie şi am răspândit-o
în fântânile voastre, în pâraiele şi râurile din
care beau animalele şi cu care hrănesc plante-
le. Binecuvântarea Tatălui Ceresc a fost me-
reu în viaţa voastră şi numai voi ştiţi cât bine
aţi primit.
Sala a răsunat imediat:
– Mulţumim Tatălui Ceresc pentru ma-
rea Sa dragoste!
– Acum, iubiţilor, avem nevoie de zece vi-
teji, cunoscători ai locurilor de la răsărit, care
să însămânţeze în jurul munţilor vulcanici iz-
voare cu apă vie.
– Şi cum va fi aceasta, Prealuminate
Domn?
– Vitejii care se vor hotărî să transporte
apa cea vie vor merge cu mine în valea dintre
– 49 –
munţi. Se apropie ziua când Soarele răsare

printre munţii care se bat cap în cap. În acea
zi, primele raze coboară direct în apele izvo-
rului. Fiecare viteaz va bea apă din izvor, apoi
se va da de trei ori peste cap şi se va transfor-
ma în nor purtător de apă vie.
– Oau! exclamă Rodna. Chiar se poate
aşa ceva?
– Nu numai că se poate, dar veţi vedea cu
ochii voştri aceste minuni. După transforma-
re, ceata norilor vii se va ridica în văzduh şi va
călători spre părţile de răsărit ale ţării. Acolo
vor înconjura munţii cei de foc şi va începe
lupta. Noi, ceilalţi, o să mergem în urma no-
rilor vii. Atunci când apa cea vie va intra în
pământ şi va înconjura balaurii împăratului
Vulcan, aceştia nu vor mai putea arunca foc.
Astfel, noi o să putem intra în peşterile lor
pentru a-i răpune. Tatăl Ceresc să ne ajute!
Vom alunga ura şi suferinţa din Ţara noastră!
– Aşa să fie, Preaînţelepte Domn! răsună
din piepturile tuturor celor prezenţi.
Ceahlău a făcut lista cu vitejii care doreau să
ducă apa cea vie la munţii de foc. Nu a fost de-
– 50 –
loc uşor. Toţi tinerii doreau să meargă în această

misiune. Până la urmă, pentru ca nimeni să nu
rămână supărat, au tras la sorţi. Astfel, cei aleşi
au fost: Moldova şi Suceava, fiicele lui Paşcani;
Someş şi Bistriţa, copiii lui Suhard; Mureş, Olt,
Bicaz şi Trotuş, băieţii lui Hăşmaş, cărora li s-au
alăturat Iza şi Vişeu, copiii Rodnei.
Două zile mai târziu, Împăratul Alb a
mers împreună cu cei zece viteji la izvorul cu
apă vie.
Între timp, întreaga armată s-a adunat la
poalele munţilor de apus şi aştepta. În dimi-
neaţa când Soarele a răsărit printre munţi,
oamenii din oastea Împăratului Alb au văzut
cum zece nori strălucitori s-au ridicat pe bolta
cerului şi au zburat către sălaşurile balaurilor
purtători de foc.
Ajunşi deasupra vulcanilor, norii au co-
borât asupra lavei şi au început să o răcească.
Răcindu-se, lava se întărea şi crăpa. Prin acele
crăpături, norii cu apă vie se strecurau spre
adâncurile muntelui, căutându-i pe balauri.
Simţind pericolul în care se aflau, balaurii
scuipători de flăcări au înmulţit efortul lor de
– 51 –
– 52 –
a scoate afară focul cel din adâncurile pămân-

tului. Aveau însă să priceapă repede cât de
puternică era apa cea vie: erau deja blocaţi!
Hornurile pe care balaurii împingeau fo-
cul cel de sub pământ se întăriseră! Neavând
pe unde să mai iasă de sub pământ, lava topită
cobora înapoi, punând în pericol viaţa creatu-
rilor magice.
Mai mult decât atât, norii cei vii se infiltra-
seră destul de repede sub sălaşurile balaurilor
şi însămânţaseră apa cea vie. Din sute şi mii
de locuri au început să curgă pârâiaşe cu apă
vie care înconjurau munţii de foc.
Prinzând momentul prielnic, soldaţii Ţării
de Sus s-au pus de jur împrejurul munţilor vul-
canici şi se pregăteau să înfrunte balaurii care ar
fi încercat să scape din prinsoarea apelor vii. Pe
de altă parte, Împăratul Alb bănuia că armate-
le adunate în prăpăstiile negre vor invada ţara.
De aceea, însoţit fiind de vitejii lui Ceahlău, şi-a
aşezat punctul de comandă între munţii-vul-
cani şi prăpăstiile de la răsărit, trimiţând spioni
la hotar.
– 53 –
6. Invadarea
tarii de Sus
n scurtă vreme, s-a dovedit că bănuiala
I Împăratului Alb despre un posibil atac
dinspre răsărit fusese întemeiată. Văzând
pericolul în care se aflau balaurii, Împăratul
Negru a decis invazia.
Timp de şapte zile soldaţii cei răi au tot ie-
şit din prăpăstiile unde stăteau ascunşi. Mii de
arcaşi, aruncători de suliţe, aruncători de pie-
tre şi călăreţi şi-au aşezat tabăra în prima câm-
pie ce le-a ieşit în cale. În urma tuturor, a ur-
cat şi Împăratul Negru împreună cu ceata de
vrăjitori. Au inspectat armatele şi au ordonat
pornirea în marş spre mijlocul Ţării de Sus.
Nici nu era greu de identificat direcţia ce
trebuia urmată. În depărtare se vedeau munţii
care se ridicaseră în jurul ascunzătorilor bala-
urilor. Peste zi, oştile invadatoare se ghidau
după fumul care ieşea din vulcani. Pe timp de
noapte, râurile de lavă care ieşeau la fiecare
– 54 –
Invadarea Ţării de Sus
zvâcnire a balaurilor luminau ca nişte faruri

special montate pentru a lămuri drumurile.
Înaintarea invadatorilor nu era însă uşoară.
Câmpurile erau pustii, iar copacii îşi arunca-
seră crengile uscate în mijlocul drumurilor.
Ostaşii întunecaţi îşi făceau cu greu cărare
printre capcanele ascunse în calea lor de către
vitejii Împăratului Alb. Au fost nevoiţi să lase
armele deoparte, să pună mâna pe topoare şi
să elibereze drumurile de copacii care fusese-
ră doborâţi pentru a le bloca.
După mai multe zile de chin, au reuşit să
ajungă în primul sat. Casele şi proviziile cu
mâncare fuseseră incendiate de cei ce locui-
seră acolo până nu demult. Fântânile existau
însă, şi soldaţii invadatori s-au năpustit să-şi
aline setea. Nu a fost însă o decizie prea înţe-
leaptă: cei care au băut s-au umflat şi au murit
în scurtă vreme.
Şi-ar fi dorit să găsească şi ei vreo turmă
de animale, vreo livadă cu fructe sau măcar
vreo fântână a cărei apă să nu fi fost otrăvită.
Nimic dintre toate acestea nu se dăruia inva-
datorilor.
– 55 –
Ba mai mult, în curând aveau să afle cât

de ascuţite erau săbiile luptătoarelor din cea-
ta Rodnei şi ale vitejilor din ceata lui Făgăraş.
Cei doi au atacat într-una dintre nopţi oastea
Împăratului Negru.
Rodna şi Făgăraş au traversat ca un fulger
tabăra inamică. Nimeni nu a avut putere pen-
tru a le sta în faţă. Săbiile soldaţilor duşmani
se rupeau atunci când se ciocneau cu armele
oamenilor Împăratului Alb.
Până să înţeleagă soldaţii întunecaţi ce se
întâmpla, vitejii Ţării de Sus au părăsit valea
în care era tabăra.
Scopul atacului fusese atins: aflaseră cât
de mulţi sunt invadatorii şi cât de slabă era
calitatea armelor lor.
A doua zi, dis-de-dimineaţă, Împăratul
Negru şi-a adunat conducătorii la sfat:
– Căpetenii nenorocite! Cum se face că
o ceată de femei poate trece dintr-o parte în
alta a taberei ucigându-mi soldaţii, iar voi nu
reuşiţi să răpuneţi măcar una ?!?!
Nimeni nu îndrăznea să răspundă. Ştiind
însă că este mai periculos a nu răspunde, unul
– 56 –
– 57 –
dintre generali şi-a luat inima în dinţi şi a fă-

cut un raport:
– Preaîntunecate Împărate, săbiile solda-
ţilor ce ne-au atacat sunt făcute dintr-un oţel
pe care noi nu-l cunoaştem. După doar câteva
ciocniri, armele noastre se rup şi ne lasă oa-
menii fără apărare.
Împăratul Negru s-a răsucit încet către
colţul în care stătea ascuns armurierul-şef.
– Mai-mare al armurierilor, ce ai de spus
despre aceasta?!
Galben la faţă, armurierul-şef a căzut în
genunchi la picioarele împăratului:
– Supărăciunea Voastră, se vede că arme-
le lor sunt făcute altfel… au ei un secret…
– Asta am văzut şi eu, prostule! Mie să-mi
dai soluţii, nu comentarii!!!
– Înnegurate Împărate, stăpânul prelu-
crării fierului este Împăratul Vulcan. El sin-
gur ştie cum putem să rezolvăm…
– Vulcan, Vulcan, Vulcan! Numai el ştie,
numai el poate!... Dar noi chiar nu mai putem
nimic!?! În ritmul acesta o să ajungem cu toţii
slugile lui Vulcan!!!
– 58 –
Nici nu-şi termină bine Împăratul Negru

urletul său, că pământul începu a se clătina.
În cortul în care se desfăşura sfatul a apărut
o crăpătură în pământ şi din ea a ieşit un fum
albăstrui şi fierbinte care a luat forma unui
duh şi a vorbit:
– M-ai chemat, Stăpâne al Întunericului?
Pe feţele miniştrilor şi generalilor prezenţi
în cort se putea citi groaza. Aşa ceva nu mai
văzuseră. Singurul care îşi păstrase calmul
era chiar Împăratul Negru:
– Împărate Vulcan!... Bine ai venit la sfa-
tul nostru. Chiar acum ne gândeam la minu-
natele tale puteri. Dar nu ştiam că eşti aşa de
aproape…
– Dar ce credeai, Încrâncenate Împărate, că
o să stau deoparte şi o să privesc cum se iroseşte
munca mea din vina incapacităţii unora de a-mi
apăra balaurii? În numele alianţei dintre noi, fo-
cul cel de sub pământ s-a întins pe sub prăpăs-
tiile întunecate, pentru a erupe în Ţara de Sus.
Acolo unde este focul meu, acolo sunt şi eu!
Uimirea se putea citi acum şi pe faţa Îm-
păratului Negru. Nimeni nu-i spusese că
– 59 –
– 60 –
Vulcan va participa direct la război... Mânat

de îngrijorare, a întrebat:
– Ce vrei să spui, Înflăcărate Împărate?
Te-ai întins peste tot?
– Mult Înnegurate, lava ce o vezi stră-
lucind pe vârfurile unde sunt adăpostiţi
Ozunca, Căliman sau Ţibleş curge din marea
cea de foc pe care plutesc de acum înainte îm-
părăţiile voastre pământene.
Umbrele de pe faţa Împăratului Negru se
măreau văzând cu ochii. Căzuse în capcană şi
abia acum înţelegea acest lucru. El l-a chemat
pe Vulcan... iar Vulcan nu s-a lăsat rugat... a
venit imediat... Profitând de alianţă, a pus stă-
pânire pe tot subsolul împărăţiei întunecate
fără ca vreunul dintre ei să-şi dea seama. Mai
mult decât atât, în scurtă vreme, inclusiv Ţara
de Sus avea să fie controlată complet de lava
împăratului subpământean. Asta însemna că
adevăratul stăpân al pământului întreg avea
să fie Vulcan.
Nu era însă pentru prima dată când Îm-
păratul Negru se confrunta cu situaţii apa-
rent imposibile. Experienţa sa diabolică l-a
– 61 –
ajutat să se prefacă a nu înţelege gravitatea

situaţiei:
– Preaînflăcărate Împărate, ce bine că ai
venit! Avem nevoie de ajutorul tău nepreţu-
it. Dorim să distrugem armatele Împăratului
Alb, dar am constatat că armele noastre de
fier se rup imediat ce se ciocnesc cu armele
lor. Tu eşti stăpânul fierului topit! Armurierii
noştri spun că ştii secrete ce ar putea întări ar-
mele noastre.
– Ha!... Ha!... Ha!... Păi ce credeaţi voi,
înneguraţilor, că veţi birui armele călite de
Soare cu armele voastre arse în foc de lemn şi
cărbune? Ha!... Ha!... Ha!....
– Arme călite de Soare? A întrebat mirat
Împăratul Negru.
– Da, Împărate. Nu ţi-au spus mult în-
spăimântaţii tăi spioni? Împăratul Alb e tri-
misul Soarelui pe pământ. Armele sale sunt
călite în focul cel de sus.
Veştile nu erau bune deloc, dar oricum ar
fi, o veste proastă e mai bună atunci când o
ştii decât atunci când stă ascunsă şi vine peste
tine când nu te aştepţi.
– 62 –
– Împărate Vulcan, tu eşti stăpânul focu-

lui de sub pământ. Întăreşte armele oameni-
lor mei, ca să salvăm balaurii şi să distrugem
Ţara de Sus.
– Aşa mai zic şi eu, Negruţule... Îmi pla-
ce să recunoşti cine este cu adevărat puternic
şi să îl respecţi... Porunceşte tuturor solda-
ţilor tăi... ca în această seară să lase armele,
scuturile şi armurile pe pământul gol din afa-
ra corturilor... Să se depărteze de ele cam la
zece paşi şi să nu cuteze a se apropia, până
dimineaţă...
Neputincios şi mânios, Împăratul Negru
s-a întors către miniştrii săi şi a strigat:
– Aţi auzit care este porunca! Mergeţi şi
împliniţi-o întocmai!!!
În seara aceea, războinicii întunecaţi şi-au
aşezat pe pământ armele şi armurile de fier,
de jur împrejurul taberei.
Pe măsură ce Soarele se retrăgea spre apus,
din pământ s-au ridicat aburi fierbinţi care au
învăluit armele şi au început să le încălzească.
Încă nu se ridicase bine Luna pe cerul nopţii,
şi armele erau deja roşii.
– 63 –
– 64 –
Împăratul Negru şi soldaţii săi priveau de

la marginea taberei. Pe feţele lor se putea citi
uşor uimirea şi frica. Gândurile li se puteau
descifra uşor din felul cum le străluceau ochii:
„Să fie oare Vulcan atât de puternic încât
să călească, din nou, armele lucrate de armu-
rierii întunecaţi?”
„Dacă armele se vor topi complet şi vom
rămâne fără apărare?”
„Oare nu cumva armele vor deveni mai
fragile decât erau? Dacă se vor rupe de la pri-
ma lovitură?”
Deodată, după ce fierul s-a făcut roşu-por-
tocaliu, aburul cel fierbinte s-a retras în pă-
mânt şi a fost înlocuit cu un fum călduţ care a
răspândit în toată tabăra un miros înţepător.
Împăratul Negru şi oamenii săi au încetat
să mai fie uimiţi de cele ce se întâmplau şi s-au
lăsat complet purtaţi de frică. De data aceasta
nu mai era o frică pentru arme, ci pentru pro-
priile lor vieţi.
Imediat s-a poruncit ca toţi soldaţii să se
ascundă în corturi. Împăratul şi vrăjitorii au
urcat apoi pe cai şi au părăsit tabăra. Nu aveau
– 65 –
încredere în Vulcan-Împărat şi de aceea hotă-

râseră a se retrage într-un loc cu aer curat.
Singurul care a rămas să asiste la procesul
de călire a armelor a fost armurierul-şef, care
încerca să înţeleagă secretele fenomenului.
Spre dimineaţă, fumul cu miros înţepător
s-a retras. Mai-marele armurierilor alerga ca
un nebun pe câmpul cu arme, lua câte o sa-
bie la întâmplare şi o lovea puternic de vre-un
scut ce era împrăştiat pe pământ. După ce as-
culta sunetul armelor şi verifica apoi cu dege-
tul dacă sabia s-a ciobit sau a lăsat vreo urmă
pe scut, armurierul chiuia de bucurie.
Aşa l-au găsit Împăratul Negru şi soldaţii săi
atunci când au avut curajul să se apropie. Fără
a-i băga în seamă, armurierul-şef îşi continua
verificările. Doar chiotele sale de bucurie se au-
zeau din ce în ce mai încet. Răguşise... Cu toţii
au înţeles că Împăratul Vulcan s-a ţinut de cu-
vânt, şi acum deţineau arme mult mai puternice.
– Generale Cleptoman!
– Poruncă Preaînnegurate Împărat!
– Ia imediat câteva săbii și începeți verifi-
carea armelor!
– 66 –
– Am înțeles, Stăpâne!
Generalul a grăbit câțiva soldați către
câmpul pe care erau armele. Fierul încă mai
era cald. Oamenii au ridicat temători săbiile
și scuturile și s-au aliniat în poziție de luptă.
Generalul a comandat atacul asupra unor bo-
lovani uriași care se aflau în apropiere. Soldații
au început să lovească puternic pietrele. La fi-
ecare atingere săreau scântei. Bucăți de piatră
se rupeau din bolovani. Săbiile însă nu se în-
doiau. Ochii Împăratului Negru străluceau.
– Ajunge, Cleptomane! Fiecare soldat să
își primească înapoi sabia și scutul! Ne gră-
bim!
Rând pe rând, soldaţii şi-au recuperat ar-
mele şi s-a aşezat fiecare în detaşamentul din
care făcea parte. Împăratul Negru a hotărât
atacul asupra armatelor albe, chiar pentru
acea zi. Armele cele noi erau un avantaj fan-
tastic pe care dorea să-l transforme într-o sur-
priză.
– 67 –
7. Confruntarea
n scurtă vreme, cele două armate s-au

I aşezat faţă în faţă şi au pornit lupta. La
început, cerul s-a umplut de pietre lansate
din praştiile invadatorilor. În prima linie a
apărătorilor Ţării de Sus se aflau Rodna, Hăş-
maş şi Paşcani. Aceştia au poruncit soldaţilor
să ridice scuturile şi să pregătească arcurile.
Întreaga câmpie a răsunat de zgomotul pie-
trelor care loveau scuturile vitejilor lui Alb-Îm-
părat. Imediat ce ropotul a încetat, scuturile au
fost lăsate în jos pentru ca arcaşii Soarelui să
elibereze săgeţile lor. Mare a fost mirarea Îm-
păratului Negru când a văzut cât de sus au ur-
cat săgeţile şi cu ce putere au lovit în armata sa,
despicând scuturile şi ucigând soldaţii.
– Generale Cleptoman!
– Porunceşte, Stăpâne!
– Îţi iei soldaţii, ocoliţi pe ascuns dealul
dinspre nord şi-l ataci pe Împăratul Alb din
– 68 –
Confruntarea
lateral. Imediat ce ai atacat, te prefaci învins

şi te retragi spre mijlocul armatelor noastre.
– Am înţeles!
– Generale Mincinos!
– Sunt aici, Înălţimea Ta!
– Când trupele generalului Cleptoman
vin în galop către noi, porunceşti armatei să
se împartă în două părţi şi să le facă drum.
Alb-Împărat o să-l urmărească pe Cleptoman
şi noi o să-l prindem în capcană.
– Genial!!! Eşti genial, Înviforate Împărate!
În vreme ce armatele schimbau de zor în-
tre ele pietre şi săgeţi, Cleptoman şi soldaţii
săi s-au apropiat tiptil de ceata femeilor şi au
pornit atacul.
Rodna, care era obişnuită cu tot felul de
strategii viclene, îşi pregătise fetele pentru
aşa ceva. Fără a aştepta ca oştenii duşmani să
se apropie prea mult, ele au slobozit un rând
de săgeţi, şi-au scos săbiile şi au pornit contra-
atacul.
Mare a fost mirarea generalului
Cleptoman când a văzut cum îi cădeau sol-
daţii. Imediat s-a umplut de bucurie pentru
– 69 –
– 70 –
Confruntarea
faptul că porunca primită nu-i cerea să lup-

te până la capăt, ci doar să înceapă lupta şi
apoi să fugă. Îi fusese deschis deja un culoar
printre soldaţi, pentru a-i permite să se adă-
postească. După calculul Împăratului Negru,
armatele albe ar fi trebuit să-l urmărească pe
Cleptoman şi să fie prinse într-o capcană. În
ziua aceea însă... nu a fost aşa.
Odată cu femeile-soldat conduse de
Rodna, trupele lui Hăşmaş, Paşcani şi Bucegi
s-au pus în mişcare. Până să înţeleagă gene-
ralii întunecaţi ce se întâmpla, soldaţii care
primiseră porunca de a-i încercui pe vitejii lui
Alb-Împărat au fost nimiciţi. Întreaga strate-
gie construită de Împăratul Negru era acum
inutilă.
Ciocnirea dintre cele două armate a fost
crâncenă şi în scurtă vreme s-a văzut clar su-
perioritatea celor ce luptau să-şi salveze Patria.
Trupele Împăratului Negru se împuţinau
văzând cu ochii. Soldaţii cădeau cu sutele
sub săbiile vitejilor care îşi apărau ţara. Acolo
unde luptau căpitanii Împăratului Alb au în-
ceput să se înalțe mormane de cadavre.
– 71 –
Frica a cuprins încet-încet întreaga arma-

tă invadatoare. Vrăjitorii supravegheau lupta
şi nu permiteau niciunui soldat să se retragă.
Pedeapsa ce o primeau dezertorii din armata
întunecată era atât de crâncenă încât prefe-
rau să moară de sabia vitejilor Ţării de Sus
decât să fugă.
Lupta s-a domolit abia după retragerea
Soarelui de pe bolta cerească. La adăpostul
întunericului, puţinii supravieţuitori dintre
oamenii Împăratului Negru au început să pă-
răsească locul bătăliei. Pădurile din apropiere
erau o ascunzătoare bună pentru fugari.
– 72 –
8. Clonarea
capcaunilor
ără a mai aştepta dimineaţa, Împăratul
F Negru a ţinut sfat cu vrăjitorii săi:
– Armatele sunt distruse… Nu am mai pă-
ţit aşa ceva….
– Preaîntunecate, nu este totul pierdut.
– Ştiu şi eu, Beţifal? Ce-am mai putea face?
– Împărate! Puterile cele magice ale întu-
nericului nu au fost folosite încă…
– Aşa este, Beţifal. Aceste puteri ne ţin în
viaţă. Dacă le irosim s-ar putea să murim…
– Adevărat, Împărate! Dar dacă nu le fo-
losim, mâine o să fim cu toţii slugile Împăratu-
lui Alb.
O tăcere apăsătoare s-a aşezat în poiana
unde se ţinea sfatul. Doar gemetele soldaţilor
răniţi mai tulburau liniştea.
– Şi ce propui, Beţifal?
– Stăpâne, nu mai avem mulţi soldaţi, dar
avem puterea să-i transformăm într-o ceată
– 73 –
de căpcăuni. O să-i trimitem să alunge străjile

lui Alb-Împărat şi să elibereze balaurii. Odată
eliberaţi, balaurii vor putea să semene focul
cel de sub pământ şi prin alte locuri ale Ţării
de Sus. O să le cerem să facă o cetate cu ziduri
de foc, în care să ne adăpostim. Nimeni n-o să
ne deranjeze până când refacem armata.
– E o strategie bună, Beţifal. Mergi şi pre-
găteşte sucurile magice pentru a-i transforma
în căpcăuni pe soldaţii care au supravieţuit.
În orele care mai rămăseseră din acea
noapte, Beţifal şi vrăjitorii săi au umblat prin
toată pădurea şi au coborât pe câmpul de lup-
tă, printre cadavre, pentru a căuta supravie-
ţuitori. Fiecăruia îi dădeau să bea câte trei în-
ghiţituri din lichidul magic.
Imediat ce înghiţeau băutura, soldaţii în-
cepeau să se transforme: le creşteau coarne, se
măreau în dimensiuni, unghiile li se transfor-
mau în săbii, dinţii se transformau în cuţite şi
cei doi ochi se uneau într-unul singur, mare şi
fixat pe mijlocul feţei. De cinci ori mai înalţi
decât oamenii obişnuiţi, căpcăunii alergau
mai repede ca orice cal. Imediat ce transfor-
– 74 –
Clonarea căpcăunilor
marea s-a finalizat, aceste fiinţe înspăimân-

tătoare au plecat spre munţii de foc, fiind ur-
mate îndeaproape de Împăratul Negru şi de
vrăjitorii săi.
Lupta dintre norii cu apă vie şi balaurii
purtători ai focului de sub pământ era în pli-
nă desfăşurare. Balaurii nu stăteau însă prea
bine. Norii înconjuraseră complet munţii de
foc. Izvoarele începuseră să-şi sape albii în ce-
nuşa neagră şi în lava întărită. Niciunul din-
tre vulcani nu era însă stins.
Chiar dacă lava se întărea imediat ce era
atinsă de norii cu apă vie, balaurii reuşeau din
când în când să împingă cu putere şi să des-
funde hornul prin care aruncau focul cel din
adâncul pământului. Atunci când spărgeau
lava întărită, vulcanii aruncau în aer pietre şi
bolovani. Munţii creşteau văzând cu ochii şi
nu dădeau semne că se vor opri.
Ştiind că războiul nu s-a terminat, Împă-
ratul Alb şi armatele sale s-au aşezat în jurul
munţilor vulcanici şi au pregătit catapultele
pentru a se lupta cu balaurii. Retras pe vârful
unui deal, Împăratul şi-a îndreptat faţa către
– 75 –
Soare şi se ruga. Liniştea îi fu deranjată de

Ceahlău, care a venit să îi aducă o veste:
– Prealuminate Împărate, străjerii lăsaţi
lângă vulcani au trimis solie.
– Foarte bine! Să mergem să vorbim cu
dânşii!
Trei viteji, îmbrăcaţi în armuri străluci-
toare, aşteptau deja în cortul în care se sfătu-
iau căpitanii Ţării de Sus.
– Iubite Împărate, sunt deja cinci zile de
când pe munţii vulcanici au urcat nişte fiinţe
înspăimântătoare. Seamănă cu oamenii, dar
nu sunt oameni. Sunt de cinci ori mai mari
decât noi, au două coarne pe cap, săbii în loc
de unghii, cuţite în loc de dinţi şi un singur
ochi mare în mijlocul feţei.
– Căpcăunii… s-au întors căpcăunii…
– Ce sunt aceia „căpcăuni”, Mărite Împă-
rate?
– Dragii mei, căpcăunii sunt fiinţe ale în-
tunericului. Ei au fost alungaţi cu greu de pe
pământ cu multă vreme în urmă.
– Păi... de vreme ce s-au întors, înseamnă
că nu au fost alungaţi prea bine...
– 76 –
– 77 –
– Dragă Ceahlău, trebuie să ştii că

Împăratul Negru şi vrăjitorii săi i-au prins pe
ultimii căpcăuni şi i-au ţinut închişi ani de
zile, studiindu-i şi încercând să le înţeleagă
puterea. Ştiu că vrăjitorii din prăpăstiile în-
tunecate foloseau nişte oglinzi şi priveau în
interiorul căpcăunilor, pentru a le descoperi
secretele. Se spune că au reuşit să le citească
sângele.
– Cum adică să le citească sângele? Lumi-
nate Împărate, sângele nu este o carte…
– Dragul meu Hăşmaş, se pare că sângele
este o carte. O carte în care sunt scrise toate
secretele fiinţei ce poartă acel sânge. Faptul
că vrăjitorii Împăratului Negru au reuşit să
aducă din nou căpcăunii pe pământ e o dova-
dă că au reuşit să descopere secretele acestor
fiinţe.
– Şi ce este de făcut acum? Cum putem
scăpa de ei? întrebă Rarău.
– Atunci, demult, oamenii au alungat
căpcăunii cu ajutorul catapultelor. Practic,
fiinţele acestea monstruoase sunt prea mari
pentru a fi ucise în luptă voinicească. De ase-
– 78 –
menea, sunt utile săgeţile şi pietrele aruncate

cu praştia. Acestea însă trebuie să nimerească
ochiul din mijlocul feţei. Ochiul e sensibil şi
poate fi distrus. Odată orbit, căpcăunul e mai
uşor de pus la pământ şi poate fi ucis chiar şi
cu sabia.
– Să pornim atacul, Mărite Împărate!
– Stai oleacă, Rodna. Dragii mei soli, v-aţi
dat seama ce urmăresc căpcăunii?
– Nu prea înţelegem... Sapă nişte tune-
luri spre inima munţilor vulcanici...
– Aha! Vor să-i elibereze pe balauri din
strânsoarea norilor cu apă vie. Ai dreptate,
Rodna: vom porni atacul. Trebuie să-i oprim
pe căpcăuni. E important să ucidem balaurii.
Altfel, ei vor semăna focul de sub pământ pe
întreg cuprinsul ţării.
– Care este planul, Măria Ta?
– Ceahlău! Trimite soli către toate cetele
Ţării de Sus! Fiecare să îndrepte catapultele
către tunelurile săpate de căpcăuni şi să pre-
gătească ghiulele de argint. În scurtă vreme,
tunelurile se vor inunda cu apă vie şi vor fi
nevoiţi să iasă afară, atât căpcăunii, cât şi ba-
– 79 –
laurii. Oricare dintre ei ar ieşi, să fie lovit cu

ghiulea de argint. Să nu cumva să fie înşelat
cineva de faptul că vor ieşi din tunel sleiţi de
puteri. Trebuie loviţi fără milă! Altfel, îşi vor
reveni repede şi vor fi foarte greu de învins.
– Aşa vom face, Măria Ta!
– Arcaşii, suliţaşii şi prăştierii să arunce
cu săgeţi, cu suliţe şi cu pietre spre ochii căp-
căunilor sau spre nodul dintre aripile balauri-
lor. Acestea sunt punctele slabe ale duşmani-
lor noştri. Căpcăunii orbiţi sunt uşor de ucis,
iar balaurii loviţi în nodul dintre aripi nu mai
pot zbura.
– Am înţeles, Iubite Împărate!
Acestea fiind spuse, sfatul de război s-a în-
cheiat. Vitejii au mers la rosturile lor. Împăra-
tul Alb, împreună cu Ceahlău, a pornit către
munţii vulcanici. O cărare doar de ei ştiută i-a
dus până în apropierea munţilor vulcanici ri-
dicaţi de Gurghiu şi de Ozunca.
– 80 –
9. Raurile cu
apa vie
oua strategie a Împăratului Alb a fost
N imediat simţită în tabăra vrăjitorilor
întunecaţi. Beţifal a alergat la stăpânul său şi
s-a plâns:
– Înnegurate Împărate... căpcăunii sunt
în pericol. În munte se petrece un lucru grav.
Se pare că în tunelurile săpate spre sălaşurile
balaurilor nu mai este aer. După cum ştii, vră-
jitorii mei sunt legaţi energetic de căpcăuni.
Ei întreţin puterea căpcăunilor. Acum însă,
avem o mare problemă: vrăjitorii se sufocă.
Asta înseamnă că şi căpcăunii se sufocă. Nu
ştiu cât vor mai rezista. Suntem în pericolul
de a-i pierde şi pe căpcăuni, şi pe vrăjitori! Dă
poruncă să abandonăm căpcăunii!
– Au reuşit să elibereze balaurii?
– Nu cred, Supărăciunea Voastră.
– Atunci, oamenii tăi să facă bine şi să rezis-
te până sunt gata tunelurile şi balaurii ies afară.
– 81 –
– Dar ... Întunecate Împărate...

– Nici un „dar...”, Beţifal! Aici e pe viaţă
şi pe moarte, aşa că nu-mi pasă dacă vrăjitorii
tăi crapă!
În timp ce Împăratul Negru îşi termina
sentinţa, în peştera unde avea loc sfatul şi-a
făcut apariţia aprodul care păzea intrarea.
– Tu ce mai vrei?!
– Înfrigurate Împărate, spionii noştri de
la munţii vulcanici au trimis solie.
– Să intre! Imediat!
Îndată şi-au făcut intrarea doi oameni obo-
siţi şi cu hainele zdrenţuite. S-au aruncat la
pământ în faţa împăratului şi au zis:
– Înnegurate Împărate, oamenii Împăra-
tului Alb au construit catapulte la porţile tu-
nelurilor săpate de căpcăuni.
– Aha... fraierii... Sunt convins că au pre-
gătit şi ghiulele de argint! Dar ei nu ştiu că
aceştia nu sunt căpcăuni adevăraţi, ci oameni
vrăjiţi!
Ei nu pot fi ucişi cu arme din argint. Am
avut noi grijă să nu aibă această slăbiciune...
Ha... Ha... Ha...
– 82 –
Râurile cu apă vie
Dinspre solii aflaţi în genunchi şi cu faţa la

pământ s-a auzit o voce înceată şi înfricoşată:
– Răutatea Voastră... ar mai fi ceva...
– Ce spun ăştia doi, Beţifal?!! ţipă Împă-
ratul Negru după ce s-a oprit din râsul său
fals.
– Preaputernice Împărate, se pare că nu
au terminat solia.
– Spuneţi, spuneţi repede, că deja mă
plictisiţi !
– Răutatea Voastră, din uşile tunelurilor
săpate de căpcăuni au început să ţâşnească
şuvoaie de apă...
O linişte de mormânt s-a aşternut în peş-
tera Împăratului Negru. Beţifal, vrăjitorii ce
erau de faţă, gărzile şi chiar împăratul au făcut
ochii mari de spaimă şi au rămas cu gura căsca-
tă. După o tăcere ce părea că nu se mai termi-
nă, împăratul a întrebat cu voce tremurândă:
– Ce înseamnă asta, Beţifal?
– Tocmai ce ţi-am spus, împărate. Vrăji-
torii care sunt conectaţi cu căpcăunii se su-
focă... Acum ştim şi de ce: căpcăunii au fost
inundaţi.
– 83 –
– Dar cum se poate aşa ceva?!? Din foc nu

izvorăşte niciodată apă!?!
– Supărăciunea Voastră, aţi uitat că
Împăratul Alb are puterea apei celei vii? Se
pare că norii cu apă vie s-au transformat în şu-
voaie de apă...
Cu privirea unui om nebun, Împăratul
Negru abia avu puterea de a îngăima:
– Şi acum... ce facem?
– Întunecimea Voastră, nu e totul pierdut.
– Cum nu e pierdut, Beţifal?... Căpcăunii
şi balaurii se vor îneca! Vom ajunge argaţi ai
Împăratului Alb.
– Înnegurate Împărate, nu spuneai că e
pe viaţă şi pe moarte?
– Ba da! Cât de mică ar fi şansa noastră,
trebuie s-o folosim. Spune! Ce plan ai?
Împăratul, vrăjitorii şi soldaţii s-au în-
tors cu toţii spre Beţifal. Plin de mândrie, ca
şi cum ar fi uitat de situaţia gravă în care se
aflau, mai-marele vrăjitorilor a început să po-
vestească:
– Mai ţineţi minte ce ne-a spus Împăratul
Vulcan?
– 84 –
– Ce ne-a spus?
– A spus că focul cel de sub pământ, adică
lava, s-a întins dinspre castelul lui de la mar-
ginea Pământului, pe sub prăpăstiile întune-
cate şi pe sub Ţara de Sus, până în locul unde
balaurii au semănat focul, adică până la mun-
ţii vulcanici.
– Da, aşa a zis...
– Mărite Împărate... asta înseamnă că pă-
mânturile pe care ne sprijinim picioarele plu-
tesc pe lavă.
– Aşa este, dar la ce ne ajută asta?
– Avem posibilitatea de a sfărâma munţii-
vulcani şi de a-i elibera din capcana pietrei şi
a apei pe balauri şi pe căpcăuni.
– Şi cum vrei să facem asta, Beţifal? Spu-
ne repede!
– Simplu: orice lucru care pluteşte poate
fi împins. Dacă împingem pământul dinspre
prăpăstii spre munţii-vulcani din Ţara de Sus,
vom ciocni cu putere munţii, distrugându-i şi
eliberând balaurii şi căpcăunii.
– Ai înnebunit, Beţifal? O să irosim şi ul-
timele puteri pe care le mai avem!
– 85 –
– Pe viaţă şi pe moarte, Împărate... Tu ai

spus-o!
– Bine... sunt de acord. Să pornim! Merg
şi eu cu voi. O să trebuiască să coborâm în
prăpăstiile negre, pentru a pune vraja în locul
de unde poate fi împins pământul.
Prinzând parcă încredere într-o posibilă
victorie, vrăjitorii şi soldaţii au strigat:
– Aşa vom face, Stăpâne Întunecat! Să
mergem!
Beţifal a alcătuit strategia şi a transmis fie-
cărui vrăjitor secretul magic care le dădea pu-
terea de a împinge scoarţa pământului. Apoi,
a raportat:
– Preaîntunecate Împărate!
– Da, Mai-mare al vrăjitorilor!
– Avem o problemă... Pentru a crea o linie
perfectă ne mai trebuie un vrăjitor.
– Şi de unde să ţi-l scot?!!
– Înălţimea Ta eşti un bun vrăjitor...
– Ce spui?!? Adică să mă apuc să împing
şi eu?!?
– Ar fi cam singura soluţie...
– Ai să mi-o plăteşti, Beţifal!!!
– 86 –
– 87 –
10. Formarea muntilor
de incretire
şa cum bine au constatat spionii

A Împăratului Negru, munţii vulcanici
musteau de apă. La porunca Împăratului
Alb, norii de apă vie s-au transformat în ape
curgătoare ce au inundat tunelurile săpate de
căpcăuni.
Îmbibaţi cu apă vie, vulcanii au început să
se liniştească. Fumul s-a transformat într-un
abur alb iar focul părea că dispăruse. Doar
zguduiturile munţilor mai arătau că balaurii
erau încă vii şi se zbăteau pentru a-şi face
drum spre exterior.
Vitejii Împăratului Alb erau plini de bu-
curie: victoria era a lor. Însoţit de Ceahlău,
Împăratul Alb a vizitat fiecare ceată, cerându-
le să fie atenţi în continuare. Războiul nu era
terminat. Curând, aveau să vadă cu toţii cât de
mult adevăr se găsea în temerile împăratului.
– 88 –
Formarea munţilor de încreţire
După câteva zile de aşteptare, zdruncină-

turile generate de zbaterile balaurilor se sim-
ţeau din ce în ce mai puţin. Toate semnele
arătau că în scurtă vreme focul de sub pământ
nu va mai deranja viaţa oamenilor din Ţara
de Sus.
Deodată, ca din senin, pământul s-a cutre-
murat într-un fel cum nu se mai simţise până
atunci. Se părea că zgomotul vine dinspre
prăpăstiile negre şi nu de sub munţii vulca-
nici. Dar ceea ce era mai grav era faptul că
zgomotul şi zdruncinăturile nu se mai opreau.
Încet, încet, mirarea vitejilor albi s-a transfor-
mat în îngrijorare. Trebuia aflat repede care
erau motivele noilor cutremure.
Nu a durat mult şi au înţeles. Pământurile
dinspre răsărit şi dinspre sud începuseră să se
înalţe, ca şi cum ar fi fost împinse şi adunate
împreună. Urcaţi pe vârfurile din lavă răcită,
vitejii Împăratului Alb vedeau cum pămân-
tul se încovoaie şi se ridică în sus, ca un val
uriaş într-o mare zbuciumată.
Un lucru devenea clar pentru toată lu-
mea: fenomenele care schimbau faţa Pămân-
– 89 –
tului nu păreau că se vor opri curând. Buzău

şi Bucegi, căpitanii ale căror cete începuseră
să fie afectate de transformarea pământului,
au alergat la Împăratul Alb şi au raportat:
– Mărite Împărate! Valul de pământ se va
transforma curând într-un şir de munţi mari
care se vor lovi de munţii vulcanici. Soldaţii
noştri vor fi prinşi la mijloc şi zdrobiţi între
munţi!
– Încet, încet, dragii mei. Nimic nu e nou
sub Soare. Aşa ceva s-a mai întâmplat. Oame-
nii însă au supravieţuit. Stăpânul nostru cel
ceresc va griji şi de această dată asupra copii-
lor Săi. Există o soluţie pentru a opri încreţi-
rea pământului.
– Spune-ne repede, Prealuminate Domn!
– Pământul pe care stăm pluteşte deasu-
pra împărăţiei lui Vulcan. Ce am văzut noi
până acum sunt doar câteva picături din ma-
rea de lavă fierbinte pe care pluteşte acum
pământul. Împăratul Negru şi vrăjitorii săi
încearcă să ne distrugă împingând pământul,
aşa cum ai împinge spre stânci o corabie care
pluteşte pe apă. Dar... tot aşa cum ei împing,
– 90 –
Formarea munţilor de încreţire
noi putem să ne opunem şi să oprim înainta-

rea pământului.
Nedumerirea începea să-i cuprindă pe că-
pitanii lui Alb-Împărat. Fără a sta pe gânduri,
Făgăraş a făcut un pas în faţă şi a spus:
– Mărite Domn, valul de pământ este deja
de sute de ori mai înalt decât un om. Cum am
putea să-l oprim?
– Aşa cum am oprit înaintarea vulcanilor.
– ... Adică norii de apă vie vor lupta şi cu
balaurii de foc şi cu valul de pământ?
– Nu, dragul meu Bucegi, de data aceas-
ta a venit rândul nostru să ne sacrificăm.
Urmează lupta decisivă.
– Luminăţia Ta, interveni bătrânul
Suhard, spune-ne care este strategia şi noi te
vom urma!
– 91 –
11. Puterea electrica
si puterea magnetica
ntunericul se retrăgea încet către apus şi

I dinspre răsărit scânteiau jucăuşe prime-
le raze ale Soarelui. Îmbrăcaţi în haine albe,
soldaţii Împăratului Alb adunau cu privirea
licăriri ale astrului zilei. Dacă pe timpul acela
ar fi fost inventate drone care să zboare şi să
filmeze Ţara de Sus, s-ar fi văzut cum vitejii
erau înşiruiţi într-o horă, de jur împrejurul
munţilor vulcanici.
Cel mai la nord erau cetele lui Maramureş,
urmate înspre răsărit de femeile din ceata
Rodnei, de vitejii lui Suhard, ai lui Feredeu,
ai lui Paşcani, ai lui Bârgău, ai lui Rarău, ai
lui Giurgeu, ai lui Tarcău, ai lui Ciuc şi ai lui
Oituz. La sud şi la vest erau cetele lui Pen-
teleu, ale lui Buzău, ale lui Ciucaş, ale lui
Bucegi, ale lui Retezat şi ale lui Şureanu. În
mijlocul acestui cerc ce înconjura munţii vul-
– 92 –
Puterea electrică şi puterea magnetică
canici se afla Împăratul Alb, împreună cu vi-

tejii lui Ceahlău.
Feţele tuturor căutau cu atenţie lumina
Soarelui. Pe măsură ce Stăpânul Zilei se înăl-
ţa, puterea sa creştea şi razele de aur se înmul-
ţeau. În mod normal, ar fi trebuit ca ziua să
pună stăpânire pe întreaga Ţară de Sus. În
acea dimineaţă nu s-a întâmplat aşa.
Refugiaţi pe înălţimile munţilor de la
apus, femeile, copiii şi bătrânii au asistat la
un spectacol extraordinar. Pe de o parte, ve-
deau cum pământul se ridica precum o mare
învolburată şi se apropia din ce în ce mai mult
de munţii vulcanici, pe de altă parte vedeau
cum Soarele lumina doar deasupra luptători-
lor Ţării de Sus.
Aşa ceva nu se mai văzuse pe pământ. Se
părea că razele Soarelui se rotesc ca nişte fu-
ioare care coboară din cer pe pământ şi învâr-
tindu-se se înfig în piepturile vitejilor rându-
iţi în horă.
Din mijlocul armatelor sale, Împăratul
Alb urmărea cu bucurie cele ce se petreceau.
Încet-încet, fiecare viteaz a fost cuprins într-o
– 93 –
– 94 –
minge de foc. Nu a durat mult şi s-a auzit vo-

cea lui Ceahlău:
– Mărite Domn, simt în mine o putere ex-
traordinară...
– Scumpul meu căpitan, din acest mo-
ment, nimic nu mai e la fel. Aţi devenit cu to-
ţii fii ai Soarelui.
– Asemenea ţie, stăpâne?
– Într-un fel, asemenea mie. Armata noas-
tră a fost dăruită cu puterea Soarelui.
Spre uimirea lui Ceahlău, imediat ce
Împăratul Alb a terminat propoziţia, s-a auzit
vocea lui Făgăraş:
– Măria Ta, care este puterea Soarelui?
Ceahlău s-a rotit repede de jur împrejur
căutând să înţeleagă unde era Făgăraş. Vă-
zându-i nedumerirea, împăratul a înţeles că
a venit vremea să explice în amănunt noua
realitate:
– Dragii mei viteji, aşa cum aţi aflat deja,
acum sunteţi fii ai Soarelui. Cu toţii ştiţi că
Stăpânul Zilei deţine puterea focului din
cer. A venit momentul să aflaţi că Soarele are
două puteri secrete care ne-au fost dăruite as-
– 95 –
tăzi: puterea electrică şi puterea magnetică.

Datorită puterii electrice, putem vorbi între
noi chiar dacă suntem la mare distanţă unii
de alţii. Puterea electrică generată de Soare
ne poartă vorbele prin văzduh. De astăzi nu
vom mai avea nevoie de solii care să străbată
Ţara. Vom auzi fiecare cuvânt rostit de unul
dintre ai noştri oricât de departe vom fi.
Cu nerăbdarea sa deja cunoscută, Rodna
a intervenit în discuţie:
– E grozav, Împărate Prealuminat, dar te
rog să ne spui cu ce ne ajută asta împotriva
pământului care se ridică şi vine ameninţător
spre noi? Nu ştiu cum e prin celelalte părţi
ale frontului, dar aici unde suntem noi, între
sălaşul lui Căliman şi al lui Ţibleş, cutremu-
rele nu mai încetează. În scurtă vreme vom fi
prinşi între zidul de piatră care se apropie şi
lava întărită a munţilor vulcanici.
– Aşa e şi la noi...
– Şi la noi e la fel, Rodna...
Ridicând glasul, Împăratul Alb a spus:
– Dragii mei, odată cu puterea electrică
am primit şi putere magnetică.
– 96 –
– Ce o fi şi aia?
– E puterea cu care Soarele ţine în jurul
său planetele. De obicei, această putere este
folosită pentru a atrage. În situaţii deosebite
însă, puterea magnetică poate să respingă şi
să ţină la distanţă planete întregi.
– Adică, avem acum puterea de a respin-
ge valul de pământ?!
– Da, Rodna! Odată cu puterea electrică,
Soarele ne-a dat posibilitatea de a atrage şi de
a respinge lucruri. Avem nevoie de ambele
forţe pentru a opri valul de pământ.
– Super! se auzi vocea Rodnei.
– Din acest moment, vreau să fiţi atenţi la
vorbele mele: strângem hora în jurul munţilor
vulcanici. Forţa de atracţie a puterii magneti-
ce ne va ţine lipiţi de pământ şi ne va ajuta să
ne susţinem unii pe alţii. Forţa de respingere
o vom dirija împotriva valului de pământ şi
piatră.
– Foarte bine, Măria Ta, îl vom opri pe
Negru-Împărat şi le vom permite vitejilor
transformaţi în apă vie să-i distrugă pe balauri
şi pe căpcăuni.
– 97 –
– Aşa va fi, dragul meu Paşcani! Atenţie!

Activăm forţa de atracţie!
Din mingile lor de foc, vitejii Ţării de Sus
şi-au înfipt picioarele în pământ şi s-au legat
unul de altul cu ajutorul undelor electrice şi
magnetice. Împăratul Alb urmărea cu aten-
ţie, cum mingile de foc ale vitejilor îşi măreau
treptat dimensiunile. În momentul în care au
ajuns să se atingă una pe cealaltă, împăratul a
hotărât:
– Atenţie! Activăm forţa de respingere
şi o dirijăm împotriva valului de pământ şi
piatră! Puterea Soarelui să nimicească vrăjile
Împăratului Negru!
O bubuitură infernală s-a auzit pe tot cu-
prinsul Pământului. Puterea magnetică de
respingere pusese frână valului de pământ
mişcător. Oamenii care erau refugiaţi în mun-
ţii dinspre apus au înţeles atunci că războiul a
intrat într-o nouă etapă.
Înfipţi cu picioarele în pământ şi încon-
juraţi de foc, vitejii lui Alb-Împărat dirijau
puterea magnetică de respingere şi ţineau la
distanţă munţii din piatră. Din acel moment,
– 98 –
Ţara de Sus a început să arate ca o mare furtu-

noasă. Valurile de pământ şi piatră nu se mai
deplasau într-o singură direcţie, ci se răsuceau
şi se zbuciumau în toate părţile, în funcţie de
forţele care loveau.
Împins din direcţii contrare, pământul a
început să se adune la mijlocul distanţei din-
tre cele două armate. Astfel, împinşi din două
direcţii, s-au format munţii de încreţire. Pe zi
ce trecea, aceştia se înălţau din ce în ce mai
sus, până au ajuns să fie mai înalţi decât mun-
ţii vulcanici.
Puterile luptătorilor se micşorau însă
văzând cu ochii. În efortul lor de a dirija
puterea magnetică de respingere, oamenii
Împăratului Alb se înfigeau din ce în ce mai
tare în pământ. La început s-au cufundat
până la glezne, apoi până la genunchi şi chiar
până la brâu. Niciunul însă nu dădea semne
că ar renunţa la luptă.
– 99 –
12. Poluarea aerului
oziţionaţi pe buzele prăpăstiilor întu-

P necoase, Împăratul Negru şi vrăjitorii
săi se încurajau unul pe celălalt, căutând pu-
tere pentru a împinge pământul. Deodată, în
spatele lor, s-a auzit o voce cunoscută:
– Împărat mândru şi prost! Mai ai mult de
împins?
– Vulcan Împărat...
– Chiar eu, împărat nebun! Când aveai
de gând să mă chemi?!
– Păi... nu prea avem nevoie de ajutor...
Tu nu vezi că ne descurcăm?
– Da... Văd! Vă descurcaţi spre moarte si-
gură!
– De ce spui asta?
– Cât de prost poţi să fii ca să nu înţelegi
că puterile vrăjitorilor tăi se vor termina cu-
rând? Nu aveţi cum să învingeţi Soarele de pe
– 100 –
Poluarea aerului
cer! În scurtă vreme, munţii de încreţire vor

fi împinşi peste voi şi veţi fi acoperiţi pentru
vecie sub ei.
– Asta e doar bănuiala ta, Vulcan. Ai solu-
ţii mai bune pentru acest război?
– Da, am!
– Foarte bine, atunci te ascultăm!
– Trebuie tăiată conexiunea dintre oame-
nii lui Alb-Împărat şi Soare.
– Asta ştim şi noi! Dar cum s-o facem?
– O voi face eu! Castelul meu de la mar-
ginile pământului va exploda şi va acoperi
întreg pământul cu un nor de cenuşă. Pentru
o vreme, ziua nu se va mai arăta pe pământ.
Va fi doar noapte şi multă cenuşă vulcanică.
Vitejii Ţării de Sus nu vor mai putea să-şi în-
noiască puterile, vor slăbi şi vom putea să eli-
berăm balaurii.
– Sună bine, Înflăcărate Împărate. Mă
bucur că suntem aliaţi. Dă-i drumul la plan!
– Stai oleacă, înneguratule! Chiar şi aşa,
nu vei reuşi să împingi munţii de încreţire pe
toată lungimea frontului. Oamenii Ţării de
Sus au mai mulţi soldaţi şi vor avea suficientă
– 101 –
– 102 –
Poluarea aerului
energie pentru a vă bloca. E nevoie de o stra-

tegie nouă!
– Da...?! Şi ce propui?
– Abandonaţi frontul dinspre sud şi ata-
caţi cu toţii doar dinspre est. Până să înţeleagă
ei ce se petrece, veţi lovi munţii vulcanici şi
veţi elibera balaurii.
– Am înţeles... O să-mi adun oamenii. În
clipa când norul de fum va acoperi Soarele, vom
ataca puternic din latura de est a Ţării de Sus.
O explozie nemaipomenită a fost declan-
şată de Împăratul Vulcan în palatul său de la
capătul Pământului. Muntele în care intrase-
ră cândva Ozunca şi ceata lui Căliman pentru
a se transforma în balauri de foc s-a sfărâmat.
Miliarde de pietre mai mari sau mai mici au
fost aruncate în înaltul cerului. Un fluviu de
lavă a ţâşnit din craterul ce s-a format în locul
muntelui şi a început să ardă tot ceea ce atin-
gea. Curenţii formaţi în atmosferă de căldura
fluviului de lavă au dat naştere la o tornadă
care a ridicat în aer miliarde de tone de praf
şi fum. În scurtă vreme, pământul a fost în-
conjurat cu un nor gros şi negru care a blocat
– 103 –
razele Soarelui. Aerul a devenit imediat greu

de respirat, deoarece era plin de cenuşă vul-
canică şi de gaze periculoase.
Bătrânii, femeile şi copiii refugiaţi în mun-
ţii de la apus au părăsit pădurile şi au coborât
în peşterile pregătite din timp pentru a-i ajuta
pe oameni să supravieţuiască.
Din mijlocul armatelor sale, Împăratul
Alb urmărea cu atenţie cele ce se petreceau.
Pentru prima dată de când începuse acest răz-
boi, Ceahlău citea îngrijorare pe faţa domnu-
lui Ţării de Sus.
– Ce înseamnă acestea, Iubite Împărate?
– Aici e mâna lui Vulcan! A înfăşurat în-
treg Pământul într-o pătură groasă de cenuşă.
– De ce a făcut aceasta? întrebă Rodna.
– Ca să blocheze puterea Soarelui. Odată
ce a acoperit pământul cu nori de cenuşă, ra-
zele Soarelui nu vor mai putea să ne întăreas-
că puterile...
– Dar încă avem putere! izbucni Hăşmaş.
– Aşa este, încă avem putere. Ea însă se va
consuma... De la o vreme nu vom mai putea
opri munţii de încreţire.
– 104 –
Poluarea aerului
– Asta se va vedea, Prealuminate Împă-

rate! strigă Bucegi. Noi trebuie să facem faţă
până ce norii de cenuşă se vor împrăştia. Nu
scapă ei aşa de uşor!
– Sunt de acord cu căpitanul Bucegi! Slă-
vite Domn, noi nu ne lăsăm! Luptăm până la
capăt!
– Aşa va fi, viteazule Paşcani, vom lup-
ta până la capăt susţinându-ne unii pe alţii.
Dacă rezistăm până reapar primele raze de
Soare, victoria va fi a noastră.
– 105 –
13. Marea dintre
munti
şa cum plănuise cu Vulcan, Împăra-
A tul Negru şi vrăjitorii săi s-au adunat
cu toţii în latura dinspre răsărit a Ţării de Sus
şi au început să împingă munţii de încreţire.
Această schimbare de strategie avea să se vadă
repede pe frontul de luptă. Acolo unde mun-
ţii de încreţire erau păziţi de cetele vitejilor
Retezat, Godeanu, Făgăraş şi Bucegi, vrăjito-
rii lui Negru-Împărat au părăsit frontul. Ast-
fel, puterea de respingere a făcut ca munţii de
încreţire să se îndepărteze repede de munţii
vulcanici, deplasându-se spre sud.
Spre răsărit însă, acolo unde se concentra-
seră toate puterile Împăratului Negru, mun-
ţii de încreţire s-au apropiat ameninţător de
munţii vulcanici, lovindu-i şi deschizând căi
de evadare pentru căpcăuni şi balauri.
Dacă vreun supus al Împăratului Alb s-ar
fi întors în ţara sa după o lungă călătorie, nu
– 106 –
Marea dintre munţi
ar mai fi recunoscut nimic. După patru ani de

război, Ţara de Sus era complet schimbată.
Câmpiile întinse şi bogate dispăruseră com-
plet. Singura formă de relief care supravie-
ţuise aproape neschimbată erau munţii de la
apus, acolo unde se refugiaseră bătrânii, feme-
ile şi copiii. Lupta dintre puterile magnetice
ale Soarelui, puterile focului de sub pământ
şi puterile întunericului a lăsat în urmă un şir
de munţi vulcanici înconjuraţi cu munţi de în-
creţire.
Dacă cineva s-ar fi înălţat în văzduh pen-
tru a privi de sus, ar fi văzut un cerc imens
de munţi care înconjurau dealurile lăsate în
urmă de ultimul asalt al grupului condus de
Făgăraş. La răsărit, şirul de munţi era mai lat,
deoarece acolo munţii vulcanici erau aproape
lipiţi de munţii de încreţire.
Văzduhul era însă plin de cenuşă vulcani-
că, şi chiar dacă ar fi fost inventate pe atunci
dronele sau elicopterele, tot nu ar fi reuşit ni-
meni să se înalţe şi să vadă această priveliş-
te. Oricum ar fi, în acel moment nimeni nu
se gândea să admire peisajul. Războiul nu era
– 107 –
terminat. Împăratul Negru şi vrăjitorii săi se

împrăştiaseră printre craterele munţilor vul-
canici, căutând să salveze căpcăuni şi balauri.
Cu ultimele puteri electrice, Împăratul
Alb a ţinut sfat cu vitejii săi. Situaţia nu era
deloc de invidiat:
– Mărite Domn, norii de fum acoperă în
continuare întreaga suprafaţă a Pământului.
– Ştiu, căpitane Hăşmaş. Soarele nu se va
întoarce curând. A venit momentul să ne gân-
dim la copiii noştri. Viteazule Şureanu, ce fac
oamenii refugiaţi în munţii de la apus?
– Măria Ta, au coborât în peşterile pă-
mântului. Deocamdată sunt bine: au mânca-
re, apă şi aer curat.
– Vitejii mei, ascultaţi-mă bine! Familiile
noastre pot supravieţui în peşterile de sub pă-
mânt cel mult un an de zile. După aceea vor
trebui să iasă pentru a-şi căuta mâncare şi aer
curat.
– Şi unde vor găsi ei mâncare şi aer? în-
trebă Rodna. Peste un an, tot acest pământ va
fi acoperit cu un strat gros de cenuşă. Toate
animalele şi plantele vor fi moarte atunci.
– 108 –
Marea dintre munţi
– De aceea am spus că trebuie să ne gân-

dim la copiii noştri. Cu ultimele noastre pu-
teri, avem şansa să-i ajutăm.
– Care ar fi strategia, Iubite Împărate?
– Nădejdea mea stă în puterea apelor vii.
Vitejii transformaţi în râuri pot curăţa cenu-
şa şi pot să aibă grijă de copiii noştri. Acum
însă puterea apei este împărţită: Moldova şi
Suceava, fiicele lui Paşcani, curg spre răsărit;
Someş şi Bistriţa, copiii lui Suhard, curg spre
apus şi spre sud; Mureş, Olt, Bicaz şi Trotuş,
băieţii lui Hăşmaş, merg în patru direcţii opu-
se; Iza şi Vişeu, copiii Rodnei, curg spre nord.
Trebuie să adunăm puterea apei, pentru a fi
siguri de izbânda ei viitoare.
O întrebare ca un vuiet se auzi din toate
părţile Ţării:
– Cum putem aduna puterea apei?
– Dragii mei, în urma acestui război greu,
Ţara de Sus este înconjurată cu un cerc de
munţi. Apele vii izvorăsc din munţii vulcanici
şi se împrăştie în diferite direcţii. A sosit vremea
să le adunăm împreună. Va trebui să folosim ul-
timele puteri ce le mai avem de la Soare pentru
– 109 –
a construi baraje care să închidă toate văile pe

care apa ar putea să se împrăştie. Odată ce am
blocat apele, ele vor curge doar spre interiorul
şirului de munţi şi vor forma o mare cu apă vie.
Această mare va fi salvarea copiilor noştri. Apa
va spăla cenuşa. În apă vor creşte peştii care se
vor transforma în mâncare pentru oameni.
– Dar cine-i va apăra de balauri? Dacă noi
consumăm toată puterea, atunci vom muri...
– Aveţi încredere în puterile apei vii! Ma-
rea cu apă vie ne garantează faptul că balaurii
purtători ai focului de sub pământ, chiar dacă
vor fi scăpat, nu se vor mai apropia de munţi.
Lor le este frică de puterile apei. Vă asigur
că vor lăsa copiii să crească în pace. Dragii
mei, puterea electrică se termină imediat, aşa
că nu ne vom mai auzi unul pe altul. Să fiţi
binecuvântaţi în efortul vostru de a închide
văile şi să ne întâlnim bucuroşi în Împărăţia
Tatălui Ceresc, alături de Strămoşi!
Ca un răspuns la ultimele cuvinte rostite
de Alb-Împărat, de jur împrejurul munţilor a
răsunat un ecou prelung în care se putea auzi:
– Amin!
– 110 –
Marea dintre munţi
*****
Între timp, Împăratul Negru şi vrăjitorii
săi au reuşit să salveze o parte dintre căpcă-
uni şi împreună cu aceştia să lucreze pentru
eliberarea balaurilor. Primul balaur salvat a
fost Ozunca, cea care îşi avea sălaşul în partea
de sud a munţilor vulcanici. Se vedea însă că
atât balaurul, cât şi căpcăunii nu mai aveau
aceleaşi puteri ca la început. Apa cea vie în-
depărtase dintr-înşii mulţime de demoni.
– Ce ne facem acum, Beţifal? Ozunca se
comportă ca o jucărie pentru copii!
– Întunecate Împărate, lăsăm un căpcăun
s‑o păzească şi un vrăjitor să încerce s‑o vindece.
Noi mergem mai departe să‑i salvăm pe ceilalţi.
Habar nu am ce‑o să facem. O să vedem noi...
– Poate muncim degeaba, Beţifal...
– Răutatea Voastră are o altă variantă?!
Speriat, Împăratul Negru şi-a continuat
drumul spre nord fără a mai pune alte între-
bări. Crestele ascuţite şi prăpăstiile adânci
transformau operaţiunea de căutare a bala-
urilor într-o misiune foarte periculoasă. Mai
mult decât atât, de la o vreme au început să
– 111 –
simtă mici cutremure şi să audă vuiet de pie-

tre prăvălindu-se în văi.
– Ia te uită, Beţifal! Nu toţi balaurii sunt
aşa de blegi ca Ozunca. Unii dintre ei luptă
singuri pentru a ieşi afară.
– Ştiu eu, Întunecimea Ta... să sperăm că
aşa este.
Nu a trecut mult şi au ajuns deasupra
muntelui care se formase pe sălaşul balau-
rului Gurghiu. Mai mulţi căpcăuni răniţi au
răspuns la strigătul ascuţit al lui Beţifal. În
pas alergător, vrăjitorii i-au căutat şi le-au dat
să bea din poţiunea magică. Încet-încet, îşi re-
veneau în fire. Balaurul era însă de negăsit. Se
părea că nu reuşise să iasă de sub munte.
După o cercetare amănunţită a craterelor,
vrăjitorii au descoperit un horn care nu era în-
fundat. Beţifal a coborât personal prin acel tub al
muntelui şi a descoperit balaurul, mai mult mort
decât viu. Era atât de slăbit încât abia a reuşit
să bea din lichidul magic adus de vrăjitorul-şef.
Efectul vrăjii nu s-a lăsat aşteptat: balaurul s-a
ridicat în picioare şi a urlat atât de tare încât stân-
cile care blocau drumul au sărit în sus rostogolin-
– 112 –
Marea dintre munţi
– 113 –
du-se deoparte. Beţifal a încălecat pe Gurghiu şi

au ieşit împreună din pântecele muntelui.
– Ei, aşa mai merge! Bravo, Beţifal! Au
strigat cei ce aşteptaseră afară.
Bucuros pentru salvarea şi recuperarea ra-
pidă a balaurului, Împăratul Negru a ordonat
continuarea drumului spre nord.
Când au coborât în văile ce despărţeau
munţii Gurghiului de munţii lui Căliman,
aveau să aibă însă o mare surpriză: un lac de
apă vie le bloca trecerea!
Mai mult decât atât, aburii ce se ridicau
din această apă îi frigeau. Au fost obligaţi să
urce repede înapoi, în muntele Gurghiului,
pentru a se sfătui.
– Şi acum, ce facem, Beţifal?
– Căutăm trecerea dincolo. Apa cea vie
nu se poate împrăştia pe toată suprafaţa Pă-
mântului. E clar că munţii de încreţire au
blocat trecerea ei şi o adună în jurul munţilor
vulcanici. Acolo unde este barajul, pe acolo
vom trece şi noi dincolo. Balaurul nu poate
lupta, dar poate zbura. Mă voi ridica în văz-
duh pentru a găsi drumul cel mai bun.
– 114 –
Marea dintre munţi
Din aer, Beţifal a înţeles repede că nu mai

exista nicio cale pe care să se poată ajunge
la ceilalţi munţi vulcanici. Aflate în interiorul
inelului format din munţi de încreţire, săla-
şurile balaurilor deveniseră adevărate insule.
Mai mult decât atât, apa cea vie creştea vă-
zând cu ochii şi-i punea în pericol pe toţi căp-
căunii şi balaurii care supravieţuiseră.
– Întunecate Împărate, nu e bine deloc!
– Iar nu e bine, Beţifal?! Ce s-a mai în-
tâmplat?
– În scurtă vreme, munţii vulcanici vor fi
înecaţi într-o mare cu apă vie!
– Ce vorbeşti?! Cum se poate aşa ceva?
– Munţii de încreţire s-au transformat
într-un adevărat baraj, care ţine aici toată apa.
– Şi ce e de făcut?
– Văd că Ozunca şi-a mai revenit oleacă.
Încalecă şi haide să anunţăm căpcăunii şi ba-
laurii despre pericolul în care se află.
– Şi ce le vom spune?
– E simplu de tot. În acest moment nu le
mai putem spune decât: „Scapă cine poate!”
– 115 –
14. Un nou inceput
– Tataie... oamenii Împăratului Alb au

reuşit să-i alunge pe invadatori! Războiul s-a
terminat!
– Aşa este, Bogdane! Însă lucrurile s-au
schimbat complet. În urma acestui război, ni-
mic nu avea să mai fie la fel. Nici Pământul,
nici oamenii, nici măcar războaiele nu vor mai
semăna. Înfipţi cu picioarele în pământ, vite-
jii lui Alb-Împărat s-au transformat în stâlpi
de piatră care au ţinut închis barajul munţilor
de încreţire, până când Soarele a răsărit din
nou pe cer.
Căpcăunii şi vrăjitorii lui Negru-Împărat
au fost afectaţi definitiv de apa cea vie: unii au
murit înecaţi, alţii au fost arşi de primele raze
ale Soarelui şi transformaţi în bolovani negri.
Câţiva balauri şi unii căpcăuni au reuşit să
fugă şi au mai supravieţuit o vreme pe Pământ.
Nu au mai avut însă niciodată o putere aşa de
– 116 –
Un nou început
mare, fiind ucişi unul câte unul. Poveştile oa-

menilor amintesc de faptele de vitejie ale celor
ce i-au ucis pe ultimii balauri şi căpcăuni.
Mai mult decât atât, prin munţii noştri exis-
tă până astăzi stâncile şi dealurile în care s-au
transformat aceste făpturi fantastice după ce
au murit. Un deal în formă de balaur poate fi
astăzi văzut foarte uşor lângă biserica pe care
a construit-o Ştefan cel Mare la Pătrăuţi, lângă
Suceava. Oamenii îi spun „Dealul Zmăului”
şi are forma unui balaur ce s-a prăbuşit cu ari-
pile larg deschise în pârâul Pătrăucencei.
Aşa cum profeţise Împăratul Alb, puterile
puse de Soare în apa cea vie au salvat viaţa
oamenilor refugiaţi în munţii de la apus. Iz-
voarele de apă vie s-au unit şi au format ma-
rea dintre munţi.
Strategia a fost perfectă: puterile Împăra-
tului Negru au fost stinse şi natura a început
să se regenereze.
Când primele raze ale Soarelui au străbă-
tut perdeaua de cenuşă vulcanică, în adâncu-
rile mării cu apă vie crescuseră deja suficient
de mulţi peşti pentru a hrăni refugiaţii.
– 117 –
– 118 –
Un nou început
La un moment dat, apa a ajuns la margi-

nea de sus a barajului format din munții de
încrețire și s-a apropiat de vârfurile ascuțite
ale acestora.
Nu a durat mult şi firicele mici de apă
şi-au dat drumul dincolo de munţi, răspândind
binecuvântarea apei vii în cele patru zări ale
Pământului.
Coborând din munţii cei mari, apa a spălat
cenuşa vulcanică şi a îndepărtat-o din calea
oamenilor care începuseră să iasă din peşteri
pentru a căuta de mâncare.
Anii au trecut şi oamenii s-au răspândit de
jur împrejurul mării dintre munţi, întemeind
sate şi crescând animale. În mii de ani, apele
care se scurgeau printre vârfurile munţilor au
săpat văi din ce în ce mai adânci.
După atâta timp, oamenii ar fi uitat com-
plet despre războiul dintre Împăratul Alb şi
Împăratul Negru dacă un preot bătrân nu ar
fi avut grijă să numească munţii şi apele după
numele vitejilor ce s-au sacrificat în acel răz-
boi. Doar munţii care s-au format din lavă au
fost numiţi după numele spionilor Împăratu-
– 119 –
lui Negru, ca să nu se uite de istoria balaurilor.

Acolo unde războiul a fost mai crâncen,
munţii păstrează până astăzi stâncile în care
s-au transformat vitejii Împăratului Alb.
Cu timpul, râurile de apă vie care izvorăsc
din munţii vulcanici au spălat şi au îmbelşugat
o mare suprafaţă de pământ, de jur împrejurul
munţilor. După ce au udat hotarele Ţării, apele
au inundat prăpăstiile întunecate care fuseseră
cândva ţara Împăratului Negru. Poate pentru
a aminti despre acest împărat sau poate datori-
tă cenuşii vulcanice purtate de ape, oamenii de
astăzi spun despre apa care a umplut prăpăsti-
ile că se numeşte Marea Neagră.
Şi pentru că apa cea vie încă mai are pu-
tere de a dărui oamenilor binecuvântare, în
munţii vulcanici din care izvorăsc cele mai
importante ape ale ţării, oamenii merg pentru
a-şi vindeca bolile.
Multe popoare şi istorii s-au perindat de-a
lungul anilor prin Ţara de Sus. Din păcate,
vremea de pace din timpul lui Alb-Împărat
nu s-a mai întors. Oamenii nu au încetat însă
să nădăjduiască.
– 120 –
Un nou început
– 121 –
– Tataie... ai avut dreptate... se poate şi

mai rău de atât...
– Da, Bogdane, întotdeauna se poate şi
mai rău. Nu aş putea să‑ţi spun de ce, dar nea-
mul nostru aşa şi-a dus viaţa, luptând mereu
pentru a-şi zidi Patrie. Anul acesta se împli-
nesc o sută de ani de când locuitorii Munţilor
Carpaţi şi ai pământurilor din jurul lor au re-
uşit să zidească o ţară comună pe care au nu-
mit-o România. De aici însă şi până la pacea
şi bucuria din timpul Împăratului Alb, mai e
cale lungă.
– Da, tataie... de vreme ce părinţii noştri
aleargă prin alte ţări pentru a putea trăi, se
vede că încă nu am reuşit să avem o patrie a
noastră...
– Dragii mei, de-a lungul timpului au fost
şi vremuri mai bune, şi vremuri mai rele. Stră-
moşii noştri au trebuit să se sacrifice în repetate
rânduri, să lupte în războaie sau să muncească
departe de ţară. Românii au ajuns să munceas-
că şi să trăiască de jur împrejurul globului pă-
mântesc, din America până în Siberia. Copii-
lor, părinţii voştri sunt nişte eroi! Ei trimit banii
– 122 –
Un nou început
câştigaţi cu greu în străinătate, pentru ca noi să

putem trăi aici şi să putem păzi mormintele
strămoşilor. Dacă am pleca cu toţii, s-ar alege
praful de toată moştenirea înaintaşilor.
– Am înţeles, tataie! Dacă părinţii noştri
nu s-ar sacrifica pentru noi şi pentru Româ-
nia, ar fi ca şi cum Împăratul Negru ar fi reuşit
să‑i distrugă pe toţi oamenii Împăratului Alb.
– Cam aşa, Bogdane! Dar acum, gata! Hai
la somn!
Maria dormea de mult în braţele bătrâ-
nului. În visul său, copila se simţea în braţe-
le unei femei frumoase şi călătoreau împre-
ună pe un cal înaripat, spre o rază de soare
ce izvora dintre nişte nori de furtună. Încet,
Dumitru a aşezat-o în pat, alături de bunica
sa, şi s-a dus să mai pună un lemn pe foc. Pe
când închidea portiţa sobei de teracotă, bătrâ-
nul o auzi pe copilă vorbind prin somn:
– Mamă, te rog să nu te transformi în stâncă...
Cu ochii plini de lacrimi, bătrânul a mai
verificat o dată dacă aerisirea sobei funcţiona
corect, apoi s-a pus în genunchi şi a început să
se roage: „Trei, Doamne şi toţi trei!”
– 123 –
Dragi cititori,
mai mari sau mai mici,
Vă plac poveștile? Cine vi le citește:

mama, tata, o soră, un frate sau, poate, bunicii?
În povestea ce tocmai ați citit-o, un bunic,
specialist în depănat povești celor dornici să-l
asculte, este cel care vă teleportează într-o altă
lume, cu milioane de ani în urmă. Eu, una,
citind, m-am simțit ca într-un cinematograf
3D: toate se petreceau de parcă și eu eram
acolo când munții și apele s-au format pe
aceste pământuri pe care locuim noi astăzi.
Dar cel mai tare și mai tare, legat de acest
bunic-povestitor, este locul unde se desfășoară
acțiunea: într-o casă, într-un sat, la gura sobei
în care arde focul, în timp ce afară ninge, mai
pe scurt pe un tărâm de basm. Care dintre
voi, copii, a avut parte de un așa răsfăț? Cei
ce nu ați trăit asta, grăbiți-vă, cât mai sunteți
copii, căci farmecul e mai mare.
– 124 –
Dragi cititori, mai mari sau mai mici
Acest tărâm e situat pe valea Bistriței, în

Carpații Orientali, care-și face drum, de la
Nord, printre culmile munților Suhard și
Bârgău, ca apoi să coboare spre depresiunea
Hangu, între munții Bistriței, Tarcău, Hășmaș
și Goșman, oglindind crestele calcaroase ale
Ceahlăului. E o zonă pitorească, predispusă la
drumeții de tipul „pe cărări de munte” sau „să
ne cunoaștem țara” făcând mișcare și echipați
cu haine și încălțări corespunzătoare. Altfel,
ne putem accidenta și chemăm Salvamontul,
echipaj format din voinici și voinicuțe ca
vitejii din povestea bunicului Dumitru.
Cred că, cuprinsă de emoțiile și senzațiile
prin care am trecut citind povestea despre
care facem vorbire, am luat-o un pic razna,
aproape că am și plecat la drum, uitând ce
mesaj doream să vă transmit, ca un adult ce
mă aflu, obișnuit să lucrez cu elevi de toate
vârstele.
Așadar, munții ce străbat teritoriul
actual al României, despre care veți învăța
la disciplina geografie sau, unii dintre voi,
ați învățat deja din cărți sau de la școală,
– 125 –
înfrumusețează natura, ca o ghirlandă de

beteală ce împodobește bradul de Crăciun.
Zonele împădurite, cu foioase sau conifere,
sunt populate de animale sălbatice care se
bucură și ele de apele, pădurile și stâncile
formate în vremuri străvechi.
Dar, între granițele țării noastre, mai
avem dealuri, câmpii, Delta Dunării și Marea
Neagră, care completează tabloul unei
regiuni binecuvântate de Dumnezeu şi de
care suntem mândri că ne aparține.
Știți voi, copii, cum se cheamă acest
sentiment care ne cuprinde atunci când
admirăm frumusețile patriei sau realizările
ei? Eu cred că se numește patriotism, calitate
care ne obligă să facem zilnic câte ceva pentru
binele comun. Voi vă străduiți să învățați
cât mai bine la grădiniță sau la școală, să vă
comportați civilizat, să ajutați cu puterile
voastre pe cei din familie sau din comunitatea
căreia îi aparțineți și câte și mai câte fapte
bune. Toate acestea vor contribui, puțin câte
puțin de la fiecare, la schimbări de atitudini
și civism și la dezvoltarea economică a țării,
– 126 –
Dragi cititori, mai mari sau mai mici
încât, cei plecați să muncească peste hotare,

se vor întoarce acasă, iar bunicul Dumitru, și
alții ca el, își vor găsi liniștea și își vor alina
dorul.
În final, vă propun o temă: desenați cum
vă imaginați voi România fericită și trimiteți
desenele voastre pe adresa autorului, preot
Gabriel Herea, parohia Sfânta Cruce, comuna
Pătrăuți, județul Suceava.
Eu vă urez la cât mai multe lecturi din
care să învățați cât mai multe, trebuincioase
culturii voastre generale și vieții de zi cu zi și,
în viitor, să aveți parte de o Românie fericită.
Cu drag,
Luminița Grădinariu.
– 127 –
CUPRINS
1. Undeva în Carpaţii româneşti... ...........................5

2. Spionii Împăratului Negru...................................12
3. Balaurii care suflă foc ............................................30
4. Formarea munţilor vulcanici................................42
5. Izvoarele cu apă vie................................................46
6. Invadarea Ţării de Sus...........................................54
7. Confruntarea..........................................................68
8. Clonarea căpcăunilor............................................73
9. Râurile cu apă vie..................................................81
10. Formarea munţilor de încreţire .........................88
11. Puterea electrică şi puterea magnetică..............92
12. Poluarea aerului ............................................... 100
13. Marea dintre munţi.......................................... 106
14. Un nou început ................................................ 116
Scrisoare către cititori............................................. 124
Distribuţie la:
tel. 021.222.83.80
e-mail: carte@meteorpress.ro
www.meteorpress.ro

Imparatul Alb

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Imparatul Alb

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Închipuită de Gabriel Herea

Desenată de Nane Crasnean Neagoe

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© Asociaţia Prietenii Bucovinei

De câte ori era întrebată despre motivul

fiecare dată când termina câte un cerc: „Trei,

sărbătoare, toată lumea îşi dorea să fie vizitată

pământuri roditoare care hrăneau pe toată

zeci de ani. Călătorea în caleaşca purtată de

Dintre toate veştile aduse de spioni, cele

cuit au hotărât să se despartă, pentru a nu trezi

împlineşte viaţa pământească şi îşi continuă

După zile întregi de căutări, oamenii lui

pedepsit. Se gândea chiar să-i mărturisească

Bărbatul s-a întins pe scândura care ţinea

– Ha, ha, ha…. Prostii! Tu eşti omul Împă-

spre întunecatele ţinuturi natale. Şi uite aşa, de

– Ia stai niţel, … şi dacă ţi-aş spune că nu-i

– Atunci suntem salvaţi! se entuziasmă

– Preaîntunecate Stăpân, spionii lui

de moarte pe toţi locuitorii Ţării de Sus şi pe

rătesc, de unde se auzea deja un urlet ce le

– Lasă, Călimane, nu te îngrijora, vom

După mai multe zile de mers, caii au în-

Cu toţii au acceptat bucuroşi să fie stropiţi

fuseseră stropiţi. Vedeau cum pereţii peşterii

focul din cer şi au uitat că focul cel de sub pă-

Pereţii au început să vibreze din nou:

Muntele de foc îi răspunse apăsat:

Lava fierbinte s-a dat la o parte deasupra

Atunci când au reuşit să formeze o mare

pietre. Era clar că pământul nu se va domoli

Din când în când, pe lângă drumurile

comandanţi vestiţi al căror renume ajunsese

– Da... precum deja aţi înţeles, este vor-

au multe binecuvântări lăsate de Stăpânul

Ridicându-se în picioare, Împăratul Alb a

munţi. Se apropie ziua când Soarele răsare

loc uşor. Toţi tinerii doreau să meargă în această

a scoate afară focul cel din adâncurile pămân-

zvâcnire a balaurilor luminau ca nişte faruri

Ba mai mult, în curând aveau să afle cât

dintre generali şi-a luat inima în dinţi şi a fă-

Nici nu-şi termină bine Împăratul Negru

Vulcan va participa direct la război... Mânat

ajutat să se prefacă a nu înţelege gravitatea

– Împărate Vulcan, tu eşti stăpânul focu-

Împăratul Negru şi soldaţii săi priveau de

încredere în Vulcan-Împărat şi de aceea hotă-

n scurtă vreme, cele două armate s-au

lateral. Imediat ce ai atacat, te prefaci învins

faptul că porunca primită nu-i cerea să lup-

Frica a cuprins încet-încet întreaga arma-

de căpcăuni. O să-i trimitem să alunge străjile

marea s-a finalizat, aceste fiinţe înspăimân-

Soare şi se ruga. Liniştea îi fu deranjată de

– Dragă Ceahlău, trebuie să ştii că

menea, sunt utile săgeţile şi pietrele aruncate

laurii. Oricare dintre ei ar ieşi, să fie lovit cu

– Dar ... Întunecate Împărate...

Dinspre solii aflaţi în genunchi şi cu faţa la

– Dar cum se poate aşa ceva?!? Din foc nu

– Pe viaţă şi pe moarte, Împărate... Tu ai

şa cum bine au constatat spionii