Fat-Frumos din lacrima

Mihai Eminescu

Pagina: 1/15

In vremea veche, pe c�nd oamenii, cum sunt ei azi, nu erau dec�t germenii
viitorului, pe c�nd Dumnezeu calca inca cu picioarele sale sfinte pietroasele
pustii ale pam�ntului - in vremea veche traia un imparat intunecat si g�nditor ca
miazanoaptea si avea o imparateasa t�nara si z�mbitoare ca miezul luminos al
zilei.
Trecura cincizeci de ani de c�nd imparatul purta razboi c-un vecin al lui. Murise
vecinul si lasase mostenire fiilor si nepotilor ura si vrajba de s�nge. Cincizeci
de ani, si numai imparatul traia singur, ca un leu imbatr�nit, slabit de lupte si
suferinte - imparat ce-n viata lui nu r�sese niciodata, care nu z�mbea nici la
c�ntecul nevinovat al copilului, nici la sur�sul plin de amor al sotiei lui
tinere, nici la povestile batr�ne si glumete ale ostasilor inalbiti in batalii si
nevoi. Se simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa lase mostenirea urii lui.
Trist se scula din patul imparatesc, de l�nga imparateasa t�nara - pat aurit, insa
pustiu si binecuv�ntat - trist mergea la razboi cu inima neimbl�nzita si
imparateasa sa, ramasa singura, pl�ngea cu lacrimi de vaduvie singuratatea ei.
Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe s�nii ei albi si rotunzi, si
din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai
alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor si
vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie.
Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra a unei bolte in zid, in
care veghea, deasupra unei candele fumeg�nde, icoana imbracata in argint a Maicei
durerilor. Induplecata de rugaciunile imparatesei ingenuncheate, pleoapele icoanei
reci se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu.
Imparateasa se ridica in toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima
cea rece si o supse in ad�ncul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese
ingreunata.
Trecu o luna, trecura doua, trecura noua, si imparateasa facu un fecior alb ca
spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii. Si-i puse mama numele Fat-Frumos
din lacrima.
Si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea intr-o luna c�t altii intr-
un an.
C�nd era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, il arunca in sus de
despica bolta cerului, il prinse pe degetul cel mic, si buzduganul se rupse in
doua. Atunci puse sa-i faca altul mai greu, il arunca in sus aproape de palatul de
nori al lunii; caz�nd din nori, nu se rupse de degetul voinicului.
Atunci Fat-Frumos isi lua ziua buna de la parinti, ca sa se duca sa se bata el
singur cu ostile imparatului ce-l dusmanea pe tatal sau. Puse pe trupul sau
imparatesc haine de pastor, camasa de borangic, tesuta in lacrimile mamei sale,
m�ndra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la g�turile fetelor de-
mparati, isi puse-n br�ul verde un fluier de doine si altul de hore, si, c�nd era
soarele de doua sulite pe cer, a plecat in lumea larga si-n toiul lui de voinic.
Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece nourii, de cadea
departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii se uimeau auzindu-i c�ntecele, apele-si
ridicau valurile mai sus, ca sa-l asculte, izvoarele isi tulburau ad�ncul, ca sa-
si azv�rle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele
sa poata c�nta ca d�nsul c�nd vor sopti vailor si florilor.
R�urile se cioraiau mai in jos de br�iele melancolicelor st�nce, invatau de la
pastorul imaparat doina iubirilor, iar vulturii, ce stau amutiti pe crestetele
seci si sure a st�ncelor inalte, invatau de la el tipatul cel pl�ns al jelei.
Stateau toate uimite pe c�nd trecea pastorasul imparat, doinind si horind; ochii
cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor
tineri, razimati c-un cot de-o st�nca si c-o m�na pe b�ta, incoltea un dor mai
ad�nc, mai intunecos, mai mare - dorul voiniciei.
Toate stateau in loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmarind cu c�ntecul dorul
inimii lui, si cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori si prin aer ca un vultur
de otel, ca o stea nazdravana.
C�nd era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, caz�nd, se izbi de o poarta de
arama si facu un vuiet puternic si lung. Poarta era sfar�mata si voinicul intra.
Luna rasarise dintre munti si se oglindea intr-un lac mare si limpede, ca seninul
cerului. In fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar
in mijlocul lui, pe o insula de smarald, inconjurat de un cr�ng de arbori verzi si
stufosi, se ridica un m�ndru palat de o marmura ca laptele, lucie si alba - at�t
de lucie, inc�t in ziduri rasfr�ngea ca-ntr-o oglinda de argint: dumbrava si
lunca, lac si tarmuri. O luntre aurita veghea undele limpezi ale lacului l�nga
poarta; si-n aerul cel curat al serei tremurau din palat c�ntece m�ndre si senine.
Fat-Frumos se sui in luntre si, v�slind, ajunse p�na la scarile de marmura ale
palatului. Patruns acolo, el vazu in boltele scarilor candelabre cu sute de brate,
si-n fiecare ardea c�te o stea de foc. Patrunse in sala. Sala era inalta,
sustinuta de st�lpi si de arcuri, toate de aur, iar in mijlocul ei statea o m�ndra
masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din c�te-un singur margaritar mare;
iar boierii ce sedeau la masa in haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau
frumosi ca zilele tineretii si voiosi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu
fruntea-ntr-un cerc de aur batut cu diamante si cu haine stralucite, era frumos ca
luna unei nopti de vara. Dar mai m�ndru era Fat-Frumos.

- Bine-ai venit, Fat-Frumos! zise imparatul; am auzit de tine, da' de vazut nu te-
am vazut.
- Bine te-am gasit, imparate, desi ma tem ca nu te-oi lasa cu bine, pentru ca am
venit sa ne luptam greu, ca destul ai viclenit asupra tatalui meu.
- Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci intotdeauna m-am luptat in lupta
dreapta. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lautarilor sa zica si
cuparilor sa imple cupele cu vin si-om lega fratie de cruce pe c�t om fi si-om
trai.
Si se sarutara feciorii de-mparati in urarile boierilor, si baura, si se
sfatuira.
Zise imparatul lui Fat-Frumos:
- De cine-n lume te temi tu mai mult?
- De nimen-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu?
- Eu iar de nime, afara de Dumnezeu si de Mama-padurilor,o baba batr�na si ur�ta,
care imbla prin imparatia mea de m�na cu furtuna. Pe unde trece ea, fata
pam�ntului se usuca, satele se risipesc, t�rgurile cad naruite. Mers-am eu asupra
ei cu batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi prapadeasca imparatia, am
fost silit sa stau la invoiala cu ea si sa-i dau ca bir tot al zecelea copil din
copiii supusilor mei. Si azi vine ca sa-si ieie birul.
C�nd suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomor�ra; caci pe miazanoapte
calare, cu aripi v�ntoase, cu fata zb�rcita ca o st�nca buhava si scobita de
p�raie, c-o padure-n loc de par, urla prin aerul cernit Mama-padurilor cea nebuna.
Ochii ei - doua nopti turburi, gura ei - un hau cascat, dintii ei - siruri de
pietre de mori.
Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o tr�nti cu toata puterea intr-o
piua mare de piatra; peste piua pravali o bucata de st�nca, pe care-o lega din
toate partile cu sapte lanturi de fier. Inauntru baba suiera si se smulgea ca
v�ntul inchis, dar nu-i folosea nimica.
Veni iar la ospat; c�nd prin boltile ferestrelor, la lumina lunii, vazura doua
dealuri lungi de apa. Ce era? Mama-padurilor, neput�nd sa iasa, trecea peste ape
cu piua cu tot si-i brazda fata in doua dealuri. Si fugea mereu, o st�nca de
piatra indracita, rup�ndu-si cale prin paduri, brazd�nd pam�ntul cu d�ra lunga,
p�na ce se facu nevazuta in departarea noptii.
Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, lu�ndu-si buzduganul de-a umar, merse mereu
pe d�ra trasa de piua, p�na ce ajunse l�ng-o casa frumoasa, alba, care sticlea la
lumina lunii in mijlocul unei gradini cu flori. Florile erau in straturi verzi si
luminau albastre, rosie-inchise si albe, iar printre ele roiau fluturi usori, ca
sclipitoare stele de aur. Miros, lumina si un c�ntec nesf�rsit, incet, dulce,
iesind din roirea fluturilor si a albinelor, imbatau gradina si casa. L�nga prispa
stateau doua butii cu apa, iar pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei alba si
lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era impletit in cozi
lasate pe spate, pe c�nd o cununa de margaritarele era asezata pe fruntea ei
neteda. Luminata de razele lunii, ea parea muiata intr-un aer de aur. Degetele ei
ca din ceara alba torceau dintr-o furca de aur si dintr-un fuior de o l�na ca
argintul torcea un fir de o matase alba, subtire, stralucita, ce semana mai mult a
o vie raza de luna, dec�t a fir de tort.
La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica ochii albastri ca
undele lacului.
- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea cu ochii limpezi si pe jumatate inchisi, c�t
e de mult de c�nd te-am visat... Pe c�nd degetele mele torceau un fir, g�ndurile
mele torceau un vis, un vis frumos, in care eu ma iubeam cu tine; Fat-Frumos, din
fuior de argint torceam si eram sa-ti tes o haina urzita in desc�ntece, batuta-n
fericire; s-o porti... sa te iubesti cu mine. Din tortul meu ti-as face o haina,
din zilele mele, o viata plina de desmierdari.
Astfel, cum privea umilita la el, fusul ii scapa din m�na si furca cazu alaturi de
ea. Ea se scula si, ca rusinata de cele ce zisese, m�inile ei sp�nzurau in jos ca
la un copil vinovat si ochii ei cei mari se plecara. El se apropie de ea, c-o m�na
ii cuprinse mijlocul, iar cu cealalta ii desmierda incet fruntea si parul si-i
sopti:
- Ce frumoasa esti tu, ce draga-mi esti! A cui esti tu, fata mea?
- A Mamei-padurilor, raspunse ea suspin�nd; ma vei iubi tu acuma, c�nd stii a cui
sunt? Ea inconjura cu am�ndoua bratele ei goale grumazul lui si se uita lung la
el, in ochii lui.
- Ce-mi pasa a cui esti, zise el, destul ca te iubesc.
- Daca ma iubesti, sa fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui;
daca te-ar gasi mama, ea te-ar omori, si dac-ai muri tu, eu as inebuni ori as muri
si eu.
- N-aibi frica, zise el z�mbind si desfac�ndu-se din bratele ei. Unde-i muma-ta?
- De c�nd a venit, se zbuciuma in piua in care-ai incuiat-o tu si roade cu coltii
la lanturile ce-o inchid.
- Ce-mi pasa! zise el repezindu-se sa vada unde-i.
- Fat-Frumos, zise fata, si doua lacrimi mari stralucira in ochii ei, nu te duce
inca! Sa te-nvat eu ce sa facem ca sa invingi tu pe mama. Vezi tu butiile aste
doua? Una-i cu apa, alta cu putere. Sa le mutam una in locul alteia. Mamam, c�nd
se lupta cu vrajmasii ei, striga c�nd oboseste: "Stai, sa mai bem c�te-oleaca de
apa!" Apoi ea bea putere, in vreme ce dusmanul ei numai apa. De aceea noi le mutam
din loc: ea nu va sti si va bea numai apa in vremea luptei cu tine.
Precum au zis, asa au si facut.
El se rapezi dupa casa.
- Ce faci, baba? striga el.
Baba, de venin, se smulse o data din piua-n sus si rupse lanturile, lungindu-se
slaba si mare p�na-n nori.
- A, bine ca mi-ai venit, Fat-Frumos! zise ea, fac�ndu-se iar scurta, ia, acum hai
la lupta, acu om vedea cine-i mai tare!
- Hai!, zise Fat-Frumos.
Baba-l apuca de mijloc, se lungi rapezindu-se cu el p�na-n nori, apoi il izbi de
pam�nt si-l baga in tar�na p�n-in glezne.
Fat-Frumos o izbi pe ea si o baga-n pam�nt p�na in genunchi.
- Stai, sa mai bem apa, zise Mama-padurilor ostenita.
Statura si se rasuflara. Baba bau apa, Fat-Frumos bau putere, s-un fel de foc
nestins ii cutreiera cu fiori de racoare toti muschii si toate vinele lui cele
slabite.
C-o putere indoita, cu brate de fier, o smunci pe baba de mijloc si-o baga-n
pam�nt p�na-n g�t. Apoi o izbi cu buzduganul in cap si-i risipi creierii. Cerul
incarunti de nouri, v�ntul incepu a geme si a scutura casa cea mica in toate
incheieturile capriorilor ei. Serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor,
apele pareau ca latra, numai tunetul c�nta ad�nc, ca un proroc al pierzarii. Prin
acel intuneric des si nepatruns, Fat-Frumos vedea albind o umbra de argint, cu par
de aur despletit, ratacind, cu m�inile ridicate si palida. El se apropie de ea si-
o cuprinse cu bratele lui. Ea cazu moarta de groaza pe pieptul lui, si m�inile ei
reci se ascunsera in s�nul lui. Ca sa se trezeasca, el ii saruta ochii. Norii se
rupeau bucati pe cer, luna rosie ca focul se ivea prin sparturile lor risipite;
iar pe s�nul lui, Fat-Frumos vedea cum infloreau doua stele albastre, limpezi si
uimite - ochii miresei lui. El o lua pe brate si incepu sa fuga cu ea prin
furtuna. Ea-si culcase capul in s�nul lui si parea ca adormise. Ajuns l�nga
gradina imparatului, el o puse-n luntre, duc�nd-o ca-ntr-un leagan peste lac,
smulse iarba, f�n cu miros si flori din gradina si-i cladi un pat, in care-o aseza
ca-ntr-un cuib.
Soarele, iesind din rasarit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se
lipise de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o paloare umeda ca ceara alba,
m�inile mici si unite pe piept, parul despletit si rasfirat pe f�n, ochii mari,
inchisi si ad�nciti in frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea
frunte neteda si alba, Fat-Frumos presura c�teva flori albastre, apoi sezu alaturi
de ea si-ncepu a doini incet. Cerul limpede - o mare, soarele - o fata de foc,
ierburile improspatate, mirosul cel umed al florilor inviosate o faceau sa doarma
mult si lin, insotita in calea visurilor ei de glasul cel pl�ns al fluierului.
C�nd era soarele-n amiazi, firea tacea si Fat-Frumos asculta fericita ei
rasuflare, calda si umeda. Incet, se pleca la obrazul ei si-o saruta. Atunci ea
deschise ochii inca plini de visuri, si-ntinz�ndu-se somnoroasa, zise incet si
z�mbind:
- Tu aici esti?
- Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai lacrim�nd de fericire.

Cum sedea el l�nga ea, ea-si intinse un brat si-i cuprinse mijlocul.
- Hai, scoala, zise el desmierd�nd-o, e ziua-n amiaza-mare.
Ea se scula, isi netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el ii cuprinse
mijlocul, ea-i inconjura grumazul si astfel trecura printre straturile de flori si
intrara in palatul de marmura al imparatului.
El o duse la imparatul si i-o arata, spuindu-i ca-i mireasa lui. Imparatul z�mbi,
apoi il lua de m�na pe Fat-Frumos, ca si c�nd ar fi vrut sa-i spuie ceva in taina,
si-l trase la o fereastra mare, pe care vedea lacul cel intins. Ci el nu-i spuse
nimica, ci numai se uita uimit la luciul lacului si ochii i se umplura de lacrimi.
O lebada isi inaltase aripele ca pe niste p�nze de argint si cu capul cufundat in
apa sf�sia fata senina a lacului.
- Pl�ngi, imparate? zise Fat-Frumos. De ce?
- Fat-Frumos, zise imparatul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l pot plati nici
cu lumina ochilor, oric�t de scumpa mi-ar fi, si cu toate astea vin sa-ti cer si
mai mult.
- Ce, imparate?
- Vezi tu lebada cea indragita de unde? T�nar fiind, as trebui sa fiu indragit de
viata si, cu toate astea, de c�te ori am vrut sa-mi fac sama... Iubesc o fata
frumoasa, cu ochii g�nditori, dulce ca visele marii - fata Genarului, om m�ndru si
salbatic ce isi petrece viata v�n�nd prin paduri batr�ne. O, c�t de aspru este el,
c�t e de frumoasa fata lui! Orice incercare de a o rapi a fost desarta. Incearca-
te tu!
Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce, ca oricarui
voinic, mai scumpa dec�t mireasa.
- Imparate pre luminate, din c�te noroace-ai avut, unul a fost mai mare dec�t
toate: acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce. Hai, ca ma duc sa rapesc pe fata
Genarului.
Si-si lua cai ageri, cai cu suflt de v�nt, Fat-Frumos, si era sa plece. Atunci
mireasa lui - Ileana o chema - ii zise incet la ureche, sarut�ndu-l cu dulce:
- Nu uita, Fat-Frumos, ca pe c�t vei fi tu de departe, eu oi tot pl�nge.
El se uita cu mila la ea, o m�ng�ie, dar apoi, desfac�ndu-se din imbratosarile ei,
se av�nta pe seaua calului si pleca in lume.
Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsa, si c�nd rasarea dintre
st�nci batr�ne luna cam palida, ca fata unei fete moarte, atunci vedea din c�nd in
c�nd c�te-o streanta uriasa at�rnata de cer, ce incunjura cu poalele ei v�rful
vreunui munte - o noapte sf�rticata, un castel numai pietre si ziduri sparte.
C�nd se lumina de ziua, Fat-Frumos vede ca sirul muntilor da intr-o mare verde si
intinsa, ce traieste in mii de valuri senine, stralucite, care treiera aria marei
incet si melodios, p�na unde ochiul se pierde in albastrul cerului si in verdele
marii. In capatul sirului de munti, drept deasupra marii, se oglindea in fundul ei
o mareata st�nca de granit, din care rasarea ca un cuib alb o cetate frumoasa,
care, de alba ce era, parea poleita cu argint. Din zidurile arcate rasareau
ferestre stralucite, iar dintr-o fereastra deschisa se zarea, printre oale de
flori, un cap de fata, oaches si visator, ca o noapte de vara. Era fata Genarului.

- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, sarind de la fereastra si deschiz�nd

portile maretului castel, unde ea locuia singura ca un geniu intr-un pustiu, asta-
noapte mi se parea ca vorbesc c-o stea, si steaua mi-a spus ca vii din partea
imparatului ce ma iubeste.
In sala cea mare a castelului, in cenusa vetrei, veghea un motan cu sapte capete,
care c�nd urla dintr-un cap se auzea cale de-o zi, iar c�nd urla din c�te sapte,
s-auzea cale de sapte zile.
Genarul, pierdut in salbatecele sale v�natori, se departase cale de-o zi.
Fat-Frumos lua fata in brate si pun�nd-o pe cal, zburau am�ndoi prin pustiul
lungului marii ca doua abia vazute inchegari ale vazduhului.
Dar Genarul, om nalt si puternic, avea un cal nazdravan cu doua inimi. Motanul din
castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz.
- Ce e? il intreba Genarul pe calul nazdravan. Ti s-a ur�t cu binele?
- Nu mi s-a ur�t mie cu binele, ci de tine-i rau. Fat-Frumos ti-a furat fata.
- Trebuie sa ne grabim mult ca sa-i ajungem?
- Sa ne grabim si nu prea, pentru ca-i putem ajunge.
Genarul incalica si zbura ca spaima cea batr�na in urma fugitilor. In cur�nd ii
ajunse. Sa se bata cu el, Fat-Frumos nu putea, pentru ca puterea lui nu era in
duhurile intunericului.
- Fat-Frumos, zise Genarul, mult esti frumos si mi-e mila de tine. De asta data
nu-ti fac nimica, dar de alta data... tine minte!
Si, lu�ndu-si fata cu el, pieri in v�nt, ca si c�nd nu fusese.
Dar Fat-Frumos era voinic si stia drumul inapoi. El se reintoarse si gasi pe fata
iar singura, insa mai palida si mai pl�nsa ea parea si mai frumoasa. Genarul era
dus iar la v�natoare cale de doua zile. Fat-Frumos lua alti cai din chiar grajdul
Genarului.
Asta data plecara noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste ad�ncile valuri
ale marii, fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi; ci prin fuga
lor auzeau miautele lungi si indoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li
se paru ca nu mai pot merge, asemene celor ce vor sa fuga in vis si cu toate
acestea nu pot. Apoi un nor de colb ii cuprinse, caci Genarul venea in fuga
calului, de rupea pam�ntul.
Fata lui era infricosata, privirea crunta. Fara de-a zice o vorba, el apuca pe
Fat-Frumos si-l azv�rli in nourii cei negri si plini de furtuna ai cerului. Apoi
disparu cu fata cu tot.
Fat-Frumos, ars de fulgere, nu cazu din el dec�t o m�na de cenusa in nisipul cel
fierbinte si sec al pustiului. Dar din cenusa lui se facu un izvor limpede, ce
curgea pe un nisip de diamant, pe l�nga el arbori inalti, verzi, stufosi
rasp�ndeau o umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul
izvorului, ar fi inteles ca jelea intr-o lunga doina pe Ileana, imparateasa cea
balaie a lui Fat-Frumos. ar cine sa inteleaga glasul izvorului intr-un pustiu,
unde p�na-atunci nu calcase picior de om?
Dar pe vremea aceea Domnul imbla inca pe pam�nt. Intr-o zi se vedeau doi oameni
calatorind prin pustiu. Hainele si fata unuia stralucea ca alba lumina a soarelui;
celalalt, mai umilit, nu parea dec�t umbra celui luminat. Erau Domnul si sf.
Petrea. Picioarele lor infierb�ntate de nisipul pustiului calcara atuncea in
racoarele si limpedele p�r�u ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor
sf�siau valurile p�na la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bau din apa si-si spala
fata... Apoi sezura am�ndoi in umbra - Domnul cuget�nd la tatal sau din cer, si
sf. Petrea ascult�nd pe cugete doina izvorului pl�ngator. C�nd se sculara spre a
merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fa ca acest izvor sa fie ce a fost
mai inainte!". "Amin!" zise Domnul, ridic�nd m�na, dupa care apoi se departara
inspre mare, fara a mai privi inapoi.
Ca prin farmec peri izvorul si copacii, si Fat-Frumos, trezit ca dintr-un somn
lung, se uita imprejur...
Dar apoi isi aduse aminte ca fagaduise a rapi pe fata Genarului, ce stralucea in
intunericul serei ca o uriasa umbra. El intra in casa... fata Genarului pl�ngea.
Dar c�nd il vazu, fata ei se-nsenina cum se-nsenina o unde de o raza. El ii
povesti cum inviese; atunci ea ii zise: "De rapit, nu ma poti rapi p�na ce nu-i
avea un cal asemene cu acela ce-l are tatal meu, pentru c-acela are doua inimi;
dar eu am sa-l intreb in asta sara de unde-si are calul, ca sa poti si tu sa
capeti unul ca acela. P�na atunci insa, pentru ca sa nu te afle tata-meu, eu te
voi preface intr-o floare. El sezu pe un scaun, iar ea sopti o vraja dulce, si,
cum il saruta pe frunte, el se prefacu intr-o floare rosie inchisa ca visina
coapta. Ea-l puse intre florile din fereastra si c�nta de veselie, de rasuna
castelul tatalui ei.
Atunci intra si Genarul.
- Vesela fata mea? si de ce esti vesela? intreba el.
- Pentru ca nu mai este Fat-Frumos ca sa ma rapeasca, raspunse ea r�z�nd.
Se pusera la cina.
- Tata, intreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la v�nat?
- La ce-ti trebuie s-o stii? zise el incrunt�nd spr�ncenele.
- Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu dec�t numai ia-asa, ca s-
o stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa ma rapeasca.
- Stii tu ca nu ma impotrivesc tie niciodata, zise Genarul.

Departe de-aicea, l�nga mare, sede o baba care are sapte iepe. Ea tine oameni care
sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei nu e dec�t de trei zile), si daca
cineva i le pazeste bine, ea-l pune sa-si aleaga drept rasplata un m�nz, iar de
nu, il omoara si-i pune capul intr-un par. Chiar insa daca pazeste cineva bine
iepele, totusi, ea-l vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii toti si le
pune intr-unul singur, inc�t cel ce-a pazit alege mai intotdeauna un cal fara
inima, care-i mai rau dec�t unul de r�nd... Esti multamita, fata mea?
- Multamita, raspunse ea z�mbind.
Totodata, insa, Genarul ii arunca in fata o batista rosie, usoara, mirositoare.
Fata se uita in ochii tatalui sau, ca un om care se desteapta dintr-un vis, de
care nu-si poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. Insa floarea
din fereastra veghea printre frunzele ei ca o stea rosie printre incretiturile
unui nor.
A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la v�natoare.
Fata saruta murmur�nd floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca din nimica inaintea ei.
- Ei, stii ceva? o intreba el.
- Nu stiu nimica, zise ea trista si pun�nd dosul palmei pe fruntea ei, am uitat
totul.
- Insa eu am auzit tot, zise el. Ram�i cu bine, fata mea; in cur�nd ne vom vedea
iar.
El incaleca pe un cal si disparu in pustiuri.
In arsita cea dogoritoare a zilei... vazu aproape de padure un t�ntar zv�rcolindu-
se in nisipul fierbinte.
- Fat-Frumos, zise t�ntarul, ia-ma de ma du p�na-n padure, ca ti-oi prinde si eu
bine. Sunt imparatul t�ntarilor.
Fat-Frumos il duse p�na in padurea prin care era sa treaca.
Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii si vazu un rac at�t de
ars de soare, inc�t nu mai avea nici putere sa se intoarca inapoi...
- Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt
imparatul racilor.
Fat-Frumos il arunca in mare si-si urma calea.
C�nd, inspre sara, ajunse la un bordei ur�t si acoperit cu gunoi de cal. Imprejur
gard nu era, ci numai niste lungi taruse ascutite, din care sase aveau fiecare-n
v�rf c�te un cap, iar al saptelea fara, se clatina mereu in v�nt si zicea: cap!
cap! cap! cap!
Pe prispa o baba batr�na si zb�rcita, culcata pe un cojoc vechi, sta cu capul ei
sur ca cenusa in poalele unei roabe tinere si frumoase, care-i cauta in cap.
- Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos.
- Bine-ai venit, flacaule, zise baba scul�ndu-se. Ce-ai venit? ce cauti? Vrei sa-
mi pasti iepele poate?
- Da.
- Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poti sa pornesti cu ele la
pascut... Fata hai! ia da tu flacaului dem�ncatul ce i-am facut eu si porneste-l.
Alaturi cu bordeiul era sub pam�nt o pivnita. El intra in ea, si acolo vazu sapte
iepe negre stralucite - sapte nopti, care de c�nd erau nu zarise inca lumina
soarelui. Ele nechezau si bateau din picioare.
Nem�ncat toata ziua, el cina ce-i daduse baba s-apoi, incalec�nd pe una din iepe,
m�na pe celelalte in aerul intunecos si racoare al noptii. Dar incet, incet simti
cum se strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjinira si
el cazu ca mort in iarba pajistei. El se trezi pe c�nd mijea de ziua. C�nd colo,
iepele nicaieri. El isi credea capul pus in teapa, c�nd vede iesind din padure-n
departare cele sapte iepe alungate de un roi nemarginit de t�ntari si un glas
subtire-i zise:
- Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu.
C�nd se intoarse cu caii, baba incepu sa turbe, sa rastoarne casa cu susu-n jos si
sa bata fata, care nu era de vina.
- Ce ai, mama? intreba Fat-Frumos.
- Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte
multumita. Apoi intr�nd in grajd, incepu sa bata caii, tip�nd: Ascundeti-va mai
bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa n u va mai gaseasca, uciga-l crucea si
man�nce-l moartea!
A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si adormi p�na ce mijea de ziua.
Desperat, era sa ieie lumea-n cap, c�nd deodata vede rasarind din fundul marii cei
sapte cai, muscati de-o gramada de raci.
- Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu.
Era imparatul racilor.
El m�na caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua trecuta.
Insa in cursul zilei roaba babei s-apropie de el si-i zise incet str�ng�ndu-l de
m�na:
- Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. Sa nu mai man�nci din bucatele ce-ti fierbe baba,
pentru ca-s facute cu somnoroasa... Ti-oi face eu altfel de bucate.
Fata, intr-ascuns, ii facu merinde, si-nspre sara, c�nd era sa plece cu caii, isi
simti ca prin minune capul treaz.
Spre miezul noptii se-ntoarse acasa, m�na caii in grajd, ii incuie si intra in
odaie. Pe vatra cuptorului in cenusa mai licurea c�tiva carbuni. Baba sta intinsa
pe laita si intepenita ca moarta. El g�ndi c-a murit s-o scutura. Ea era ca
trunchiul si nu se misca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor.
-Uite, ti-a murit baba.
- As! asta sa moara!? raspunse ea suspin�nd. Adevarat ca acu e ca si moarta. Acu-i
miazanoaptea... un somn amortit ii cuprinde trupul... dar sufletul ei cine stie pe
la c�te raspinteni sta, cine stie pe c�te cai a vrajilor umbla... P�na ce c�nta
cocosul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieste sufletele celor nenorociti.
Da, badica, m�ine ti se-mplineste anul, ia-ma si pe mine cu d-ta, ca ti-oi fi de
mare folos. Eu te voi scapa din multe primejdii pe care ti le pregateste baba.
Ea scoase din fundul unei lazi h�rbuite si vechi o cute, o perie si o naframa.
A doua zi de dimineata i se implinise lui Fat-Frumos anul. Baba trebuia sa-i dea
unul din cai s-apoi sa plece cu Dumnezeu.
Pe c�nd pr�nzeau, baba iesi p�na in grajd, scoase inimile din c�tesisapte cai spre
a le pune pe toate intr-un tretin slab, caruia-i priveai prin coaste. Fat- Frumos
se scula de la masa si dupa indemnarea babii se duse sa-si aleaga calul ce trebuia
sa si-l ieie. Caii cei fara inimi era de un negru stralucit, tretinul cel cu
inimele sta culcat intr-un colt pe-o movila de gunoi.
- Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, arat�nd la calul cel slab.
- Da' cum Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba?! zise baba cea vicleana. Cum sa
nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din caii isti frumosi... oricare-ar fi,
ti-l dau.
- Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tin�nd la vorba lui.
Baba scr�sni din dinti ca apucata, dar apoi isi str�nse moara cea h�rbuita de
gura, ca sa nu iasa prin ea veninul ce-i rascolea inima pestrita.
- Hai, ia-ti-l! zise-n sf�rsit.
El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata pustiului se ia dupa
urmele lui si zbura ca un g�nd, ca o vijelie printre volburele de nasip ce se
ridicau in urma-i.
Intr-o padure il astepta fata fugarita. El o urca pe cal dupa d�nsul si fugea
mereu.
Noaptea inundase pam�ntul cu aerul ei cel negru si racoare.
- Ma arde-n spate! zise fata.
Fat-Frumos se uita inapoi. Dintr-o volbura nalta, verde se vedeau nemiscati doi
ochi de jeratic, a caror raze rosii ca focul ars patrundeau in rarunchii fetei.
- Arunca peria, zise fata.
Fat-Frumos o asculta. Si deodata-n urma-le vazura ca se ridica o padure neagra,
deasa, mare, infiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flam�nd de
lupi.
- Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmarit de un
blestem prin negura noptii. Luna palida trecea prin nouri suri ca o fata limpede
prin mijlocul unor visuri turburi si seci.
Fat-Frumos zbura... zbura necontenit.
- Ma arde-n spate! zise fata c-un geamat apasat, ca si c�nd s-ar fi silit mult ca
sa nu spuie inca.
Fat-Frumos se uita si vazu o bufnita mare si sura, din care nu straluceau dec�t
ochii rosii, ca doua fulgere lantuite de un nor.
- Arunca cutea, zise fata.
Fat-Frumos o arunca.
Si deodata se ridica din pam�nt un colt sur, drept, neclintit, un urias impietrit
ca spaima, cu capul ating�nd norii.
Fat-Frumos v�j�ia prin aer asa de iute, inc�t i se parea ca nu fuge, ci cade din
inaltul cerului intr-un ad�nc nevazut.
- Ma arde, zise fata.
Baba gaurise st�nca intr-un loc si trecea prin ea prefacuta intr-o funie de fum, a
carei capat dinainte ardea ca un carbune.
- Arunca naframa, zise fata.
Fat-Frumos o asculta.
Si deodata vazura in urma-le un luciu intins, limpede, ad�nc, in a carui oglinda
balaie se scalda in fund luna de argint si stelele de foc.
Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori. Cale de doua ceasuri
- pierduta in naltul cerului - plutea incet, incet prin albastrul tariei
Miazanoaptea batr�na, cu aripile de arama.
C�nd baba inota smintita pe la jumatatea lacului alb, Fat-Frumos arunca buzduganu-
n nori si lovi Miazanoaptea in aripi. Ea cazu ca plumbul la pam�nt si croncani
jalnic de douasprezece ori.
Luna s-ascunse intr-un nor si baba, cuprinsa de somnul ei de fier, se afunda in
ad�ncul cel vrajit si necunoscut al lacului. Iar in mijlocul lui se ridica o iarba
lunga si neagra. Era sufletul cel os�ndit al babei.
- Am scapat, zise fata.
- Am scapat, zise calul cu sapte inimi. Stap�ne, adaogi calul, tu ai izbit
Miazanoaptea, de a cazut la pam�nt cu doua ceasuri inainte de vreme, si eu simt
sub picioarele mele rascolindu-se nasipul. Scheletele inmorm�ntate de volburele
nasipului arzator al pustiilor au sa scoale spre a se sui in luna la benchetele
lor. E primejdios ca sa umbli acuma. Aerul cel inveninat si rece al sufletelor lor
moarte v-ar pute omor�. Ci mai bine voi culcati-va, si eu p�n-atuncea m-oi
intoarce la mama, ca sa mai sug inc-o data laptele cel de vapaie alba a t�telor
ei, pentru ca sa ma fac iar frumos si stralucit.
Fat-Frumos il asculta. Se dete jos de pe cal si-si asternu mantaua pe nasipul
fierbinte.
Dar ciudat... ochii fetei se-afundase in cap, oasele si incheieturile fetei ii
iesise afara, pielita din oachesa se facu v�nata, m�na grea ca plumbul si rece ca
un sloi de gheata.
- Ce ti-i? o intreba Fat-Frumos.
- Nimic, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; si se culca in nasip, tremur�nd
ca apucata.
Fat-Frumos dadu drumul calului, apoi se culca pe mantaua ce si-o asternuse. El
adormi; cu toate acestea,-i parea ca nu adormise. Pelitele de pe lumina ochiului i
se inrosise ca focul, si prin ele parea ca vede cum luna se cobora incet, marindu-
se spre pam�nt, p�na ce parea ca o cetate sf�nta si argintie, sp�nzurata din cer,
ce tremura stralucita... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii;
si din luna se scobora la pam�nt un drum imparatesc, acoperit cu prund de argint
si batut cu pulbere de raze.
Iara din intinsele pustii se rascoleau din nasip schelete inalte... cu capete seci
de oase... invalite in lungi mantale albe, tesute rar din fire de argint, inc�t
prin mantale se zareau oasele albite de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane
facute din fire de raze si din spini auriti si lungi... si incalicati pe schelete
de cai, mergeau incet-incet... in lungi siruri... dungi miscatoare de umbre
argintii... si urcau drumul lunei, si se pierdeau in palatele inmarmurite ale
cetatii din luna, prin a caror feresti se auzea o muzica lunateca... o muzica de
vis.
Atunci i se paru ca si fata de l�nga el se ridica incet... ca trupul ei se risipea
in aer, de nu ram�neau dec�t oasele, ca, inundata de o manta argintie, apuca si ea
calea luminoasa ce ducea in luna. Se ducea in turburea imparatie a umbrelor, de
unde venise pe pam�nt, momita de vrajile babei.
Apoi pelita ochilor lui se inverzi.. se innegri si nu mai vazu nimica.

C�nd deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea si aievea. Dar in pustiul
arid necheza calul frumos, stralucit, imbatat de lumina aurita a soarelui, pe care
el acu o vedea pentru-nt�ia oara.
Fat-Frumos se av�nta pe el, si-n rastimpul c�torva g�nduri fericite ajunse la
castelul incoltit al Genarului.
De asta data, Genarul v�na departe cale de sapte zile.
El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse g�tul cu bratele ei si-si
ascunse capul in s�nul lui, pe c�nd poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din
zbor nasipul pustiei. Mergeau asa de iute, inc�t i se parea ca pustiul si valurile
marii fug, iar ei stau pe loc. Si numai incet se auzea motanul mieun�nd din c�te
sapte capetele.
Pierdut in paduri, Genarul isi aude calul nechez�nd.
- Ce e? il intreba.
- Fat-Frumos iti fura fata, raspunse calul nazdravan.
- Pute-l-om ajunge? intreba Genarul mirat, pentru ca stia ca-l omor�se pe Fat-
Frumos.
- Nu, zau, raspunse calul, pentru c-a incalecat pe un frate al meu, care are sapte
inimi, pe c�nd eu n-am dec�t doua.
Genarul isi infipse ad�nc pintenii in coastele calului, care fugea scutur�ndu-
se... ca o vijelie. C�nd il vazu pe Fat-Frumos in pustiu, zise calului sau:
- Spune frat�ni-tau sa-si arunce stap�nul in nori si sa vina la mine, ca l-oi
hrani cu miez de nuca si l-oi adapa cu lapte dulce.
Calul Genarului ii necheza fratini-sau ceea ce-i spusese, iar frate-sau i-o spuse
lui Fat-Frumos.
- Zi fratini-tau, zise Fat-Frumos calului sau, sa-si arunce stap�nul in nori, si
l-oi hrani cu jaratec si l-oi adapa cu para de foc.
Calul lui Fat-Frumos necheza asta fratini-sau, si acesta azv�rli pe Genarul p�na
in nori. Norii cerului inmarmurira si se facura palat sur si frumos, iar din doua
gene de nouri se vedea doi ochi albastri ca cerul, ce rapezeau fulgere lungi. Erau
ochii Genarului, exilat in imparatia cerului.
Fat-Frumos domoli pasul calului si aseza pe fata pe acela al tat�ne-sau. O zi
inca, si ajunsera in m�ndra cetate a imparatului.
Lumea-l crezuse mort pe Fat-Frumos, si de aceea, c�nd se imprastie faima venirii
lui, ziua-si muie aerul in lumina de sarbatoare si oamenii asteptau murmur�nd la
faima venirii lui, cum vuieste un lan de gr�u la suflarea unui v�nt.
Dar ce facuse in vremea aceea Ileana imparateasa?
Ea, cum plecase Fat-Frumos, s-a inchis intr-o gradina cu nalte ziduri de fier, si
acolo, culc�ndu-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan de cremene, pl�nse intr-
o scalda de aur, asezata l�nga ea, lacrimi curate ca diamantul.
In gradina cu multe straturi, neudata si necautata de nimeni, nascura din pietris
sterp, din arsita zilei si din secaciunea noptii flori cu frunze galbene si c-o
coloare stinsa si turbure ca turburii ochi ai mortilor - florile durerii.
Ochii imparatesei Ileana, orbiti de pl�ns, nu mai vedeau nimica, dec�t i se parea
numai ca-n luciul baiei, plina de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui
iubit. Ci ochii ei, doua izvoare secate, incetase a mai varsa lacrimi. Cine-o
vedea cu parul ei galben si lung, despletit si imprastiat ca cretii unei mantii de
aur pe s�nul ei rece, cine-ar fi vazut fata ei de-o durere muta, sapata parca cu
dalta in trasaturele ei, ar fi g�ndit ca-i o inmarmurita z�na a undelor, culcata
pe un morm�nt de prund.
Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o m�na de lacrimi din
baie si stropi gradina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori si ale
straturilor se-nverzira ca smaraldul. Florile triste si turburi se-nalbira ca
margaritarul cel stralucit, si din botezul de lacrimi luara numele de lacramioare.
Imparateasa cea oarba si alba umbla incet prin straturi si culese in poale o
multime de lacramioare, pe care apoi, astern�ndu-le l�nga baia de aur, facu un pat
de flori.
Atunci intra Fat-Frumos.
Ea s-arunca la g�tul lui, insa, amutita de bucurie, ea nu putu dec�t sa indrepte
asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba in sufletul ei.
Apoi ea il lua de m�na si-i arata baia de lacrimi.
Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel ad�nc al ceurului. In aerul
noptii, Fat-Frumos isi spala fata in baia de lacrimi, apoi, invalindu-se in
mantaua ce i-o tesuse din raze de luna, se culca sa doarma in patul de flori.
Imparateasa se culca l�nga el si visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer
doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte.
A doua zi, desteptata, ea vedea...
A treia zi se cununa imparatul cu fata Genarului.
A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos.
Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc ingerii c�nd se
sfinteste un sf�nt, si roiuri de unde rasarind din inima pam�ntului le-a spus cum
c�nta ursitorile c�nd urzesc binele oamenilor. Astfel, lautarii maiestrira hore
nalte si urari ad�nci.
Trandafirul cel infocat, crinii de argint, lacramioarele sure ca margaritarul,
mironositele viorele si florile toate s-adunara, vorbind fiecare in mirosul ei, si
tinura sfat lung cum sa fie luminele hainei de mireasa; apoi incredintara taina
lor unui curtenitor fluture albastru stropit cu aur. Acesta se duse si flutura in
cercuri multe asupra fetei miresii c�nd ea dormea s-o facu sa vada intr-un vis
luciu ca oglinda cum trebuie sa fie imbracata. Ea z�mbi c�nd se visa at�t de
frumoasa.
Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, br�u de margaritare, manta alba ca
ninsoarea.
Si se facu nunta m�ndra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pam�ntului.
S-au trait in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce
zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi
traind si astazi.