minescu

nzele colindă,
er sub o grindă,
c bate-n geamuri
tremurândă,
ura sobei
mnul să te prindă.
din vis deodată?
şind în tindă -
re vine
ă te cuprindă
frumoasă
oglindă,
pe tine însăţi
surâzândă.

răsare luna, ca o vatră de jăratic,

străvechii codri şi castelul singuratic
or ape, ce sclipesc fugind în ropot -
-n văi coboară tânguiosul glas de clopot;
ra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie,
ietre sure un voinic cu greu le suie;
enunchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ,
ă rupă gratii ruginite-a unei bolţi
getelor vârfuri în ietacul tăinuit
e zidul negru într-un arc a-ncremenit.
întreţesute, printre gratii luna moale
i smerită şi-au vărsat razele sale;
g par văruite zid, podele, ca de cridă,
u - părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită.

pân-în podele un painjen prins de vrajă

ţire pânză străvezie ca o mreajă;
ea licureşte şi se pare a se rumpe,
e o bură, de un colb de pietre scumpe.
a de painjen doarme fata de-mpărat;
lumină e întinsă în crivat.
e zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri
ă-nvineţire a subţirilor mătăsuri;
 ei haină s-a desprins din sponci ş-arată
n goliciunea-i, curăţia ei de fată.
ăr de aur peste perini se-mprăştie,
e liniştită ca o umbră viorie,
nele arcate fruntea albă i-o încheie,
ră trăsură măiestrit le încondeie;
ele închise globii ochilor se bat,
ârnă leneş peste marginea de pat;
ei ei căldură fragii sânului se coc,
descleştată de-a suflării sale foc,
d îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri;
-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri.

s-apropie şi cu mâna sa el rumpe

acoperită de un colb de pietre scumpe:
haruri goale ce simţirile-i adapă,
gândirii mai nu pot să le încapă.
prinde fata, peste faţă i se-nclină,
lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină,
ump i-l scoate de pe degetul cel mic -
că iar în lume năzdrăvanul cel voinic.

zi se miră cum de firele sunt rupte,

ale ei buze vede vinete şi supte -
d şi trist se uită, şopoteşte blând din gură:
cu negre plete, vin' la noapte de mă fură.

m i-e vrerea, despre fete samă deie-şi -

mănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi.
ăzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul,
îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.
putea pe dânsa cineva ca să o prindă,
hii mari, sălbateci se priveşte în oglindă,
i gura mică şi chemându-se pe nume
sie dragă cum nu-i este nime-n lume,
u o privire nălucirea i-ar discoasă
- frumoasa fată - a ghicit că e frumoasă.
re minţii! cu ochi mari şi părul des,
mă fecioară mândru idol ţi-ai ales!
e ea în taină când priveşte cu mirare
ingaş şi tânăr, de la cap pân' la picioare?
avut-am noaptea. A venit un zburător
 du-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor...
a când mă caut în peretele de-oglinzi,
cămăruţă braţe albe eu întinz
ac în părul galben, ca în strai uşor ţesut,
tundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut.
e sfiiciune mi-iese sângele-n obraz -
e zburătorul ca la pieptul lui să caz?
mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,
ă acestea fericit pe el îl fac.
gă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui -
vaţă minte, nu mă spune nimărui,
ui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil,
o femeie şi viclean ca un copil!"

n toată noatea zburător la al ei pat.

somn deodată de sărutu-i fermecat;
când spre uşă el se-ntoarce ca să fugă,
e-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă:
rămâi la mine, tu, cu viers duios de foc,
u plete negre, umbră fără de noroc
că în lume, singurel şi rătăcit,
n suflet tânăr ce de tine-i îngrădit.
ă pieritoare, cu adâncii, triştii ochi,
ii umbrei tale - nu le fie de diochi!
ă lângă dânsa şi o prinde de mijloc,
e vorbe arse de al buzelor ei foc:
te-mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres
te ne'nţelese, însă pline de-nţeles.
de aur ca un fulger, ca o clipă-i,
ând cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi,
apul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri,
cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri
b al tău răsuflet în suflarea vieţii mele
ma ne creşte de un dor, de-o dulce jele;
ută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz,
ălai şi moale de mi-l legi după grumaz,
jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură,
simt atuncea cu asupra de măsură.
ezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă
ă-ţi spun odată cât - ah! cât îmi eşti de dragă!
multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă,
nd şi-astupă gura când cu gura se adapă;
ele altuia, tremurând ei se sărută,
ul e vorbareţ, iară limba lor e mută,
ere cu mâna faţa roşă de sfială,
imi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală.

ca ceara albă faţa roşă ca un măr,

subţire, să o tai c-un fir de păr.
bălaie o aduni la ochi plângând,
e nădejde, suflete bătut de gând.
la fereastră, suspinând, nu spui nimică,
tale gene, al tău suflet se ridică;
e ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie,
să spui să ducă către dânsul o solie,
ară... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos
e discleştate de un tremur dureros.
curge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri.
n lacrimi este taina ochilor albaştri.
din tărie cad ca picuri de argint,
cer albastru mândru lacrimile-l prind;
r cădea toate, el rămâne trist şi gol,
să faci cu ochii înălţimilor ocol -
elelor, a lunei, a oglinzilor de râu
aptea cea mocnită şi pustie din sicriu;
în când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed,
întreg izvorul, atunci cum o să te văd?
e rumenirea, mândră, ca de trandafiri,
viorie din obrajii tăi subţiri -
ea lor albastră, a lor dulce vecinicie,
mistuieşte prin plânsorile pustie...
od să ardă în cărbuni smarandul rar
nică lucire s-o strivească în zadar?
chii şi frumseţa... Dulce noaptea lor se stinge,
e pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge!

u barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii,

u ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii.
e să fii singur, crai bătrân fără de minţi,
up-a ta fată, cu ciubucul între dinţi?
li şi să numeri scânduri albe în cerdac?
ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac!
ai pe dânsa, ca departe de părinţi
pistrită ea să nasc-un pui de prinţ.
s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic,
afla locaşul unde ea s-ascunde tainic.
 cea de toamnă; de pe lacuri apa sură
şcarea-i creaţă între stuf la iezătură;
a lin suspină şi prin frunzele uscate
nduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate.

drul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată,

e-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată,
a, iară vântul sperios vo creangă farmă -
e izvoare fac cu valurile larmă.

inspre codri cine oare se coboară?

u ochi de vultur lunga vale o măsoară.
e când plecat-ai, zburător cu negre plete,
e soarta mândrei, iubitoarei tale fete!

ul gol el vede un copil umblând desculţ

ca să adune într-un cârd bobocii mulţi.
me, măi băiete! - Mulţumim, voinic străin!
heamă, măi copile? - Ca pe tată-meu - Călin;
pune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă?
ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă."
e, numai dânsul îşi ştia inima lui,
cu bobocii era chiar copilul lui.
în colibă şi pe capătu-unei laiţi,
mucul negru într-un hârb un roş opaiţ;
pe vatra sură două turte în cenuşă,
e sub o grindă, iară altul după uşă;
duroasă, stă în colb râşniţa veche,
rcea motanul, pieptănându-şi o ureche;
afumată unui sfânt cu comănac
del-o lumină cât un sâmbure de mac;
ei policioară, busuioc şi mint-uscată
a-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată;
l uns cu humă şi pe coşcovii pereţi
c-un cărbune copilaşul cel isteţ
u coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă,
ne i se şede unui purceluş de treabă.
loc de sticlă e întinsă-n ferestruie
e trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie.
de scânduri goale doarme tânăra nevastă
întuneric şi cu faţa spre fereastă.
ă lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte,
dă cu durere, suspinând o drăgosteşte,
a la ureche-i, blând pe nume el o cheamă,
omnoroasă lunga genelor maramă,
l se uită... i se pare că visează,
nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează.
i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune,
cneşte tare, viaţa-i parcă se răpune.
se tot uită, un cuvânt măcar nu spune,
cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune,
ceşte părul pe-al ei deget alb, subţire,
faţa roşă l-a lui piept duios de mire.
i-l desprinde şi-l împinge lin la vale,
eştet o sărută pe-al ei păr de aur moale
o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă,
şi-astupă gura, când cu gura se adapă.

dri de aramă, de departe vezi albind

dra glăsuire a pădurii de argint.
ă izvoară, iarba pare de omăt,
re tremur ude în văzduhul tămâiet;
runchii vecinici poartă suflete sub coajă,
printre ramuri cu a glasului lor vrajă.
ndrul întuneric al pădurii de argint
e zdrumicate peste pietre licurind;
harnici unde şi suspină-n flori molatic,
ară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,
ulgări fluizi peste prundul din răstoace,
tind de ape, peste care luna zace.
ri mici albaştri, mii de roiuri de albine
ri sclipitoare peste flori de miere pline,
ul văratic de mireasmă şi răcoare
or de muşte sărbători murmuitoare.

l care-n tremur somnoros şi lin se bate,

ă mare-ntinsă cu făclii prea luminate,
tru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese
să serbeze nunta gingaşei mirese;
i cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele,
de zodii şi şăgalnicul Pepele.
socru-mare, rezemat în jilţ cu spată,
i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată;
pt, cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf
i îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf...
că din codru şi Călin mirele iese,
a lui mână mâna gingaşei mirese.
scat pe frunze poala lungă-a albei rochii,
ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;
mai că ajunge al ei păr de aur moale,
e peste braţe, peste umerele goale.
mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă.
re are-n păru-i şi o stea în frunte poartă,

gă-n capul mesei să poftească să se pună

e, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună.
ă toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul,
e răsună, iară cobza ţine hangul.

mot se aude? Bâzâit ca de albine?

cu mirare şi nu ştiu de unde vine,
ăinjenişul între tufe ca un pod,
trece-n zgomot o mulţime de norod.
ducând în gură de făină marii saci,
ă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci;
aduc miere, aduc colb mărunt de aur,
in el să facă cariul, care-i meşter faur.
unta-ntreagă - vornicel e-un grierel,
înainte cu potcoave de oţel;
de catifele, un bondar rotund în pântec
pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec;
alună trag locuste, podu-l scutur,
ţa răsucită şede-n ea un mire flutur;
i, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ,
e uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi.
lăutarii, gândăceii, cărăbuşii,
viorică i-aştepta-ndărătul uşii.

-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten,

ouă labe, s-a-nchinat bătând din pinten;
îşi încheie haina plină de şireturi:
boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.

mbrie