SFINTII TREI IERARHI DESPRE EDUCATIE

Sfinţii Trei Ierarhi, fiind oameni cu o vastă cultură, era firesc ca, într-o măsură mai mare decât alţi
Părinţi ai Bisericii, să surprindă însemnătatea educaţiei pentru om, şi anume pentru „omul tânăr” al
epocii lor, pentru tânărul creştin. Iar educaţia nu însemna pentru ei o simplă acumulare de
cunoştinţe, ci cultivarea sufletului uman. Scopul principal al educaţiei este definit ca fiind creşterea
copiilor: „artă a artelor şi ştiinţă a ştiinţelor îmi pare a fi educarea omului, fiinţă care se manifestă în
foarte multe şi felurite moduri”, spune Sfântul Grigorie (Ε.Π.Μ. 35, 325).

Desigur, în concepţia Părinţilor Bisericii, „creşterea copilului”, educarea lui (…), nu poate fi decât
hristocentrică. Ţinta acesteia este „asemănarea cu Dumnezeu, atât cât îi este omului cu putinţă.
Asemănare nu fără cunoştinţă şi nici cunoştinţă în afara învăţăturilor” [celor adevărate], ne
îndeamnă Sfântul Vasilie cel Mare (Ε.Π.Μ. 32, 69Β).

Pentru cei trei mari Părinţi ai Bisericii, esenţa educaţiei stă în cultivarea omului şi este de neconceput
în afara „lecţiilor duhovniceşti” şi a „grijii pentru suflet”: „neglijându-i pe copiii noştri şi îngrijindu-ne
mai mult de averile lor, le dispreţuim sufletul, şi aceasta este o faptă de o nesăbuinţă crasă” (Ε.Π.Μ.
51, 327), ne avertizează Sfântul Ioan Gură de Aur.

Iar dacă educaţia noastră europeană se poate defini prin ceva anume, este tocmai faptul că şi astăzi
continuă să ne scape esenţa, și anume, cultivarea sufletelor.

Cu alte cuvinte, „de altele ne îngrijim”, câtă vreme „un singur lucru trebuieşte”, să cultivăm sfinţenia
în om, să îi cultivăm sufletul şi mintea şi să îl îndreptăm către înălţarea şi trezvia duhovnicească,
astfel încât să vadă şi să lucreze cele adevărate, să fie capabil să distingă ceea este important de
ceea ce este nesemnificativ, ceea ce este durabil de ceea ce este provizoriu, esenţa de „accidente” ,
ca să îl amintim şi pe al nostru Aristotel.

Insistenţa Sfinţilor Trei Ierarhi asupra cultivării sufletului, mai exact asupra cultivării în Hristos, nu
înseamnă că ei ar desconsidera cumva însemnătatea cunoştinţelor sau a ştiinţei de carte. Ci
presupune doar o altă ierarhizare a nevoilor omului: mai întâi duhul şi apoi trupul, mai întâi
formarea ca om şi apoi dobândirea de cunoştinţe. (…)

Pentru cinstiţii Ierarhi, educaţia este o chestiune de viaţă şi de moarte. Într-un moment de
înflăcărare, Sfântul Ioan Gură de Aur ajunge să spună cunoscutul său cuvânt: „Educaţia este
împărtăşire de sfinţenie” (Ε.Π.Ε. 25, 282). Iată ce înălţime şi ce înţeles conferă educaţiei „învăţătorii în
ale educaţiei, marii Ierarhi”.

Dat fiind faptul că, aşa cum este firesc, învăţăturile despre educaţie ale Sfinţilor Trei Părinţi ai
Bisericii ar putea alcătui obiect de studii pentru ani de zile de-acum înainte, voi mai atinge aici încă
două învăţături ale Părinţilor, şi anume: însemnătatea pe care Sfinţii Trei Ierarhi o acordă
învăţătorului şi părinţilor trupeşti, factori educaţionali care, tot mai mult în zilele noastre, sunt incluşi
între polii de bază ai educaţiei.

Principiul fundamental pentru dascăl este, potrivit marilor Ierarhi, exemplul personal: „cât despre
învăţător, se cuvine să educe nu doar prin cuvinte, ci şi prin fapte”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur
(Ε.Π.Ε.14,554). „Vieţuirea” dascălului, viaţa şi faptele lui, pilda lui, iar nu simpla lui învăţătură este
ceea ce conduce în mod real la educaţie, pentru că vorbele se pare că prisoseau încă de pe-atunci…

Grigorie, teologul şi poetul, va rosti memorabila sa frază: „Urăsc învăţăturile celui care duce o viaţă
opusă acestora”.

Cei trei mari Părinţi, în poveţele pe care le dau părinţilor, insistă cu deosebire asupra răspunderii de
a-şi creşte copii după principiile şi valorile creştine: cu „frica lui Dumnezeu”, cultivându-le virtuţile
sufletului şi ale duhului şi formându-i în aşa fel, încât tânărul să priceapă că rostul vieţii nu este să
alerge după bani sau după tot felul de bunuri de consum şi averi deşarte, ci să se străduiască pentru
tot ce înseamnă esenţa vieţii şi pentru valorile care trebuie să însufleţească viaţa creştinului
(înţelepciunea, smerenia, înfrânarea, dreptatea, cunoaşterea de sine). Cât de actual este astăzi
Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând modelele pe care părinţii le propun copiilor lor spre imitare şi
cât de departe de realitatea creştină se aflau şi se află şi astăzi mulţi părinţi: „Şi nimic altceva nu poţi
auzi de la părinţii care vorbesc copiilor lor şi îi roagă să studieze retorică, decât unele ca acestea:
cutare, spune el, deşi îţi este inferior şi se trage din părinţi mai prejos decât noi, după ce a dobândit
ştiinţa ritoricească, s-a ridicat la cele mai înalte ranguri, a dobândit o mare avere, s-a însurat cu o
femeie bogată, şi-a construit o casă luxoasă, toţi îl admiră şi este un om ambiţios. Altul, din nou,
spune: cutare care a învăţat limba italică este slăvit în palate şi conduce treburile interioare. Şi altul,
iarăşi, altceva de felul acesta arată, însă toţi ţintesc la cei ce sunt fericiţi pe pământ. Nimeni, nici
măcar o singură dată, nu pomeneşte de cele cereşti” (Ε.Π.Ε 28, 474).

De comparăm educaţia pe care o propun înţelepţii Ierarhi cu realitatea educaţională de astăzi, cel
puţin din Grecia, unde predarea valorilor şi a principiilor creştine ale Evangheliei, pe de o parte, se
limitează la o oră de religie adesea aridă şi scolastică, focalizată pe informaţie, înghesuită undeva în
programa şcolară şi continuu diminuată, şi pe de altă parte, ţinând seama de câte orgii sunt
înfăţişate de toate programele de televiziune – fapt care direct şi foarte eficace distruge în câteva
minute ceea ce dascălul la şcoală şi preotul la biserică se luptă să construiască în sufletul copiilor –
dacă, aşadar, conştientizezi funcţionarea şi efectele acestei proceduri distructive şi schizofrenice
pentru sufletul şi personalitatea copiilor, atunci e lesne de înţeles că educaţia din zilele noastre nu
poate îndeplini rolul formator şi creator la care au aspirat luminaţii Trei Ierarhi. Iar la întrebarea cum
se vindecă o asemenea situaţie, răspunsul este, cred, unul singur: cel care răneşte, acela şi vindecă…

Sursa: Gheorghios D. Babiniótis, Spiritualitate creştină şi elenă, ed. Akrítas.