cu

zele colindă,
ub o grindă,
bate-n geamuri
emurândă,
a sobei
ul să te prindă.
vis deodată?
d în tindă -
vine
e cuprindă
umoasă
ndă,
tine însăţi
râzândă.

sare luna, ca o vatră de jăratic,

ăvechii codri şi castelul singuratic
ape, ce sclipesc fugind în ropot -
văi coboară tânguiosul glas de clopot;
de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,
tre sure un voinic cu greu le suie;
unchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ,
upă gratii ruginite-a unei bolţi
elor vârfuri în ietacul tăinuit
idul negru într-un arc a-ncremenit.
treţesute, printre gratii luna moale
merită şi-au vărsat razele sale;
ar văruite zid, podele, ca de cridă,
părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

n-în podele un painjen prins de vrajă

e pânză străvezie ca o mreajă;
a licureşte şi se pare a se rumpe,
o bură, de un colb de pietre scumpe.
e painjen doarme fata de-mpărat;
mină e întinsă în crivat.
ugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri
vineţire a subţirilor mătăsuri;
haină s-a desprins din sponci ş-arată
goliciunea-i, curăţia ei de fată.
de aur peste perini se-mprăştie,
iniştită ca o umbră viorie,
e arcate fruntea albă i-o încheie,
răsură măiestrit le încondeie;
e închise globii ochilor se bat,
nă leneş peste marginea de pat;
i căldură fragii sânului se coc,
scleştată de-a suflării sale foc,
i mişcă dulce a ei buze mici, subţiri;
i la capu-i presuraţi-s trandafiri.

apropie şi cu mâna sa el rumpe

operită de un colb de pietre scumpe:
aruri goale ce simţirile-i adapă,
ndirii mai nu pot să le încapă.
nde fata, peste faţă i se-nclină,
fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
p i-l scoate de pe degetul cel mic -
iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

e miră cum de firele sunt rupte,

e ei buze vede vinete şi supte -
trist se uită, şopoteşte blând din gură:
negre plete, vin' la noapte de mă fură.

-e vrerea, despre fete samă deie-şi -

nă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi.
ndu-şi faţa în oglinda sa, izvorul,
drăgitul, singur el îndrăgitorul.
ea pe dânsa cineva ca să o prindă,
 mari, sălbateci se priveşte în oglindă,
ura mică şi chemându-se pe nume
dragă cum nu-i este nime-n lume,
privire nălucirea i-ar discoasă
rumoasa fată - a ghicit că e frumoasă.
e minţii! cu ochi mari şi părul des,
fecioară mândru idol ţi-ai ales!
a în taină când priveşte cu mirare
gaş şi tânăr, de la cap pân' la picioare?
vut-am noaptea. A venit un zburător
-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor...
ând mă caut în peretele de-oglinzi,
ămăruţă braţe albe eu întinz
n părul galben, ca în strai uşor ţesut,
ndu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.
fiiciune mi-iese sângele-n obraz -
zburătorul ca la pieptul lui să caz?
-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,
acestea fericit pe el îl fac.
mie însămi pentru că-i sunt dragă lui -
ţă minte, nu mă spune nimărui,
când vine noaptea lângă patul meu tiptil,
emeie şi viclean ca un copil!"

toată noatea zburător la al ei pat.

omn deodată de sărutu-i fermecat;
nd spre uşă el se-ntoarce ca să fugă,
n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă:
mâi la mine, tu, cu viers duios de foc,
lete negre, umbră fără de noroc
ă în lume, singurel şi rătăcit,
uflet tânăr ce de tine-i îngrădit.
pieritoare, cu adâncii, triştii ochi,
umbrei tale - nu le fie de diochi!
ngă dânsa şi o prinde de mijloc,
orbe arse de al buzelor ei foc:
mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres
ne'nţelese, însă pline de-nţeles.
aur ca un fulger, ca o clipă-i,
d cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi,
ul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri,
-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri
al tău răsuflet în suflarea vieţii mele
ne creşte de un dor, de-o dulce jele;
ă razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,
ai şi moale de mi-l legi după grumaz,
mătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,
mt atuncea cu asupra de măsură.
... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă
spun odată cât - ah! cât îmi eşti de dragă!
ulte şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă,
şi-astupă gura când cu gura se adapă;
e altuia, tremurând ei se sărută,
e vorbareţ, iară limba lor e mută,
cu mâna faţa roşă de sfială,
mi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală.

ceara albă faţa roşă ca un măr,

bţire, să o tai c-un fir de păr.
laie o aduni la ochi plângând,
nădejde, suflete bătut de gând.
fereastră, suspinând, nu spui nimică,
e gene, al tău suflet se ridică;
ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
spui să ducă către dânsul o solie,
ă... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
discleştate de un tremur dureros.
rge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri.
acrimi este taina ochilor albaştri.
tărie cad ca picuri de argint,
albastru mândru lacrimile-l prind;
ădea toate, el rămâne trist şi gol,
faci cu ochii înălţimilor ocol -
elor, a lunei, a oglinzilor de râu
ea cea mocnită şi pustie din sicriu;
când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed,
treg izvorul, atunci cum o să te văd?
rumenirea, mândră, ca de trandafiri,
ie din obrajii tăi subţiri -
lor albastră, a lor dulce vecinicie,
 stuieşte prin plânsorile pustie...
să ardă în cărbuni smarandul rar
ă lucire s-o strivească în zadar?
i şi frumseţa... Dulce noaptea lor se stinge,
pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,

ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii.
ă fii singur, crai bătrân fără de minţi,
a ta fată, cu ciubucul între dinţi?
şi să numeri scânduri albe în cerdac?
fost odată, mult rămas-ai tu sărac!
pe dânsa, ca departe de părinţi
strită ea să nasc-un pui de prinţ.
o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
fla locaşul unde ea s-ascunde tainic.

a de toamnă; de pe lacuri apa sură

area-i creaţă între stuf la iezătură;
n suspină şi prin frunzele uscate
uri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.

ul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,

lui adâncuri, faţa lunei să le bată,
iară vântul sperios vo creangă farmă -
zvoare fac cu valurile larmă.

spre codri cine oare se coboară?

ochi de vultur lunga vale o măsoară.
când plecat-ai, zburător cu negre plete,
oarta mândrei, iubitoarei tale fete!

gol el vede un copil umblând desculţ

să adune într-un cârd bobocii mulţi.
, măi băiete! - Mulţumim, voinic străin!
amă, măi copile? - Ca pe tată-meu - Călin;
une câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?
este tată şi pe el Călin îl cheamă."
numai dânsul îşi ştia inima lui,
u bobocii era chiar copilul lui.
n colibă şi pe capătu-unei laiţi,
ucul negru într-un hârb un roş opaiţ;
vatra sură două turte în cenuşă,
ub o grindă, iară altul după uşă;
roasă, stă în colb râşniţa veche,
ea motanul, pieptănându-şi o ureche;
umată unui sfânt cu comănac
l-o lumină cât un sâmbure de mac;
policioară, busuioc şi mint-uscată
tunecoasă de-o mireasmă pipărată;
uns cu humă şi pe coşcovii pereţi
un cărbune copilaşul cel isteţ
oada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,
e i se şede unui purceluş de treabă.
c de sticlă e întinsă-n ferestruie
rece-o dungă mohorâtă şi gălbuie.
scânduri goale doarme tânăra nevastă
tuneric şi cu faţa spre fereastă.
ngă dânsa, fruntea ei o netezeşte,
cu durere, suspinând o drăgosteşte,
a ureche-i, blând pe nume el o cheamă,
noroasă lunga genelor maramă,
e uită... i se pare că visează,
u se-ncrede, ar răcni şi nu cutează.
o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,
eşte tare, viaţa-i parcă se răpune.
tot uită, un cuvânt măcar nu spune,
ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune,
şte părul pe-al ei deget alb, subţire,
ţa roşă l-a lui piept duios de mire.
desprinde şi-l împinge lin la vale,
et o sărută pe-al ei păr de aur moale
idică, s-uită-n ochii-i plini de apă,
astupă gura, când cu gura se adapă.

de aramă, de departe vezi albind

a glăsuire a pădurii de argint.
zvoară, iarba pare de omăt,
 tremur ude în văzduhul tămâiet;
nchii vecinici poartă suflete sub coajă,
intre ramuri cu a glasului lor vrajă.
rul întuneric al pădurii de argint
drumicate peste pietre licurind;
rnici unde şi suspină-n flori molatic,
ă-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
gări fluizi peste prundul din răstoace,
nd de ape, peste care luna zace.
mici albaştri, mii de roiuri de albine
sclipitoare peste flori de miere pline,
văratic de mireasmă şi răcoare
de muşte sărbători murmuitoare.

are-n tremur somnoros şi lin se bate,

mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
u părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
serbeze nunta gingaşei mirese;
cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
e zodii şi şăgalnicul Pepele.
cru-mare, rezemat în jilţ cu spată,
oartă mitră şi-i cu barba pieptănată;
cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf
apăr pagii de muscuţe şi zăduf...
din codru şi Călin mirele iese,
lui mână mâna gingaşei mirese.
t pe frunze poala lungă-a albei rochii,
a mărul, de noroc i-s umezi ochii;
ai că ajunge al ei păr de aur moale,
este braţe, peste umerele goale.
ădioasă, trupul ei frumos îl poartă.
are-n păru-i şi o stea în frunte poartă,

n capul mesei să poftească să se pună

mândrul soare, şi pe nună, mândra lună.
ţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul,
ăsună, iară cobza ţine hangul.

t se aude? Bâzâit ca de albine?

u mirare şi nu ştiu de unde vine,
njenişul între tufe ca un pod,
ece-n zgomot o mulţime de norod.
ucând în gură de făină marii saci,
entru nuntă şi plăcinte, şi colaci;
uc miere, aduc colb mărunt de aur,
el să facă cariul, care-i meşter faur.
ta-ntreagă - vornicel e-un grierel,
ainte cu potcoave de oţel;
e catifele, un bondar rotund în pântec
nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec;
ună trag locuste, podu-l scutur,
răsucită şede-n ea un mire flutur;
de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.
utarii, gândăceii, cărăbuşii,
orică i-aştepta-ndărătul uşii.

părătească sare-un greier, crainic sprinten,

ă labe, s-a-nchinat bătând din pinten;
încheie haina plină de şireturi:
oieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.

mbrie