EDUCATIA ÎN PRIMELE

SECOLE ALE
CREȘTINISMULUI
 Apărut în primul secol al erei noastre, creştinismul,
prin intermediul vieţii lui Iisus Hristos

Pedagogia creștină
Idealul creștin vizează raportarea omului cu Dumnezeu,
apropierea ființei limitate de Ființa infinită.
Exemplificarea devenirii creștine o aflăm atât din Sfânta
Scriptură cât și în Sfânta Tradiție.
Actul pedagogic advărat apare într-o anume transformare a
mundanului ( a Sfinților Părinți, a marilor trăitori și sporitori
ai credinței creștine) după liniile de forță ale
transcendentului.
Toți sunt egali înaintea creatorului, toți sunt fii ai aceluiși
părinte.
Din acestă învățătură fundamnetală creștină se va naște
educația publică, școala primară a întregului popor.
 Şcoala căpăta tot mai mult un caracter religios, profesorii
erau selecţionaţi din rândul preoţilor iar conţinutul
învăţământului era croit după dogmele creştine. Ideea care
stătea la baza întregii activităţi educative era specifică acestor
dogme şi susţinea că întrucât omul este înclinat spre păcat el
nu va putea fi format decât prin credinţă, prin cultivarea
ascentismului.
 Isus leagă învățătura cu fapta.Viața lui este
icoana învățăturii sale.
 El procedează metodic deși se adresează
tuturor, bogati, saraci, batrâni tineri, evlavioși,
păcătoși Hristos se coboară la inteligența
fiecăruia, ține seamă de starea socială, de
ocupația fiecăruia.
 Se foloseste de comparatii, de contraste în
incomparabilele sale parabole.
 Tonul său este prietenos, invățătura sa
interesantă și sugestivă.
 Învățătura sa e fără de simbrie
 În consecinţă, se renunţă la preocupările pentru
educaţia fizică şi estetică a tinerilor în favoarea unei
educaţii moral-creştine. Prin contribuţia „părinţilor
bisericii” (patres ecclesiae) – de aici şi denumirea de
patristică dată epocii în care sunt cristalizate
dogmele creştinismului – credinţa creştină se
împrăştie în lumea greco-romană, cu a cărei gândire
stabileşte un fel de compromis de ordin religios şi
filosofic.
 Scoala sa este de două feluri
 Pentru popor – este a tuturor
 Pentru apostoli- un fel de seminar
pedagogic cu studii teoretice și exerciții
practice porneau câte doi să predice la
intoarcere dădeau socoteală.
 Pînă la Hristos fiecare popr avea
pedagogia sa, de aici înainte toate
popoarele creștine primesc o pedagogie
universală
 PRIMELE ȘCOLI CREȘTINE
• Familia – drept ideal Sfânta familie
• Școli de catehumeni – noi predicatori talentați și evlavioși
• Școlile au apărut în sec II și aveau 3 clase:
• Școala pregătitoare – noțiuni generale desopre creațiune,
mântuirea sufletului
• Catehumenatul propriuzis – în care se preda învățătura
creștină și morală
• Clasa aleșilor – unde eau pregătiți pentru botez și toate
tainele credinței creștine.
• Școli de catiheți – erau cele de cultură superioară creștină,
cu scopul de a tine piept dușmanilor creștinismului.
 Școlile mănăstirești
• Mănăstirile au fost de la început centre de
cultură și educație. Asa a fos celebra
mănăstire din Tours.
• Un mare avânt școlile mănăstirești prin ordinul
călugărilor benedictini (480- 543).
• Papa Grigorie cel Mare a fost un mare
susținător al lor, afost si intemeietorul școlii de
cântăreți , la Roma
 Scopul educaţiei rezidă în dobândirea
înţelepciunii.
• Fericit este omul care a aflat înţelepciunea şi
bărbatul care a dobândit pricepere. Căci
dobândirea ei este mai scumpă decât argintul
şi preţul ei mai mare decât al celui mai curat
aur. Ea este mai preţioasă decât pietrele
scumpe; nici un rău nu i se poate împotrivi şi e
bine-cunoscută tuturor celor ce se apropie de
ea; nimic din cele dorite de tine nu se
aseamănă cu ea" (Pildele 3, 13, 14, 15)
Aureliu Augustin (354-430), unul dintre părinţii
latini ai bisericii, canonizat de biserica catolică.
Doctrina sa despre păcatul originar, despre graţie
şi predestinare, a avut un rol hotărâtor în
constituirea dogmaticii catolice în general, a
concepţiei creştin-medievale despre om în special.
În lucrarea sa „Confesiuni” el încearcă să realizeze
o anumită punte de legătură între educaţia
preconizată de antichitatea greco-romană şi
educaţia creştină
• Se insistă asupra diferenţei semnificative dintre cel învăţat şi cel
neînvăţat, asupra forţei sporitoare a înţelepciunii, dar şi a
responsabilizării acesteia: „Nu se va învăţa cel care nu este isteţ;
este isteţie care înmulţeşte amărăciunea. Ştiinţa celui înţelept se
va înmulţi ca un potop, şi sfatul lui ca un izvor de viaţă. Cuvântul
înţelept de-1 va auzi cel ştiutor, îl va lăuda şi peste el va adăuga...
Ca o casă în ruine este înţelepciunea prostului, şi ştiinţa
nebunului, cuvinte fără rost. Obezi în picioarele celor nebuni este
învăţătura şi ca nişte cătuşe în mâna cea dreaptă... Ca podoaba
cea de aur este învăţătura la cel înţelept şi ca brăţara în braţul
drept" (Sirah 21, 13-14, 16, 20-21, 23). învăţătura are, într-un fel,
un caracter bivalent: se poate folosi atât în folosul omului, cât şi
împotriva lui. Deşteptăciunea seacă este mai mult o povară,
care, dacă nu este comp! 3tată de înţelepciune şi moralitate,
degenerează în cele mai cumplite fărădelegi.
• Ca metode educative, invocate în Vechiul Testament,
menţionăm exemplul părinţilor, care trebuie să fie atenţi la
consecvenţa dintre cuvânt şi faptă, apelând chiar la
aprecierea prin mustrare, atunci când realitatea conduitelor
o impune : „Mustră pe fiul tău şi el îţi va fi odihnă şi îţi va
face plăcere sufletului tău" (Pildele 29, 17). Trebuie
remarcat faptul că mustrarea are forţă educativă în măsura
în care aceasta are un caracter constructiv, reparator, şi nu
distructiv, incriminator. Dragostea părintească se cere a fi
cumpănită şi arătată cu înţelepciune, astfel încât prin
mustrare să se preîntâmpine plăcerile dăunătoare. Pentru
situaţii aparte se invocă şi forţa „băţului", a bătăii atente,
întrucât „Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care
îl iubeşte îl ceartă la vreme" (Pildele 13, 24).
 Obiectivele morale sunt prezente în foarte multe
secvenţe ale Vechiului Testament.

Cele mai multe reguli educative le întâlnim in:

• Leviticul
• Numerii
• Deuteronomul
• Pildele lui Solomon,
• Psalmii
 Normele promulgate în Leviticul incumbă
profunde dimensiuni morale şi educative.
Exemplificăm cu următorul citat: „Să nu furaţi,
să nu spuneţi minciună şi să nu înşele nimeni
pe aproapele său. Să nu vă juraţi strâmb pe
numele Meu şi să nu pângăriţi numele cel
sfânt al Dumnezeului vostru, că Eu sunt
Domnul Dumnezeul vostru. Să nu
nedreptăţeşti pe aproapele. Să nu-l jefuieşti.
Plata simbriaşului să nu rămână la tine până
doua zi.
• Pildele lui Solomon pot fi interpretate şi din
perspectivă pedagogică, acestea constituindu-
se într-un ghid educativ al deprinderilor
bunelor maniere, al stabilirii unor relaţii
demne între oameni ce fac parte din
categoriigrupale diferite.
• În Psalmii, de pildă, un adevărat compendiu al
Vechiului Testament, se exprimă într-o formă
aleasă modalităţile şi străduinţele
credincioşilor de a atinge modelul perfect de
conduită, cel impus de voinţa divină.
• Psalmi asupra relaţiei dintre divinitate şi om,
precum şi asupra statutului fiinţei umane,
punându-se accent pe dependenţa omului
faţă de Dumnezeu şi pe perfectibilitatea fiinţei.
• Creştinismul permite o concretizare a valorilor
la nivelul actelor şi comportamentelor fiinţei
„căzute". Iisus Hristos este modelul ce
modelează neîncetat prin El însuşi. Modelare
este ceea ce Iisus Hristos a făcut neîncetat prin
cuvintele, faptele şi pildele sale
 Clement Alexandrinul (150- 215 d.Hr.)
• este primul gânditor creştin care a lăsat o lucrare
de pedagogie sistematică, din care s-a alimentat
tradiţia creştină privind educaţia. Idealul educaţiei,
în opinia lui, rezidă în punerea în acord a voinţei
umane cu voinţa divină. Pentru aceasta, este
nevoie de depăşirea a trei trepte: convertirea,
instruirea şi desăvârşirea. Se înţelege că el acordă
un loc deosebit educaţiei religioase, dar nu
neglijează educaţia morală, intelectuală, estetică,
fizică.
• Principala lucrare cu caracter educativ este
Pedagogul, ce face parte dintr-o proiectată
trilogie din care nu realizează decât două cărţi.
Cei convertiţi trebuiau să fie educaţi pentru
viaţa creştină. Cuvântul este Pedagogul celor
convertiţi, iar aceştia sunt un fel de nou-
născuţi. În această lucrare, cuvântul lui
Dumnezeu este întruchipat de Pedagog. Dar
cine este Pedagogul? El se numeşte Hristos,
răspunde Clement.
 Vasile cel Mare ( 330 – 379 d.Hr. )
• n. Cezarea Capadochia fiu al unui bogat
avocat si retor, consideră că viaţa în comun
este prielnică desăvârşirii prin credinţă. El
arată, prin comparaţii semnificative, că viaţa
solitară este inferioară vieţii laolaltă. Pentru
aceasta, el va scrie Regulile mari şi Regulile
mici, care ordonează şi astăzi viaţa călugărilor
din mănăstirile ortodoxe.
Viaţa în mănăstire se cere a fi întemeiată pe
ordine, statornicie, disciplină. Sfântul Vasile
precizează reguli privitoare la rugăciune, la
studiu, la munca manuală, la relaţiile dintre
monahi, între aceştia şi lumea laică. „Preceptul
lui este ora et labora (rugăciune şi muncă)
Idei cu privire la educaţie aflăm în ambele
scrieri invocate, la care se mai adaugă şi cele
din Etica, Regulile morale, Cuvant către tineri,
Constituţiile ascetice
 Toma de Aquino (1225-1274 d.Hr.)
• Ca şi Aristotel, Toma admite existenţa în om a trei
dimensiuni:
- sufletul intelectual,
- sufletul senzitiv
- sufletul vegetativ.
Cele trei aspecte se intercondiţionează şi sunt determinate la
rândul lor de transcendenţă. în concepţia lui, credinţa şi
raţiunea nu sunt contradictorii. Un conflict adevărat nu există
între lucrurile care ne vin de la Dumnezeu. Inteligenţa este un
lucru bun în măsura în care îl ajută pe om să ajungă la
cunoaşterea lui Dumnezeu. Acolo unde puterea raţiunii se
limitează, intră în scenă posibilitatea credinţei de a afla tainele
ascunse.
• Doctrina sa pedagogică este explicitată în
lucrarea De magistro, unde, alături de
chestiuni de ordin teologic şi semiotic, se
insistă asupra agenţilor învăţării, asupra
surselor originare ale cunoaşterii umane.
Astfel, învăţătorul are un aport esenţial la
realizarea educaţiei.