Iisus Hristos – veritabil model paideic al devenirii umane

Abstract
Termenul consacrat pentru educaţie în limba greacă era cel de paidea. Sensul iniţial este
acela de instruire, educare a copiilor, dublat de o conotaţie coercitivă.
Pedagogia în viziunea Sfântului Clement Alexandrinul este cea care îl conduce pe om
spre virtute încă din timpul copilăriei lui.
Principiile pedagogiei creştine cer ca educatorul să se identifice cu doctrina sa şi să-şi
transpună în propria-i viaţă învăţătura, fiind astfel un exemplu pentru elevi.
Avem drept pildă desăvârşită învăţătura Mântuitorului care nu doar a teoretizat, nu a creat
doar o teologie, ci a trăit în credinţă şi sfinţenie. Acesta e motivul pentru care Sfinţii Apostoli nu
erau chemaţi doar să memoreze sau să asimileze învăţăturile Lui într-un mod intelectual, ci să
devină martori ai lucrărilor teribile înfăptuite de El: moartea Sa, învierea Sa, înălţarea Sa la cer.
Ceea ce săvârşeşte El este incomparabil mai decisiv decât orice altă învăţătură din
vremea Sa, din prezent şi din viitor. Cu alte cuvinte, Hristos e Pedagogul desăvârşit al vieţii,
deoarece a îmbinat în chip desăvârşit teoria cu practica. Toate învăţăturile Sale le-a întărit în chip
strălucit prin exemplul absolut al vieţii pe care a dus-o pe pământ şi prin minunile pe care le-a
săvârşit.

Termenul pedagogie are multe înţelesuri. El se poate referi şi la cel educat şi instruit, şi
la cel care educă şi instruieşte, se poate referi şi la educaţia ca atare şi la lucrurile care se învaţă,
de pildă la porunci. În Pedagogia lui Dumnezeu este însă “conducerea pe calea cea dreaptă a
adevărului, pentru contemplarea lui Dumnezeu şi înfăţişarea modelelor de fapte sfinte, menite să
dăinuie veşnic”1. Această definiţie a pedagogiei divine, a pedagogiei creştine o putem citi în cel
mai vechi tratat dedicat educaţiei creştine, - Pedagogul - alcătuit de marele teolog Clement din
Alexandria. Acelaşi mare gânditor alexandrin afirma că precum Vechiul Testament a fost un
pedagog spre Hristos pentru evrei, la fel şi filosofia greco - romană a constituit un pedagog spre
Hristos pentru păgâni.
Pedagogia creştină a apărut o dată cu naşterea creştinismului şi are în centru său ca ideal
educaţional şi ca Pedagog desăvârşit pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar ca izvor
fundamental Evanghelia Sa: „după ce Dumnezeu odinioară în multe chipuri şi în multe rânduri a
1
Clement, Alexandrinul, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 16, Editura Basilica, Bucureşti, 2016, p. 113;

1
vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul pe
care L-a pus moştenitor a toate şi prin care a făcut şi veacurile” (Evrei 1, 1-2). Creştinismul a
apărut „în momente în care religia decăzuse enorm, reducându-se la gesticulaţii sterile,
formaliste, golite de semnificaţii majore, şi într-un climat religios lipsit de interioritate şi
profunzime”2. Din acest motiv se identifică cu opera de răscumpărare a omului. Era nevoie de
această răscumpărare pentru a se reînoi legătura omului cu Dumnezeu şi pentru a se restabili
chipul lui Dumnezeu în om. S-a revelat în chip omenesc pentru a arăta cât de mult valorează
omul, pentru a ne face posibilă unirea optimă cu El. Pentru creştinism, omul este creaţia lui
Dumnezeu, este alcătuită din trup şi suflet şi îşi prelungeşte viaţa şi dincolo de moarte datorită
sufletului său nemuritor. El poate accede la această învăţătură prin Taina Sfântului Botez care se
mai numeşte şi naştere de sus potrivit dialogului pe care Hristos îl are cu Nicodim, una dintre
căpeteniile iudeilor după ce acesta îl numeşte Învăţător şi îi recunoaşte dumnezeire „adevărat,
adevărat zic ţie: de nu se va naşte cineva de sus nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu. Iar
Nicodim a zis către El: cum poate omul să se nască fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară
în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns: adevărat, adevărat zic ţie: de nu se va
naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut
din trup, trup este şi ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3, 3 - 6).
Dezvoltându-se într-un mediu cultural greco – roman, în care educaţia se afla pe primul
plan al preocupărilor, Biserica lui Hristos a propus lumii antice nu modificarea drastică a
idealului ei educaţional, ci orientarea finalităţilor acesteia, de la imanent la transcendent, de la
cele trecătoare la cele veşnice, de la „om ca măsură a tuturor lucrurilor” la Dumnezeul - Om
Iisus Hristos ca paradigmă şi ţel final al procesului educativ 3. În acest sens Sfântul Apostol Pavel
intrând în Atena le grăieşte ascultătorilor săi: „am venit să vă descopăr paideia lui Hristos”. Prin
aceasta el face referire la faptul că în Iisus Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici
rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că toţi una sunt în Hristos
Iisus” (Galateni 3,28). În comparaţie cu educaţia antică care era limitată doar la oamenii liberi
cu o anumită situaţie socială, în Hristos sunt cuprinşi toţi oamenii indiferent de naţie, credinţa,
sex sau statut social. Dovadă în acest sens este şi minunea înmulţirii pâinilor în care se specifică
faptul că erau 5000 de bărbaţi, în afară de femei şi copii.

2
Adrian, Gorun, Pedagogie şi doctrine pedagogice, Editura Universitaria, Craiova, 2018, p. 115;
3
Clement, Alexandrinul, idem, p. 1;

2
 De-a lungul timpului oamenii s-au întrebat de ce Hristos nu a vindecat toţi bolnavii din
vremea Lui, de ce nu a înviat toţi morţii, iar răspunsul pe care Părinţii Bisericii l-au dat este acela
că El întâi de toate a venit să-i înveţe pe oameni şi nu să desfiinţeze realităţile cotidiene, de aceea
după Înălţarea Sa la cer le porunceşte Apostolilor zicând: „mergând învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19-20).
Prin naşterea Sa ca Om pe pământ în Persoana Domnului nostru Iisus Hristos se
manifestă în mod deplin 3 slujiri: cea de Împărat, cea de Arhiereu şi cea de Învăţător. Dintre cele
trei slujiri ne vom opri asupra celei de Învăţător.
În Sfintele Evanghelii Domnul nostru Iisus Hristos este des numit „Învăţător”, apelativ pe
care Însuşi îl confirmă: „Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi că sunt”
(Matei 23, 8 - 10).
Slujirea de Învăţător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic al
creştinismului. Spre deosebire de păgânism, creştinismul este o religie 4 – învăţătură şi trebuia în
consecinţă să aibă neapărat un învăţător religios. În comparaţie cu politeismul greco - roman,
care era un cult ce nu avea dogme şi nu propunea adevăruri de credinţă, ci se baza pe mituri şi
legende, creştinismul s-a conturat ca o doctrină pe baza învăţăturilor doctrinare propovăduite de
Cel mai mare Învăţător. În creştinism nu ne mântuim printr-o lege, nici măcar prin Legea
Vechiului Testament, ci prin Persoana lui Iisus Hristos.
Iisus Hristos nu e un învăţător ca oricare alt om, ba chiar nici ca oricare alt întemeietor de
religie, întrucât El este unic şi învăţătura Lui este unică. El este identificat cu învăţătura Sa şi
această învăţătură nu poate izvorî decât din El. Iisus Hristos e Învăţătorul în sensul suprem prin
Însăşi Persoana Sa, pentru că din Însăşi Persoana Sa decurge învăţătura Sa, care arată drumul
adevărat al omului spre eternitatea desăvârşită a existenţei. El e ca atare Învăţătorul şi învăţătura
în persoană. El e Cel ce propovăduieşte şi „Se propovăduieşte pe Sine”. În El se identifică
Subiectul învăţăturii cu „obiectul” ei. El este Învăţătorul prin excelenţă, şi spune despre Sine:
„Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12) sau „ Eu sunt adevărul” 5 (Ioan 14, 6). În învăţătura pe care o
dă El se tălmăceşte pe Sine însuşi ca ţintă finală şi desăvârşită a omenirii. Noi învăţăm privind la
Persoana Lui şi putem păşi pe urmele Lui stând în legătură cu El. Învăţătura Sa va dăinui veşnic
şi El va fi cu noi pururea. Chiar dacă s-a născut şi a trăit într-o anumită perioadă de timp, după

4
Relaţia intimă dintre om şi Dumnezeu.
5
Dumitru, Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti
2010, p. 119 – 120;

3
Înălţarea Sa la cer nu ne-a părăsit, ci ne-a lăsat spre împărtăşire Însuşi Sfânt Trupul Său şi Însuşi
Scump Sângele Său şi ca ocrotitor ne-a trimis Duhul Său cel Sfânt. Învăţătura Lui rămâne
valabilă până la sfârşitul veacului după cum Însuşi spune: „Cerul şi pământul vor trece dar
cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24, 35).
Trăind asemenea nouă, Domnul nostru Iisus Hristos ne arată că şi noi putem trăi
asemenea Lui, dar nu numai memorând învăţătura Sa, ci trăind-o în mod deplin. În măsura în
care noi ne dăruim Lui Dumnezeu şi Dumnezeu coboară în noi 6. Ţelul creştinilor este „de a
ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13), căci ştim „că Hristos înviat
nu mai moare, moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 9). Dar acest lucru se poate
realiza doar prin voinţă liberă, efort propriu şi înconjurarea cu harul Sfântului Duh primit la
Botez.
În Iisus Hristos găsim modelul desăvârşit al tuturor virtuţilor: ,,El este sfânt” (Fapte 3,
14); ,,este curat şi fără de prihană” (Evrei 7, 26) ; ,,Împărat al păcii şi al dreptăţii” (Evrei 1,
9); ,,blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29).
Iisus Hristos a desăvârşit până la îndumnezeire natura Sa umană însuşită la
Întrupare: ,,Eu şi Tatăl una suntem”(Ioan 10,30) căci ,,aducându-Se jertfă lui Dumnezeu, prin
ascultare şi îndeosebi prin moarte, Iisus Hristos a eliminat din firea Sa umană slăbiciunile şi
moartea, intrate în trup după cădere, ridicând-o pe aceasta la nestricăciune şi desăvârşind-o nu
numai din punct de vedere moral ci şi fiinţial sau ontologic.” Ulterior, ne-a împărtăşit-o nouă
oamenilor prin Sfânta Împărtăşanie, pentru ca să ne ridice şi pe noi acolo unde este acum, la
Tronul Sfintei Treimi. Această îndumnezeire este ,,actuală, ontologică, în El şi virtuală sau
potenţială în cei ce se unesc cu El.” Această relaţie a noastră cu Hristos cel Îndumnezeit este
revelată clar în Sfînta Scriptură: ,,Dumnezeu bogat fiind în milă, pe noi cei ce eram morţi prin
greşalele noastre, ne-a făcut vii împreună cu El, împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a
aşezat întru cele cereşti în Iisus Hristos” (Efeseni 2, 4-6).
Domnul nostru Iisus Hristos nu are precum alţi pedagogi o şcoală în care să îi înveţe pe
oameni, deoarece creştinismul nu este o doctrină care se învaţă neapărat la şcoală şi care se poate
practica doar la şcoală, ci creştinismul este însăşi viaţa oricărui om. Locurile de propovăduire
alese de El nu sunt întâmplătoare. Spre exemplu Fericire sunt date oamenilor pe munte, un loc

6
Constantin, Cucoş, Istoria Pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2017, p. 51;

4
care te înalţă şi te aduce mai aproape de Dumnezeu, tocmai pentru că ele vorbesc despre modul
în care trebuie să îşi desfăşoare viaţa un creştin pentru a fi permanent în dialog cu Învăţătorul şi
Creatorul Său. Alteori le vorbeşte oamenilor în pustiu, loc care te determină să te gândeşti la
pustiul sufletului tău, dar atunci când te cuprinde întristarea văzând cât este de gol sufletul tău, El
săvârşeşte o minune, amintindu-ţi astfel că nu eşti niciodată singur. Propovăduieşte şi în
Ierusalim, un oraş foarte aglomerat şi foarte important pentru evrei. Face acest lucru pentru a-şi
face cunoscut cuvântul cât mai multor oameni. Se adresează oamenilor şi în templu, în acest mod
încercând să îi scoată din amorţire pe vechii învăţători de lege.
El vorbeşte întotdeauna simplu şi liber, cu o naturaleţe ce demonstrează încă o dată
provenienţa cerească a învăţăturii Sale. Cuvintele Lui sunt accesibile tuturor şi pătrund direct în
sufletul omului, pentru că vorbeşte ca unul ce are putere. Se adresează tuturor cu multă dragoste,
ca un adevărat cunoscător al sufletelor şi nu judecă pe nimeni pentru păcatele sale, ci spune
diferite pilde şi parabole, din care omul îşi dă singur seama că a greşit şi găseşte totodată
modalitatea de întoarcere la Dumnezeu. El îi cheamă pe toţi la mântuire, drepţi şi păcătoşi,
pentru că singur spune: ,,nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel
18, 32). Învăţătura Sa este vie, precum El şi noi suntem vii. Mântuitorul se adaptează permanent
la mentalitatea, cunoştinţele şi preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel vorbeşte cu cei
simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbeşte autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de
tandreţe cu Zaheu, vameşul cel smerit. Atunci când îi mustră pe oameni şi în special pe cărturari
şi farisei, mustrarea lui este spre îndreptare. Deşi se adresează tuturor, nu obligă pe nimeni să fie
creştin, ci le spune: ,,cel ce vrea să vină după Mine, să-şi ia crucea şi să îmi urmeze” (Marcu 8,
34).
Din toată învăţătura Sa observăm că se adresează oamenilor atât direct: ,,nu faceţi casa
Tatălui Meu casă de negustorie” sau ,, dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan
2, 16 şi 19) cât şi indirect prin pilde (Pilda Păstorului cel bun, Pilda Fiului risipitor, Pilda
vameşului şi a fariseului) şi prin gesturi (Intrarea în Ierusalim).
Fără să suprasolicite efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, învăţa mai întâi
cele uşor de reţinut, asemenea unei mame care îşi hrăneşte copilul mic cu lapte, apoi pe cele mai
grele asemenea mamei care îşi hrăneşte copilul cu carne după ce acesta a crescut, evidenţiind cu
prioritate ceea ce este esenţial de reţinut şi urmat: ,,Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor şi
dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă...” (Matei 6, 33).

5
 Temele abordate de Mântuitorul cuprind învăţături despre Împărăţia lui Dumnezeu,
despre comuniunea în lucrare, despre nemurirea sufletului, despre iertarea şi iubirea aproapelui,
despre viaţa de apoi, despre rugăciune, despre milostenie, despre dreptate, despre post, despre
smerenie până la moarte, despre libertatea în Hristos etc.
Concluzii
Pedagogia creştină se deosebeşte de celelalte pedagogii prin faptul că promotorul ei este
Însuşi Fiul lui Dumnezeu, iar învăţătura sa izvorăşte din însăşi fiinţa dumnezeiască.
Creştinismul se naşte într-un moment de decădere a umanităţii. Domnul nostru Iisus
Hristos vine să restaureze chipul lui Dumnezeu în om, amintindu-i acestuia că sufletul său este
nemuritor şi trebuie să rămână în comuniune permanentă cu Cel care i-a dat viaţă.
Biserica lui Hristos reorientează finalităţile idealului educaţional de la imanent la
transcendent. În acest fel nu omul învăţat este idealul la care trebuie să acceadă fiecare dintre noi,
ci idealul este Dumnezeu.
În Biserică şi în creştinism se intră prin Taina Sfântului Botez. Naşterea din apă şi din
duh este superioară naşterii din femeie, aşa cum şi învăţătura creştinismului este superioară
celorlalte învăţăuri.
În această nouă religie, Iisus Hristos îşi asumă demnitatea de Învăţător. El propune
adevăruri de credinţă vie, lucrătoare. Învăţătura Sa este întotdeauna urmată de fapte şi de minuni,
care au rolul de a întării poziţia Sa şi de a demonstra provenienţa ei dumnezeiască. De asemenea
facerea de minuni este şi unul din darurile pe care le poate primii un creştin care duce o viaţă
aleasă.
El se identifică cu învăţătura Sa, o trăieşte în mod deplin, devenind astfel un model demn
de urmat. Pentru a demonstra credinţa Sa în ceea ce propovăduia, El se răstigneşte, moare, dar ca
un Dumnezeu înviază după 3 zile.
Deşi trăieşte şi propovăduieşte într-o anumită perioadă, învăţăturile Sale sunt general
valabile, şi chiar dacă astăzi El nu mai este prezent printre noi în mod fizic, istoric, este prezent
înăuntrul nostru în mod euharistic şi se jertfeşte iar şi iar la fiecare Sfântă Liturghie. Drept
dovadă ne-a lăsat Taina Sfintei Împărtăşanii, în care El este prezent în toată deplinătatea Sa.
Creştinismul se adresează tuturor, indiferent de credinţă, de sex, statut social, nivel de
inteligenţă etc, dar nu obligă pe nimeni să acceadă la el. Urmarea lui Hristos trebuie să se facă de
bună voie.

6
 Prin diversitatea temelor abordate, Mântuitorul ne face cunoscute principiile
creştinismului. Modul în care le expune este unul simplu, pe înţelesul tuturor, pentru că El se
adresează sufletului, al cărui limbaj este universal.
Din toate aceste concluzii rezultă că ,,Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus,
Cuvântul care conduce întreaga omenire. Dumnezeu Însuşi, Iubitorul de oameni ne e Pedagog7”.

Bibliografie

7
Clement, Alexandrinul, idem, p. 121.

7
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988;
2. Clement, Alexandrinul, Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 16, Editura Basilica,
Bucureşti, 2016;
3. Cucoş, Constantin, Istoria Pedagogiei, Editura Polirom, Iaşi, 2017;
4. Gorun, Adrian, Pedagogie şi doctrine pedagogice, Editura Universitaria, Craiova,
2018;
5. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă II, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune Ortodoxă, Bucureşti 2010.